Prigoana împotriva tinerilor legionari

 

Cel mai mare pericol pentru comuniştii aflaţi la putere îl reprezentau însă studenţii, deoarece ideile legionare în­cepuseră să-şi facă tot mai mult simţită prezenţa în rândurile lor. Diriguitorii de la Moscova şi Bucureşti ştiau foarte bine că tinerii reprezintă o categorie vulnerabilă, mai lesne de manipulat, prin urmare mai uşor de influenţat, dar care s-ar putea adapta ceva mai repede noului regim politic.

Locul cel mai nimerit de a cunoaşte şi aprofunda con­cepţiile marxist-leniniste era închisoarea, ferită de ochii unor curioşi şi unde se puteau utiliza metode de constrângere. In noaptea de 14/15 mai 1948 au avut loc masive arestări ale unor membri aparţinând Mişcării Legionare ori Frăţiilor de Cruce. Această acţiune de amploare s-a desfăşurat pe tot cu­prinsul ţării. Ea s-a derulat concomitent în marile oraşe, la ora stabilită. Factorul surpriză a făcut ca mulţi legionari să nu se poată ascunde la rude sau prieteni. Martor al drama­ticelor evenimente, fostul deţinut politic Traian Popescu susţine, după aproape şase decenii, într-o discuţie cu Gabriel Stănescu, că numeroasele arestări s-au făcut potrivit unui plan dinainte stabilit, conform Ordinului nr. 5 al lui Teohari Georgescu din 13 mai 1948. Organele de ordine şi Siguranţa au întocmit din vreme tabele nominale cu persoanele care trebuiau să fie reţinute în acea nouă „noapte comunistă a Sfântului Bartolomeu”. Potrivit aceluiaşi, „s-au alcătuit echipe speciale formate din trei persoane. Şeful echipei era de regulă agent al Siguranţei Statului, organism încă în func­ţiune. El a primit un plic închis conţinând adresele celor care urmau să fie arestaţi, dar nu avea voie să-l deschidă înainte de plecare”.

La rândul său, părintele Gheorghe Calciu, la vremea aceea student la Medicină, notează în nişte însemnări con­fiscate de Securitate că „arestările au început în ziua de 15 mai. Era o acţiune masivă, spectaculoasă, desfăşurată pe în­treaga ţară şi după un plan minuţios stabilit. Teohari Georgescu, ministrul de Interne şi Ana Pauker şi-au calculat lovi­tura cu sânge rece. Securitatea [Siguranţa – n. n.] întocmise vreme de peste trei ani dosarele tuturor grupărilor care pro­liferau în ţară şi al tuturor indivizilor periculoşi […] Comu­niştii, care fuseseră o simplă fracţiune a Internaţionalei co­muniste, suplineau lipsa totală de popularitate prin forţă şi violenţă. Nici nu exista altă cale […]. Teohari Georgescu şi consilierii lui s-au servit de vechea poliţie, care deţinea şi informaţiile despre Mişcarea Legionară, dar şi unele date compromiţătoare despre membrii Partidului Comunist, date care puteau fi folosite la nevoie împotriva oricui”.

Comuniştii au utilizat şi Siguranţa Statului. Membrii ei, dar şi poliţiştii, respectiv jandarmii în mare parte, au dovedit în acei ani tulburi exces de zel în favoarea noilor autorităţi prosovietice, în speranţa menţinerii lor pe posturile deţinute şi înainte de 6 martie 1945. Când şi-au format ca­drele necesare proprii, comuniştii români nu numai că i-au alungat din posturile respective, dar i-au aruncat, după pro­cese sumare, în închisori şi lagăre.

Dumitru Bacu susţine în excelenta sa lucrare dedicată „fenomenului Piteşti” că „organele de ordine publică au reţi­nut o mie de studenţi din centre universitare – Bucureşti, Iaşi şi Cluj”.

În schimb, un alt deţinut politic, Grigore Dumitrescu, considera într-o carte publicată la Munchen în limba româ­nă, acum mai bine de trei decenii, că avem de a face cu cinci mii de tineri studenţi arestaţi. Părintele Gheorghe Calciu – Dumitreasa, care a trăit acele momente cumplite, susţine în­tr-o discuţie amplă cu Monahul Moise de la Mănăstirea Oaşa, că atunci, în mai 1948, „au fost peste zece mii de arestaţi”.

