Prigoana împotriva tinerilor legionari

 

Cel mai mare pericol pentru comuniştii aflaţi la putere îl reprezentau însă studenţii, deoarece ideile legionare în­cepuseră să-şi facă tot mai mult simţită prezenţa în rândurile lor. Diriguitorii de la Moscova şi Bucureşti ştiau foarte bine că tinerii reprezintă o categorie vulnerabilă, mai lesne de manipulat, prin urmare mai uşor de influenţat, dar care s-ar putea adapta ceva mai repede noului regim politic.

Locul cel mai nimerit de a cunoaşte şi aprofunda con­cepţiile marxist-leniniste era închisoarea, ferită de ochii unor curioşi şi unde se puteau utiliza metode de constrângere. In noaptea de 14/15 mai 1948 au avut loc masive arestări ale unor membri aparţinând Mişcării Legionare ori Frăţiilor de Cruce. Această acţiune de amploare s-a desfăşurat pe tot cu­prinsul ţării. Ea s-a derulat concomitent în marile oraşe, la ora stabilită. Factorul surpriză a făcut ca mulţi legionari să nu se poată ascunde la rude sau prieteni. Martor al drama­ticelor evenimente, fostul deţinut politic Traian Popescu susţine, după aproape şase decenii, într-o discuţie cu Gabriel Stănescu, că numeroasele arestări s-au făcut potrivit unui plan dinainte stabilit, conform Ordinului nr. 5 al lui Teohari Georgescu din 13 mai 1948. Organele de ordine şi Siguranţa au întocmit din vreme tabele nominale cu persoanele care trebuiau să fie reţinute în acea nouă „noapte comunistă a Sfântului Bartolomeu”. Potrivit aceluiaşi, „s-au alcătuit echipe speciale formate din trei persoane. Şeful echipei era de regulă agent al Siguranţei Statului, organism încă în func­ţiune. El a primit un plic închis conţinând adresele celor care urmau să fie arestaţi, dar nu avea voie să-l deschidă înainte de plecare”.

La rândul său, părintele Gheorghe Calciu, la vremea aceea student la Medicină, notează în nişte însemnări con­fiscate de Securitate că „arestările au început în ziua de 15 mai. Era o acţiune masivă, spectaculoasă, desfăşurată pe în­treaga ţară şi după un plan minuţios stabilit. Teohari Georgescu, ministrul de Interne şi Ana Pauker şi-au calculat lovi­tura cu sânge rece. Securitatea [Siguranţa – n. n.] întocmise vreme de peste trei ani dosarele tuturor grupărilor care pro­liferau în ţară şi al tuturor indivizilor periculoşi […] Comu­niştii, care fuseseră o simplă fracţiune a Internaţionalei co­muniste, suplineau lipsa totală de popularitate prin forţă şi violenţă. Nici nu exista altă cale […]. Teohari Georgescu şi consilierii lui s-au servit de vechea poliţie, care deţinea şi informaţiile despre Mişcarea Legionară, dar şi unele date compromiţătoare despre membrii Partidului Comunist, date care puteau fi folosite la nevoie împotriva oricui”.

Comuniştii au utilizat şi Siguranţa Statului. Membrii ei, dar şi poliţiştii, respectiv jandarmii în mare parte, au dovedit în acei ani tulburi exces de zel în favoarea noilor autorităţi prosovietice, în speranţa menţinerii lor pe posturile deţinute şi înainte de 6 martie 1945. Când şi-au format ca­drele necesare proprii, comuniştii români nu numai că i-au alungat din posturile respective, dar i-au aruncat, după pro­cese sumare, în închisori şi lagăre.

Dumitru Bacu susţine în excelenta sa lucrare dedicată „fenomenului Piteşti” că „organele de ordine publică au reţi­nut o mie de studenţi din centre universitare – Bucureşti, Iaşi şi Cluj”.

În schimb, un alt deţinut politic, Grigore Dumitrescu, considera într-o carte publicată la Munchen în limba româ­nă, acum mai bine de trei decenii, că avem de a face cu cinci mii de tineri studenţi arestaţi. Părintele Gheorghe Calciu – Dumitreasa, care a trăit acele momente cumplite, susţine în­tr-o discuţie amplă cu Monahul Moise de la Mănăstirea Oaşa, că atunci, în mai 1948, „au fost peste zece mii de arestaţi”.

La rândul său, tânărul avocat buzoian Nicolae (Nicu) Păun afirmă în memoriile sale, publicate după aproape cinci decenii, că „în noaptea de 14/15 mai 1948, în toată ţara s-au făcut masive arestări. Duba neagră, devenită celebră, funcţi­ona fară întrerupere în cursul nopţii, după procedee necu­noscute până atunci. Sunt informaţii că în Buzău fuseseră arestate cam 60-70 de persoane din toate categoriile sociale: muncitori, ţărani, intelectuali’.

Un alt martor al acestor evenimente dramatice, Cornel Drăgoi, notează în însemnările sale, tipărite după decembrie 1989, că noaptea respectivă a fost „cea mai celebră a Se­curităţi!, când au arestat pe toţi elevii şi studenţii care erau în evidenţa lor ca legionari […]. în satul Olaru [lângă Călăraşi – n. n.], unde mă găseam, erau douăzeci şi patru. Într-o şoapte i-au luat pe toţi”.

Aflat şi el printre miile de reţinuţi, scriitorul şi eseistul Dan Lucinescu descrie în cartea sa de rememorări aceste clipe de coşmar astfel: „Tot ce a fost frumos şi nobil a fost călcat în picioarele hâde de cel mai monstruos fenomen al istoriei comunismului bolşevic. Pericolul morţii întinse aripa neagră asupra miilor de tineri care erau legaţi de tradiţiile poporului”.

Nu peste multă vreme va începe procesul de reeducare a tinerilor arestaţi şi azvârliţi în Gulagul românesc.

(Constantin I. Stan – Crucea reeducării)

 

http://www.fericiticeiprigoniti.net

– – – – – – – – – – – – –

Cuvânt profetic al Părintelui Justin despre întinarea memoriei martirilor din temnițele comuniste

 

Dar şi secolul acesta al XX-lea, care a rodit aceşti tineri ce au luat drumul crucii şi s-au jertfit, şi-au măcinat tinereţile lor în celulele puşcăriilor, dovedeşte că bunul Dumnezeu mai este încă alături de Ortodoxia românească şi totodată este şi un îndemn pentru noi, cei de astăzi, să urmăm nevoinţelor şi martirajului lor. Şi dacă nu ne-a binecuvântat Dumnezeu prin suferinţele lor, măcar să aducem la lumină sfinţenia lor şi să ne închinăm lor ca unor sfinţi, care se roagă pentru noi. Cu cât noi vom avea mai mulţi sfinţi, oficial şi neoficial, cu atât şi mila lui Dumnezeu va fi peste noi şi vom putea avea îndrăznire înaintea lui Dumnezeu, prin sfinţii şi martirii noştri.
Toate popoarele acestea din Răsăritul Europei au trecut prin cenzura asta bolşevică, şi bulgarii, şi sârbii, şi cehoslovacii, şi polonezii, şi ungurii, naţiuni care au opus şi ele, într-adevăr, un efort puternic împotriva ateismului. Dar ceea ce s-a remarcat îndeosebi la noi, a fost faptul că România a avut un tineret foarte înţelept şi foarte pătruns de esenţa acestui adevăr ortodox, încât prin jertfele lor, cred eu, am depăşit cu mult toate aceste ţări din jurul nostru. De aceea şi obiectivul nr.1 al pedepsei şi al persecuţiei Ortodoxiei în Balcani a fost şi este ţara noastră, este România Ortodoxă cu tineretul acesta de jertfă care, în sfârşit, a luat taurul de coarne al comunismului şi al tuturor străinilor care şi-au vândut conştiinţa şi neamul. Însă nu este suficient să admirăm ostenelile şi nevoinţele lor, ci mai trebuie să le încercăm şi noi, pe pielea noastră, căci aşa s-a plămădit Ortodoxia asta până astăzi.
Politica întotdeauna a fost asemeni păgânismului cu care a luptat Creştinismul de-a lungul secolelor, încă de la începuturile lui. Ca şi atunci, aşa cum spunea şi Sf.Iustin Martirul şi Filosoful, creştinul trebuie să se lepede de imoralităţile păgâne, apoi să înveţe legea creştină, să cunoască adevărata filosofie, a cultivării calităţilor sufleteşti şi apoi să le aplice practic în viaţa de zi cu zi. Aceasta a făcut Mişcarea Legionară şi munca lor sinceră le-a încununat-o
bunul Dumnezeu cu martiriul. Bineînţeles că cei care au învins au scris istoria şi au scris-o cum le-a plăcut, transformându-i pe legionari în nişte terorişti, nazişti, antisemiţi…
Tinerii români, simpatizanţi sau membri ai Mişcării Legionare, au fost singurii din Europa care s-au ridicat făţiş împotriva comunismului. Ei s-au ridicat împotriva abuzurilor totalitariste şi păcatelor pe care le promova doctrina comunistă, cu toate nedreptăţile şi urgiile ei. Aceşti tineri au înfuriat foarte tare masoneria, vrăjmaşii creştinismului şi au trezit toată Europa din somnolenţa în care se afla. Aceşti martiri incomodează şi după moarte. Dar vor ajunge cu toţii în faţa judecăţii şi vor vedea la cine au fost adevărul şi dreptatea. Dacă aici pe pământ nu s-au putut convinge nici cu jertfele noastre, se vor convinge dincolo cu hotărârea lui Dumnezeu. Treceţi de la Mine că nu vă cunosc pe voi…

 

http://www.atitudini.com

 

 

Lămuriri asupra controverselor legate de Părintele Arsenie Boca

 

10448247_704558226258459_4500443464026783181_n1

 

M-am ferit, de ceva timp încoace, să iau poziţie în disputele (şi certurile, scandalurile etc.) privitoare la Părintele Arsenie Boca. De ce? Din pricina patimilor atât de puternice care se războiesc între ele în aceste dispute. Din păcate – la figurat şi la propriu – cei mai mulţi dintre participanţii la dispute nu sunt interesaţi în a căuta adevărul. Şi folosesc, şi unii, şi ceilalţi, o argumentaţie atât de subiectivă încât adesea se reduce la insulte. Bineînţeles, am putea discuta despre creştinismul unor asemenea discuţii (şi persoane). Dar, ca să vezi, nu sunt parte în aceste discuţii doar creştinii. Mulţi sunt din afara Bisericii dar, ca de obicei, se bagă şi ei în seamă. Chiar cu foarte multă „competenţă” şi „autoritate”, cu foarte multă agresivitate. Deşi în neştiinţa lor arogantă sunt la fel de ridicoli precum un vestit comentator de presă care nu ştia deosebirea [sic!] dintre „Împărtăşanie” şi „Spovedanie”, dar încerca să explice Bisericii care i-ar fi rostul!! Faţă de un asemenea ghiveci total, plin de tot felul de legume şi buruieni, între care se găsesc şi ciuperci halucinogene, cucută sau omag, am socotit bine să stau, măcar o vreme, deoparte.
Dincolo de cei din afară, în Biserică am văzut câteva linii:
– cei care nu ştiu ce este cu Părintele Arsenie Boca şi nici nu se implică în discuţii; în treacăt fie zis, o poziţie de mult bun-simţ.
– cei care nu ştiu ce este cu Părintele Arsenie Boca, dar se aruncă şi ei într-o tabără sau alta, ba chiar dintr-o tabără în alta; trist, dăunător.
– cei care cred că ştiu că Părintele Arsenie Boca este sfânt sau rătăcit şi adoptă o poziţie creştină; fie cinstindu-l după tipic, fie ferindu-se de el, dar fără să încerce a-şi impune părerea; şi aici trebuie spus, poziţii corecte amândouă.
– cei care încearcă să lămurească şi să se lămurească, sincer; iarăşi un lucru foarte bun.
– cei care cred că ştiu că Părintele Arsenie Boca este sfânt sau rătăcit şi încearcă să impună cu forţa punctul lor de vedere pe care şi-l închipuie adevăr absolut; trist şi foarte greşit.

Unele din argumente şi exprimări sunt dincolo de hotarele raţiunii şi bunului simţ. De pildă:
• „Părintele Arsenie nu putea să greşească (fiind luminat de Duhul Sfânt)”.
Absurditate desăvârşită! De Duhul Sfânt au fost luminaţi şi Sfinţii Apostoli, şi tot au mai greşit, au mai fugit, s-au şi lepădat unii… Ceea ce nu îi face nici eretici, nici osândiţi, nici mai puţin sfinţi decât sunt. Dar ne arată limpede că nu există infailibilitate omenească.
• „Dacă [Părintele Arsenie Boca] a greşit înseamnă că nu este sfânt” (cu variante de tipul „înseamnă că este în iad”). Am arătat mai sus absurditatea unei asemenea idei.
De fapt orice sfânt are şi greşeli, iar Iov spune chiar că şi îngerilor Dumnezeu le găseşte vină (oricât de neînţeleasă ni s-ar părea nouă această idee). Asta nu înseamnă că îngerii încetează a mai fi îngeri, sau sfinţii trec deodată în iad, pentru că am aflat noi că au greşeli.
• „Dacă nu îl cinsteşti pe Părintele Arsenie Boca te duci în Iad”, cu completarea la fel de extremistă „Dacă îl cinsteşti pe Părintele Arsenie Boca te duci în Iad”.
În fapt sunt milioane de sfinţi şi nu este posibilă o cinstire (cultică) nominală a fiecăruia dintre ei. Iar ceea ce este din încredinţare nu este păcat. Câtă vreme nu a fost canonizat Părintele Arsenie Boca este greşit să spună cineva că cei care nu îl cinstesc săvârşesc vreun păcat. Aşa cum atâta vreme cât nu a fost osândit de vreun sinod, a crede că cei care îl cinstesc sunt rătăciţi este foarte greşit.
Desigur, există situaţii în care a cinsti sau a nu cinsti pe un sfânt te poate duce în iad. De exemplu, dacă cineva îl cinsteşte pe Sfântul Apostol Petru pentru lepădarea lui, crezând că este un lucru bun, are toate şansele să se osândească (ferească Dumnezeu!). Aşa cum cineva care nu îl cinsteşte exact din această pricină iarăşi se află pe o cale greşită.
Pe scurt, a judeca viaţa şi învăţătura unui om este greu. Simplismul duce în rătăcire, iar radicalismul este un semn clar că deja suntem în afara Căii lui Dumnezeu.

O poziţie radicală o găsim în cartea „Fenomenul Arsenie Boca”, scrisă de Pr. Aniţulesei Gheorghe. Ţin să îmi exprim aici dorinţele cele mai bune faţă de Pr. Aniţulesei Gheorghe şi faţă de oricare alte persoane – în viaţă sau nu – care sunt cumva amintite, direct sau indirect, de rândurile mele. Le vreau tuturor binele şi Dumnezeu să îi miluiască şi să ne miluiască! Orice critică se referă la cele spuse ori scrise, nu atinge persoana şi nu înseamnă că îmi îngădui eu vreo apreciere asupra altuia.
Deci, voi folosi această broşură, foarte răspândită astăzi – „Fenomenul Arsenie Boca” – deoarece sintetizează majoritatea acuzaţiilor aduse Părintelui Arsenie Boca.
Ţin să menţionez aici o serie de informaţii şi afirmaţii ştiinţifice făcute de Părintele Arsenie Boca şi pe care cercetări ulterioare le-au infirmat. Aceste afirmaţii şi informaţii ştiinţifice greşite sunt fireşti pentru fiecare epocă a cunoaşterii umane. „Adevărurile ştiinţifice” din secolul al IV-lea cuprindeau lucruri ce i-ar face să râdă cu poftă pe savanţii secolului al XIX-lea. Pe de altă parte, multe din „adevărurile ştiinţifice” ale secolului al XIX-lea au fost invalidate ulterior, unele chiar până la ridicol . Este firesc. Aşa cum informaţiile şi afirmaţiile ştiinţifice total depăşite din „Dogmatica” Sfântului Ioan Damaschin nu aduc nici cea mai mică atingere sfinţeniei sale, la fel nu pot fi invocate cele ale Părintelui Arsenie Boca împotriva sa. Pe de altă parte însă – şi trebuie să spunem asta – ele ne arată şi că orice om poate greşi, inclusiv Părintele Arsenie Boca, dar şi că trebuie cernut totul, după cum ne porunceşte Legea lui Dumnezeu (cercetaţi toate, ţineţi ce este bine).

Ne întoarcem deci la sinteza amintită mai sus, sinteză despre care am spus că reprezintă o poziţie radicală. De ce?
Deoarece chiar din prima pagină, fără o argumentaţie prealabilă, vorbeşte această lucrare de rău despre ucenicii Părintelui Arsenie Boca, „majoritatea… sunt slabi cunoscători ai dogmelor ortodoxe”, refuză să-i acorde persoanei despre care vorbeşte chiar şi titlul de „preot” („ucenicilor lui A. Boca” este una dintre exprimări), foloseşte expresia „idolul lor” (adică Părintele Arsenie Boca) – o dublă insultă, cu atât mai gravă cu cât este lipsită de orice argumentaţie iniţială – etc.
Deja la sfârşitul primului paragraf cititorul obişnuit este silit fie să-l creadă pe cuvânt pe Pr. Aniţulesei Gheorghe, osândindu-l pe Părintele Arsenie Boca, fie să facă invers. Desigur, amândouă poziţiile sunt greşite. Dar sunt provocate implicit de autoritarismul şi radicalismul textului.
Mi-aş dori să putem trece toţi peste asemenea ispite. Şi, dincolo de tonul potrivit sau nepotrivit al broşurii „Fenomenul Arsenie Boca” să vedem care sunt acuzele şi argumentele prezentate aici, ca parte a încercării de a dovedi ne-sfinţenia Părintelui Arsenie Boca.
1. „majoritatea ucenicilor lui A. Boca sunt slabi cunoscători ai dogmelor ortodoxe, şi sunt necunoscători ai spiritualităţii practice a Sfinţilor Părinţi” (p. 3)
Atât acest argument, cât şi alte critici asemănătoare, sunt lipsite de orice putere de a spune ceva despre starea Părintelui Arsenie Boca. De la Sfântul Proroc Elisei şi până la Domnul nostru Iisus Hristos, şi de la Sfântul Apostol Ioan la Sfântul Ioan de Kronstadt, avem o mulţime nenumărată de învăţători ai Adevărului cu mulţi ucenici aflaţi departe de Acesta. Mai pe scurt, majoritatea celor care îşi spun „ucenici ai lui Christos” (adică toţi cei care îşi spun „creştini”) sunt între destul de departe şi foarte departe de Învăţătura Fiului lui Dumnezeu. Ceea ce ne arată categoric faptul că starea ucenicilor nu mărturiseşte automat şi general starea învăţătorului.

