Acţiunea comuniştilor pentru a crea „omul nou”

 

 

Comuniştii români au acţionat în aceşti ani după mo­delul sovietic şi pentru a crea „omul nou”, construcţie a socialismului. Consilierii bolşevici se găseau în toate mini­sterele. Se urmărea inocularea în mintea oamenilor, mai ales a tinerilor, a aşa-zisei misiuni istorice a clasei muncitoare, idee care reprezenta miezul în jurul căreia s-a derulat întreg fenomenul represiunii. Comunismul era considerat ca fiind cea mai dreaptă dintre orânduirile sociale. El trebuia să for­meze binecunoscutul, dar greu de atins om nou, care urma să aibă rolul de a înlătura tot răul existent în lume, prin purifi­carea societăţii socialiste de elementele nocive.

Marea burghezie şi moşierime, aparţinând vechiului regim, purtau, în opinia noilor conducători, vina tuturor re­lelor din ţara noastră. Reprezentanţii lor nu ar fi făcut nimic bun pentru România. Avându-se în vedere acest lucru, a apărut ideea reeducării prin „spălarea creierelor” sau „robo­tizarea individului”. Orice legătură cu lumea occidentală era calificată drept atitudine duşmănoasă faţă de noul regim, fiind aspru pedepsită de justiţia populară.

În schimbul loialităţii faţă de noul regim, care se înfi­ripa sub protecţia cizmei sovietice, inginerii, economiştii, contabilii şi chiar unii foşti patroni de întreprinderi, sau fiii acestora, au fost acceptaţi în continuare la conducerea uzine­lor, fabricilor, şantierelor de construcţii, băncilor naţionali­zate prin actul de la 11 iunie 1948, deoarecc P.M.R, nu for­mase încă propriile cadre de specialitate. După ce nu au mai fost utili, comuniştii s-au debarasat imediat de ei, aruncându-i în închisorile Gulagului românesc, sub tot felul de vini, de cele mai multe ori imaginare.

Termenul de Gulag este de fapt un cuvânt rezultat prin unirea iniţialelor denumirii sovietice a Direcţiei Generale a Lagărelor, adică Glavnoe Upravlenie Lagerei, ce avea în subordine aproximativ 2500 de unităţi. În aceste lagăre se desfăşură o intensă şi sistematică acţiune de exterminare a adversarilor politici ori a celor care, într-un fel sau altul, au manifestat opoziţie faţă de regim. De obicei, lagărele bolşe­vice erau situate în zone greu accesibile, cu temperaturi ex­trem de scăzute. Cele mai multe se găseau în Siberia, unde condiţiile de muncă erau epuizante, iar hrana abia asigura existenţa de zi cu zi.

Aleksandr Soljeniţîn, el însuşi un supravieţuitor al regimului de exterminare din lagărele bol­şevice, a condamnat cu tărie crimele comise de autorităţile staliniste în celebrul roman documentar Arhipelagul Gulag, publicat mai întâi la Paris în 1973, apoi şi în U.R.S.S., un an după aceea. Autorul supune atenţiei cititorului atât propria sa experienţă, cât şi mărturiile zguduitoare a circa 200 de victime ale gulagului sovietic. Cartea i-a adus autorului Pre­miul Nobel pentru Literatură şi în acelaşi timp o extraordi­nară popularitate în ţară, dar mai ales în străinătate. Publi­carea romanului a stârnit în acelaşi timp o reacţie foarte dură din partea K.G.B.-ului, deoarece erau dezvăluite opiniei pu­blice de pretutindeni metodele sale de exterminare. De aceea Aleksandr Soljeniţîn s-a văzut nevoit să accepte o anumită colaborare temporară cu puterea sovietică, fără compromi­suri esenţiale.

După preluarea conducerii Partidului Comunist al Uni­unii Sovietice de către Mihail Gorbaciov, în calitatea de secretar general, s-a instituit un regim reformator în anul 1986. Prin Glasnost şi Perestroika se fac tot mai auzite vo­cile foştilor deţinuţi politici, care îşi creează asociaţii pre­cum Memorial Vazvra Scenie.

Realităţile sovietice destul de dure au fost prezentate şi de români. Primul dintre ei, scriitorul de stânga Panait Istrati, a scris celebra lucrare Spovedania unui învins, o prezen­tare destul de obiectivă, care are la bază o călătorie de aproape doi ani întreprinsă de autor, în anii ’30, în „paradisul bolşevic”.

