Părintele Ilarion V. Felea despre realitatea iadului în pilda bogatului sărac şi săracului bogat

 

0PritchaOBogatILazare_17v1

 

«Era odată un om bogat, care se îmbrăca în porfiră şi vison, veselindu-se în toate zilele strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea la poarta lui, plin de bube, şi dorea să se sature (măcar) din fărâmiturile care cădeau de la masa bogatului. Dar şi câinii venind lingeau bubele lui. Şi a murit săracul şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam; a murit apoi şi bogatul şi s-a îngropat. Şi fiind el în muncile iadului, ridicându-şi ochii săi, a văzut pe Avraam de departe şi pe Lazăr în sânul lui. Atunci strigând el, a zis: Părinte Avraame, miluieşte-mă şi trimite pe Lazăr să-şi întingă vârful degetului său în apă şi să-mi răcorească limba, că mă chinuiesc în văpaia aceasta. Iar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta şi Lazăr, asemenea, cele rele; acum acesta se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi pe lângă toate acestea, între noi şi voi prăpastie mare s-a săpat, ca cei ce vor să treacă de aici la voi, să nu poată, şi nici cei de acolo să nu treacă la noi. Şi a zis (bogatul): Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiţi la casa tatălui meu, că am cinci fraţi, să le mărturisească, să nu vie şi ei la acest loc de chin. Şi i-a zis Avraam: Au pe Moise şi pe proroci, să-i asculte pe ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraame; ci de va merge la dânşii cineva dintre morţi, se vor pocăi. Atunci i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi de proroci, nici de ar învia cineva din morţi nu vor crede» (Lc. 16:19-31).

Pilda bogatului nemilostiv este o lecţie de măsură şi cumpătare. Ea ne arată zgârcenia şi destrăbălarea în toată urâţenia lor.

Nimeni nu este împotriva bogăţiei când vine în ajutorul sărăciei, când aduce oamenilor hrana cea de toate zilele, îmbrăcămintea şi adăpostul, când serveşte ca mijloc de cultură şi civilizaţie. Însă toată lumea se ridică împotriva bogăţiei când ea este unealtă de stăpânire şi asuprire, izvor de mândrie şi nedreptate, prilej de lux, lenevie şi desfrâu.

Bogatul din pildă este osândit pentru că inima lui a fost împietrită faţă de mizeriile săracului Lazăr. De o parte era zgârcit, faţă de omul nefericit, iar pe de altă parte era risipitor, ca să-şi sature plăcerile pântecului.

Lăcomia îi împietreşte inima, risipa îi osândeşte sufletul.

„Banul este slugă bună, dar rău stăpân”, spune proverbul. Şi iarăşi alt proverb zice: „Când aurul şi argintul locuiesc în inimă, credinţa, dragostea şi nădejdea bat la uşă”.

Bogaţii lacomi şi risipitori sunt robii pântecului nesăţios. După moarte, trupurile lor ajung hrana viermilor, iar sufletele lor în osânda iadului. «Că mai uşor trece cămila prin urechile acului, decât să intre bogatul în împărăţia lui Dumnezeu» (Mt. 19:24).

Muştele se prind în miere şi mor în pânzele de păianjen, pentru că li se pare că acestea sunt sclipitoare şi atrăgătoare, ca aurul şi argintul. Aşa se prind şi pier bogaţii nesăţioşi în mierea plăcerilor lumeşti şi în pânza lăcomiei lor. Mor şi se osândesc, deşi pot aşa de uşor să facă din avuţiile lor izvor de mântuire, de mângâiere şi fericire…

Un înţelept avea obiceiul ca totdeauna după mâncare să roadă câte o coajă de pâine, ca să-şi aducă aminte de cei săraci. Bogaţii ar trebui să facă aceasta înainte de mâncare, ca niciodată să nu se aşeze la masă, înainte de a împăca pe Lazăr, care zace la poartă, plin de bube.

Dar pilda bogatului nemilostiv nu ne dezvăluie numai zgârcenia şi destrăbălarea, ci şi urmările lor în viaţa veşnică. Pilda ne arată că după moarte săracul Lazăr ajunge în sânul lui Avraam (raiul), iar bogatul nemilostiv în muncile iadului. Unul se mângâie, celălalt se chinuie.