2. Părintele Arsenie Boca ar fi fost (prea) mândru (p. 3-6 ş.a.)
Îmi cer iertare, dar deoarece exprimările textului în această privinţă sunt şi multe şi, adesea, gratuit insultătoare, nu le-am reprodus ca atare. Ideea este însă extrem de clară.
Care sunt însă argumentele? Ei bine, afirmaţii pe care le găsim la mulţi sfinţi din Istoria Bisericii! Afirmaţii atribuite Părintelui Arsenie Boca de către diferiţi martori şi referitoare la puterea rugăciunii sale sau adâncimea legăturii sale cu Dumnezeu.
În această privinţă, este de amintit ceva foarte important. Pe de-o parte, avem într-adevăr în Patericul egiptean, invocat în „Fenomenul Arsenie Boca” sfinţi care „după o viaţă de nevoinţă cereau pe patul de moarte timp de pocăinţă” (op.cit., p.4). Dar avem, tot acolo, şi sfinţi care erau siguri de mântuirea lor! Avem sfinţi ce nu făceau minuni văzute, în afara vieţii lor minunate. Dar şi sfinţi care mergeau pe apă, mutau munţii din loc, alungau demonii pe faţă, vindecau bolnavii etc., etc. Este cel puţin interesant faptul că românii îi acceptă liniştiţi pe aceşti sfinţi, doar pentru că nu sunt români! Ceea ce ne duce la o altă acuzaţie asemănătoare cu aceasta:

3. Părintele Arsenie Boca făcea prea multe minuni, avea prea multe daruri. (citat „Nu pare oare suspect faptul că A. Boca [sic!] avea atâtea daruri… ?”).
O afirmaţie asemănătoare am auzit-o odată şi faţă de Sfântul Nectarie, învinuit şi el că face prea multe minuni. Doar că era o opinie izolată a unui om care abia venise la Biserică şi care a fost, totuşi, exprimată cu prudenţă şi decenţă. Chiar şi termenul de „Sfântul Nectarie” a fost întrebuinţat de persoana în cauză.
Dincolo de exprimarea radicală, izbitoare, să reţinem faptul esenţial că Duhul împarte darurile după cum voieşte. Nici lipsa minunilor nu înseamnă lipsa sfinţeniei, nici prezenţa „prea multor minuni” sau daruri. Dumnezeu este Cel care ştie câte daruri se împart, cum şi cui.
Dacă – subliniem, dacă – un om este de la Dumnezeu şi ştie ce daruri a primit şi ce poate face cu ele se prea poate să le amintească atunci când este nevoie. De pildă atunci când trebuie să scoată un om din întristare, deznădejde, tulburare.
A, dacă un om spune că poate face de la Dumnezeu cutare şi cutare lucru, şi se dovedeşte mereu mincinos, putem spune că este în înşelare. Dar dacă un om chiar face ceea ce spune, de ce l-am desconsidera? Aşa au făcut mulţi sfinţi în istorie, de la unii dintre prooroci şi până la Sfântul Apostol Pavel, dar nu numai. Putem da numeroase pilde, atât din Biblie cât şi din Vieţile Sfinţilor şi multe alte lucrări. Dar credem că cine vrea să caute le va găsi singur şi se va bucura de ele.
Oricum, simplul fapt că un om aminteşte de ceea ce poate face ca să-l ajute pe altul nu-l face mândru. Este ca şi cum ai spune că un medic este prea mândru – şi, deci, incompetent – pentru că îl asigură pe un pacient că îi poate face operaţia, explicându-i eventual o operaţie mai grea deja făcută sau pe care urmează să o facă. Deşi, pe de altă parte, pacientul este înfricoşat şi are nevoie de asigurări pentru a se linişti.
Prin urmare amândouă aceste acuzaţii sunt cu totul lipsite de temei. Trist este că se începe cu asemenea acuzaţii aflate în afara teologiei ortodoxe în loc să se înceapă, aşa cum este firesc, de la viaţa şi opera celui acuzat. Dar ajungem şi aici prin afirmaţia după care

4. „A. Boca [sic!] credea în metempsihoză [reincarnare]”
Afirmaţia este „aruncată” la p. 6 a lucrării scrise de Pr. Aniţulesei, trecându-se apoi rapid la altă discuţie. Ni se pare foarte important pentru atmosfera duhovnicească a broşurii faptul că este însoţită de o vorbă uimitoare: „aflăm de la pr. Papacioc (nu cred că poate fi bănuit de invidie sau bârfă) că A. Boca [sic!] credea în metempsihoză [reincarnare]”.
Sincer, atunci când am dat prima oară de această frază am simţit nevoia să o recitesc. Şi tot nu am înţeles. Nu am înţeles de ce l-am putea bănui pe Părintele Arsenie Boca de orice, dar pe Părintele Arsenie Papacioc – sau oricare altul – de nimic. După ce criteriu? Ori putem să ne îndoim de oricare dintre duhovnici, ori de niciunul! Este elementar, este logic, este de bun-simţ!
Fac aici o paranteză personală. Pentru că, din nefericire, mulţi dintre români nu mai pot astăzi să discute idei fără a trece, adesea fără să-şi dea seama, la atacul la persoană. Şi sunt sigur că dintre cei care îl cinstesc pe Părintele Arsenie Papacioc unii se vor simţi, greşit, atinşi de observaţia mea. Totuşi eu l-am cunoscut pe Părintele Arsenie Papacioc şi am avut bucuria de a vorbi cu el, îl respect şi îl iubesc. Fără să îl cred infailibil, aşa cum infailibil nu cred pe nimeni în afară de Dumnezeu Însuşi. Ştiu că şi Părintele Arsenie Papacioc a avut greşeli, aşa cum au avut greşeli şi Părintele Arsenie Boca, dar şi Sfântul Apostol Ioan sau Sfântul Apostol Petru. Dar numai cei încă aflaţi departe de Dumnezeu îşi închipuie că greşelile sau păcatele „anulează sfinţenia”. În realitate, fiecare dintre noi are nevoie de iertarea lui Dumnezeu şi prin această iertare intrăm în Rai, nu prin meritele noastre.
Trist şi paradoxal ni se pare că în aceeaşi lucrare autorul foloseşte două măsuri. Atunci când sunt prezentate afirmaţii împotriva Părintelui Arsenie Boca, oricât de lipsite de substanţă, ele sunt „incontestabile”, şi la fel sunt şi cei care le fac. Tot incontestabili. Dar atunci când sunt prezentate afirmaţii în favoarea Părintelui Arsenie Boca, precum cele al Părintelui Justin Pârvu, se invocă îndată failibilitatea umană! Adică Părintele Justin Pârvu putea greşi, că era dezinformat (Fenomenul…, p. 7), dar Părintele Arsenie Papacioc nu putea greşi, nu putea fi dezinformat… O asemenea dublă măsură este incorectă şi nu poate fi privită ca argument valabil sau obiectiv. Dimpotrivă.

Mă întorc la acuzaţia adusă Părintelui Arsenie Boca. Menţionez întâi că am ascultat materialul înregistrat care circulă pe youtube, pe care îl ştiu încă din vremea când îl dispreţuiam profund pe Părintele Arsenie Boca. Şi că până şi atunci mi s-a părut foarte neduhovnicesc, un exemplu de cădere în bârfă de care călugării trebuie să se ferească. Dar, dincolo de acest aspect – poate odată voi avea vreme să îl tratez mai pe larg – părerea mea este să-l ascultăm chiar pe acuzat. Înainte de a ne lua după ce crede unul sau altul (ori doar pretinde) că ar fi crezut Părintele Arsenie Boca, să vedem ce spune chiar el! Iată:

Părintele Arsenie Boca: „Dacă doctrina aceasta [a reîncarnării] ar exprima adevărul, toată icnomia mântuirii omului, descoperită nouă prin Hristos, ar fi inutilă.”
Este clar? Credem că da. Însă Părintele Arsenie Boca continuă: „Dacă doctrina aceasta [a reîncarnării] ar exprima adevărul… mântuirea era automată. Însăşi venirea lui Iisus n-ar mai fi avut rost. Dar, fiindcă a venit Iisus şi a pus cu adevărat problema mântuirii omului, reîncarnarea – „mântuirea” automată – nu are nici o bază în Revelaţie.” (Cuvinte vii, Ed. Charisma, Deva, 2006)
Textul continuă, dar nu insistăm, cine doreşte îl poate citi în întregime în lucrarea indicată. Esenţial este faptul că, indiferent de impresiile unora, Părintele Arsenie Boca mărturiseşte public împotriva reîncarnării. Iar logica acestei mărturisiri este imbatabilă, făcând parte organic din Teologia Dogmatică ortodoxă.
Iată deci o acuzaţie azvârlită în fugă – ceea ce este împotriva canoanelor ortodoxe – şi lipsită, în fapt, de orice temei.

5. Părintele Arsenie Boca citea/primea/avea cărţi despre hipnoză, despre Rudolf Steiner etc.
Acuzaţia aceasta poate părea de o absurditate incredibilă, însă există şi în lucrarea „Fenomenul Arsenie Boca”, şi în înregistrarea de pe youtube amintită mai sus, şi în alte discuţii pe temă.
Sfinţi ca Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur, Grigorie de Nisa, Grigorie de Nazianz şi mulţi alţii au citit lucrări păgâne ale vremii lor, inclusiv despre practici magice, aducere de jertfe, citirea viitorului în măruntaiele jertfelor etc., etc. De la Ioan Damaschinul sau Epifanie de Salamina şi până la Serafim Rose sau Iustin Popovici nenumăraţi sunt sfinţii care au citit şi lucrări păgâne sau eretice. Uneori dându-le răspunsuri sau replici directe, alteori nu. Uneori folosind părţi din ele spre bine – ca Sfântul Apostol Pavel în Areopag – alteori părând că le ignoră cu totul.
Eu însumi am citit sute de cărţi şi broşuri adventiste, iehoviste şi de la alte culte neoprotestante, unul din roade fiind cartea „Lumina Adevărului”, în care prezint Adevărul lui Dumnezeu în paralel cu învăţăturile greşite din acele cărţi.
După „logica” acestei acuzaţii, toţi apologeţii, de la autorul „Stromatelor” şi până la cei de astăzi, sunt deja „vinovaţi”. În fapt nu contează existenţa unor cărţi de acest fel în biblioteca sau bibliografia unui teolog, ci felul în care se raportează la ele, felul în care le foloseşte. Ori în scrierile Părintelui Arsenie Boca ocultismele sunt osândite. Ceea ce înseamnă că a folosit bine cărţile respective.

6. „fanii lui Boca nu i-au spus [Părintelui Justin Pârvu] că a pictat [Părintele Arsenie Boca] la Drăgănescu pe ereticii Ulfila şi Francisc de Assisi cu aureolă” (Fenomenul… p. 7). Din nou se foloseşte un limbaj radical, injurios chiar. Şi fără acoperire, pentru că nu are cum să ştie cineva ce i-au spus sau nu ucenicii Părintelui Justin dacă nu a fost de faţă.
Dincolo de aceste aspecte triste rămâne faptul că, într-adevăr, Părintele Arsenie Boca i-a pictat la Drăgănescu pe ereticii Ulfila şi Francisc de Assisi cu aureolă.
Pentru a înţelege cu adevărat cum putem judeca acest gest avem nevoie de obiectivitate. Nu să încercăm să demonstrăm că persoana X – aici, Părintele Arsenie Boca – este în Rai sau în Iad. Ci să încercăm sincer să ne dăm seama de ce a făcut ceea ce a făcut.
Primul lucru: era Părintele Arsenie Boca un om care punea pe picior de egalitate Biserica lui Hristos cu feluritele confesiuni sau grupări creştine? Nu. În Cărarea Împărăţiei (p. 14, 16-17 ş.cl.) şi în Cuvinte vii (p. 116), ca să luăm ceea ce este consemnare directă, Părintele Arsenie Boca arată că este o singură Biserică a lui Dumnezeu. Că aceasta nu este unde este Papa, nu este unde sunt adunările sectare, ci acolo unde sunt cu adevărat, neschimbate, Învăţătura Apostolică, Sfânta Împărtăşanie şi Sfânta Cruce. Delimitarea între Biserica lui Hristos şi toate celelalte grupări (catolice sau protestante) se face politicos dar clar.
Desigur, aici avem o problemă, şi nu chiar mică. Sunt foarte mulţi astăzi cei care cred că cei care nu-i ocărăsc, blesteamă şi insultă pe cei de altă credinţă înseamnă că nu sunt mărturisitori, ba chiar sunt „ecumenişti”. Este o rătăcire profundă, a unor oameni care confundă dragostea de Adevăr cu ura faţă de cei căzuţi. Ca şi cum Hristos nu s-ar fi răstignit pentru aceea, nu ar fi vorbit despre bucuria întoarcerii celui rătăcit etc. Una este a te delimita de rătăcire şi a-i vedea hotarele şi adâncurile şi alta a da cu pietre după tiparul fariseilor. Desigur, Părintele Arsenie Boca nu dă cu pietre. Dar face o delimitare clară. Şi pentru cei care cunosc teologie este limpede că Părintele Arsenie Boca nu era ecumenist.
Deci nu a pictat pe cei doi pentru a face propagandă pro-ecumenistă sau pro-catolică (nu există aşa ceva în scrierile sale, dimpotrivă). Şi atunci, de ce a făcut acest lucru?
Părerea mea, întemeiată pe ceea ce ştiu despre mediul teologic românesc interbelic, în care s-a format Părintele Arsenie Boca, şi chiar postbelic, este că avem de-a face cu ceea ce Pr. Aniţulesei Gheorghe a numit o „dezinformare”. Imaginea lui Francisc de Assisi în întreaga lume era, până la sfârşitul secolului al XX-lea, aceea a unui „ortodox în catolicism”. Dăm în această privinţă un citat clasic, a Profesorului Ioan Savin, care spune că Francisc de Aisis avea o viaţă care „uneşte sărăcia materială cu totala bogăţie spirituală, lepădarea de lume cu bucuria de a fi în lume, combinarea deplină a simţurilor cu gustarea frumuseţilor pe care le oferă natura; independenţa personală cea mai puternică, cu supunerea disciplinară totală; iubirea cea mai larg cuprinzătoare, cu castitatea cea mai ideală, ignoranța livrescă cea mai uluitoare, cu înţelepciunea cea mai edificatoare, … toate trăite, gustate şi realizate în acest mare mistic al Bisericii creştine”.
Această imagine a lui Francisc de Assisi este atât de răspândită încât un neoprotestant new-age interbelic îl vedea ca un chip al blândeţii ce se opune radicalismului petrin, ca o formă cu totul deosebită a Catolicismul de autoritarismul comun acestuia.
Această imagine a lui Francisc de Assisi apare chiar şi la sfinţii închisorilor, pentru că era singura informaţie despre el cunoscută în epocă.
Analiza demolatoare făcută vieţii lui Francisc de Assisi de către Sfântul Ignatie Briancianinov este tradusă în limba română şi începe să fie cunoscută la începutul anilor ’90, şi astăzi fiind teologi mai în vârstă care încă nu o cunosc. Eu însumi am avut prilejul să aud în Facultatea de Teologie din Bucureşti părinţi profesori care lăudau ortodoxia lui Francisc de Assisi sau Ulfila [sic!], dar şi pe Origen! Şi sunt departe, foarte departe de a fi singurele rătăciri care au circulat sau circulă în mediul teologic, un mediu foarte supus ispitelor de dreapta şi de stânga.
Fără a judeca pe nimeni, şi cu atât mai mult fără a osândi pe nimeni, putem uşor să vedem că Părintele Arsenie Boca a fost în această privinţă, ca să-l cităm pe Pr. Aniţulesei Gheorghe, dezinformat.
A ştiut – greşit, dar aşa a ştiut – că Ulfila şi Francisc au fost ortodocşi din afara Ortodoxiei oficiale. Sau, ceea ce aminteşte şi Sfântul Apostol Pavel când vorbeşte despre cei care, neavând Lege, îşi sunt loru-şi Lege, ceea ce îi apără în Ziua Judecăţii (Romani 2.14-16) .
În situaţia în care Părintele Arsenie Boca a făcut o separaţie clară între Biserica lui Dumnezeu, pe care o declară limpede, conform canoanelor, ca unică, sfântă, sobornicească şi apostolească; în situaţia în care mediul teologic ortodox din România l-a receptat cel puţin până în 1992 pe Francisc de Assisi drept „ortodox din catolicism”; în situaţia în care încă sunt voci care îl prezintă pe Ulfila ca un ortodox greşit socotit arian, cauzele apariţiei celor doi în biserica de la Drăgănescu devin limpezi. Şi nu ţin de rătăcire, ci de dezinformare.
Menţionez aici o teorie, după care această pictură ar avea un caracter profetic ce ne scapă. De exemplu s-a menţionat cazul unei femei catolice convertită la Ortodoxie prin îndemnul lui Francisc de Assisi, care i s-a arătat în vis. Nu ştiu dacă se poate argumenta serios o asemenea teorie. Mie nu mi se pare că stă în picioare, dar se poate să mă înşel. Mi-aş dori să fie o proorocie adevărată despre o revenire a catolicilor în Biserică, dar îmi pare foarte puţin probabilă. Mai curând cred, după cum am argumentat, că a fost vorba despre o cunoaştere greşită a Părintelui Arsenie Boca în privinţa celor doi.