În toamna anului 1936, după ce şi-a satisfăcut serviciul militar la un regiment din Cetatea Albă, tânărul Dumitru Mircescu, atras de ideile comuniste, a trecut Nistrul înot, pentru a-şi găsi fericirea în Uniunea Sovietică. El a ajuns mai întâi la Odessa, trecând de grănicerii români şi ruşi. N.K.D.V.-ul, considerându-l spion român, l-a deferit imediat justiţiei militare sovietice, care l-a condamnat la 10 ani de muncă silnică, deşi nu exista nici o probă concludentă împo­triva lui decât trecerea ilegală a frontierei. Tânărul temerar a fost expediat împreună cu alţi condamnaţi în lagărul de la Vorkuta, dincolo de Cercul Polar. Condiţiile din acest lagăr al Gulagului sovietic erau dintre cele mai proaste: lucru as­pru în mină, temperaturi extrem de scăzute, foamete şi alte neajunsuri. A supravieţuit în mod miraculos şi a reuşit peste ani să aştearnă pe hârtie cele trăite şi văzute. Tot la Vorkuta a ajuns şi părintele profesor basarabean Vasile Ţepordei, deportat de sovietici în anul 1951, fiind socotit adversar al regimului comunist din Uniunea Sovietică.

Condiţiile de aici erau la fel de grele ca în anul 1936. Munca era epuizantă, hrana foarte proastă, condiţiile de locuit absolut primitive, temperaturi de – 30 °C şi chiar – 40°C. El fusese acuzat că în perioada interbelică desfaşurase o susţinută activitate anti-bolşevică, publicând articole incendiare în paginile publica­ţiilor Raza sau Gazeta Basarabiei. În schimb, un alt preot basarabean, Sergiu C. Roşea, arestat la Bucureşti pe 5 sep­tembrie 1948, nu a ajuns în Gulagul sovietic, dar a fost în­carcerat în penitenciarul Jilava până la 4 iunie 1952, fără să fie judecat. A primit trei ani de temniţă grea. În perioada de­tenţiei a suferit injurii, bătăi, torturi, înfometări, ameninţări cu moartea. Cei doi au supravieţuit Gulagului.

(Constantin I. Stan – Crucea reeducării)

 

http://www.fericiticeiprigoniti.net

 

Cred Doamne, ajută necredinței mele!

 

Cu toate că nu sunt eu cel mai în măsură, îndrăznesc totuşi să trag un semnal de alarmă în ceea ce priveşte „starea de amorţeală” în care se află românii! Tot legat de mine, vreau să menţionez că sunt unul dintre „golani”, iar din fire sunt mai vulcanic, „milităros” (cum ar spune unii: „mercenar”) aşa ca să nu vă surprindă modul în care mă voi exprima (puţin mai dur), deoarece este de înţeles că acum, după atâţia ani de rătăcire să simt nevoia să mărturisesc ADEVĂRUL, pentru că vreau să fiu şi eu următor „Haiducilor neamului românesc”. Trebuie să mai spun doar că toată tinereţea mi-am irosit-o făcând lucrarea vrăşmaşului, slujindu-i acestuia dintr-o mare rătăcire în care mă aflam şi a modului greşit în care percepeam eu viaţa, iar ce este mai grav e faptul că îi trăgeam şi pe alţi fraţi către păcat, pentru că aşa consideram eu că-i ajut făcându-le bine (îi îndemnam să profite de „plăcerile vieţii”: desfrânare, alcool, viaţă de noapte, etc.)