La rândul său, tânărul avocat buzoian Nicolae (Nicu) Păun afirmă în memoriile sale, publicate după aproape cinci decenii, că „în noaptea de 14/15 mai 1948, în toată ţara s-au făcut masive arestări. Duba neagră, devenită celebră, funcţi­ona fară întrerupere în cursul nopţii, după procedee necu­noscute până atunci. Sunt informaţii că în Buzău fuseseră arestate cam 60-70 de persoane din toate categoriile sociale: muncitori, ţărani, intelectuali’.

Un alt martor al acestor evenimente dramatice, Cornel Drăgoi, notează în însemnările sale, tipărite după decembrie 1989, că noaptea respectivă a fost „cea mai celebră a Se­curităţi!, când au arestat pe toţi elevii şi studenţii care erau în evidenţa lor ca legionari […]. în satul Olaru [lângă Călăraşi – n. n.], unde mă găseam, erau douăzeci şi patru. Într-o şoapte i-au luat pe toţi”.

Aflat şi el printre miile de reţinuţi, scriitorul şi eseistul Dan Lucinescu descrie în cartea sa de rememorări aceste clipe de coşmar astfel: „Tot ce a fost frumos şi nobil a fost călcat în picioarele hâde de cel mai monstruos fenomen al istoriei comunismului bolşevic. Pericolul morţii întinse aripa neagră asupra miilor de tineri care erau legaţi de tradiţiile poporului”.

Nu peste multă vreme va începe procesul de reeducare a tinerilor arestaţi şi azvârliţi în Gulagul românesc.

(Constantin I. Stan – Crucea reeducării)

 

http://www.fericiticeiprigoniti.net

– – – – – – – – – – – – –

Prigoana împotriva mediului universitar

 

Prigoana a cuprins şi mediul universitar. Sute de cadre didactice de la Universităţile din Bucureşti, Iaşi şi Cluj s-au văzut nevoite să-şi părăsească locurile de muncă. Numai la Facultatea de Medicină a Universităţii din Cluj, potrivit in­formaţiilor profesorului Victor Coroianu, 92 de cadre didac­tice – profesori, şefi de lucrări, asistenţi şi preparatori, „elita Clujului”, au fost îndepărtaţi, „majoritatea devenind şomeri, fără nici o existenţă asigurată, şi aceasta în pragul iernii”.

Multe personalităţi ştiinţifice şi culturale au fost aruncate în închisoare. Cunoscutul filosof Ion Petrovici, de pildă, a pri­mit la începutul lunii iunie 1945, în baza Legii nr. 312 din 24 aprilie acelaşi an, domiciliu obligatoriu, fiind păzit de organele de ordine publică. Ulterior, el va fi condamnat la zece ani de muncă silnică. Un alt filosof cunoscut al vremii, Nicolae Bagdasar, cu studii în Germania, a fost arestat deoa­rece, începând cu anul 1942, îndeplinise funcţia de director al „Casei Şcoalelor”. în această calitate, sub regimul antonescian, în plin război, a editat şi difuzat în instituţiile de învăţământ manuale destinate elevilor. Nicolae Bagdasar a cumpărat de asemenea cărţi scrise de o serie de personalităţi ale vremii, contribuind la ameliorarea situaţiei lor finan­ciare. În schimb, fratele său, Dumitru Bagdasar, a fost de­semnat ministru al Sănătăţii sub regimul comunist, iar după moartea sa, soţia sa Florica i-a preluat funcţia.

La 18 mai 1946 a fost arestat şi depus la Arsenalul Armatei Mircea Vulcănescu, împreună cu alţi intelectuali de vază. Profe­sorul Dumitru Drăghicescu, reputat sociolog şi politolog li­beral, a preferat sinuciderea, aruncându-se, potrivit lui C. Rădulescu-Motru, „de la etajul de sus al casei pe trotuar”.