7. Puterile Părintelui Arsenie Boca ţin(eau) de ocultism. (Fenomenul Arsenie Boca, p. 8-11)
Este o teorie cu atât mai stranie cu cât vine din partea unor oameni care altfel manifestă credinţă şi respect faţă de cele sfinte, inclusiv faţă de moaşte, icoane, Sfânta Cruce şi Sfânta Împărtăşanie. Mai mult, chiar în Fenomenul Arsenie Boca se menţionează minuni făcute în Biserică, la Sfânta Liturghie etc. Consecinţele dogmatice ale unor asemenea afirmaţii sunt atât de grave încât nu putem să nu ne uimim de uşurătatea emiterii şi preluării lor.
Există nenumărate mărturii despre puterea Sfintei Cruci, a moaştelor şi chiar a rugăciunii unui mirean de a opri manifestări oculte extrem de puternice. Să îţi închipui că toate acestea la un loc – Evanghelie, Cruce, Liturghie, Împărtăşanie, moaşte etc. – erau mai slabe decât „puterile oculte” ale Părintelui Arsenie Boca ni se pare extrem de grav.
Ori clasica pierdere a puterilor în prezenţa celor sfinte – adesea însoţită de o stare de rău extremă, ba chiar de manifestări directe ale demonilor izgoniţi sau chinuiţi de sfinţenie – nu există nicăieri în toată viaţa Părintelui Arsenie Boca. Dimpotrivă, sunt arhicunoscute dragostea lui faţă de Sfânta Împărtăşanie şi Sfânta Cruce, faţă de Evanghelie ş.a.m.d.

8. „… A. Boca [sic!] era un slab cunoscător al dogmelor ortodoxe, de aceea nu deosebea erezia de dreapta credinţă” (p. 11)
Afirmaţia este urmată de o serie de interpretări (răstălmăciri) ale unor citate scoase din context sau completate după dorinţă, spre a se potrivi ideilor. În primul rând, dacă ar fi adevărată această afirmaţie, Părintele Arsenie Boca ar fi în situaţia Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful, care din neştiinţă a propagat mai multe idei eretice, dar a fost primit de Biserică fără tulburare.
În al doilea rând, este de observat că a declara pe unul dintre cei care au luat parte la traducerea şi publicarea Filocaliei drept un „slab cunoscător al dogmelor ortodoxe” este cel puţin straniu. Mai ales când lipseşte o argumentaţie solidă.
De pildă, atunci când Părintele Arsenie Boca vorbeşte în Cărarea Împărăţiei despre creştinii ne-ortodocşi care vor trebui să renunţe la vrajbă confesională şi să fie una în faţa unei prigoane universale anti-creştine, autorul broşurii Fenomenul… vrea musai să interpreteze textul în cheie ecumenistă. De ce nu înţelege oare acest cuvânt ca o întoarcere (dorită sau proorocită) la Ortodoxie a confesionaliştilor? Pentru că a hotărât dinainte osânda, iar acum trebuie potrivite lucrurile astfel încât să o sprijine. Dar aşa cum am arătat mai sus, Părintele Arsenie Boca spune limpede, în chiar acea carte, la începutul ei chiar (nu la p. 123!) că există o singură Biserică a lui Dumnezeu, una mântuitoare, una sfântă, una apostolească etc. Ceea ce dă interpretării ecumeniste fie statutul unei răstălmăciri intenţionate, fie al unei răstălmăciri făcută din abordare neatentă.
Merită consemnat aici un fapt simplu şi trist. Oriunde cineva spune o afirmaţie nepotrivită despre ori pe seama Părintelui Arsenie Boca, autorul lucrării pe care o analizăm o preia ca adevărată. Fără să aibă îndoieli, fără să se gândească în ce măsură este exactă sau nu etc. Lipseşte orice interes faţă de spusele celui acuzat. Din ceea ce este scris chiar de către Părintele Arsenie Boca nu se bagă în seamă decât mici fragmente care, izolate din context, sunt prezentate răstălmăcit. O asemenea abordare nu se numeşte analiză, cu atât mai puţin obiectivă.
Un exemplu tipic este faptul că se notează cu majuscule (nu cursiv, nu bolduit, cu majuscule!) că „Biserica Ortodoxă este una, sfântă, sobornicească şi apostolească”, dar nu se aminteşte (nu se ştie?) că în chiar Cărarea Împărăţiei Părintele Arsenie Boca menţionează şi dezvoltă această realitate. Paradoxal este faptul că, fără să fi adus nicio dovadă reală pentru o asemenea afirmaţie, se proclamă că „Boca” [sic!] ar fi crezut că Biserica Ortodoxă este „jumătate de biserică”! (Fenomenul…, p. 11).
Iarăşi poate fi observat faptul că autorul pretinde că „Arianismul are o singură diferenţă de ortodoxie” (op.cit., p. 12), ceea ce este profund greşit. Erezia amintită („că Fiul este prima creatură a Tatălui” ibidem) duce la multe, foarte multe alte erezii. De la cele privitoare la Întrupare până la cele privitoare la Împărtăşanie, Biserică, Duhul Sfânt etc. Ignorarea acestei realităţi dogmatice este mai mult decât nepotrivită pentru cineva care îşi doreşte să judece capacităţile dogmatice ale altuia.

9. Sunt ucenicii ai Părintelui Arsenie Boca ce judecă Biserica după etalonul acestuia în loc să-l judece pe acesta după etaloanele Bisericii (Fenomenul…, p. 14)
Am lămurit această aşa-zisă acuzaţie la punctul 1. Este adevărat că sunt oameni care ajung să fie împotriva Părintelui Arsenie Boca datorită purtării radicale a unor (aşa-zişi) ucenici. Dar există şi fenomenul invers, de oameni care ajung să fie „de partea” părintelui datorită radicalismului acuzatorilor.
Din păcate, o mare parte din discursul broşurii pe care o cercetăm se învârte iar şi iar în jurul unor mărturii indirecte, la a doua şi a treia mână, dar şi în jurul unor insinuări ce nu ţin în nici un caz de practica ortodoxă. Bârfa, socotită de Scripturi ca o formă de canibalism, este oprită. Ştii ceva, spui – cu cel puţin doi sau trei martori pe fiecare fapt în parte. Nu ştii, taci. Insinuări de genul „oare nu era prea…”, „nu vă face impresia că…” sunt cu totul în afara liniei ortodoxe de cercetare.
Da, pentru orice canonizare ortodoxă există un advocatus diaboli, un teolog – sau un grup de teologi – care caută punctele slabe ale vieţii şi operei candidatului. Care încearcă să argumenteze de ce ar trebui să nu fie canonizat acesta. Dar argumentaţia merge întotdeauna pe fapte atestate, pe documente clare, nu pe insinuări.

10. „Se spune că A. Boca [sic!] era clarvăzător, dar modul cum îşi exercita această însuşire este străină Sfinţilor Părinţi: descoperea păcatele oamenilor în public” (op.cit., p. 18 ş.u.).
Această afirmaţie categorică este greşită în două puncte. Unul se vede curând după ce este făcută – de către cel care citeşte broşura ca să vadă adevărul, nu ca să-şi confirme ideile preconcepute. Acest prim punct este generalizarea. „Descoperea păcatele oamenilor în public” este o afirmaţie generală, care prezintă o regulă. În fapt, după cum se vede imediat, este vorba despre cazuri izolate (sunt citate… două!).
Al doilea punct greşit este acela al ideii că această însuşire este străină Sfinţilor Părinţi. Dimpotrivă, ea apare de-a lungul istoriei Bisericii de foarte multe ori, chiar dacă în raport cu numărul celor care vin la Biserică pare o excepţie. Avem de la exemplul Sfântului Ioan Botezătorul până la cel al Sfântului Antonie cel Mare sau al multor sfinţi nebuni pentru Hristos o mulţime de asemenea pilde. Nu le înşirăm aici. Pentru cei care cunosc Sfintele Scripturi, Patericul şi scrierile aghiografice mai vechi şi mai noi sunt uşor de regăsit aceste cazuri. Iar cei care nu le cunosc au o mare nevoie să înceapă să le citească măcar acum.
Dacă am fi avut un obicei al Părintelui Arsenie Boca de a dezvălui public păcatele celor care veneau la el, nu am avea doar câteva asemenea cazuri, ci mii şi zeci de mii. Ceea ce nu se întâmplă. Dimpotrivă, avem de-a face cu o purtare tipic patristică.

11. Dacă este clarvăzător (prin harul lui Dumnezeu) de ce a greşit? (Fenomenul…, p. 20-21).
Este o acuzaţie interesantă, mai ales că vine în contradicţie cu explicaţii oferite chiar de acuzatori. De pildă, ei spun că Părintele Justin sau Părintele Cleopa ar fi greşit când l-au apreciat pe Părintele Arsenie Boca pentru că au fost dezinformaţi. Dar şi despre cei doi sunt mărturii clare, categorice, că aveau darul înainte-vederii! Deci, cum au putut fi dezinformaţi?
Pentru cine cunoaşte Istoria Bisericii şi Teologia Dogmatică răspunsul este evident: Dumnezeu este singurul atotştiutor şi infailibil. Sfântul Epifanie de Salamina, vestit pentru darul său proorocesc, nu l-a pomenit ani de zile pe Sfântul Ioan Gură de Aur, socotindu-l rătăcit pe temeiul unor bârfe. Se vede că ispitele călugăreşti erau aceleaşi atunci ca şi astăzi, mulţi purtând vorbe fără destul discernământ. Întâlnirea dintre cei doi a dus la lămurirea lucrurilor şi îndreptarea lor. Dar această clarificare, în această lume, nu este întotdeauna posibilă.
Există un canon de sinod ecumenic ce osândeşte grav pe cei care spun că sfinţii nu aveau greşeală, ci numai din smerenie spuneau asta. Corolarul este că săvârşeşte un mare păcat şi cel care neagă sfinţenia cuiva pe temeiul imperfecţiunii, existenţei unor greşeli şi păcate etc., nu pe temeiul unei lepădări propriu-zise, a profesării conştiente a ereziei ş.a.m.d.
Greşeli, chiar teologice, chiar dogmatice, au avut destui sfinţi vestiţi ai Bisericii. Am amintit de Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, dar putem să amintim şi pe Grigorie Taumaturgul, Augustin, Irineu şi alţii. Care sunt, cu toţii, în calendar, pecetluiţi de Biserică din vremea sinoadelor ecumenice şi până astăzi.
Atunci când Biserica cercetează viaţa şi opera cuiva, spre a vedea, atunci când există îndoieli, dacă poate fi canonizat sau nu, se urmăreşte cu stăruinţă găsirea adevărului, nu satisfacerea unor idei preconcepute. Şi nu aduc musai canonizarea nici minunile, nici martiriul chiar, după cum nu aduc musai oprirea canonizării anumite greşeli sau păcate. Se construieşte un întreg tablou al vieţii şi operei, încercându-se aşezarea fiecărei bucăţi după adevăr. Abia aşa se poate vedea ce intenţii au animat pe omul acela, ce sentimente a trăit faţă de Dumnezeu şi Biserica Lui, în ce măsură a trăit Credinţa – în hotarele priceperii şi puterii sale.

12. „ucenicii lui aproape toţi sunt ecumenişti”.
O afirmaţie tristă, aflată în gama celor combătute la punctul 1. O menţionez şi pentru a mă întreba care sunt studiile sau statisticile din care reiese că „majoritatea ucenicilor lui A. Boca [sic!] sunt slabi cunoscători ai dogmelor ortodoxe” sau că „ucenicii lui aproape toţi sunt ecumenişti”…
Asemenea afirmaţii gratuite pot avea efect de intimidare pentru cei slabi, sau pot fi mângâietoare pentru cei mândri, după cum sunt aceştia „pro” sau „anti” „Arsenie Boca”. Dar din punct de vedere ortodox sunt total gratuite. Şi, cu tristeţe o spun, în lipsa unor cercetări serioase reprezintă doar o formă de a bârfi, insulta şi şantaja moral. Practic prin ele se spune „dacă eşti de altă părere decât această broşură eşti slab cunoscător al dogmelor şi ecumenist”. De fapt asemenea afirmaţii, mai directe, chiar există în carte. Şi nu ţin de o analiză ori prezentare obiectivă…

13. Televiziunile – şi toată mass-media – îl prezintă frumos pe Părintele Arsenie Boca, deci este rău. (Fenomenul… p. 22-26).
Desigur, argumentul nu este nici ortodox, nici logic. La televiziuni au apărut de-a lungul vremii emisiuni laudative despre Părintele Dumitru Stăniloaie, Părintele Arsenie Papacioc sau Părintele Justin Pârvu. De asemenea, există emisiuni şi articole denigratoare faţă de Părintele Arsenie Boca. Nici unele, nici altele nu dovedesc nimic prin simpla lor existenţă şi/sau poziţie.

În încheiere, amintesc cele spuse mai la început: cercetarea mea este asupra unor idei, nu asupra unor oameni. Autorul broşurii, Pr. Aniţulesei Gheorghe, recunoaşte la sfârşit că este failibil, că este supus greşelii, prin aceea că ani de zile l-a lăudat pe Părintele Arsenie Boca. Nu discut schimbarea sa de poziţie, pe care o consider personală şi, prin urmare, prea puţin importantă pentru cercetarea aceasta. Însă mi se pare foarte important să subliniez deosebirea între recunoaşterea failibilităţii şi tonul broşurii, de o infailibilitate agresivă. Acuzaţii, categorisiri, răstălmăciri şi insulte sunt făcute cu un glas extrem de categoric, fără cea mai mică îndoială. De ce această contradicţie, nu ştiu. Şi, până la urmă, nu este treaba mea. Lucrul meu a fost acela de a cerceta câteva din cele mai importante acuzaţii ce se aduc Părintelui Arsenie Boca. Am lăsat deoparte ceea ce ţine strict de insinuări fără acoperire, zonă în care nu avem de ce să intrăm.
Constat că dintre cele 13 acuzaţii principale există una singură care este parţial justificată, aceea a pictării lui Ulfila şi Francisc de Assisi la Drăgănescu. O greşeală cât de cât mai semnificativă într-o viaţă de om. O greşeală într-o viaţă ce a cuprins puşcărie pentru Hristos, lagăr pentru Hristos, persecuţii pentru Hristos.
Ceea ce par să uite acuzatorii este cât de uşor i-ar fi fost Părintelui Arsenie Boca dacă ar fi schimbat macazul. Dacă tot era un „hipnotizator” şi „iluzionist”, ar fi putut uşor mânca un cozonac excepţional pe seama statului comunist. Interesul faţă de asemenea oameni, mai ales după moartea lui Stalin, era maxim. Şi avantajele pe măsură: vile, vacanţe la munte şi la mare, băutură, fetiţe, petreceri, onoruri etc., etc. Şi gigantic ar fi fost şi numărul celor pe care laicul Arsenie Boca i-ar fi despărţit de Biserică, i-ar fi atras în ocultism, i-ar fi făcut comunişti. Cine cunoaşte într-adevăr epoca bolşevică ştie interesul uriaş al Partidului Comunist pentru paranormal şi felurite asemenea puteri, banii şi feluritele avantaje pe care le căpătau cei care, având astfel de abilităţi, se puneau în slujba lui. Ca şi efectul uriaş pe care l-ar fi avut o personalitate de această talie asupra tinerilor şi copiilor.
În loc de aşa ceva Părintele Arsenie Boca, în ciuda capacităţii de teleportare – cum a fost numită de unii – sau de a face (multe) alte minuni, a ales să fie închis pentru Hristos. A ales să fie numit „bandit” şi insultat în toate felurile, zi de zi. A ales să rabde chinuri, foamete, sete, frig, arşiţă, bătăi. A ales să mărturisească neîncetat Crucea: „podoaba Bisericii, lauda lui Pavel, semnul Fiului Omului, semnul Sfintei Cruci, suferinţa noastră cea de toate zilele, crucea suferinţei, harul crucii – iată atâtea nume în legătură cu Crucea. Dar cea mai grea cruce e lepădarea de sine: nu poţi fi liber fără aceasta. Libertatea cu atât se plăteşte” „Prin Cruce, prin suferinţa unei răstigniri în viaţă, se intră în Împărăţia lui Dumnezeu. Şi se intră cu atât mai sigur, cu cât răbdăm o răstignire nedreaptă.” A ales să bată munţii şi drumurile Ţării, să întărească pe oameni în Credinţă, să se roage şi să vestească pe Dumnezeu. Urmărit mereu de oamenii Securităţii, având mereu din partea diavolului oferte avantajoase de apostazie. De ce să fi stat în Biserică, dacă ieşind putea îndeplini toate scopurile negative ce i se atribuie de unii, în cele mai bune condiţii pentru el însuşi, incomparabil mai eficient?
Însă o asemenea întrebare devine pur retorică în faţa realităţii: Părintele Arsenie Boca a fost şi a rămas al Bisericii. Da, nu infailibil. Astfel încât niciun om raţional să nu-l transforme în idol (deşi sunt mereu oameni care îşi caută, iraţional, idoli, orice ai face). Dar a fost şi a rămas al Bisericii, până la moarte şi dincolo de ea.
Ca unul care am străbătut Ardealul din Maramureş în Braşov şi din Bistriţa în Oradea, Arad ori Timişoara, cred că am dreptate să spun că fără Părintele Arsenie Boca de mult s-ar fi prăbuşit aici Credinţa. S-a pus întrebarea „de ce i-a dat Dumnezeu atâtea daruri”? Răspunsul meu este simplu: pentru că am avut nevoie de toate ca să ne păstrăm credinţa. În faţa fascinaţiei orientalismelor, magicului, secularismului ş.a.m.d. se ridică, în Ardeal şi nu numai, chipul Părintelui Arsenie Boca. Prin care Dumnezeu a arătat unde poate ajunge omul care Îl iubeşte. Prin care Dumnezeu a mărturisit, iar, „da, puteţi deveni dumnezei prin har”. Ca dumnezei prin har sfinţii nu sunt Dumnezeu şi nu sunt infailibili. Dar, da, sunt apropiaţii Lui, prietenii Lui, dăruiţii Lui. Este o parte din mărturia Părintelui Arsenie Boca. O mărturie care ţine zeci de mii, dacă nu sute de mii de oameni în Biserică, dându-le iar şi iar şansă de mântuire. Şi care le aminteşte să nu creadă că vor intra după moarte în Împărăţia în care nu au trăit pe pământ.
Da, unii înţeleg greşit mărturia Părintelui Arsenie Boca, învăţătura Bisericii, cuvântul lui Dumnezeu. Ceea ce, de fapt, sporeşte cununa mărturisitorului, nu îi aduce vină.
Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte! Şi, cu mila lui Dumnezeu, pace tuturor!