>Viaţa nu încetează prin moarte. Rânduit este oamenilor să moară, însă după moarte urmează judecata (Evr. 9:27) şi viaţa veşnică: raiul sau iadul, cerul sau tartarul. Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă că raiul este patria cerească (Filip. 3:20; Evr. 11:14-16), cetatea cu porţile deschise (Apoc. 21), împărăţia din care au fugit durerea, întristarea şi suspinarea (Is. 35:10); e locul şi starea în care petrec sufletele drepţilor după moarte şi după judecată. În rai drepţii vor vedea pe Dumnezeu «faţă către faţă» (1 Cor. 13:12), «aşa cum este» (1 In. 3:2); vor avea parte de bunuri veşnice şi de bucurii sfinte, «pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit» (1 Cor. 2:9). Acolo «drepţii vor străluci ca soarele»: nu vor mai flămânzi, nici nu vor mai înseta; nu va mai cădea peste ei soarele şi zăduful (Apoc. 7:16). Va şterge Dumnezeu de pe faţa lor toată lacrima şi din inima lor toată durerea. Pentru ei se va arăta un cer nou şi un pământ nou în care stăpâneşte dreptatea, lumina, bucuria, pacea, dragostea fără de margini şi fericirea fără de sfârşit. Acolo în cer, îngerii, sfinţii, martirii şi toţi drepţii trăiesc în comuniunea iubirii şi a slavei veşnice (2 Tim. 2:10); şi… vom fi «pururea cu Domnul» (1 Tes. 4:17; 1 Petr. 5:10; Apoc. 7:16-17).

Iadul e locul de osândă şi starea de chin în care petrec păcătoşii după moarte şi judecată.În Sf. Scriptură e numit foc nestins (Mt. 3:12), cuptor de foc în care va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor (Mt. 13:50), văpaie de foc pregătită diavolilor şi slujitorilor lor (Mt. 25:41). Acolo intră toţi nelegiuiţii, toţi prorocii mincinoşi, toţi cei ce nu sunt scrişi în „cartea vieţii” (Apoc. 13:8; 17:8; 19:20). Chinurile păcătoşilor în iad, descrise în parabola bogatului nemilostiv, se aseamănă cu chinurile omului în vis şi constau în depărtarea de Dumnezeu (Mt. 25:41; Lc. 13:27), în lipsirea de bunurile pe care ochiul nu le-a văzut, în mustrarea conştiinţei – înfăţişată sub chipul viermelui care nu moare şi a focului ce nu se stinge (Mt. 9:43-44), în mijlocul demonilor (Mt. 25:41), în chinuri care vor ţine ziua şi noaptea în vecii vecilor (Apoc. 20:10).

Lazăr cel sărac şi drept ajunge în rai; bogatul cel nesăţios şi nemilostiv ajunge în iad.

Se putea mântui şi bogatul? Desigur că da, dacă asculta de Moise şi de proroci, adică de cuvântul Sfintei Scripturi. Orice bogat se poate mântui, dacă ascultă poruncile lui Dumnezeu şi trăieşte după Evanghelie; aşa după cum şi orice sărac se poate osândi, dacă nu ascultă de poruncile lui Dumnezeu şi nu trăieşte după cum ne învaţă Evanghelia. Noi toţi ne putem mântui, dacă ascultăm glasul de mamă al Bisericii şi cuvântul Bibliei.

Să nu luăm în deşert cuvintele Domnului despre viaţa veşnică, nici credinţa evanghelică despre rai şi iad. Cine dispreţuieşte sau uită iadul, uşor cade într-însul. De aceeaSf. Ioan Gură de Aur ţinea totdeauna în faţa lui un tablou cu chinurile iadului, ca niciodată să nu le uite.

În pilda bogatului nemilostiv, Hristos Domnul zugrăveşte culorile iadului – care nu au nimic atrăgător – şi în acelaşi timp ne învaţă, cum nu se poate mai limpede, că între rai şi iad nu mai este niciun alt loc sau foc curăţitor (purgator). După moarte păcătosul, ca şi bogatul nemilostiv, nu mai poate face nimic pentru mântuirea lui. Între judecata particulară, care urmează îndată după moarte (Evr. 9:27; Lc. 16:22-23) şi judecata universală (a toată lumea) care va fi la sfârşitul veacurilor (Mt. 25), pedepsele celor din iad se pot uşura, dar nu prin suferinţele purgatoriului, ci prin bunătatea şi iubirea nemărginită a lui Dumnezeu. În „casa Tatălui”, în rai, sunt multe locaşuri (In. 14:2), adică grade de fericire, după vrednicia şi faptele oamenilor drepţi. Tot aşa sunt şi în iad mai multe grade de osândă, după greutatea păcatelor (Apoc. 2:23). Noi ne rugăm pentru morţi: aducem liturghii, facem parastase, pomeni şi fapte de milostenie, nu pentru că sufletele lor se află în purgatoriu (în acest caz mijlocirile noastre ar fi de prisos), ci pentru că Dumnezeu poate să le uşureze suferinţele şi să-i scoată chiar şi din focul iadului. «La Dumnezeu niciun lucru nu este cu neputinţă» (Lc. 1:37). «Mila Lui n-a părăsit nici pe cei vii, nici pe cei morţi» (Rut. 2:20). «Domnul aduce moartea şi dă viaţa; El pogoară în locuinţa morţilor (iad) şi El scoate de acolo» (1 Sam. 2:6). «Dumnezeu va izbăvi sufletul meu din stăpânirea iadului şi mă va lua sub ocrotirea Sa» (Ps. 48:17). Dumnezeu nu este numai atotdrept, dar şi atotbun, atotmilostiv şi atotputernic. Iubirea Lui este nemărginită şi veşnică. De aceea, El poate fără de nicio îndoială să uşureze suferinţele celor morţi în păcate neiertate. Prezenţa şi atotputernicia Lui se simt pretutindeni: în cer, pe pământ şi în iad (Ps. 15:10, 137:8; Amos. 9:2; Lc. 21:28).