Alţi cărturari ai epocii s-au ascuns timp îndelungat de orga­nele Poliţiei şi Siguranţei. Nichifor Crainic, spre exemplu, a fost pribeag prin ţară după 23 august 1944 până în data de 27 mai 1947. A poposit mai întâi la Sibiu, fiind găzduit de Mănăstirea Arpaşu, ctitorie a domnitorului Constantin Brâncoveanu. De acolo s-a deplasat către Alba Iulia, apoi a ajuns în Lacrămul lui Blaga. După aceea a mers la Abrud, Blăjani, în zona Munţilor Apuseni, la unul din izvoarele Crişului Alb. A trecut apoi prin Brad, iar ultimul refugiu a fost la Cerghid, la părintele Ioan Sămărghitean. Nichifor Crainic, socotit „criminal de război”, i-a cerut preotului să-l predea legiunii de jandarmi, lucru care de altfel s-a şi întâmplat la sfârşitul lunii mai 1947. De asemenea, doctorul Gheorghe Fulgeanu, fost director al Spitalului de Stat din Bacău, „a plecat în septembrie 1948 la Mănăstirea Neamţu cu intenţia de a se călugări”. Tot aici au stat până în octombrie 1948, beneficiind de protecţia stareţului Melchisedec, Dumitru şi Olga Sturdza.

Alţii, după luni de pribegie, au trecut în Iugoslavia, sperând să scape de iadul din România. Aşa a procedat colo­nelul Alexandru Badea Constantinescu, care a ajuns mai întâi la Biserica Albă, pe 14 octombrie 1948. Prins de gră­niceri, a fost încarcerat la închisoarea din Panciova, fiind apoi predat autorităţilor române”. Alţii însă au reuşit să treacă în ţara vecină, condusă de Iosif Broz Tito. Un grup de cinci tineri format din Constantin Nistorică, Mihai Amarandei, Cornel Onaca, Teodor Doca şi Teodor Teodorof au în­cercat, fără succes, trecerea frontierei româno-iugoslave. Potrivit relatărilor după cinci decenii ale unuia dintre teme­rari, Cornel Onaca, chiar sublocotenent la Miliţia judeţului Bihor din Oradea Mare, cei cinci s-au întrunit pe data de 1 iulie 1951 în staţiunea balneoclimaterică Băile Felix, unde au luat hotărârea de a pleca definitiv din ţară, între cei cinci se afla însă un „turnător” infiltrat de organele represive ale statului, în persoana locotenentului de miliţie Teodor Teo­dorof, care le-a dejucat întreg planul. De aceea, toţi con­spiratorii, în afară de odiosul denunţător, au fost arestaţi în seara zilei de 3 iulie 1951, fiind condamnaţi apoi, după o mi­nuţioasă anchetă care a durat circa zece luni, la ani grei de închisoare. Cornel Onaca a primit mai întâi 12 ani de detenţie. Procurorii au făcut recurs, iar pedeapsa a crescut la 15 ani de muncă silnică, nu numai pentru trecerea frau­duloasă a frontierei, ci îndeosebi ca urmare a… subminării ordinii de stat.

(Constantin I. Stan – Crucea reeducării)

 

http://www.fericiticeiprigoniti.net

 

Homeopatia – o pseudoştiinţă păgână

 

Ce este homeopatia?

Homeopatia, întemeiată de către Samuel Christian Friedrich Hahnemann (1755-1843), medic german, este clasificată, la ora actuală, printre ramurile medicinei alternative sau complementare, care grupează alte metode de promovare şi restaurare a stării de sănătate decât cele aparţinând medicinei „clasice” (hipocratice, alopate). Principiile de bază ale homeopatiei, aşa cum le-a enunţat fondatorul său, şi cum s-au propagat până în ziua de astăzi, contrazic o importantă serie de elemente din medicina „clasică”, nehomeopată, precum şi din ştiinţă, în general, motiv pentru care homeopatia , deşi din ce în ce mai agreată de către marele public, rămâne, la nivelul comunităţilor ştiinţifice, un domeniu controversat, controversă care tinde să se extindă şi în domeniul teologic.