Mesajul meu se adresează în special tinerilor, care fac parte din aceeaşi categorie cu mine şi de la care am observat că majoritatea românilor au mari aşteptări (pe bună dreptate zic eu). Aş fi dorit să mă pot adresa şi celor din generaţia părinţilor noştri sau chiar şi celor mai în vârstă, dar din păcate, acest lucru este aproape imposibil, deoarece sistemul comunist (Uniunea Sovietică) şi-a făcut pe deplin datoria, iar ei sunt rodul acestuia; şi mai grav este că şi noul sistem comunist (Uniunea Europeană) are un efect năucitor asupra tinerilor, bazându-se pe spălarea creierelor acestora. Legat de acest subiect, vreau să vă relatez o întâmplare din perioada când bugetarii şi pensionarii români (caracterizaţi ca fiind „graşii poporului”, paradoxal, chiar de cel pe care ei l-au ales să-i conducă) participau la mitingurile de protest împotriva deciziei de reducere a salariilor. Cum era de aşteptat, în cealaltă tabără se aflau militarii români („oastea ţării”) care aveau misiunea de a asigura ordinea şi liniştea publică sau mai exact de a-i apăra pe mai-marii poporului de furia cetăţenilor ajunşi în pragul disperării. Purtând o discuţie amicală cu un militar care participa la astfel de misiuni, l-am întrebat dacă ar fi în stare să-i lovească pe cetăţenii respectivi (ştiind că printre ei s-ar afla rudele sau părinţii lui); iar răspunsul a venit fără ezitare: „Dacă primesc ordin îi împuşc!” şi făcea strict referire la părinţii lui, invocând faptul că el este în primul rând „militar”. În mod normal, ar fi trebuit să rămân fără replică, dar personal, mi-am permis să-i aplic acestuia o mustrare spre îndreptare şi să-i explic în câteva cuvinte cam care este, de fapt, diferenţa dintre el (robotul pe care şi-l doreşte sistemul) şi un militar care face parte din „oastea Ţării cea iubitoare de Hristos” – oaste pentru care ne rugăm la fiecare Liturghie.

De curând am citit o fabulă foarte interesantă, ce-şi are originea pe undeva prin Africa şi care m-a pus foarte tare pe gânduri. Ideea principală reflectă stare actuală în care se află românii! Iată fabula: ”În marea pădure a izbucnit cel mai furios şi mai devastator incendiu care a existat vreodată. Toate animalele şi-au găsit scăparea la marginea râului şi strigau speritate şi se lamentau: „Săracii de noi, cuiburile noastre distruse, scorburile noastre arse, iarba noastră… copacii noştri…ce dezastru, ce dezastru!..”. „Doar o pasăre Colibri nu s-a lăsat cuprinsă de depresia generală. S-a apropiat de râu şi a luat în cioc un strop de apă. După aceea a zburat deasupra focului şi a lăsat să cadă picătura de apă. După primul zbor au urmat multe alte zboruri, până când unul dintre animalele plângăcioase a observat-o şi i-a stigat din urmă: -Visătorule! Ce mare lucru crezi că faci cu picăturile tale de apă împotriva acestui incendiu violent? Pasărea Colibri s-a oprit la mijlocul drumului, cu ciocul plin de apă, şi i-a răspuns: – Fac ceea ce pot să fac!” Eu aş îndrăzni să adaug: „Fac ceea ce ţine de mine!”, pentru că în concluzie, dacă fiecare şi-ar face datoria în dreptul lui (adică exact ceea ce ţine de el), atunci totul s-ar simplifica! E drept că dacă am urma pilda locuitorilor din cetatea Ninive, atunci Dumnezeu s-ar milostivi de noi şi ar mai amâna aceste vremuri până ne-am îndrepta, dar noi (românii ortodocşi) acceptăm de bună voie ceea ce ne propun aceştia (unii fiind dispuşi chiar să plătească bani grei pentru asta). Cu alte cuvinte, nu facem decât să-i ajutăm pe aceşti slujitori ai satanei, făcîndu-ne astfel părtaşi la instalarea lui Antihrist – mai repede decât ar fi sperat şi cei mai optimişti dintre ei! Păi nu ştiu de ce ne mai mirăm că nu merge nimic bine? Iată răspunsul: ne asemănăm cu vieţuitoarele acelei păduri, mai ales acum cînd „elitele” sunt pe punctul de a-şi îndeplini obiectivul, acela de a instaura Noua Ordine Mondială prin sistemul de supraveghere (nanotehnologie, RFID) şi prin peceltuirea cu semnul Fiarei. Dar mai avem noi şi alte modele de DUHOVNICI (ai neamului românesc) care iau atitudine şi strigă cât îi ţin puterile de răsună până în Sfântul Munte: „ROMÂNI, TREZŢIVĂ!” „ESTE VREMEA MUCENICIEI, LUPTAŢI PÂNĂ LA CAPĂT!” (de unde observăm că nu se adresează românilor cu duhul blândeţii, aşa cum ar dori o altă categorie de fraţi de-ai noştrii) şi ne îndeamnă astfel să nu primim microcipul nici măcar în acte. Din mai multe discuţii cu diferiţi preoţi (de mir sau călugări) şi cu unii dintre fraţii noştri, am observat cu stupoare cum majoritatea dintre ei îşi găsesc motive „binecuvântate” să primească microcipul în documente, căci, susţin ei, atunci când vor fi îndemnaţi să-l primească şi în corp, vor refuza pecetluirea! Unele dintre aceste motive „binecuvântate” sunt, fie alegerea ca model a unui duhovnic mai cunoscut sau ierarh, care (din diferite pricini) susţine că actele cu cip nu prezintă niciun pericol în calea mântuirii, fie că alţii au familie, prunci sau serviciu – de parcă nu am fi cu toţii în aceeaşi situaţie! Îmi permit să fiu puţin răutăcios şi ironic şi să întreb: oare despre ce luptă vorbeşte Duhovnicul respectiv? Oare de ce să ne trezim noi? Ce, dormim cumva? Ce mucenicie? Nu putem să ne bucurăm şi noi în linişte de plăcerile acestei vieţi? Păi, să-mi fie iertat fraţi români ortodocşi, dacă lucrurile stau aşa atunci nu are deloc dreptate Părintele, pentru că noi nu dormim, noi chiar HIBERNĂM!