Noi n-avem dreptul să punem margini puterii, iertării, bunătăţii şi iubirii lui Dumnezeu.

Iisus Hristos Mântuitorul a făgăduit că ne împlineşte«orice» rugăciune (In. 14:14-16, 16:23; Mc. 11:24); ne-a încredinţat că milosteniile răscumpără păcatele şi se bucură de răsplată veşnică (Mt. 25); ne-a descoperit că sunt păcate care se iartă şi altele care nu se iartă în veacul viitor (Mt. 12:32). El Însuşi «a murit şi a înviat, ca să domnească şi peste cei morţi şi peste cei vii» (Rom. 14:9). El are «cheile morţii şi ale iadului» (Apoc. 1:18). El S-a coborât în iad şi a dezlegat «durerile celor ferecaţi» (1 Petr. 3:18-19). Jertfa Trupului şi a Sângelui Său s-a adus pentru ispăşirea şi răscumpărarea lumii întregi (1 In. 2:2; I Tim. 2:6); pentru vii şi pentru morţi, pentru toţi păcătoşii.

Speranţa şi credinţa celor vii în «sângele iertării» (Evr. 9:22), în jertfa de curăţire pentru cei morţi, se exprimă nu numai în rugăciunile şi mijlocirile (1 Tim. 2:1) pentru morţi, pe care le face Biserica creştină, dar şi în Vechiul Testament (2 Mc. 12:42-46). Iar Apostolul Pavel scrie că «de nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, suntem mai de plâns decât toţi oamenii» (1 Cor. 15:19).

Bogatul din pildă nu se poate mântui pentru că a fost nemilostiv şi cu totul lipsit de fapte bune.

Drept aceea, să luăm aminte la cuvintele cântării sfinte: «Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit, iar cei ce-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele» (Ps. 33:10), nici în veacul de acum, nici în veacul viitor.

 

http://www.atitudini.com

 

 

 

 

Cele trei priviri

 

Un om evlavios fu intrebat, odata, cum se face ca el intotdeauna isi pastreaza sangele rece, cu toate necazurile ce le intampina in viata.

-Ei, bine! raspunse el. Sa stii ca totdeauna sunt cu cea mai mare bagare de seama la ochii mei, ca tot raul din lume, ca si binele, patrunde prin simturile omului la inima.

Pentru aceea, in toate diminetile, inainte de a pleca la afaceri, fac urmatoarele trei lucruri:

  • intai, privesc spre cer si-mi aduc aminte ca Acolo, Sus, am cea mai principala afacere si inspre Acela are sa mi se indrepte tinta si silintele mele;
  • al doilea, plec ochii la pamant si ma gandesc de ce putin loc am nevoie pentru a-mi gasi si eu acolo mormantul;
  • in fine, al treilea, privesc de jur-imprejur si ma gandesc la marea multime de oameni care au de patimit si mai rau ca mine.

In chipul acesta, ma mangai de toate suferintele ce le indur si traiesc multumit si cu lumea si cu Dumnezeu.

Urechi mantuite

 

In tarile rasaritului , circula o istorioara veche, plina de inteles si pentru noi, crestinii.

Se spune ca un sfant profet, ajungand in Rai, a vazut pe acolo, intre altele, si o gramada de urechi stranse la un loc.

-Ce inseamna aceasta gramada de urechi? a intrebat profetul pe pazitorul Raiului.