În acest context şi în căutarea unor explicaţii plauzibile şi a unor fundamente solide ale practicii lor, unii homeopaţi se îndreaptă către dezvoltări recente din domeniul ştiinţific, alţii către tradiţii spirituale, sau chiar către o îmbinare între posibile explicaţii materialiste, respectiv idealiste. O analiză riguroasă a pretenţiilor homeopaţilor conduce, însă, la concluzia că homeopatia este lipsită de orice întemeiere ştiinţifică, actuală sau potenţială, fiind, în schimb, lesne de demonstrat, atât din perspectiva ştiinţifică, a antropologiei culturale, precum şi din perspectiva teologiei ortodoxe, că sistemul homeopat este fondat pe credinţe păgâne şi reprezintă, în aspectele sale practice, o formă de magie simpatică.

După Hahnemann, odată supusă unui dezechilibru indus în mod deliberat, cu ajutorul tratamentului homeopat, dezechilibru asemănător cu cel care a indus suferinţa, forţa vitală se poate reechilibra, restabilind starea de sănătate.

Tratamentul homeopat se efectuează cu ajutorul remediilor, preparate din diverse materii (care pot fi orice- minerale, părţi de animale şi plante, producţii patologice umane, ba chiar şi „materii imponderabile”, precum razele X, razele lunii, soarelui, stelelor, etc) supuse diluărilor şi sucusionărilor succesive. Diluarea materiei merge până la absenţa ei totală din lichidul în care este diluată (apă sau alcool), considerându-se, totodată, că exact acele remedii ultradiluate, din care materia de la care s-a pornit lipseşte, sunt „cele mai puternice”. Sucusionarea, numită şi dinamizare, implică lovirea ritmică a flaconului cu remediu de o suprafaţă dură, dar elastică (îmbrăcată în piele), fiind, aşadar, o formă de agitare mecanică.

Homeopatia  susţine că vindecă omul ca întreg material şi spiritual.

În încercarea de edificare a unei baze ştiinţifice a homeopatiei, unii autori ajung, din nefericire, să prezinte, în lucrările lor, date eronate, falsificate sau relocate, în mod inadecvat, din domeniul ştiinţific în cel filozofic, şi reciproc. În aceeaşi linie, adepţii homeopatiei recurg la anumite strategii adaptative, încercând, spre exemplu, să introducă în explicaţiile lor privind mecanismul de acţiune al remediilor elemente din domenii ştiinţifice cât mai dificil accesibile publicului larg (precum fizica cuantică sau biologia moleculară), deturnate ca sens, transformate în termeni filozofici, sau în simple etichete goale de conţinut. Relativ la această practică, există numeroase lucrări critice ale oponenţilor homeopatiei, ba, chiar, comentarii negative aparţinând homeopaţilor „serioşi”, care nu vor ca domeniul lor să fie infiltrat de persoane care confecţionează astfel de explicaţii frapant pseudoştiinţifice, ce fac o proastă impresie publicului cunoscător al noţiunilor ştiinţifice implicate.

Existenţa mărturiilor persoanelor care au beneficiat de pe urma homeopatiei (în ciuda lipsei unei fundamentări ştiinţifice a acesteia şi a unor rezultate coerente ale studiilor clinice) este o piatră de poticnire pentru critica ştiinţifică a sistemului homeopat. „Discrepanţa dintre datele provenite din studii şi cele observaţionale [datele despre eficienţa homeopatiei culese din experienţa homeopaţilor şi a pacienţilor lor, n. trad.] continuă să fie intens dezbătută”, spune E. Ernst, un cunoscut critic al homeopatiei, care consideră, însă, problema tranşată, atribuind eficienţa homeopatiei efectelor (de tip placebo ale) abordării individualizate pentru fiecare pacient şi „întâlnirilor lungi şi empatice dintre pacient şi terapeut”, tipice pentru practica homeopată.

Efectul placebo constă în ameliorarea stării de sănătate, în absenţa unui tratament medicamentos real, dar în prezenţa unei substanţe neutre, fără efect medicamentos, despre care, însă, bolnavul crede că este un medicament. Placebo se foloseşte pentru a testa eficienţa potenţialelor medicamente, nou descoperite- efectele lor se compară cu rezultatele obţinute cu placebo, pentru a vedea dacă au, într-adevăr, proprietăţi curative şi pacienţii nu s-au vindecat, de fapt, doar în baza unei mobilizări naturale a organismului, stârnită de încrederea în tratament. În acest sens, există date care infirmă ipoteza că homeopatia s-ar baza (numai) pe efecte placebo. Aplicaţiile din domeniul medicinei veterinare şi fitopatologiei (în bolile plantelor) pledează, de asemenea, pentru existenţa unor efecte diferite de placebo ale remediilor.