 

de Pr. Mihai Andrei Aldea

http://www.atitudini.com

 

Părintele Justin Pârvu despre Sf. Ilie Lăcătușu

 

sf.-ilie-lacatusu-1

Părintele Ilie Lăcătuşu a fost un model de desăvârșire creştină, de demnitate şi bunătate; era un sprijin şi reazem duhovnicesc, numai dacă îl vedeai. Nu a cedat niciodată în faţa anchetelor, a mărturisit cu curaj şi nu a trădat pe nimeni. A fost un bărbat foarte demn, cu multă prestanţă şi nu s-a compromis cu nimic. A fost ca un apostol care a îndrumat mulţime de oameni pe calea lui Hristos. Era un mare trăitor, trăia rugăciunea şi viaţa în Hristos. Era un model de lepădare de sine, toţi ştiau că părintele împărțea orice bun pe care îl avea. Şi ori de câte ori primea vreun pacheţel de acasă, el imediat dădea haina sau ce altceva primea deţinutului care era mai bolnav, mai prăpădit. Iar el rămânea tot în zeghea lui ruptă. Îmi amintesc altădată că era un deţinut foarte bolnav care își arunca plămânii afară când tuşea (a şi murit de altfel după două luni) şi Părintele Ilie își dădea porţia de mâncare acestui deţinut bolnav şi cine ştie pe câţi alţii nu a mai hrănit? Această forţă imensă de dăruire către celălalt l-a sfinţit. De altfel era un om foarte bun şi blând la suflet. Faptul că Părintele Ilie este proslăvit poate mai mult decât ceilalţi martiri arată cinstea cu care Dumnezeu i-a proslăvit pe aceşti mărturisitori din temniţele comuniste, şi că nu doar cei care au fost muceniciţi acolo sunt sfinţi în faţa Domnului, ci şi cei care, eliberaţi fiind, au continuat trăirea evanghelică în lume. El a ieşit din închisoare sfinţit, ca un odor de preţ al Bisericii lui Hristos şi a luminat tuturor celor din jurul lui calea mântuirii.

Iar faptul că la noi nu sunt canonizaţi este lesne de înțeles. Dacă ar recunoaşte sfinţenia lor, ar însemna să recunoască toată baza lor de minciuni, se prăbuşesc cu totul. Ei supraviețuiesc numai prin minciuna aceasta permanentă.

Dar prin martirii Bisericii trăieşte Ortodoxia şi va trăi. Cu cât sunt mai mult denigraţi şi osândiți şi după moarte, cu atât mai mult ei vor rămâne mai vii în faţa poporului nostru. Ei sunt oricum canonizaţi nu numai prin evlavia poporului român, ci şi a altor popoare ortodoxe. Creştinii adevăraţi nu se tulbură atunci când sunt osândiţi şi calomniaţi, ci se bucură pentru că se aseamănă Mântuitorului Hristos aşa cum zice foarte frumos şi Sf. Serafim de Sarov: „O, dacă, ai ştii – spuse Părintele – de câtă bucurie, de câtă dulceaţă se împărtășesc sufletele drepţilor în cer, atunci ai fi gata ca în această viaţă trecătoare să pătimești orice necaz, persecuţie sau calomnie, cu mulţumire şi recunoștință”.

 

http://www.atitudini.com

 

 

 

Părintele Justin Pârvu despre Sf. Parascheva și despre cinstirea sfintelor moaște

 

sf-paraskeva

Unde mai găseşti un popor cu atâta dragoste, respect şi cinste faţă de sfinţi? Când vezi câtă lume vine la Sf. Cuv. Parascheva, sau la Sf. Ioan de la Suceava, sau la Sf. Dimitrie Basarabov, rămâi uimit. Aceste valori încheagă unitatea şi forţă noastră ortodoxă.

Sfinţii sunt apărătorii şi avocaţii noştri înaintea lui Dumnezeu. Domnitorii noştri au avut tare mare grijă să fie împodobită ţara aceasta cu cât mai mulţi sfinţi. Dar de ce oare? Pentru că iată, forţa rugăciunii este aceea cu care trebuie să lupte pe corabia acestei vieţi, nevoitorul. Biserica lui Hristos a fost luptătoare. Iată, Cuvioasa Parascheva, Sfântul Ioan de la Suceava, Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, şi toţi, în sfârşit, Sfântul Dimitrie Basarabov, au căutat să aibă acest frumos ţel de a lupta împotriva întunericului, împotriva răului.

Domnitorii noştri n-aveau în ţara noastră a Moldovei sfinte moaşte, n-aveau sfinţi, n-aveau icoane făcătoare de minuni, însă au intervenit şi aşa am obţinut pe Cuvioasa Parascheva, aşa am obţinut icoane făcătoare de minuni, la care se închină tot poporul astăzi. Acestea toate au fost, în sfârşit, valori aduse din lumea aceasta ortodoxă şi ei, domnitorii noştri, au socotit că, cu cât vom avea mai mulţi sfinţi, cu atât şi ţara va fi apărată cu mai mult zel faţă de năvălirile şi greutăţile istorice prin care am trecut în decurs; moaşte şi icoane care au acoperit pă­mântul cu rugăciunea şi cu prezenţa lor.

 

http://www.atitudini.com

 

 

 

Preotul făgărăşean Ioan Ghindea – torturat până la moarte pentru că nu a trădat luptătorii din munţi

 

Parintele-Martir-Ioan-Ghindea-Fagaras-inainte-de-preotie

 

S-a născut la 4 iunie 1908 în localitatea Ucea de Sus, judeţul Braşov. După absolvirea claselor primare, a urmat Şcoala Normală de şapte ani din Sibiu, cu examen de calificare ca învăţător, apoi cursurile Academiei Teologice din Sibiu. A fost hirotonit diacon la 5 martie 1935, iar la 7 martie acelaşi an preot, de către arhiereul-vicar Vasile Stan, pe seama Parohiei Zdrapţi, judeţul Hunedoara. Ulterior, a fost transferat la Parohia Drăguş, judeţul Făgăraş, unde în 1941 figura ca „administrator parohial”. Va fi activat în timpul guvernării naţional-legionare, însă numai pe plan local, deoarece la consumarea evenimentelor din ianuarie 1941 se afla în Parohia Drăguş. După ianuarie 1941 a fost anchetat, împreună cu alţi preoţi „legionari”, în urma unui ordin special al Inspectoratului General al Jandarmeriei. După anchetă, inclusiv la Parchetul Militar din Capitală, cazul părintelui Ioan Ghindea a fost clasat la 8 mai 1941 de către Parchetul Militar al Garnizoanei Braşov. Cu toate acestea, organele Jandarmeriei l-au urmărit în continuare ca un potenţial „atentator la siguranţa statului”. Mai mult, pe 27 decembrie 1942 a fost internat din ordinul guvernului antonescian în lagărul de la Mănăstirea Tismana, destinat preoţilor. Ca şi ceilalţi preoţi, a fost eliberat în aprilie 1943, când, probabil, s-a întors în parohia sa.

La 15 octombrie 1944, părintele Ghindea era arestat din nou de către jandarmi şi trimis în lagăr, pentru antecedentele sale politice şi în virtutea convenţiei de armistiţiu încheiate de statul român cu URSS. Faţă de această măsură, locuitorii satului au protestat energic printr-un memoriu către prefectul judeţului Făgăraş, care suna astfel:

„Pe noi, credincioşii Bisericii ortodoxe din comuna Drăguş, ne-a întristat foarte mult acest fapt, deoarece nu se cuvenea, după a noastră părere, să se aplice o asemenea pedeapsă preotului nostru Ioan Ghindea, pe care îl avem de mult timp în mijlocul nostru, ca pe un bun păstor sufletesc şi care nicicând nu ne-a îndrumat pe căi rele, ci numai bune, pentru binele nostru obştesc. Prin plecarea sfinţiei sale dintre noi, ne cauzează o mare întristare, rămânând ai nimănui, fără nici un povăţuitor şi îndrumător în toate împrejurările vieţii noastre de toate zilele. […] Faţă de aceste împrejurări, respectuos şi cu supunere, vă rugăm […] să binevoiţi a se interveni locului în drept, pentru eliberarea părintelui nostru Ioan Ghindea, pentru a-l avea în mijlocul nostru pentru totdeauna”.

În urma acestui demers, se pare că părintele a fost eliberat din detenţie, însă persecuţia la adresa sa nu s-a terminat aici. Potrivit unei note informative furnizate Securităţii, aflăm că, în săptămâna 14-21 mai 1950, „la iniţiativa” părintelui Ioan Ghindea s-a ridicat o cruce la ieşirea din sat, care a fost sfinţită de cinci preoţi printr-o „mare procesiune”, urmată de săvârşirea Sfintei Taine a Maslului. Informatorul Securităţii arăta: „Impresionant a fost pentru cei 400-500 de credincioşi că, [pe] lângă prapori, stăteau cu multă evlavie şi un grup de membri PMR din organizaţia Drăguş”, nominalizându-i, dar şi preşedintele cooperativei din localitate, de asemenea membru de partid. Aceeaşi sursă mai nota că, pentru agapa ce s-a organizat ulterior, preotul Ghindea a strâns de la locuitorii comunei diferite produse, printre care şi „8 kilograme carne viţel, tăiat probabil clandestin”, prin aceasta dorind să semnaleze o posibilă abatere de la legea cotelor.

Ulterior, Securitatea l-a pus sub strictă urmărire informativă. Totodată, printr-un ordin al Comitetului Provizoriu local, din mai 1950, i se confisca locuinţa pentru instalarea noii „case de naşteri” din localitate. Faţă de acest abuz, părintele Ghindea a protestat, din acest motiv fiind ameninţat atât de organele administrative locale, cât şi de Securitate, prin Miliţie. De asemenea, la 2 mai 1951, preotul Ghindea era semnalat că interzisese copiilor să intre în biserică cu cravata roşie de pioner la gât.

De asemenea, conform documentelor Securităţii, părintele Ioan Ghindea s-a implicat în mişcarea de rezistenţă armată anticomunistă din România prin spovedirea şi cuminecarea luptătorilor Remus Sofonea şi Ioan Ilioiu, dar şi a celor din grupul condus de Olimpiu Borzea, din munţii Făgăraşului, fiind în permanentă legătură cu aceştia, sprijinindu-i cu bani şi alimente.

Pentru sprijinul acordat celor din munţi, în 1950 Securitatea avea să-l reţină la Făgăraş. La Sibiu, părintele a fost anchetat de însuşi colonelul Gheorghe Crăciun. În octombrie 1951 era anchetat din nou de Securitate, pentru a i se cere informaţii despre cei din munţi. Deşi acceptase să devină informator, probabil în urma presiunilor fizice şi psihice, el a refuzat. De data aceasta însă, din cauza torturilor, aflat acasă, în Ucea de Sus, la 6 martie 1952, părintele trecea la cele veşnice. A fost înmormântat în cimitirul parohial din Ucea de Sus.

 

http://www.marturisitorii.ro

 

Noul Martir Constantin Oprişan – Un mărturisitor plămădit din credinţă și rugăciune

 

126439_constantin-costache-oprisan

 

A văzut lumina lumii în data de 16 martie 1921, în localitatea  Onceşti. În anul 1940, absolvă liceul şi se înscrie în Frăţiile de Cruce. În următorul an, fuge în exil, din cauza prigoanei. Ajuns în Germania, audiază cursurile de filozofie ţinute de renumitul Martin Heidegger. Revine în ţară şi este arestat în data de 15 mai 1948. Îndură torturi grele în închisorile Piteşti, Gherla, Târgu Ocna, Văcăreşti şi Jilava. Moare în 26 iulie 1958, la închisoarea Jilava.

Constantin Oprişan a fost fiu de răzeș. Copilăria i‑a trecut repede şi când a venit timpul, s‑a înscris la Facultatea de Litere și Filozofie din Cluj, unde a reuşit să‑şi uimească profesorii datorită capacităţii intelectuale extraordinare cu care era înzestrat. Datorită vastelor cunoștințe, acumulate în timpul șederii în Germania, prelegerile sale deseori le înlocuiau pe cele ale profesorului, mândru cu un asemenea discipol. Colegii săi de celulă au mărturisit că în timpul petrecut cu el au avut parte de cele mai elevate preocupări intelectuale. Declaraţiile martorilor mai arată că, la doar 30 de ani, Oprișan era de invidiat. „Era, ca Pascal, un matematician strălucit și un gânditor și logician de temut. Pentru ca timpul să treacă cu folos, l‑am rugat să ne țină un curs de istoria filozofiei. Expunerile lui nu erau făcute ex cathedra, ci de la suflet la suflet și atât de plăcute și atrăgătoare, încât opt ore pe zi parcă uitam de foame și de lumea de afară.”

Datorită soţiei sale, cu care nu a reuşit să întemeieze o familie, din cauza anilor pe care a fost nevoit să‑i petreacă în temniţe, numele lui Constantin Oprişan nu s‑a pierdut, ci a fost cunoscut chiar şi peste Ocean prin mijlocirea monahiei Nina Hagopian, autoarea numărului din revista „The Orthodox Word”, dedicat în anul 1997 martirului filozof.

O seamă de însemnări ale ilustrului Constantin Oprişan au fost cuprinse în „Cărţile spiritului şi alte poezii”, operă din care redăm câteva versuri: „Să nu te‑ntorci din cale când Duhul Rău te minte,/ Căci vei rămâne pururi în a Sodomei carceri;/ Prin fier, prin foc, prin apă, dar numai înainte,/ Căci drumurile‑n spirit nu suferă întoarceri!”

Rămân peste timp cuvintele impresionante ale fraţilor de carceră: „Era ca un sfânt; nu vorbea mult. Dar fiecare cuvânt care ieşea din gura lui era un cuvânt sfânt – numai despre Hristos, numai despre dragoste, numai despre iertare. Îşi rostea rugăciunile şi, auzindu‑l cum le spune, ştiind cât de mult suferea, eram profund impresionaţi. Vorbea despre credinţă, despre dragoste, despre rugăciune. Se ruga tot timpul.”

„Prin Camera 4 Spital trecuseră deja mai multe serii de <reeducare>. Pe Costache Oprişan l‑au chinuit ca pe Hristos, săptămâni de‑a rândul, obligându‑i pe toţi cei care au fost cândva în subordinea sa şi care îl divinizau, căci el chiar merita aceasta, să‑l bată, să‑l scuipe, să‑l chinuie şi să spună minciuni despre el, să se dezică, să‑şi denigreze ideile şi să declare că a fost un farsor. L‑am văzut odată, când ne‑au scos la aer. Îşi dăduse cămaşa jos şi spinarea lui toată era zebrată în forme regulate, cum ar fi fost jupuit de viu, ars cu foc sau cu bici, răstignit, ştie Dumnezeu!” (Eugen Măgirescu, „Moara dracilor”).

„Constantin (Costache) Oprişan – bărbat trecut de 30 de ani. Şeful Frăţiilor de Cruce pe ţară. Om de un caracter şi o cultură impresionantă. La Piteşti, Ţurcanu i‑a pregătit cele mai groaznice torturi, distrugându‑l fizic şi umilindu‑l mai jos decât pământul. Spatele lui, de la ceafă până la călcâie, era numai cicatrice lângă cicatrice. Carnea toată i‑a fost ruptă în fâşii. A reuşit Ţurcanu să‑l <disciplineze> în sensul de a‑i executa ordinele, dar n‑a reuşit să‑i întoarcă conştiinţa spre a‑l face comunist convins, aşa cum i‑a făcut pe alţii. Era prea puternic acest Costache Oprişan. În celulă şla Jilava, n.n.ţ era singurul care avea dreptul să stea întins pe pat. Era bolnav de tuberculoză în ultima fază” (Octavian Voinea,„Masacrarea studenţimii române”).

„Era un om de o complexitate extraordinară, ce stăpânea varii domenii, de la muzică, artă până la matematică și filosofie. Din fire era foarte afectuos, trăind totul la maximum. A fost supus celui mai mare supliciu, nefiind altul mai schingiuit ca el” (Dumitru Bordeianu,„Mărturisiri din mlaștina disperării”).