-Acestea sunt urechile oamenilor care au ascultat cu bucurie Cuvantul lui Dumnezeu, dar nu l-au implinit. Urechile care au ascultat, iata, s-au mantuit si au ajuns in Rai, dar stapanii urechilor se chinuiesc acolo jos, in focul iadului! a raspuns pazitorul Raiului.

Numai auzirea Cuvantului lui Dumnezeu nu mantuieste. Cele auzite trebuie sa strapunga inima noastra ( Fapt. Ap. 2:37) si sa le primim si pastram in inima noastra (Luca 1:66), caci altfel le fura satan ( Matei 6:20) si nu aduc roade. Cel ce aude cuvintele Domnului si le implineste, acesta este omul cel cuminte care si-a zidit casa pe piatra ( Matei 7:24).

Mama mea si fratii mei – zicea Iisus – sunt cei ce aud Cuvantul lui Dumnezeu si il pazesc pe el ( Luca 8:21). Nu auzitorii legii, ci implinitorii ei se vor mantui (Romani 2:13 ).

 

Sursa:

Preot Iosif Trifa- 600 istorioare religioase

 

Trauma ca realitate permanentă în România

 

Din zecile sau chiar sutele de mesaje care ajung zilnic în presa electronică personală, un material nesemnat mi-a atras atenţia. Acesta, deşi privit din perspectiva psiho-socio-culturală, conţine numeroase referiri la aspecte economice, fără însă a intra în detaliu asupra lor. Subiectul principal al articolului respectiv se referea la traumă ca stare permanentă de fapt a societăţii româneşti, iar în contextul tematicii acestui număr – „Sfinţii închisorilor”, discuţia despre traumă se potriveşte perfect. Nu de puţine ori, m-am întrebat de ce în faţa răului şi a inechităţilor economice, sociale sau politice românii nu mai reacţionează sau reacţionează tardiv, neuniform, fără dorinţa autentică de „a tăia răul de la rădăcină”. Răspunsul pe care îl intuiam demult, pare confirmat extrem de elocvent de micuţul material amintit. Starea de permanentă traumă este realitatea în care societatea românească este menţinută de clasa politică. În momentul în care, unei traume personale îi mai adaugi una socială (pierderea locului de muncă, pierderea locuinţei în urma inundaţiilor etc.) şi la aceasta una economică (tăierea abuzivă a salariilor cu 25%, otova…indiferent dacă acel salariat este la limita inferioară sau a mediei salarizării sau are un salariu „nesimţit”), iar la acestea două, cumulezi şi alte traume, mai mărunte sau mai mari, rezultatul de ansamblu poate fi extrem de apăsător, aducând nu pe puţini în pragul nebuniei. Dacă în timpul comunismului, românii nu prea aveau alternative în a combate traumele ce le măcinau existenţa (lipsa libertăţii de expresii, sărăcia, munca înrobitoare adesea până la îndobitocire, în ture nesfârşite şi fără weekenduri, imposibilitatea de a-ţi manifesta dreptul de proprietate etc.), aceştia erau oarecum protejaţi de stat, care i-a menţinut la un statut de sclavi supravegheaţi şi relativ bine întreţinuţi.