Există modele demne de urmat, ca de exemplu: Sfinţii Martiri Brâncoveni sau Sfinţii Mucenici Mărturisitori ai Neamului Românesc în frunte cu bravul CĂPITAN CORNELIU şi se pot găsi o mulţime de astfel de modele deosebite, numai că foarte mult contează ce este în inima noastră şi ce ne dorim noi. Pentru că zice în Sfânta Scriptură: „Acolo unde este inima ta, acolo îţi este şi comoara!”. Astfel (fără să judecăm pe cineva) unii dintre fraţii noştri se învoiesc cu vrăjmaşul diavol pentru a beneficia pe o scurtă perioadă de luxul şi plăcerile acestei lumi deşarte, iar dacă nu realizează la timp şi nu se căiesc, sfârşesc prin a-şi pierde sufletul – ceea ce nu dorim nimănui!

În această pagină inedită, am ales să tratez subiectul „cipurilor”, deoarece în urmă cu ceva vreme, mergând la unul dintre Duhovnicii neamului pentru binecuvântare şi un cuvînt de folos, am observat cum acesta îşi exprima NEMULŢUMIREA faţă de faptul că „elitele” îşi fac foarte bine treaba, înaintează cu multă viclenie şi mai grav este faptul că au ei ce au cu ortodocşii creştini şi în mod special cu noi românii; dar tot Părintele îşi exprima regretul că noi nu prea mai facem nimic să ţinem piept acestei lucrări satanice ce are ca scop final pecetluirea omenirii şi lepădarea de Hristos! Ba din contră, aş zice eu, noi chiar ne aducem un aport însemnat în lucrarea aceasta ocultă, grăbind foarte tare lucrurile, că doar nu ne putem opune tehnologiei şi civilizaţiei!

Dar după cum susţin unii dintre creştinii ortodocşi, care tâlcuiesc Sfânta Scriptură precum neoprotestanţii (adică după propria lor interpretare) rezultă că nu avem cum să ne împotrivim pecetluirii cu simbolul fiarei – 666, pentru că toate acestea trebuie să fie ca să se împlinească Scriptura! Dar ce nu ştiu ei este faptul că acest aspect este foarte adevărat cînd se pune problema la nivel global, dar nu şi atunci cînd se face referire la fiecare persoană în parte (familie, neam), pentru că tot Dumnezeu ne-a dăruit din multa lui milostivire şi LIBERUL ARBITRU, ca să poată alege fiecare ce cale vrea să urmeze!

De aici ne dăm seama că suntem precum vieţuitoarele acelei păduri în care a izbucnit incendiul şi ne comportăm la fel ca în fabula respectivă atunci când se mai găseşte câte un „visător” asemenea păsării Colibri, care este imediat pus la zid şi catalogat drept: HABOTNIC, EXTREMIST sau LEGIONAR! Mai ştim noi pe cineva asemenea!

Să-i rugăm şi noi pe Sfinţii Mărturisitori Români, alături de Preasfînta Fecioară Maria, să ne fie mijlocitori către Bunul Dumnezeu, să ne dăruiască înţelepciunea şi puterea de a sta împotriva vrăjmaşului Antihrist!

Cred Doamne,

ajută necredinţei mele!

AMIN!

 

Sursa:

http://axa.info.ro/social/cred-doamne-ajuta-necredintei-mele/