Ultimul an din viaţă l‑a petrecut la Jilava. Părintele Gheor­ghe Calciu Dumitreasa a fost martor la moartea lui Constantin. Momentul, de o intensitate emoţională puternică, l‑a povestit în cartea „Tinerii vremurilor de pe urmă. Ultima şi adevărata răzvrătire”(Editura Sofia, 2002):

„În celula mea era un om, Costache Oprişan, ai cărui plămâni erau slăbiţi de tuberculoză. (…) Nici de vorbit nu vorbea prea mult. Dar fiecare cuvânt pe care îl rostea era un cuvânt sfânt, numai despre Hristos, numai despre dragoste, numai despre iertare. Îşi rostea rugăciunile, şi ce impact puternic avea asupra noastră când îl auzeam rostind acele rugăciuni şi aflam cât de mult suferea! Nu era deloc uşor. (…) Un sfânt locuia în celulă cu noi. Simţeam prezenţa Duhului Sfânt în jurul său. O simţeam pur şi simplu. Chiar şi în ultimele sale zile, când nu mai era capabil să vorbească, nu a încetat să‑şi arate bunătatea faţă de noi. Îi puteam citi în ochi lumina spirituală şi dra­gostea. Faţa sa era inundată de dragoste. Era complet dăruit oamenilor, fiind şi foarte inteligent – uimi­tor de inteligent. Nu vorbea prea mult despre el însuşi. Vorbea în schimb despre credinţă, despre dragoste, despre rugăciune. Se ruga tot timpul. Nu era deloc uşor să fii în celulă tot timpul cu aceiaşi oameni. (…) Nu a spus niciodată vreo vorbă urâtă despre torţionarii săi, iar nouă ne vorbea despre Iisus Hristos. (…) Constantin era gata să moară. M‑am uitat la el. Faţa îi era complet slăbită. Ochii îi erau deschişi şi am văzut dea­supra ochilor săi ceva ca o perdea de ceaţă. M‑am speriat foarte tare. Am simţit că va muri şi voi fi singur în celula lui. Mi‑am pus mâinile pe ale sale şi i‑am zis: «Constantine, nu muri! Nu muri! Vino înapoi! Vino înapoi!» (…) Am avut sentimentul că fusese pregătit să păşească în lumea de dincolo, iar eu îi cerusem să se întoarcă în celulă. Aceasta îl în­spăimânta şi de aceea a început să plângă. (…) Constantin Oprişan plângea fiindcă eu îl silisem să se întoarcă. După câteva minute a murit”.

Rămâne posterităţii o ultimă imagine din viaţa unui mare om, un român cum puţin se nasc şi un creştin ales: „Gardienii au luat trupul numai piele şi os şi l‑au dus. Unul dintre colegii de celulă i‑a pus o floare albastră pe pieptul gol sub care bătuse inima plină de Hristos a lui Constantin Oprişan.” Înainte de a muri, a rostit cuvintele: „Voi muri, dar după moarte mă voi ruga lui Dumnezeu pentru voi!”

C-tin Oprisan

http://www.marturisitorii.ro/

Sfinţi martiri şi mărturisitori români din secolul XX

 

„Şcoala cea mai puternică este şi rămâne rugăciunea. Dorinţa după cunoaşterea lui Dumnezeu, lacrimile, durerile şi apăsările erau uşurate de fascicolele biblice ale Noului şi Vechiului Testament şi de psalmii lui David.

Poezia a fost al doilea factor de rezistenţă. Poezia lui Radu Gyr şi cea a lui Nichifor Crainic a menţinut cel mai mult elanul şi curajul de luptă.

Rugăciunea şi poezia au fost cele două elemente ale martirilor şi mărturisitorilor români care le-au dat puterea maximă de rezistenţă.

Cât priveşte suferinţa, ea a născut răbdarea, a născut elanul de luptă. Viaţa pentru un deţinut politic nu mai conta, după cum spun cuvintele Scripturii: „Dacă trăim, ai Domnului suntem, dacă murim, ai Domnului suntem”. Eram permanent în stare de împăcare faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.

Răutatea Puterii, invidia diavolului nu a fost alta decât împotriva mărturisirii lui Hristos. Şi cu cât mărturiseau mai puternic, cu atât erau mai împilaţi.

Aiudul a fost cea mai cumplită închisoare. Aici, deţinuţii nu puteau avea legături cu cei de afară, nu primeau scrisori sau pachete. La celelalte temniţe puteau primi pachete la două săptămâni, pe când la Aiud nu se făcea niciun fel de indulgenţă. Erau ţinuţi în starea aceasta de chin şi chiar gardienii spuneau: „Voi sunteţi în afara legii. Pentru voi nu e nicio lege. Staţi aici la cheremul nostru. Voi nu aveţi niciun drept”.

Aiudul era o închisoare de fier. Rugăciunea te transforma până la sânge. Rugăciunea s-a trăit acolo până la maxim. Rugăciunea o învăţau noaptea sub pătură: învăţau doi-trei Psalmi, un Acatist, un Paraclis.
Nu era voie să faci rugăciune în celule, însă într-un colţ, într-un unghi mort unde nu putea să te observe caraliul, în genunchi, se citea Paraclisul Maicii Domnului, Psaltirea sau orice alt text, un Acatist, tot ce se ştia.”

 

de Părintele Justin Pârvu

 https://manastirea.petru-voda.ro

 

Regretatul Antonie Iorgovan despre masonerie

 

 

q

 

e

 

r

 

t

 

y

 

w

Alt exemplu asemanator de cancer galopant este cazul Svetlana Mihaela Tanasă, care a murit ca Maica Heruvima de la Paltin, manastirea de maici a sfintiei sale Justin Parvu.

https://oanazgrn.wordpress.com/2017/01/18/sfanta-mucenita-heruvima-de-la-petru-voda-savarsita-la-venirea-arhanghelilor-18-ani-de-la-plecarea-la-ceruri/

 

 

 

 

 

 

 

Celor ce în mod conştient se află în comuniune cu ereticii, anatema

 

O cuvântare a Părintelui Adrian Făgeteanu vorbind despre Patriarhul Daniel la Mânăstirea Lainici, in aprilie 2008:
‘’Până-n prezent, niciodată Biserica noastră n-a fost condusă de eretici. Deci erezia Patriarhului Daniel ne duce pe toţi la dezastru… Dacă ascultăm de el, nimeni nu se va mântui. Aţi înţeles? De toate păcatele te poţi pocăi, de erezie nu.

Când eram elev de liceu, la Aron Pumnul, la Cernăuţi, a venit în piaţa din Cernăuţi cel mai mare erou … care se numea Grigore Cantacuzino. Erou, erou. Care a scăpat armata română dintr-o încercuire, când trebuia să fie omorâţi toţi şi i s-a pus întrebarea: „Dacă se va mai întâmpla aşa o încercuire din care nu poţi să ieşi cum ai ieşit, ce faci?” (răspunsul) „Comand armata română în genunchi, numai Dumnezeu ne poate ajuta, noi nu avem nicio salvare”.
Eu vă dau următorul sfat: să nu bravaţi! Ce înseamnă „a brava”? Să spui ca Apostolul Petru „Doamne, dacă toţi Te vor părăsi, eu nu”, Dumnezeu ce i-a răspuns: „Nu va cânta cocoşul a doua oară şi te vei lepăda de mine de trei ori”. Ci să spui cu smerenie „Binecuvântate Doamne, învaţă-mă; Stăpâne, înţelepţeşte-mă să înţeleg; Binecuvântate Sfinte, luminează-mă! Doamne Dumnezeul nostru, Tu învaţă-mă, înţelepţeşte-mă, întăreşte-mă să nu Te părăsesc şi să rămân cu Tine şi cu Biserica strămoşească, Biserica Ortodoxă, să nu trec la erezia Patriarhului”. E clar?
„Dacă nu ceri de la Dumnezeu să te întărească, să te lumineze, degeaba îţi spune cineva verbal şi să te apuci tu singur să faci ceva. „Doamne, Tu învaţă-mă, înţelepţeşte-mă, luminează-mă şi întăreşte-mă, ajută-mă, să nu Te părăsesc, să rămân în ortodoxie, să nu mă las păcălit de acest diavol care e Patriarhul ecumenismului”.

 

PLÂNGE CERUL

 

Plânge Cerul, pe tot omul

Cel neroditor ca pomul

Care stă să se usuce,

Plânge, Cerul, Domnul plânge.

 

Plânge Maica-n rând cu Sfinții

Cu strămoșii și Părinții

Ce-au ținut credința dreaptă

Nu din vorbă, ci din faptă.

 

Plânge Ștefan moldoveanul

Și ne ceartă Brâncoveanu:

,,Voi nascuți din mame sfinte

Vreți credința a vă vinde ?

 

Eu și fiii mei ne-am pus

Chezași la Domnul Iisus

Pentru tine, neam al meu

Că nu-L vinzi pe Dumnezeu!

 

V-am lăsat biserici sfinte

Vreți credința a vă vinde?

Viața toată să vă fie

Ca o Sfânta Liturghie,

 

Să vă fie ajutorul

Crucea și Mântuitorul

Fiți voi neamul luminos

Candelă pentru Hristos”

 

Plâng icoanele-n Altare

Pentru a noastră nepăsare,

Pentru cei ce-n chip frumos

Vor să-l vânda pe Hristos.

 

 

Sursa:

http://www.glasulstramosesc.ro

Mărturie

 

Moșii și strămoșii mei

Și Apostolul Andrei

Mi-au lăsat ca Hrană vie

Numai Sfânta Liturghie.

 

Mi-au sădit în suflet Rai

Și mi-au spus cu dulce grai

Să mă-nchin ca rob, supus

Doar la Domnul Sfânt, Iisus.

 

În haina smereniei

Și a milosteniei

Cu puterea dragostei

Și cu mila Precistei.

 

Noi avem pe frunte pus

Mirul Domnului Iisus

Avem Ruga, avem Crezul

Și Agheazma și Botezul.

 

Avem rodul copt in vie

Pentru Sfânta Liturgie

Grâul și frământătura

Din care facem prescura

 

Avem semn al Biruinței

Crucea grea a suferinței,

Mucenici avem o oaste

In pământul plin de moaște.

 

Și când timpul va veni

Doamne, Te-oi mărturisi

Și te voi urma pe tine

Brâncovene Constantine.

 

N-am să vreau să mor vândut

Îngerului ce-a căzut

Mai bine să mor ca tine,

Mucenice, Constantine!

 

 

 

Sursa:

http://www.glasulstramosesc.ro

 

Martirii

 

Aiud, Pitesti sau Gherla,

Golgota românească

Ce-a răstignit în sine, ai noştri dragi părinţi

Cuptoru-n care focul a oţelit metalul,

Vărsând din a sa gură şi Mucenici şi Sfinţi.

 

Din beciuri zăvorâte şi pline de duhoare

Făcut-aţi sfinte altare pe care să jertfiţi

Şi sufletul şi trupul şi ultima suflare

Murit-aţi pentru lume, ca-n Domnul să trăiţi.

 

Cu sângele spălat-aţi mulţime de păcate

Pe care neamul nostru din moşi strămoşi le-a strans,

Aţi fost aleşi să duceţi o cruce pân’ la moarte

Doar îngerii din ceruri şi mamele v-au plans.

 

În bezna disperării şi-a chinurilor grele

Răzbit-a ca o rază, nădejdea în Iisus

Şi mucegaiul umed, schimbatu-sa în stele,

Pe care Prea Înaltul pe frunte vi le-a pus.

 

Din mlaştina durerii, crescut-au spre Lumină,

Cu lujere firave, frumoase flori de crin,

Din glod hidos se-nalţă o aură divină

Ce-acopera durerea şi greul lor suspin.

 

Trăit-aţi fericirea în suferinţă adâncă

Încătuşaţi în lanţuri, înfometaţi şi goi

Şi dragă v-a fost crucea ce către cer vă urcă

Prin voi trăim noi astăzi, şi voi trăiţi prin noi.

 

Sursa:

http://www.glasulstramosesc.ro

 

Apostazia

 

Te rog, dragă România
Să nu vinzi Ortodoxia
Să ţii Soboarele Sfinte
Dogmele nemăsluite
Şi să nu ai părtășie
Cu cei ce-s în erezie
De ecumenişti să fugi
Că-s a diavolului slugi
Fugi de cei ce fac „sinoade”
Ca Biserica s-o prade
Fugi de cei ce în „tăcere”
Privesc la turmă cum piere
Fugi de cei ce par „smeriți”
Şi vând oile pe-arginți
Au vândut Ortodoxia
Și cu ea și România
Cei ce-n Creta au semnat
De Hristos s-au lepădat
Şi doresc ca şi pe noi
Să ne-arunce în noroi
Şi de vrem să nu pierim
Din mijlocul lor să ieşim
Să nu fim „ascultători”
De Ierarhii trădători
Biserica e acum
La cei alungaţi în drum
Pentru-a lor mărturisire
Şi-ntrerupta pomenire
Sfinţii mereu au luptat
Adevăru’au apărat
Azi n-avem deloc Păstori
Ci doar câţiva râvnitori
Cândva, doar unul lupta
El era Biserica
Era singur luptătorul
Maxim Mărturisitorul
Iar azi, chiar de sunt câţiva,
Aceştia-s Biserica.
Te rog, dragă Românie
Smulge-te din erezie!!!
Sursa:

Inima în Marele Post

 

Cea dintâi săptămână

„Fiule, dă-mi inima ta!, zis-a Domnul” /Pilde 23:26/

1. Mai presus de toate gândeşte-te la Dumnezeu, căci şi Dumnezeu se gândeşte la tine mai presus de toate. Precum păstorul se gândeşte la oaia cea rătăcită mai mult decât la întreaga turmă, aşa şi Dumnezeul tău se gândeşte la tine, care te pierzi în păcat, mai mult decât la toţi îngerii din ceruri.

2. A cugeta la Dumnezeu nu înseamnă a cerceta fiinţa lui Dumnezeu, ci înseamnă a cerceta şi a afla ce aşteaptă Dumnezeu de la om.

3. Cel ce cumpără nuci nu caută la coajă, ci la miez. La fel şi cel ce cumpără ouă. Şi aşijderea cu nenumărate lucruri din lume, oamenii le caută pe cele nevăzute şi nu pe cele văzute. Şi Dumnezeul tău caută la tine după inimă. Prin coaja cea trupească, El priveşte în miezul tău, în inima ta, şi caută la inima ta. Fiul meu, dă-I inima ta!

4. În inimă, Ziditorul a pus temelia vieţii. În inimă viaţa se zămisleşte, purcede, creşte şi se îndreaptă spre mormânt şi dincolo de mormânt. Oare cât preţuieşte omul despre care toţi spun: e deştept, dar nu are inimă? Dumnezeu nu va cere de la el deşteptăciune, ci inimă. Căci s-a zis: „ce este nebun al lui Dumnezeu, mai înţelept decât oamenii este.” /I Cor. 1:25/

5. Sau cât preţuieşte omul despre care se spune: e bogat, dar nu are inimă? Oare îşi va duce bogăţia în cealaltă lume şi o va dărui Celui a cărui vistierie sunt pământul şi cerul, şi soarele şi stelele şi toate împărăţiile ştiute şi neştiute?

6. Sau ce-i ajută omului puterea şi frumuseţea cea trupească? Oare nu întâlnim zilnic pe cei ce în tinereţi erau puternici şi frumoşi, iar acum, gârboviţi şi traşi, se sprijină ori în baston, ori de mâna cuiva? Multora, puterea şi frumuseţea trupească le-a slujit, din nefericire, la putrezirea inimii înainte de putrezirea pielii şi oaselor.

7. Fericiţi sunt cei ce din tinereţe nu s-au îndrăgostit de nici o frumuseţe trecătoare şi muritoare, ci de Ziditorul lor, a cărui putere nu slăbeşte şi a cărui frumuseţe nu piere! La dragostea lor, Dumnezeu va răspunde cu dragoste însutită, şi inima lor Dumnezeu o va rândui lângă inima Sa.

8. Postul înseamnă slăbirea legăturii inimii cu lumea şi întărirea legăturii inimii cu Dumnezeu. Aminteşte-ţi şi cugetă la aceasta în cea dintâi săptămână a Marelui Post.

9. Întărirea legăturii cu Dumnezeu aduce bucurie in inimă. De aceea se citeşte la începutul Postului din cărţile bisericeşti: „Iată, a venit veselitoarea vreme a postului!”

10. Aminteşte-ţi numele acelor mărimi duhovniceşti care, cu postul, au slăbit legăturile lor cu lumea şi au întărit legăturile cu Dumnezeul cel Viu – Sfinţii Antonie, Pavel, Efthimie, Avxentie, Avramie, Savva, Visarion, Vitalie, Gherasim, Chiriac, Zosima, Hariton, Efrem, Arsenie, Carion, Zaharia, Savva cel Sfinţit, Simeon şi Alipie Stâlpnicii, Onufrie, Pahomie, Petru şi Athanasie Athoniţii, şi cei dimpreună cu dânşii.

11. Aminteşte-ţi şi de Dumnezeu purtătoarele fecioare şi femei, a căror inimi au fost umplute de dragoste către Hristos – Sfintele Thecla, Xenia, Evpraxia, Anastasia, Matrona, Sara, Maria Eghipteanca, Pelaghia, Thaisia, Theodula, Vasilisa şi cele dimpreună cu ele.

12. Dacă îţi sunt departe după loc sau după vreme, atunci aminteşte-ţi de acele slăvite nume din neamul tău – Sfânta Parascheva, Sfântul Sava, slava Serbiei, Sfinţii Ioannichie de la Devici, Petru de la Korişa, Vasilie al Ostrogului, Prohor, Gavriil, Ioachim, Ioann al Rilei, Naum al Ohridei, Nectarie al Bitoliei şi mulţi, mulţi alţii care cu postul au sfinţit trupurile lor şi cu rugăciunea au sfinţit ţara în care vieţuieşti.

13. Ei toţi acelaşi glas au auzit: „Fiule, dă-mi inima ta!” Acelui glas au răspuns şi inima lor întru totul au dat-o Dumnezeului şi Ziditorului lor.

 

Sursa:

http://axa.info.ro

 

Credința în popor

 

O rușine-i azi credința la poporul românesc
Ca e “dumnezeu” știința și dezmățul sufletesc!
S-a uitat credința sfântă cu tradiții strămoșești
Azi la modă-i desfrânarea și slujirile trupești!

Să te-nchini azi “e rușine”, lumea râde de pacat
Dumnezeu e-nchipuire, fiindcă de …ne-am cultivat!
De! Strămoșii din vechime nu erau prea cultivați,
Astăzi merg să se închine numai cei înapoiați!