Răspunderea românului era limitată, căci statul îi asigura o parte din condiţiile esenţiale ale vieţii, o casă şi un loc de muncă garantat, singurul lucru pe care trebuia să-l facă era să muncească şi să slujească partidului unic. Totuşi, trauma pierderii libertăţii şi a temerii permanente, turnătoria şi laşitatea i-au afectat grav şi profund conştiinţa – autoprotecţia nu mai funcţiona, iar românul de rând s-a complăcut într-o duplicitatate şi dualitate existenţială, un om pentru sine şi cei apropiaţi, iar altul pentru societatea comunistă. Puţini au fost cei care s-au opus regimului şi au suportat consecinţele, cu toate traumele anexate ei (puşcărie, bătăi, ameninţări, exil etc.), însă cu marea împlinire de a-şi fi salvat conştiinţa. Revoluţia ar fi trebuit să fie o salvare, o revelaţiei a milei lui Dumnezeu, însă cei mai mulţi au profitat de această libertate gândindu-se doar la înavuţire şi la prosperitate materială, la libertinaj în loc de libertate – Dumnezeu şi cele din jurul românului erau prea puţin importante, iar răspunderea, fie individuală fie colectivă, profesionalismul şi corectitudinea aproape ca au dispărut cu desăvârşire. Apoi, nimeni nu a încercat să „trateze” trauma şi nici nu a încercat să predea cursuri de moralitate şi integritate acestui popor, nici măcar biserica, poate şi pentru faptul că în timpul comunismului, acesta a renunţat atât de uşor la ele şi şi-a negat propria structură identitară (generozitatea, blândeţea, omenia, cinstea, munca, credinţa în mai bine şi în Dumnezeu), supunându-se unui regim inuman de opresiv. Azi, la mai bine de 20 de ani de la revoluţie, românul nu a revenit de la starea de traumă ci s-a complăcut în ea şi a perpetuat-o, iar fenomenul vindecării este aproape imposibil, în condiţiile în care pare complet incapabil să vadă unde şi care sunt problemele reale, de ce s-a ajuns aici şi ce trebuie el să facă pentru a ieşi din această situaţie. Victimizarea permanentă a fiecărui cetăţean pare rezolvarea teoretică a tuturor problemelor şi dilemelor sociale politice şi economice în ţara noastră…sau cel puţin o scuză acceptabilă. Chiar şi preşedintele şi guvernul de azi suferă de sindromul victimizării atunci cât trebuie să-şi justifice incompetenţa: – măsurile luate sunt cea mai bună soluţie, continuă ei să susţină, deşi toată lumea vede că sunt proaste sau chiar extrem de proaste, iar problemele, nu ei, ci alţii, dinaintea lor, le-au generat. Chiar şi lipsa de inconsecvenţă demonstrează imaturitatea şi iresponsabilitatea politică a decidenţilor de azi. În orice alt stat, este drept, democratic, orice inconsecvenţă de genul: mărim azi TVA, mâine îl scădem, s-ar fi soldat cu demisia în bloc a guvernului…iar intrarea în salariul funcţionarului cu greve nesfârşite de stradă. Însă noi nu mai suntem demult un stat democratic. De fapt, de foarte multă vreme nu suntem aşa … sau poate că nu am fost niciodată. Putem cataloga perioada curentă ca neodictatură sau neocomunsim şi ne îndreptăm către dictatură în toată puterea cuvântului, o dictatură de tip nazist. Afirmaţia pare dură, dar starea de fapt şi cea a mentalului colectiv actual al poporului justifică aprecierea conform căreia s-a menţinut o perpetuă dictatură în România, cu o scurtă perioadă, de fix 20 de ani, de semidemocraţie. Comunismul a reuşit să zdrobească toată elita intelectuală a României, iar cea care a scăpat traumei comuniste s-a văzut proiectată într-un prezent construit pe lăcomie, minciună, laşitate, duplicitate şi victimizare imaginară a celor care nu au fost niciodată altceva decât opresori. Vindecarea socială, umană, economică şi redarea normalităţii acestui popor a scăpat atenţiei pseudoreformei post-decembriste. Şi oare cum ai putea să te vindeci ca popor de rănile trecutului dacă fundamentul actual e construit pe minciună şi hoţie generalizată? Recent, un raport al CE afirmă că, din totalul cazurilor de frauda cu fonduri de pre-aderare din 2009, cele din România şi Bulgaria reprezintă 81%, acoperind o proporţie de 93% din totalul sumei fraudate. Astfel, se pare că hoţia din bugetul public şi cele locale nu era suficientă şi că tentaculele mafiei corupţiei publice politice româneşti s-a extins cu repeziciune şi asupra fondurilor europene. Cum poţi oare, ca guvern, să bagi mâinile în buzunarele populaţiei şi a firmelor şi să impui taxe şi poveri fiscale, care mai de care, şi să tai salarii când este