Homeopatia şi Ortodoxia

Credinţa într-o „forţă vitală”, vindecabilă de către homeopat cu ajutorul remediilor preparate din minerale, plante şi animale diferă în totalitate de învăţătura Bisericii, dat fiind că, din perspectiva ortodoxă: nu vreo „forţa vitală autoîntreţinută”, ci sufletul dă trupului puterea de simţire, de viaţă şi de creştere, sub lucrarea energiilor dumnezeieşti necreate; boala nu este rezultatul dezechilibrului „forţei vitale”, ci, cel mai adesea, urmarea păcatului (cu anumite excepţii, d ex. pentru a se vădi prin vindecarea bolnavului puterea lui Dumnezeu, conform evangheliei videcării orbului din naştere, sau pentru sporirea în virtute, vezi vieţile unor sfinţi), dar care nu confirmă, nici ele, în vreun fel, doctrina homeopată.; reîntregirea laturii spirituale a omului (vindecarea sufletului) nu o pot înfăptui „vindecătorii”, ci doar harul dumnezeiesc, pe care omul îl poate primi, în acest scop, numai şi numai în Biserică.

Totodată, pretențiile homeopate privind „informarea” apei cu caracteristicile materiei dizolvate şi sucusionate contrazic teologia raţiunilor. A susţine că apa poate manifesta (în urma sucusionării) proprietăţi ale altor materii, în absenţa fizică a acestora, echivalează cu a afirma că raţiunile firii (de Dumnezeu enunţate) pot fi alterate prin acţiunea omului. Doar prin minune devine posibil ca o specie (apa, sau altceva) să manifeste proprietăţile altei specii. „Minunile” homeopate se fac, însă, la lucrarea unor păgâni sau eretici şi se comercializează în chip profitabil. Mai mult, remediile au, asupra oamenilor, după cum se va vedea, mai jos, efecte duhovniceşti străine de lucrarea benefică, dumnezeiască.

Chiar dacă unii homeopaţi nu asumă perspectiva vitalistă, sau ideea de informare prin sucusionare, practica lor este contrară ortodoxiei, homeopatia având o abordare operaţională tipică pentru magia simpatică. Magia simpatică este o formă de vrăjitorie bazată pe similaritatea între elemente cuprinse în actul magic efectuat şi evenimentul dorit a fi indus prin magie. Sir James George Frazer (1854–1941) antropolog scoţian, considerat părintele antropologiei culturale (ştiinţă care studiază concepţiile şi practicile diverselor populaţii de pe Glob) moderne vorbea despre o „lege a similarităţii” în cadrul dizertaţiei sale despre magia simpatică: Dacă analizăm principiile reflexive pe care se bazează magia, probabil că acestea se vor reduce la două: primul – ceea ce este similar produce similarul .

Asemenea unor forme de magie simpatică tradiţională, homeopatia se bazează pe îndepărtarea unor fenomene (simptome) prin utilizarea unor mijloace mimetice (remediile, capabile să inducă simptome similare cu cele pe care le vindecă). Faptul a fost notat şi comentat, cu mult înaintea autorilor acestei cărţi, de către folcloristul român I-A Candrea. Şi aici trebuie menţionat că autorii prezentului material au descoperit acest fapt ulterior elaborării propriilor observaţii privind homeopatia și magia simpatică, constatând, cu această ocazie că au ajuns, în mod independent, la unele și aceleași concluzii ca şi I-A Candrea. Homeopatia este, aşadar, o formă de magie simpatică. După modul de operare, homeopatia poate fi caracterizată şi ca o formă de magie populară, a cărei practicare nu presupune consacrarea rituală a practicantului şi nici măcar ca acesta să fie conştient de faptul că se ocupă cu vrăjitoria.

De asemenea, din studiul datelor pe care homeopaţii le-au colectat despre remedii se poate observa că materia dinamizată (remediile) stârneşte, în om, patimile, şi îl face vulnerabil la atacuri demonice directe, toate patimile (bolile spirituale) cunoscute Bisericii ajungând să fie legate de remedii. Reamintim, aici, faptul că reacţiile date de către „medicamentele homeopate” se petrec în absenţa vreunui element material propriu remediilor, pe seama căruia să poată fi puse. După cum s-a discutat, mai sus, ipotezele privind energii de natură materială şi/sau transferuri de informaţie care să intervină în interacţiunile homeopate suferă din lipsă de rigurozitate ştiinţifică şi logică.