Azi, cu-atâta învățătură, cum să crezi în Dumnezeu,
Când cunoști perfect atomul și-i despici nucleul său!
Azi, când munca grea cu brațul e facută de motor,
Azi, când vezi în casă lumea, privind la televizor?!…

Ce câștig ai din credință când azi ai tot ce dorești?
Cum, tu om cu-nvățătură, iarași să te umilești?…
O, dar iată că azi omul s-a schimbat fundamental,
Este drept, are cultură, dar e rău, nedrept, brutal..

Iată, lipsa de credință de la cei ce-s cultivați,
Că ajung să se ucidă chiar și rude, chiar și frați!
Ce frumos era românul, milostiv, cinstit, smerit,
Credincios și cu nădejdea vieții fără de sfârșit!

Toți strămoșii cei din veacuri, iată că au fost uitați,
Sau, sunt defăimați de unii, că n-au fost prea cultivați!
Oare limba românească care-o scriem și-o vorbim
Nu din cărțile lor sfinte, ce le-au scris, o moștenim?
Prima frază tiparită în iubitul nostru grai
Este-o sfântă rugăciune pe acest picior de plai.

Oare nu aveau cultură? Varlaam era ateu?
N-aveau minte sănătoasă de chemau pe Dumnezeu?
Dosoftei n-avea cultură, sau Ivireanul Antim?
Oare nu erau tot oameni, despre dânșii noi ce știm?

Dosoftei cu-a lui cultură peste tot recunoscut
Purta moaște în trăsură ca odor neprețuit.
Mucenicul din Suceava peste tot l-a însoțit,
Pentru ce-l purta cu dânsul Marele Mitropolit?
Oare asa de scurtă minte să fi fost la Dosoftei!?
Câți ca ei au azi cultură dintre cei mai mari atei?

***

Poate Ștefan Voievodul de cultură-a fost lipsit,
El, doar conducea poporul, prin Sihastrul cel sfințit!

Câți din cei ce au cultură cunosc azi amănunțit
Ce averi avea Sihastrul care Ștefan l-a iubit?
Dar câți știu că Sfântu-acesta înțelept și luminat,
Știa pe de rost Psaltirea și pe câți i-a vindecat!?!

Și câți știu că atunci Ștefan sta la ușa lui smerit
Așteptând, el domn, la ușă obosit și istovit?
Știți că-n ruga lui umilă a cerut lui Dumnezeu
Ca s-ajute Voievodul, izbăvind poporul său?

Tot poporul cu credință apară acest pământ,
Mii și mii sunt sub țărână, un popor martir și sfânt!
Au zdrobit păgânătatea cu puterea Sfintei Cruci,
Tot pământul țarii noastre este plin de mucenici!

Sfântul Gheorghe pe drapele întărea pe-acești străbuni,
Presărând urgia morții în puhoaie de păgâni!
Mircea, Alexandru, Ștefan, brazi zidiți de Dumnezeu
Stavila păgânătății – au slăvit Numele Său!

Pân-la noi răzbeau adesea milioane de păgâni,
Dar cădeau zdrobiți de Domnul prin acești creștini români!
Brâncoveanu, om cu carte, între voievozi cinstit,
A murit păstrând credința, un “crestin desăvârșit”!

***

O, dar astăzi Sfinții noștri, ce puțin sunt cunoscuți,
Au sfințit aceste plaiuri în cumplite suferinți!
Azi când gradul de cultură este mult mai ridicat,
Toți strămoșii Sfinți ai noștri, neamul nostru i-a uitat.

Câte vieți fără prihană, vrednice azi de urmat.
Sunt trecute cu vederea, câți români le-au cercetat?
De la Daniil la Iacob, de curând mort la Iordan,
Un popor întreg de Îngeri sunt în plaiul Dunărean!

La Cernica, un luceafar este Sfântul Calinic,
Teodora de la Sihla și Nicodim cel sfințit!
Moșu Gheorghe de la Piatra, din clopotniță de sus
Sau Vichentie la Secu, și căți sunt întru Iisus!?

Doar o parte dintre dânșii poate-s scriși în Pateric,
Despre care, lumea cultă, n-a aflat înca nimic!
O, dar țara noastră-i plină de sfințite ctitorii
Ale Domnului Altare, ale noastre bucurii!

Iată-n zilele de astăzi au rămas fără de preț
Vin străinii să se-nchine frescelor la Voroneț,
Vin străinii și se miră de așa minunății
Care…, cei fără cultură, le-au zidit ca mărturii!

Căți cunosc că la Iordan, îndurand vânturi și ploi,
De curând Iacob-Ioan este Sfânt din Dorohoi?!
Care-i viața lui sfințită, știu că pentru noi a scris
O comoară numa-n versuri până-n clipa când s-a stins!

Trupul lui plin de miresme și de Dumnezeu Sfințit,
Se gasește la Hozeva, de străini astăzi cinstit!
Mai cer unii azi dovada să arate Dumnezeu
Cum să creadă doar în semne azi poporul cel ateu?

Dacă nare-n el voința să citească din Scripturi,
Nu urmează nici credința sfintelor învățături:
Ei cred tot ce spune lumea, făr-să ceară dovediri,
Iar Scriptura, Patericul, nu-s decat închipuiri!

Iată cum cinstim credința și pe Bunul Dumnezeu
Noi românii, creștini de astazi, am ajuns popor ateu!
Iată cum cinstim strămoșii și pe toți ai noștri Sfinți
Tăvălindu-ne în rele și-n spurcatele dorinți.

Pentru ce-au luptat străbunii să ne scape de păgâni,
Dacă noi trăim ca hunii, dar ne socotim creștini…???

 

Vasile Militaru

Românism și Biserică

 

Universală în dogmă şi naţională în mijloacele de a întrupa dogma în viaţă, Biserica Ortodoxă e cea mai potrivită formă de creştinism pentru dezvoltarea morală şi spirituală a unui popor. Ea nu-i sileşte natura etnică, ci i-o desăvârşeşte. Pacea şi buna învoire între oameni, adică scopul ei social, se realizează prin ridicarea oamenilor la un nivel spiritual, acelaşi pentru toţi. Dar în această operă de transformare şi de omogenizare socială pe un plan superior, Biserica Ortodoxă ţine seama de toate elementele pe care natura însăşi le pune la dispoziţie. Neamul e o unitate socială naturală. Ca organizaţie militantă, Biserica porneşte de la această unitate, potrivindu-şi forma pe măsura ei. Câte neamuri sunt ortodoxe, atâtea forme naţionale creează Biserica. Această plasticitate formală o deosebeşte fundamental de romano-catolicism care, peste unităţile naturale ale popoarelor şi nevrând să ţină seama de ele, impune forma unică, universală, juridică şi rigidă a statului papal. Istoria Occidentului e plină de conflictele razboinice dintre puterea papală şi diversele naţiuni, care refuzau pe rând să adere la statul juridic universal şi căutau să-şi întemeieze state naţionale independente. Aceste conflicte durează acolo din Evul Mediu până în zilele noastre, când le actualizează într-o formă atât de răsunătoare statul hitlerist în luptă cu Vaticanul.

În ortodoxie, asemenea conflicte sunt necunoscute. Biserica Ortodoxă nu concepe un Stat juridic supranaţional, pe care sa-l impună popoarelor. În această privinţă ea nu este rigidă, ci plastică, adică se organizează după unităţile naturale ale neamului. Biserica Ortodoxă e una în dogmă şi în spirit, dar multiplă în formele de organizaţie socială. Sub acest raport, ea e cu totul apolitică, pe când romano-catolicismul are un caracter politic acuzat. Pacea pe care o urmăreşte ortodoxia nu e uniformitatea juridică a statului papal (Pax romana), ci armonia liber consimţită a diversităţilor naţionale în sfera sublimă a ecumencităţii spirituale.

Noi avem un Patriarhat ecumenic la Constantinopol. Dar faţă de el, din punct de vedere al organizaţiei formate, fiecare Biserică naţională e independentă sau autocefală. Această autocefalie se obţine cu uşurinţă când respectiva naţiune ortodoxă a ajuns la un stadiu de conştiinţă independentă. Regimul aceste e necunoscut în romano-catolicism. În locul principiului autocefal, romano-catolicismul cunoaşte compromisul concordatelor.

Din imperiul medieval, fărâmiţat prin războaiele de independenţă ale naţiunilor occidentale, statul papal e redus azi la petecul de pământ al cetăţii Vaticanului. El n-a renunţat însă la universalismul juridic. În această perspectivă, el îi revendică pe catolicii din toate statele unde trăiesc. Peste calitatea lui naturală de cetăţean naţional al statului unde trăieşte, un catolic e cetăţean al statului juridic roman. Regimul concordatelor dintre Vatican şi diferitele state naţionale unde trăiesc catolici e un compromis între putere politică şi putere politică, prin care se recunoaşte, pe plan juridic, existenţa statului papal şi dreptul lui de imixtiune înlăuntrul graniţelor statelor naţionale.

Pentru noi, ortodocşii, e greu de conceput un asemenea regim. E ca şi cum am fi odată cetăţeni ai statului românesc, iar pe deasupra cetăţeni ai Patriarhatului de Constantinopol. Dacă guvernul român, bunăoară, ar lua câteva măsuri, care n-ar stânjeni întru nimic interesele noastre religioase, dar ar stânjeni interesele politice ale Patriarhatului de Constantinopol, am primi imediat ordin să luam atitudine împotriva statului nostru naţional. E cam ceea ce se întâmplă azi între Vatican şi statul german. Pentru mentalitatea noastră ortodoxă ar fi o situaţie absurdă. Principiul de la care pleacă ortodoxia în acţiunea ei pământească e respectarea unităţii naturale a colectivităţii naţionale, a neamului. Idealul ei social de pace şi de bunăvoire între oameni îşi găseşte elementele naturale în alcătuirea omogenă a neamului: sângele comun, sufletul comun, organizaţia politică comună. Toate aceste elemente sociale naturale care alcătuiesc baza organică de la care porneşte acţiunea de spiritualizare sau de perfecţionare a ortodoxiei. Departe de a stingheri aceste elemente ale vieţii naţionale, ortodoxia le ajută să se perfecţioneze.

Tocmai din această pricină, naţionalismul, ca tendinţă de afirmare amplă şi intensă a geniului etnic, nu se găseşte niciodată în conflict cu ortodoxia. El se găseşte însă în conflict aproape inevitabil cu catolicismul: atunci când se întâlneşte cu interesele supranaţionale ale statului juridic papal. Pentru ortodoxie, naţionalismul nu e decât lucrarea firească de perfecţionare a unităţii etnice, pe care Biserica e chemată s-o spiritualizeze. Astfel, naţionalismul e regimul politic care, cultivând şi intensificând principiile de omogenitate ale neamului, convine de minune ortodoxiei, care are de ridicat această omogenitate la nivelul spiritual al dragostei creştine. Între naţionalism şi ortodoxie nu poate exista decât cea mai strânsă colaborare în vederea operei de solidarizare socială şi de înnobilare a sufletului etnic în lumina idealului creştin.

 

Sursa:

http://axa.info.ro/editoriale/rapa-robilor/romanism-si-biserica/

 

„Omul care mă vor ei”

 

Cu ceva ani în urmă am cunoscut un om care şi-a dat demisia dintr-o funcţie foarte înaltă în statul român. La fel cu ceilalţi cunoscuţi ai lui, şi eu am rămas mirat de gestul său – avea în faţă o carieră care putea fi întrezărită uşor. Prima dată când l-am întâlnit, l-am întrebat de ce renunţase la funcţie şi, implicit, la carieră. Mi-a răspuns, oarecum în şoaptă, ferit: „Fiindcă eu nu sunt şi nici n-am să fiu niciodată omul care mă vor ei!” N-am prea înţeles atunci, am fost însă mulţumit că prietenul meu nu era în vreun impas care să-l dezonoreze – şantajabil etc. Apoi mi-am pus întrebarea: care este omul pe care îl vor ei? Şi, la modul personal: care este omul care ar trebui să fiu eu, pentru ca sistemul să fie mulţumit? Cum ar trebui să fiu, ce ar trebui să fac să devin cetăţeanul ideal pentru sistem? Cu alte cuvinte, dacă mi-aş dori să fiu „aşa cum ar trebui”, să fiu „politically correct”; ce ar trebiu să fac? Aşa că am încercat să-mi imaginez o zi din viaţa unui eu care să fie aşa cum vor ei:

…Iată-mă, dimineaţă, pe mine acel om – pe care şi-l doreşte conducerea statului român -, cu ce gândesc, cu ce cred, cu ce-mi doresc eu. Mai întâi – ca să fiu „omul care mă vor ei” – sunt conştient de faptul că destinul meu este indistructibil legat de acela al cetăţeniei europene: e pe viaţă şi pe moarte, depind pur şi simplu, e steaua mea polară, ordinea mea supremă în haosul universal: statutul de cetăţean european. Mă gândesc în această dimineaţă, în virtutea acestui fapt, cum să fac să plătesc mai multe impozite şi taxe – pentru ca europa să se îmbogăţească şi cu aportul meu.

Deschid televizorul şi primesc cu bucurie vestea noilor taxe şi a noilor scumpiri: ce bine, sunt cetăţean european! Abia aştept să plec la muncă, să agonisesc, să le plătesc; fireşte, mă fericesc că fac parte din europa şi sper ca mâine să vină alte taxe şi alte scumpiri. N-am nevoie de asistenţă medicală, fiindcă trebuie să fiu sănătos – tot pentru europa. Mă bucură ştirea că învăţământul românesc este condus de un imbecil care n-are nici o legătură nici cu învăţământul şi nici cu România – de altfel, nici nu înţeleg de ce se mai cheamă România, asta îmi provoacă un fel de dezgust, de silă: eu sunt europa şi nu România, am trecut de stadiul acela, am evoluat. Mă bucur de asemenea că conducătorii noştri mai iau un împrumut de la finanţa mondială evreiască şi că, astfel, suntem pe veci înrobiţi şi nici copiii copiiilor noştri nu se vor mai putea vreodată întoarce la această formă de înapoiere care este statul independent român – doar am evoluat: suntem europa! Cât de frumos ne-a spus toate aceste lucruri conducătorul iubit, Traian Băsescu. Şi cu câtă exactitate ne-a explicat ministrul de finanţe că nu vom mai avea ce mânca şi că europa vrea şi mai mult de la noi! Ceea ce n-am înţeles este de ce trebuie să se mai nască copii şi de ce trebuie să mai trăiască pensionarii – voi întreba nişte specialişti. Cum să nu fiu fericit când suntem ocupaţi de armata americană care a ocupat etajul de sus al Casei Poporului şi plătim – cu responsabilitate şi cu recunoştinţă – războaie întru democraţie. Ca cetăţean european mă simt jenat când tot aud de limba română, de tradiţie şi mi se pare incredibil că mai există în europa – în secolul 21! – oameni care să vorbească despre Dumnezeu, când ştie oricine că aceasta este o fantezie, omul deja a ajuns pe lună şi nu a dat de nici un Dumnezeu! Asta nu înseamnă decât că încă mai sunt oameni înapoiaţi, în zona unde m-am născut eu. Pentru mine, ca cetăţean european, este o ruşine când aflu că mai există exemplare de acest fel: oameni care merg la Biserică, care umblă cu icoane, cu sfinţenii şi care mai cred… Lucrurile sunt foarte clare: credinţa face parte dintr-un stadiu de dezvoltare, de evoluţie a omului, astăzi – datorită europei – depăşit, revolut şi dezonorant. Eu, cetăţeanul europei – şi dacă lucrurile merg bine, mâine-poimâine voi putea spune cu mândrie: cetăţeanul universului – am în ce să cred, cu o credinţă mult mai bună decât cei din trecut: cred nelimitat în fericirea cetăţeniei europene, la care se adaugă şi fericirea apartenenţei la armata americană! Asta, da! Ca parte din europa, sunt însă puţin mâhnit că n-am evoluat mai repede din broască, fiindcă acum ar fi trebuit să avem mai multe mâini şi cel puţin două capete, plus că ar fi trebuit să zburăm – iată unde ne-a dus credinţa în Dumnezeu, a celor dinaintea noastră: a încetinit dezvoltarea şi evoluţia! Mă consolez cu gândul că rămâne să se bucure de toate aceste roade ale ştiinţei şi evoluţiei, cetăţenii europeni şi universali care vor veni după noi…

Deocamdată sunt mândru că sunt ceea ce sunt. În nici un caz nu înţeleg nici de ce unii români protestează, de ce nu le convine faptul că nu mai au ce mânca, nu mai au cu ce se îmbrăca, că nu mai există spitale şi nici îngrijire medicală, că la şcoală copiii învaţă mult mai puţin şi mult mai prost – oricum lucruri de care nu se vor putea folosi niciodată –, că trăiesc fără demnitate, că nu mai pot să-şi permită să facă copii – fiindcă n-ar avea ce să le dea de mâncare; pur şi simplu nu înţeleg cum se pot întâmpla toate acestea, atâta timp cât au şansa să fie cetăţeni ai europei! Acest lucru compensează şi le depăşeşte cu mult pe celelalte. În ceea ce mă priveşte sunt foarte bucuros că România este ocupată militar, că sunt baze militare străine pe teritoriul ţării, că suntem în război cu Irakul şi cu Afganistanul, cărora ne străduim să le „băgăm” cu forţa democraţia şi libertatea – şi ca urmare, cred că ar trebui să participăm cu mai mulţi bani la aceste războaie şi la întreţinerea armatei americane; ar trebui nişte impozite şi nişte taxe şi pentru a contribui ceva mai substanţial la binele şi bunăstarea unor state precum Israelul – le este greu şi lor!