uşor de demonstrat că o bună parte din înavuţirea ta este furt calificat, minciună şi fraudă iar aparatul bugetar este controlat în totalitate de clasa politică, neavând nici un fel de autonomie reală?! Cum poţi oare, cu cea mai mare nesimţire, să bagi mâinile în buzunarele celor care îţi educă copii sau îţi salvează viaţa prin spitale şi sa numeşti asta reformă şi restructurare bugetară, iar colosul domeniu ministerial cu zeci şi sute de consilieri şi alte căpuşe şi beizadele să scape neatins??? Cât tupeu şi nesimţire trebuie să ai??? Oare aceasta nu este o formă avansată de demenţă a celor care ne conduc ??? Şi tot noi poporul truditor suntem graşii??? Cum poţi, când nu ai nici un criteriu de valoare şi nici cea mai mică umbră de profesionalism şi credibilitate, să-i pui în funcţii ministeriale cheie în domeniul financiar şi economic al României, orice altceva decât economişti şi asta în condiţiile unei ţări aflate în criză??? Cum poţi menţine un guvern ale cărui măsuri, măcar parţial, s-au dovedit neconstituţionale? Cum poţi să vorbeşti de tăierea pensiilor şi a salariilor, anunţându-le în locul guvernului şi călcând constituţia în picioare după bunul plac, şi să mai şi râzi??? Cum??? Câtă dublă personalitate poţi să ai să conduci o ţară de oameni deştepţi şi muncitori şi să-i tratezi pe toţi ca pe nişte proşti? De ce s-a ajuns aici, care este cauza şi care sunt soluţiile le voi prezenta, pe scurt în continuare. Cauza este pierderea valorii morale, a integrităţii ca neam, indiferenţa şi laşitatea, într-un cuvânt lipsa de răspundere generalizată la toate nivelurile. Mai mult, valoarea a fost înlocuită cu o formă agresivă de nonvaloare, de negare a elitelor ba chiar de denigrare şi exilare a lor, iar specialiştii adevăraţi au fost ignoraţi, combătuţi şi alungaţi de oriunde ar fi putut să-şi exercite pozitiv influenţa, răul s-a substituit binelui, iar corectitudii ia luat locul hoţia instituţionalizată, proprietatea a revenit celui mai puternic financiar şi nu celui îndrituit să o aibă prin moştenire, accesul la muncă a devenit un lux, mulţi aflându-se de mult timp în şomaj, iar relaţia dintre cetăţeni şi instituţii s-a deteriorat permanent. Practic o dată cu comunismul până în prezent se încearcă înnebunirea şi intimidarea cetăţenilor, iar trauma colectivă pare o foarte bună formă de control. La conducerea ţării şi învăţat să minţi, să învrăjbeşti, să tergiversezi reformele reale şi necesare ale societăţii, să iei decizii de capul tău fără a te consulta cu parlamentul şi cetăţenii acestei ţări, cu grupurile sociale şi profesionale – România este azi o dictatură nazistă de cea mai proastă calitate, condusă de incompeteţi de prim rang, a căror psudovaloare nu poate rezolva nici una din problemele reale ale ţării. Acum nu mai merge cu duplicitatea!!!…ori ştii ce să faci ori nu! Este cumplit să-ţi baţi joc de cetăţenii acestei ţări, dar atâta timp cât ai putut lua decizii proaste şi nu ai fost tras la răspundere…de ce să nu poţi face asta în continuare??? Acesta este motto-ul celor ce azi de la conducerea ţării, care se joacă la propriu cu viaţa noastră! Nu ei…şi nici tiranul Ceauşescu , ori Băsescu ( sau acum Iohannis)  sunt de vină….ci noi toţi învăţaţi cu traumele …am uitat să reacţionăm…nu ştim cum…şi pe deasupra nu ne-a spus nimeni că ar trebui să o facem!!! De fapt ne complăcem în situaţia această fără măcar să încercăm să schimbăm câte ceva acolo unde suntem, la locul nostru! Acceptăm uşor că suntem prost plătiţi, că personalul din instituţiile publice, care ar trebui să servească cetăţeanul, este arogant şi indiferent, că ne mişcăm într-un cadrul legislativ neclar şi dubios în multe aspecte ale vieţii noastre pe care acesta le legiferează, că suntem slugarnici şi că dăm mită, că trebuie să fim ai cuiva ca să putem reuşi în viaţă, că guvernul îţi poate băga mâna în buzunar şi îţi poate tăia salariul…nenorocindu-ţi nu numai venitul curent, ci şi pe cel viitor, contribuind la pensie cu mai puţin, deşi muncind la fel, acceptăm cu uşurinţa ca guvernul să-şi bată joc de salariaţi şi pensionari după bunul plac, jucându-se de-a reforma pe viaţa şi sănătatea noastră, totul este permis, inclusiv hoţia celor ce ne conduc, iar debandada şi lipsa de răspundere domneşte pretutindeni…într-un cuvânt acceptăm disfuncţionalitatea ca pe o stare reală de fapt şi nu facem nimic să schimbăm asta….nici măcar generaţia tânără!