Iată doar câteva exemple:

Probantul remediului Natrium muriaticum (obţinut din banala clorură de sodiu, sarea de bucătărie), respectiv pacientul căruia „i se potriveşte” remediul, este „deprimat, mai ales în bolile cronice, consolarea îi agravează starea. Iritabil, pasionat de amănunte. Stângaci, repezit. Vrea să fie singur pentru a plânge. Râde şi plânge  .

Remediul Acidum nitricum se asociază cu teama de boală şi de moarte, egoism, suspiciune, nefericire, nemulţumire, pesimism, depresie, iritabilitate, persoana este ranchiunoasă, răzbunătoare, încăpăţânată, răuvoitoare, nu o mişcă scuzele altora, suferă de disperare cronică, sare din somn, înspăimântată, atunci când adoarme. Acestea sunt manifestări clare ale patimilor fricii şi trufiei, precum şi ale lucrării directe a demonilor. Se remarcă faptul că spaimele în somn apar şi în tabloul altor remedii homeopate.

Remediul Alumina dă impulsul de a răni sau omorî, precum şi pulsiuni sinucigaşe. Există remedii asociate cu patima desfrânării (împreună cu alte probleme duhovniceşti):

Ambra grisea (nimfomanie), Apis mellifica (manie sexuală, dar şi furie, teamă, vexare, precum şi opusul lor, apatia; spaime în somn), ş.a.

Remediul Bromium (dar şi alte remedii) este asociat cu senzaţia că cineva se află în spatele persoanei şi că, dacă aceasta se întoarce, îl va vedea pe „acela”. Un alt simptom ciudat indus şi „tratabil” de către remedii este insomnia cu oră fixă (faptul că oamenii pot fi sâcâiţi de demoni, mereu la aceeaşi oră este cunoscut Bisericii).

Tabloul „simptomelor” cel puţin ciudate asociate remediilor culminează cu accesele de furie însoţite de plâns, lătrat şi urlat (remediul Cantharis vesicatoria), amintind în mod izbitor de manifestările persoanelor chinuite de demoni. Un alt fapt ciudat este afectarea stării de conştienţă a pacienţilor trataţi cu remedii. La aceştia se pot sesiza: (…) alterarea percepţiei temporale, sărăcia limbajului, amnezia selectivă, lipsa conştiinţei de sine, caracterul holist al ameliorării şi dezvoltarea de boli acute, toate în răspuns la un tratament homeopat de succes . Alterarea capacităţii pacientului de observare a sinelui şi realităţii imediate este atribuită restaurării „rapide, blânde şi permanente”, de către remediu, a stării de sănătate (ceea ce constituie un ideal hahnemannian).

Tentaţia recursului la homeopatie, mai ales pentru bolnavii grav, este mare, dat fiind că nu suntem, cu toţii, decât oameni. A nu apela la astfel de practici, neştiinţifice, ci păgâne şi magice, chiar dacă suferinţa cuiva este mare şi tentaţia alinării amăgitoare pe care o pot oferi este pe măsură, atrage, însă, asupra bolnavului, conform învăţăturii Bisericii, mângâierea şi răsplata dumnezeiască.

Concluzii

Homeopatia nu este o ştiinţă, ci un sistem păgân, ale cărui practici sunt de tip magic. De fond, nimic nou- Biserica a avut de luptat dintotdeauna cu vrăjitoria. În formă, însă, terapiile complementare şi alternative de acest gen se aliniază la „noul” epocii actuale, amprentate de postmodernism şi new-age. Contestarea adevărului unic, de către primul curent, şi tendinţa de amestecare a ştiinţei cu religia şi a tuturor religiilor între ele, specifică pentru cel de al doilea, au conturat un fundal perfect, pentru descoperirea sau redescoperirea a diverse astfel de metode înşelătoare de vindecare.

 

Sursa

http://marturieathonita.ro/homeopatia-o-pseudostiinta-pagana/