Seara, după o zi plină de satisfacţiile muncii pentru europa, ascult cu sfinţenie ştirile -– fiindcă este absolut necesar să fim cât mai bine informaţi. Altfel cum am şti ce se întâmplă şi, mai cu seamă, ce să facem în continuare? Din nou proteste şi greve – mă întreb: oamenii ăştia chiar nu-şi dau seama de problemele cu care se confruntă conducătorii noştri? Săracii de ei, pe lângă faptul că trebuie să împartă bogăţiile ţării în primul rând între ei, apoi trebuie să împartă şi europei şi americii şi lui nato şi israelului şi la câţi şi mai câţi. Oare cei care protestează nu înţeleg că aceste lucruri nu sunt uşoare? Un lucru este cert – pentru mine, ca cetăţean european –: efortul conducătorilor noştri este foarte bine venit, fiindcă recompensa ne aparţine tuturor: suntem cetăţeni europeni! Mai aflu de la ştiri că trebuie să ne vaccinăm şi să ne punem cu toţii cipuri – iată că a sosit şi ceasul fericit în care vom fi, alături de celelalte popoare, supravegheaţi şi manipulaţi de către o singură putere, care s-a întâlnit de curând chiar la Bucureşti, aici, la noi: trilaterala iudeofrancmasoneriei – cât pot fi de mândru! Este vorba, pentru cei care nu au fost încă informaţi, de organizaţia care a luptat cel mai mult în istoria modernă a omenirii, pentru a ne scăpa de toate superstiţiile care au întunecat gândirea omenească mai bine de două mii de ani: de Hristos, de mântuire, de tradiţie, de istorie. În acest fel se va atinge visul de aur al omenirii (trebuie să mai întreb, fiindcă nu sunt pe deplin informat care este acest vis de aur; oricum, este un lucru foarte bun că există). Mă mai informez de la ştiri, cu mare îngrijorare de această dată, că teroriştii nu se potolesc şi că trebuie – şi mă bucur de aceasta – să mai contribuim cu bani la lupta împotriva terorismului. Teroriştii sunt acei oameni răi, care ne vor răul, desigur, şi care – după cum spuneam – nu se mai potolesc odată: îşi apără ţara lor care a fost ocupată de armata eliberatoare din care, cu mândria aferentă, facem şi noi parte; ei nu înţeleg că trebuie să renunţe la obscurantismul religios al credinţei lor; îşi apără copiii şi familiile lor de libertatea, emanciparea şi binefacerile democraţiei; în plus, teroriştii nu sunt de acord ca o putere străină de poporul lor – vedeţi, din nou problema cu naţionalismul criminal şi terorist – să strângă roadele muncii lor (vor adică să mănânce numai ei ceea ce au muncit numai ei – aceasta este o altă formă egoistă de înapoiere); nu înţeleg că femeile lor ar trebui să se emancipeze şi pe la alţii, prin alte ţări – bine că, măcar acest lucru, a fost înţeles pe deplin de ai noştri; tot ei cred că ar trebui să aibe armată naţională – din nou, naţionalism!; unde mai pui că teroriştii au pretenţia ca familiile lor să se hrănească cu mâncăruri făcute de ei, fără e-uri – această minunată invenţie a economiei moderne; în plus, toţi teroriştiii au ceva cu evreii – nu am înţeles niciodată de ce, şi, mai ales, nu am înţeles cum de atâtea mii de ani nu se mai opreşte această poveste (şi aici cred că ar trebui să mă mai informez). Pe scurt, teroriştii nu sunt de acord cu nimic din ceea ce i-ar transforma în nişte cetăţeni demni ai uniunii europene şi, mai departe, ai statului unic global spre care tindem – cu speranţă!; şi sunt în stare să moară pentru aceste lucruri: de aceia sunt ei terorişti!

Înainte de a stinge lumina mă gândesc că astăzi am făcut prea puţin pentru europa şi pentru evoluţia şi mersul înainte al omenirii către visul de aur (despre care am vorbit şi mai sus). Îmi iau angajamentul, în gând, că de mâine voi fi mai ferm şi chiar voi lupta – atât cât îmi va permite conjunctura – împotriva elementelor care se opun acestor minunate scopuri. Trebuie să deschid front împotriva antisemitismului, acestă plagă universală îndreptată de mai multe mii de ani împotriva celor care – tot de atâtea mii de ani – încearcă să ne salveze. Îmi trec prin faţa ochilor gânduri şi sugestii pe care le-aş face eu – cetăţean european – conducătorilor iubiţi de la noi şi de deasupra lor (uneori îndrăznesc să mă văd vorbind chiar cu iudeofrancmasonii): cred că ar trebui mai multă hotărâre; pur şi simplu cred că ar trebui omorâţi toţi cei care nu acceptă condiţiile de progres şi dezvoltare, de evoluţie; toţi cei care mai umblă cu tot felul de prostii: cu Hristos, cu tradiţia, cu istoria, cu martirii… Adorm mobilizat – eu, cetăţeanul european, pe care îl vor cei care ne conduc.

Acesta este „omul” pe care îl vor ei – pe mine, pe fiecare dintre noi. Este apostatul şi sperjurul activ, este imbecilul perfect, după chipul şi asemănarea conducătorilor, care au impresia că ne vor putea transforma pe toţi în „cetăţeni europeni perfecţi”. Uimitor este faptul că, în societatea românească, nu există reacţii pe măsura agresiunii lor asupra noastră. Sau poate ar trebui ca această reacţie să fie rezultatul unor acumulări şi a unei organizări. Deşi am impresia slăbiciunii, nădăjduiesc că acest sub-om nu va putea fi creat aici. Fiindcă, pentru români Hristos a înviat, pentru români există mântuire, iar neamul este o realitate mai presus de voinţa omenească; pentru români, adevăraţii conducători îşi au locul între sfinţi, fiind ei înşişi mărturisitori ai Învierii. Aşa că, tot ce pot să fac acum este să spun, împreună cu prietenul meu: „Eu nu sunt şi nici n-am să fiu niciodată omul care mă vor ei!”. Indiferent de ce vor spune şi vor face ceilalţi. Punct.

 

Sursa:

http://axa.info.ro/editoriale/raportul-orbului/omul-care-ma-vor-ei/

 

Cred Doamne, ajută necredinței mele!

 

Cu toate că nu sunt eu cel mai în măsură, îndrăznesc totuşi să trag un semnal de alarmă în ceea ce priveşte „starea de amorţeală” în care se află românii! Tot legat de mine, vreau să menţionez că sunt unul dintre „golani”, iar din fire sunt mai vulcanic, „milităros” (cum ar spune unii: „mercenar”) aşa ca să nu vă surprindă modul în care mă voi exprima (puţin mai dur), deoarece este de înţeles că acum, după atâţia ani de rătăcire să simt nevoia să mărturisesc ADEVĂRUL, pentru că vreau să fiu şi eu următor „Haiducilor neamului românesc”. Trebuie să mai spun doar că toată tinereţea mi-am irosit-o făcând lucrarea vrăşmaşului, slujindu-i acestuia dintr-o mare rătăcire în care mă aflam şi a modului greşit în care percepeam eu viaţa, iar ce este mai grav e faptul că îi trăgeam şi pe alţi fraţi către păcat, pentru că aşa consideram eu că-i ajut făcându-le bine (îi îndemnam să profite de „plăcerile vieţii”: desfrânare, alcool, viaţă de noapte, etc.)

Mesajul meu se adresează în special tinerilor, care fac parte din aceeaşi categorie cu mine şi de la care am observat că majoritatea românilor au mari aşteptări (pe bună dreptate zic eu). Aş fi dorit să mă pot adresa şi celor din generaţia părinţilor noştri sau chiar şi celor mai în vârstă, dar din păcate, acest lucru este aproape imposibil, deoarece sistemul comunist (Uniunea Sovietică) şi-a făcut pe deplin datoria, iar ei sunt rodul acestuia; şi mai grav este că şi noul sistem comunist (Uniunea Europeană) are un efect năucitor asupra tinerilor, bazându-se pe spălarea creierelor acestora. Legat de acest subiect, vreau să vă relatez o întâmplare din perioada când bugetarii şi pensionarii români (caracterizaţi ca fiind „graşii poporului”, paradoxal, chiar de cel pe care ei l-au ales să-i conducă) participau la mitingurile de protest împotriva deciziei de reducere a salariilor. Cum era de aşteptat, în cealaltă tabără se aflau militarii români („oastea ţării”) care aveau misiunea de a asigura ordinea şi liniştea publică sau mai exact de a-i apăra pe mai-marii poporului de furia cetăţenilor ajunşi în pragul disperării. Purtând o discuţie amicală cu un militar care participa la astfel de misiuni, l-am întrebat dacă ar fi în stare să-i lovească pe cetăţenii respectivi (ştiind că printre ei s-ar afla rudele sau părinţii lui); iar răspunsul a venit fără ezitare: „Dacă primesc ordin îi împuşc!” şi făcea strict referire la părinţii lui, invocând faptul că el este în primul rând „militar”. În mod normal, ar fi trebuit să rămân fără replică, dar personal, mi-am permis să-i aplic acestuia o mustrare spre îndreptare şi să-i explic în câteva cuvinte cam care este, de fapt, diferenţa dintre el (robotul pe care şi-l doreşte sistemul) şi un militar care face parte din „oastea Ţării cea iubitoare de Hristos” – oaste pentru care ne rugăm la fiecare Liturghie.

De curând am citit o fabulă foarte interesantă, ce-şi are originea pe undeva prin Africa şi care m-a pus foarte tare pe gânduri. Ideea principală reflectă stare actuală în care se află românii! Iată fabula: ”În marea pădure a izbucnit cel mai furios şi mai devastator incendiu care a existat vreodată. Toate animalele şi-au găsit scăparea la marginea râului şi strigau speritate şi se lamentau: „Săracii de noi, cuiburile noastre distruse, scorburile noastre arse, iarba noastră… copacii noştri…ce dezastru, ce dezastru!..”. „Doar o pasăre Colibri nu s-a lăsat cuprinsă de depresia generală. S-a apropiat de râu şi a luat în cioc un strop de apă. După aceea a zburat deasupra focului şi a lăsat să cadă picătura de apă. După primul zbor au urmat multe alte zboruri, până când unul dintre animalele plângăcioase a observat-o şi i-a stigat din urmă: -Visătorule! Ce mare lucru crezi că faci cu picăturile tale de apă împotriva acestui incendiu violent? Pasărea Colibri s-a oprit la mijlocul drumului, cu ciocul plin de apă, şi i-a răspuns: – Fac ceea ce pot să fac!” Eu aş îndrăzni să adaug: „Fac ceea ce ţine de mine!”, pentru că în concluzie, dacă fiecare şi-ar face datoria în dreptul lui (adică exact ceea ce ţine de el), atunci totul s-ar simplifica! E drept că dacă am urma pilda locuitorilor din cetatea Ninive, atunci Dumnezeu s-ar milostivi de noi şi ar mai amâna aceste vremuri până ne-am îndrepta, dar noi (românii ortodocşi) acceptăm de bună voie ceea ce ne propun aceştia (unii fiind dispuşi chiar să plătească bani grei pentru asta). Cu alte cuvinte, nu facem decât să-i ajutăm pe aceşti slujitori ai satanei, făcîndu-ne astfel părtaşi la instalarea lui Antihrist – mai repede decât ar fi sperat şi cei mai optimişti dintre ei! Păi nu ştiu de ce ne mai mirăm că nu merge nimic bine? Iată răspunsul: ne asemănăm cu vieţuitoarele acelei păduri, mai ales acum cînd „elitele” sunt pe punctul de a-şi îndeplini obiectivul, acela de a instaura Noua Ordine Mondială prin sistemul de supraveghere (nanotehnologie, RFID) şi prin peceltuirea cu semnul Fiarei. Dar mai avem noi şi alte modele de DUHOVNICI (ai neamului românesc) care iau atitudine şi strigă cât îi ţin puterile de răsună până în Sfântul Munte: „ROMÂNI, TREZŢIVĂ!” „ESTE VREMEA MUCENICIEI, LUPTAŢI PÂNĂ LA CAPĂT!” (de unde observăm că nu se adresează românilor cu duhul blândeţii, aşa cum ar dori o altă categorie de fraţi de-ai noştrii) şi ne îndeamnă astfel să nu primim microcipul nici măcar în acte. Din mai multe discuţii cu diferiţi preoţi (de mir sau călugări) şi cu unii dintre fraţii noştri, am observat cu stupoare cum majoritatea dintre ei îşi găsesc motive „binecuvântate” să primească microcipul în documente, căci, susţin ei, atunci când vor fi îndemnaţi să-l primească şi în corp, vor refuza pecetluirea! Unele dintre aceste motive „binecuvântate” sunt, fie alegerea ca model a unui duhovnic mai cunoscut sau ierarh, care (din diferite pricini) susţine că actele cu cip nu prezintă niciun pericol în calea mântuirii, fie că alţii au familie, prunci sau serviciu – de parcă nu am fi cu toţii în aceeaşi situaţie! Îmi permit să fiu puţin răutăcios şi ironic şi să întreb: oare despre ce luptă vorbeşte Duhovnicul respectiv? Oare de ce să ne trezim noi? Ce, dormim cumva? Ce mucenicie? Nu putem să ne bucurăm şi noi în linişte de plăcerile acestei vieţi? Păi, să-mi fie iertat fraţi români ortodocşi, dacă lucrurile stau aşa atunci nu are deloc dreptate Părintele, pentru că noi nu dormim, noi chiar HIBERNĂM!

Există modele demne de urmat, ca de exemplu: Sfinţii Martiri Brâncoveni sau Sfinţii Mucenici Mărturisitori ai Neamului Românesc în frunte cu bravul CĂPITAN CORNELIU şi se pot găsi o mulţime de astfel de modele deosebite, numai că foarte mult contează ce este în inima noastră şi ce ne dorim noi. Pentru că zice în Sfânta Scriptură: „Acolo unde este inima ta, acolo îţi este şi comoara!”. Astfel (fără să judecăm pe cineva) unii dintre fraţii noştri se învoiesc cu vrăjmaşul diavol pentru a beneficia pe o scurtă perioadă de luxul şi plăcerile acestei lumi deşarte, iar dacă nu realizează la timp şi nu se căiesc, sfârşesc prin a-şi pierde sufletul – ceea ce nu dorim nimănui!

În această pagină inedită, am ales să tratez subiectul „cipurilor”, deoarece în urmă cu ceva vreme, mergând la unul dintre Duhovnicii neamului pentru binecuvântare şi un cuvînt de folos, am observat cum acesta îşi exprima NEMULŢUMIREA faţă de faptul că „elitele” îşi fac foarte bine treaba, înaintează cu multă viclenie şi mai grav este faptul că au ei ce au cu ortodocşii creştini şi în mod special cu noi românii; dar tot Părintele îşi exprima regretul că noi nu prea mai facem nimic să ţinem piept acestei lucrări satanice ce are ca scop final pecetluirea omenirii şi lepădarea de Hristos! Ba din contră, aş zice eu, noi chiar ne aducem un aport însemnat în lucrarea aceasta ocultă, grăbind foarte tare lucrurile, că doar nu ne putem opune tehnologiei şi civilizaţiei!

Dar după cum susţin unii dintre creştinii ortodocşi, care tâlcuiesc Sfânta Scriptură precum neoprotestanţii (adică după propria lor interpretare) rezultă că nu avem cum să ne împotrivim pecetluirii cu simbolul fiarei – 666, pentru că toate acestea trebuie să fie ca să se împlinească Scriptura! Dar ce nu ştiu ei este faptul că acest aspect este foarte adevărat cînd se pune problema la nivel global, dar nu şi atunci cînd se face referire la fiecare persoană în parte (familie, neam), pentru că tot Dumnezeu ne-a dăruit din multa lui milostivire şi LIBERUL ARBITRU, ca să poată alege fiecare ce cale vrea să urmeze!

De aici ne dăm seama că suntem precum vieţuitoarele acelei păduri în care a izbucnit incendiul şi ne comportăm la fel ca în fabula respectivă atunci când se mai găseşte câte un „visător” asemenea păsării Colibri, care este imediat pus la zid şi catalogat drept: HABOTNIC, EXTREMIST sau LEGIONAR! Mai ştim noi pe cineva asemenea!

Să-i rugăm şi noi pe Sfinţii Mărturisitori Români, alături de Preasfînta Fecioară Maria, să ne fie mijlocitori către Bunul Dumnezeu, să ne dăruiască înţelepciunea şi puterea de a sta împotriva vrăjmaşului Antihrist!

Cred Doamne,

ajută necredinţei mele!

AMIN!

 

Sursa:

http://axa.info.ro/social/cred-doamne-ajuta-necredintei-mele/

 

Părintele Justin: Vor veni vremuri şi mai grele, va îngădui Dumnezeu vrăjmaşului să se atingă şi de suflet

 

– Ce ne puteţi spune despre vremurile grele prin care vom trece şi noi?

– Ei, prin ce-am trecut noi!… Dar prin ce-o să treceţi voi!… Acele vremuri deja le-aţi început. Spre deosebire de alte vremuri, va îngădui Dumnezeu vrăjmaşului să se atingă şi de suflet; va fi mai mult o prigoană psihologică şi nu vă veţi putea ascunde nici în crăpăturile pămîntului. Nu este uşor, sînt vremuri foarte grele.

De exemplu, pe vremea marilor trăitori din Pustia Tebaidei, acolo nici miliţia nu intra, nici control de stat, nici finanţa nu intra, nici un control care să-i tulbure pe călugări. Erau de sine stătători şi atît de liberi, încît ei într-adevăr puteau să-şi ducă aşa, cu toată dragostea, nevoinţa lor. Însă, la ora aceasta, trebuie să lupţi, şi cu cel văzut, şi cu cel nevăzut; să lupţi cu tine, să lupţi cu lumea, să lupţi şi cu dracul. Diavolul, dacă faci cruce, se mai depărtează, măi. Ăştia văzuţi nu se depărtează, ba te asaltează şi-ţi mai pun în cîrcă şi altele; şi toate se răsfrîng asupra ta.

De aceea credincioşii aceştia, de pildă, care vin din toată lumea înspre mănăstiri, sînt iarăşi un semn că toată lumea trăieşte în clocotul ăsta, în cazanul ăsta de fierbere de la un rău la altul. Iar călugărul, de bine, de rău trebuie să stea acolo, în faţa lor, să dea un sfat, o relaţie, să le citeşti o rugăciune şi să plece măcar cîtuşi de puţin alţii de cum au intrat. Monahul trebuie să fie prezent şi să răspundă la toate aceste nevoi ale creştinului.