Într-un atare mediu, răspunderea personală trebui să-şi spună cuvântul….aceasta este soluţia salvatoare! Plasarea vinei în exterior şi victimizarea continuă de la nivel personal până la cel instituţional trebuie să înceteze! Noi suntem vinovaţi şi noi trebuie să găsim soluţii! Se spune adesea despre America că aceasta poate funcţiona perfect fără preşedinte, acelaşi lucru trebuie să-l facem şi noi! Noi trebuie să învăţăm să muncim, să iubim, să iertăm şi să mergem înainte!…şi să nu uităm că libertatea noastră de azi este câştigată cu sângele celor din închisorile comuniste şi cu a celor de la revoluţia din decembrie 1989!…să nu uitam pentru că sângele lor va cere mereu tot sângele nostru curat şi bun!

Să ne ajute Dumnezeu să fim cu adevărat cei mai buni români posibili şi să dobândim Împărăţia Cerurilor chiar de aici şi de acum, de pe pământ!

 

Sursa:

http://axa.info.ro/social/trauma-ca-realitate-permanenta-in-romania/

 

Independența României

 

Ce ni se mai potriveşte nouă, românilor, un citat celebru din Dostoievski: „O, las’ să fim umiliţi, las’ să fim obidiţi, dar acum suntem iarăşi împreună, şi las’ să se bucure acum aceşti oameni haini care ne-au umilit şi ne-au obidit!”

Oare ce anume nu am acceptat noi ca să fim împreună, să fim într-un singur stat, dar mai ales să fim liberi, să fim independenţi, adică stăpâni în Ţara Noastră? Poate că acum mulţi judecăm că eram mai uniţi cât timp existau Ţara Românească, Moldova şi Transilvania ca state separate, iar datorită stării de asediu militar, ne-am ţinut mai bine de Ortodoxie şi de cultură, decât astăzi, când avem un stat fondat de Loja Steaua Dunării în 1859, care-i dacă nu condus, atunci cel puţin manevrat de masonerie. Şi cum statul e masonic de la începuturile sale paşoptiste (asta s-a şi urmărit, să fie masonic de întemeiere), „cei de la putere” au avut tot interesul să denatureze ideea de stat. Iar în loc să protejeze şi să se sprijine pe Ortodoxie şi Neam pentru a sfinţi legătura dintre românii risipiţi pe întreg teritoriul vatrei dacice, statul a devenit un ţarc imens (de 238,391 km²) în care sunt adunaţi majoritatea românilor şi transformaţi în oi, căci instituţia conducătoare a Neamului a devenit Statul Român – un stat anticreştin şi sinucigaş faţă de propria-i structură, ducând acum pe toţi românii spre o pierzanie sigură dirijată de un comandament în care fiecare abia aşteaptă să intre, iar intrarea se face după măsura trădării de Ortodoxie şi de Neam, căci ajunge la putere cel mai dispus la compromisuri.

Deşi se spune de Biserică că e opresivă şi medievalistă, vorbindu-se de inchiziţie şi papă în mass-media incultă sau vicleană, făcându-se confuzie voită între Ortodoxie şi catolicism, trebuie să recunoaştem că Biserica nu te constrânge. Eşti liber, ori în Ea ori în afara Ei, ori cu Hristos ori fără, Dumnezeu ţi-a dat libertatea să alegi între chinul veşnic şi fericirea eternă. Diferenţa aici dintre Biserică şi Stat este că Biserica, fie cu Hristos, fie fără, te consideră OM.

Statul, fie loial sau neloial lui, te consideră OAIE, SCLAV, PLĂTITOR DE TAXE, NUMĂR şi chiar mai grav din moment ce îşi rezervă dreptul de a dicta ce e bine pentru tine. Pentru că dictonul „Statul sunt eu” s-a păstrat şi a fost perpetuat de camarilele din toată lumea. Iar ceea ce dictează Bucureştiul, şi mai nou Bruxelles-ul, este infailibil, doar suntem protejaţi de terorişti, de răufăcători, de Biserică, de Sfinţi, de copii, de Generaţia interbelică, de „bătrâni anacronici” sau de „fascişti, criminali şi intoleranţi legionari”, dar mai ales de antisemitu’ Ăla de Hristos, căci mai nou chiar şi Domnul şi Mântuitorul Nostru Iisus Hristos este antisemit în viziunea „luminaţilor” vremii.

Este clar că ne este furată libertatea de a alege, mai ales prin faptul că Statul este un sistem din care nu poţi ieşi. Statul Mondial pregătit în culise TE DOREŞTE, pe când Hristos doar te cheamă la El. Ştiţi afişul de înrolare în armata americană cu Unichiu’ Sam? Scrie „TE DORESC”. Ştiţi ce spune Hristos? „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11:28). Statul vrea cei mai buni cetăţeni, cei mai pregătiţi, cei mai supuşi, cei mai puternici, că doar nu degeaba omoară copii prin eugenie… „legală”. Hristos îi vrea pe cei mai amărâţi. Hristos ne vrea pe NOI, cei „umiliţi şi obidiţi”, şi să ne rugăm să rămânem în Cartea Mielului – tari în credinţă, căci cei ce se vor închina fiarei vor fi şterşi din Cartea Mielului (Apoc. 13:8).