Altădată nimeni nu-l deranja pe sfîntul, pe cuviosul. Păi, cîte pomelnice aveam noi acum 70-80 de ani la Mănăstirea Durău sau la Secu? Te duceai la proscomidie, începeai slujba, tu, ca preot, înainte cu o oră, sunai la intrare în tochiţa metalică, toată lumea ştia că a intrat părintele la biserică. Paraclisierul deja era venit.

Care este rînduiala paraclisierului? Intră în biserică, se închină, ia blagoslovenie de la strana arhierească, se duce şi se închină pe la icoane, la Maica Domnului, la Mîntuitorul Hristos, intră în sfîntul altar, face trei metanii la intrare, trei metanii la proscomidiar şi cu frică de Dumnezeu începe să aprindă lumînările (cele două lumînări de pe sfînta masă), candelele. Era o scară cu trei trepte. Se urca părintele de canon săracul, sufla din greu, dar el voia să aprindă candelele în fiecare miez de noapte, să fie primul acolo cînd venea preotul slujitor. După aceea venea la stareţ, lua blagoslovenie de toacă şi de clopot şi părintele stareţ de atunci nu dormea, era treaz, la apel, era în pravilă. Acuma are o maşină cu opt locuri, cu bagaj în spate şi-ntr-o dimineaţă se duce după sticle, a doua zi are nevoie de mătură, apoi de coada măturii şi tot se plimbă şi tot se plimbă, mai merge la o conferinţă, pe la examene şi printr-alte părţi, numai la biserică şi la utrenie nu-i. Şi paraclisierul n-are unde să se mai ducă, toacă săracul cu 25 de blagoslovenii de la… bec.

Terminam de pomenit înainte ca să vină preoţii, dar acum sunt cîte 3-4 mape de pomelnice numai într-o zi.

De asemenea, ca să revin, nu erau atîtea nevoi şi atîtea boli. Acum s-au înmulţit bolile psihice, organice, demonizările. Apoi nu erau atîtea construcţii, atîtea vite, atîta lume. Pe lîngă acestea mai sunt şi ispitele supratehnicii, sistemele acestea extraordinar de ascuţite care pătrund pînă în a-ţi cunoaşte şi gîndul. Şi, cînd ţi-a prins gîndirea, aici este şi partea sufletească. Iar cînd a intrat pe firul acesta Satana, nu mai este deloc uşor. Este o luptă împotriva sufletului.

Acum nu vezi ce fac? Dacă vrei să ai un serviciu mai bun, trebuie să te înscrii în loja masonică, să te lepezi de Hristos. Şi, iată, acestea toate sunt încercări şi ispite şi greutăţi care ne fură de la adevăratele ţeluri ale trăirii noastre. Acestea aduc la zero viaţa duhovnicească.

– Este bine în zilele noastre să mai căutăm povăţuitori duhovniceşti?

– Este mai bine să dobîndeşti tu puţină pricepere duhovnicească, căci vin vremuri cînd nu numai că nu veţi mai găsi îndrumător, dar nici măcar un cuvînt din Scriptură sau din Sfinţii Părinţi. Sfinţii Părinţi pînă acum recomandau povăţuirea după Sfînta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi, însă vin vremuri cînd vor lipsi şi acestea.

– Ce să facem ca să păstrăm dragostea şi unitatea dintre noi?

– Este nevoie de multă rugăciune, căci rugăciunea întreţine buna noastră înţelegere. Acum, însă, ne îngrijim mai mult de cele materiale decît de cele duhovniceşti. Înainte, forţele răului erau legate cu rugăciunile marilor trăitori; rugăciunea lor avea o mare putere. Şi încă n-a slobozit Dumnezeu puterea Satanei, căci lumea este nepregătită… Forţa diavolului stă în patimile şi relele noastre.

– Ce trebuie să facem să ne întărim credinţa şi să răbdăm toate cele ce vor veni asupra noastră? Şi cunoaştem din proorociile sfinţilor că de vor răbda creştinii necazurile de pe urmă vor fi mai mari decît cei dintîi. Iar Cuviosul Paisie Aghioritul îndrăzneşte să spună că ‘mulţi sfinţi şi-ar fi dorit să trăiască în vremurile noastre‘.

– Cugetînd la moarte. Monahul şi creştinul nu are această însutită datorie să fie gata de plecare? O are! Nu te interesează dacă trăieşti şi cum trăieşti. Din ce în ce oamenii sunt mai dificili şi mai cu scadenţe intelectuale şi putere de judecată. Ei, sînt multe de zis, dar iată că s-a făcut ora unsprezece şi acuş bate de utrenie…

Revista Glasul Monahilor, Mănăstirea Petru Vodă, Anul II – Nr. 7 (9) – Iulie 2004

 

Sursa:

http://manastirea.petru-voda.ro/2008/07/05/parintele-justin-vor-veni-vremuri-si-mai-grele-va-ingadui-dumnezeu-vrajmasului-sa-se-atinga-si-de-suflet/

 

Tâlcuiri la Apocalipsă

Cuprinsul Apocalipsei

Introducere. Capitolul 1, 1-20

– Destinatarul și urarea de fericire adresată cititorilor sau ascultătorilor Apocalipsei

( precizarea introductivă a destinatarului, tema cărții, originea ei dumnezeiască, numele autorului, fericirea, caracterizarea cărții ca profeție).

– Salutul epistolar al autorului, binecuvântare, doxologie.

– Vedenia de la început ( Isus Cel slăvit – Domn al Bisericii Sale. Adeverește biruința Sa asupra morții și autoritatea Sa absolută. El este Cel ce trasează destinul Bisericii, căreia i Se va și adresa).

Prima parte are un caracter moralizator – capitolul 2,1 – 3,22

– Șapte scrisori către șapte biserici : Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia, Laodiceea.

– Descrierea stării prezente ( a celor ce sunt ) din fiecare Biserică. Imaginea lor în ansamblu înfățișează prezentul întregii Biserici cu diversele fluctuații și nuanțe ale stării ei dintr-un loc sau altul, de la o epocă la alta. Fiecare Biserică locală primește, în funcție de starea ei, recunoaștere, laudă, certare, mângâiere, îndrumare, susținere, promisiune.

A doua parte apocaliptică capitolul 4,1 – 22,5

Drama sfârșitului capitolul 4,1 – 22,5

– Scena introductivă. Dumnezeu și cadrul dumnezeiesc al curții Sale împărătești. Lui Dumnezeu I se aduce laudă, spre slava Lui.

Actul întâi.

Capitolul 5,1 – 11,14

Aici începe să se arate ceea ce urmează să se întâmple, adică ce va fi în viitor. Evenimentele care conduc la lupta finală dintre Dumnezeu si satana.

Viziunea peceților

– Vedeniile de la început (5,1 – 8,1)

– Dumnezeu stă pe tronul Său. Cartea cu șapte peceți.  Arătarea Mielului; cartea cu șapte peceți ce I se aduce. Mielului I se aduce închinare doxologică. Toată creația slăvește și cinstește chipul Lui cel dumnezeiesc.

– Deschiderea celor șapte peceți. Profețiile despre sfârșitul lumii, care fac trimitere la profețiile Domnului din ultimul Său cuvânt, așa cum se găsesc în Evanghelia ucenicului și evanghelistului Matei (cf. Matei 24 și paralele).

–  Deschiderea primelor patru peceți (6,1 – 8).

– Chipurile celor patru cai.

four-horsemen_1

Calul alb: răspândirea rodnică a evangheliei.

Calul roșu: războaiele.

Calul negru: foamea.

Calul galben: epidemiile, holera  ș.a.m.d

– Pecetea a cincea: prigoniri împotriva Bisericii și Martirilor (6,12 – 11)

noii-martiri-rusia

– Pecetea a șasea cutremure înspăimântătoare zdruncină temelia lumii (6,12 – 17)

kobe02

Secțiunea intermediară (7,1 – 17)

Deschiderea celei de-a șaptea peceți – se așteaptă ca ea să semnifice sfârșitul lumii și a Doua Venire a Domnului. Nu înseamnă însă așa ceva. Pecetea aceasta este echivalentă unei perioade de lungă durată ce include multe evenimente istorice, simbolizate prin cele șapte trâmbițe.

Înaintea descoperirii celei de-a șaptea peceți care va arăta tot viitorul, Sfântul Ioan are două vise mângâietoare

* Pecetluirea credincioșilor care vor fi păziți de încercările ultimilor ani (7,1 – 8 )

* Slava martirilor și a celor ce au biruit prin  credință în fața Tronului lui Dumnezeu. Ei sunt nenumărați ( 7,9 – 17). Deschiderea celei de-a șaptea peceți (8,1 ). Urmează așteptarea într-o tăcere absolută; cei din cer tac, așteptând cu respirația tăiată să vadă ce urmează să se întâmple.

Vedenia trâmbițelor ( 8,2 – 11,14)

Se arată șapte îngeri, fiecare având câte o trâmbiță.

image13_a

Scenă introductivă un înger poartă rugăciunile sfinților la Dumnezeu și împrăștie foc pe pământ ( 8,2 – 6).

– Cele patru trâmbițe aduc plăgi de temut care au consecințe indirecte asupra oamenilor

( grindină, foc, sânge, catastrofe ce privesc mările și oceanele, ducând la întreruperea comunicării întreruperea comunicării între oameni, otrăvirea apelor și moartea oamenilor, boli contagioase, întunecarea soarelui și tulburarea puterilor cerești)  ( 8,7 – 12)

– Întreitul vai al vulturului din înaltul cerului, care anticipează următoarele trei trâmbițe (8, 13)

A cincea trâmbiță (primul  „vai”):  ” lăcuste” demonice îi chinuiesc pe oameni timp de cinci luni, până îi aduc la disperare ( 9, 13 – 21)

(de văzut și    Israel on alert as locusts hit neighboring Egypt  –  nu spun că este una din plăgi, dar este clar că sfârșitul se apropie cu pași repezi)

Secțiune intermediară (10, 1 – 11, 11, 1 – 14)

– În desfășurarea marii drame apare o paranteză. Un înger confirmă prin jurământ că după a șaptea trâmbițare se vor împlini toate hotărârile lui Dumnezeu, apoi îi dă lui Ioan o carte deschisă ca să o mănânce.

– Măsurarea exactă a Templului și lucrarea celor doi mărturisitori din Ierusalim în timpul marilor încercări. Aceștia vor întări Biserica mult Încercată. Vor avea parte de un martiraj al sângelui, însă, în final, vor învia întru slavă, spre uimirea și frica dușmanilor lor.

Actul doi ( 11,15 – 20,15)

Lupta decisivă dintre Dumnezeu și satana pentru cucerirea și stăpănirea lumii.

Scena introductivă la a șaptea trâmbițare se aud cântări și imnuri triumfătoare pentru biruința definitivă a lui Dumnezeu asupra răului din lume (11, 15 – 19).

I.  Atacul puterilor vrăjmașe asupra Bisericii – necazul cel mare (12,1 – 14,5).

Balaurul se arată pe câmpul de luptă ( 12, 1 – 18)

– Încearcă în zadar să-l nimicească pe Mesia la nașterea Lui ( 12: 1 – 6).

– Arhanghelul Mihail învinge Balaurul, sfărâmându-l de pământ ( 12, 7 – 12).

– Balaurul prigonește Biserica (mama lui Mesia), care însă găsește adăpost și ocrotire în pustie (12, 13 – 18)

Balaurul cheamă la luptă împotriva creștinătății alte două fiare, ca instrumente ale lui (13, 1 – 18).

– Prima fiară, ce vine din mare, Antihristul, este suveranul împărăției din lume, potrivnică lui Dumnezeu (14, 1 – 10).

– A doua fiară, care a venit pe pământ, este profetul primei fiare ( 13, 11 – 18).

– Cele două fiare răpesc, cu ajutorul satanei, conducerea lumii și pretind să fie slăviți ca niște dumnezei, având la dispoziția lor toate mijloacele materiale și spirituale. Urmează o prigoană înspăimântătoare împotriva Bisericii care refuză să aducă închinare altcuiva decât lui Dumnezeu.

Mielul și cei ce sunt ai lui pe muntele Sionului (14, 1 – 5).

– Biserica este fundamentată pe temelia Sionului. În jurul Mielului se aduc cântări de biruință. Cei 144 000.

II.  Judecata dumnezeiască și nimicirea puterilor vrăjmașe ( 14, 6 – 20, 15).

Întreitul avertisment, ca prevestire a judecății ce se pregătește, îndeamnă la pocăință. Chipuri, imagini prin care se încearcă avertizarea oamenilor:

– Secerișul grâului ( credincioșilor) (14, 14 – 16).

– Vremea culegerii viei ( mânia și pedeapsa venită asupra celor nepocăiți) (14, 17 – 20).

Vedenia cupelor.

– Sfârșitul nu a venit încă. În capitolele 14 și 15 ni se aduc la cunoștință pedepsele care vor veni asupra lumii antihristice ce prigonește Biserica. Ultimele plăgi reprezentate de cele șapte cupe.

Scena introductivă

– Biruința asupra Antihristului în marea de sticlă (15, 5 – 8).

– Șapte îngeri care țin șapte cupe pline cu mânia lui Dumnezeu ( 15, 5-8).

Cei șapte îngeri varsă conținutul cupelor pe pământ.

– Primele patru cupe sunt asemănătoare celor patru trâmbițe, însă încercările pe care le provoacă sunt mai grele.

– A cincea cupă cade peste tronul Fiarei și cufundă împărăția lui în întuneric ( 16, 10 – 11).

– A șasea cupă dă cale liberă pentru distrugerea Babilonului și pregătește bătălia ultimă și decisivă dintre Mesia și puterea armată antihristică ( 16, 17 – 21).

Distrugerea Babilonului ( capitala), cea care îl reprezintă pe Împăratul lumii, rivalul lui Dumnezeu ( 17, 1 – 19,5).

– Lui Ioan i se arată și i se explică ce reprezintă prostituata (curva) Babilonului (17, 1 – 18).

– Distrugerea Babilonului (18, 1 – 24).

– Cerul triumfă la distrugerea Babilonului, nunta Mielului este iminentă ( 19, 1 – 10).

Mesia osândește fiara, profetul mincinos și armata lor ( lupta lui Mesia)  (19, 11 – 21).

– Mesia se arată împreună cu oastea Sa pentru a lua parte bătălia decisivă.

– Un înger anunță distrugerea armatei dușmane lui Dumnezeu (19, 1 – 16).

– Fiara și profetul mincinos sunt prinși de vii și apoi aruncați în iezerul de foc (20, 7 – 10).

Învierea universală a morților  și judecata finală ( 20, 11 – 15).

Actul trei (21, 1 – 22,5).

Împărăția veșnică a lui Dumnezeu și a Ierusalimului cel ceresc – centrul unui nou pământ.

Noua creație ca loc al prezenței lui Dumnezeu, izvor al unei fericiri infinite și al vieții veșnice ( 21, 1 – 8).

Măreția și slava noului Ierusalim ( 21, 9 – 22, 5).

Încheiere ( 22, 6 – 21).

– Îngerul îi confirmă lui Ioan faptul că vedeniile de care a avut parte și i-au fost descoperite sunt vrednice de crezare ( 22, 6 – 9).

– Isus anunță venirea Lui, în viitorul apropiat, pentru a judeca lumea ( 22, 10 – 17).

– Sfântul Ioan interzice orice falsificare a cărții ( intervenție) și amenință cu pedeapsă aspră pe oricine va îndrăzni să o facă ( 22, 18 – 19).

– Domnul întărește că va veni iarăși ( 22, 20 a)

– După ce Ioan și Biserica confirmă mărturia Lui în această privință prin Amin, Îl roagă

Da, vino, Doamne (22, 20 b).

– Încheierea cărții prin invocarea harului peste cei ce vor primi Apocalipsa.

APOCALIPSA LUI IOAN – Revelația- partea I

http://www.youtube.com/watch?v=_MxlFKkJthI

APOCALIPSA LUI IOAN- Revelația- partea a IIa

http://www.youtube.com/watch?v=wGtrRrbiXe4

 

Sfaturi înțelepte

Imagine

„Cel ce e disprețuit și batjocorit și suferă din cauza aceasta mult în inima sa să cunoască din aceasta că poartă la sân șarpele cel vechi. De va răbda deci în tăcere sau va răspunde cu multă smerenie, l-a făcut pe acesta neputincios și i-a slăbit strânsoarea. Iar de va răspunde împotrivă cu acreală sau va grăi cu semeție, a dat putere șarpelui să-și verse veninul în inima sa și să-i roadă cu cruzime cele dinlăuntru ale sale. Prin aceasta îl va face, de fiecare dată, mai puternic, dându-i spre mâncare îndreptarea sa spre cele bune și puterea nenorocitului său suflet. Aceasta îl va face să trăiască de aci înainte în păcat și să fie mort cu totul pentru dreptate.”

Sfântul Simeon Noul Teolog

 

„Când începe cineva să simtă cu îmbelșugare dragostea lui Dumnezeu, începe să iubească și pe aproapele  întru simțirea duhului. Și aceasta este dragostea despre care grăiesc toate Sfintele Scripturi. Căci prietenia după trup se desface foarte ușor când se găsește o cât de mică pricină. Pentru că nu a fost legată cu simțirea duhului. Dar în sufletul ce stă sub înrâurirea lui Dumnezeu, chiar dacă s-ar întâmpla să se producă vreo supărare, totuși legătura dragostei nu se desface dintr-însul. Căci aprinzându-se pe sine din nou de dragostea lui Dumnezeu , îndată revine la starea cea bună și cu multă bucurie primește dragostea aproapelui, că acest suflet topește în dulceața lui Dumnezeu amărăciunea iscată de gâlceavă.”

Diadoh al Foticeii