Dar din neştiinţă şi obidinţă am acceptat o soluţie lumească şi neduhovnicească de la apariţie, chiar antihristică dacă luăm în calcul măsurile anticlericale (secularizarea averilor mănăstireşti şi exilarea ierarhilor care nu agreau noua conducere masonică): Statul român modern.

Scurt istoric

Pe fondul căderii Imperiului Otoman, România a intrat în Războiul de Independeţă prin declaraţia de la 9 mai 1877. O idee excelentă, dar Statul român masonic a folosit-o cu un alt scop: eliberarea de sub tirania otomană care nu ataca Ortodoxia, România fiind singura ţară tributară Porţii pe teritoriul căreia nu s-a contruit nicio moschee, iar Biserica a mers înainte în ciuda problemelor financiare. Eliberării îi va urma un lung şir de mijloace de supunere piramidei de la Paris, adică spiritului antihristic al Revoluţiei Franceze, primul fiind articolul 44 al Tratatului de la Berlin (13 iunie – 13 iulie 1878) care prevedea: „În România, deosebirea credinţelor religioase şi a confesiunilor, nu va putea fi opusă nimănui ca un motiv de excludere sau de incapacitate în cea ce priveşte bucurarea de drepturi civile şi politice, administrarea în sarcini publice, funcţiuni şi onoruri, sau exercitarea diferitelor profesiuni şi industrii în orice localitate ar fi (…)”, adică încetăţenirea a 500.000 de evrei, care a fost primul pas spre crearea unui Babilon în România.

Prin articolul 5 din Tratatul de la San Stefano, Poarta recunoştea independenţa României, „dar până la încheierea unui contract direct între Turcia şi România, cetăţenii români se vor bucura de toate drepturile care sunt prevăzute de alte puteri europene.” Iar „alte puteri europene”, au ajuns să hotărască pentru noi la Berlin, unde România nu a fost participantă la discuţii, ci doar observatoare, fără drept de a interveni, deşi, fără aportul ei la război, Imperiul Otoman nu ar fi fost înfrânt. De atunci încoace, „puterile europene” hotărăsc pentru noi, nu doar în culise, ci şi pe hârtie…

Şi cum trebuia perpetuată distrugerea Neamului Românesc, că nu ar fi fost de ajuns păcile şi tratatele dezavantajoase, s-a încercat comunizarea României în 1919. Dar în timp ce armatele roşii stăteau în coasta proaspăt reîntregitei Românii, un tânăr de doar 19 ani cu o gaşcă de colegi au început să se antreneze în pădure, cu arme adunate după război, împotriva trupelor sovietice. De la acele antrenamente considerate de unii „bravadă”, acelaşi târăr a creat cea mai mare organizaţie anti-comunistă din istoria omenirii, care în momentul ei de glorie în 1937 număra un milion de români. Dar cum purtătorul duhului lui antihrist „stă la pândă în ascuns cu cei bogaţi ca să ucidă pe cel nevinovat; [iar] ochii lui spre cel sărac privesc” (Ps. 9:28), căci tânărul acela chiar era sărac, a fost pândit de antihriştii interbelici şi ştrangulat, apoi împuşcat ca să i se însceneze evadarea şi ars cu acid sulfuric, iar ca să nu fie de găsit trupul lui, au mai şi turnat „bogaţii” o placă de beton. Ideea este că tânărul acesta a reuşit să întârzie comunizarea României cu aproape 30 de ani. De aceea, capii neîncoronaţi ai lumii l-au făcut mare criminal şi antisemit, într-o încercare, perversă am spune, de a-i păta memoria (încă – din nefericire pentru ei) vie pentru noi.

Din 1945-48 până în 1989 este aproape o jumătate de veac de dominaţie comunistă, timp în care oculta de la Moscova a beneficiat de aparatul artificial denumit generic când RPR, când RSR România. În acest răstimp, au murit peste 300.000 de tineri care astăzi au moaşte şi izvorăsc mir, dar care cică nu pot fi canonizaţi pentru că au fost legionari, de parcă legionarismul este un păcat de moarte, precum apostazia, care te face mai rău decât un eretic. Şi e foarte grav să canonizezi „nişte legionari”, în condiţiile în care deja Iosip Broz Tito este „sfânt” la catolici, iar tătucu-Stalin, ucigaşul a peste 250 de MILIOANE de oameni este propus cu dosar la Moscova, spre canonizare.

Dar să revenim la problema statală, căci în 45 de ani de comunism în care ni s-a creat special, bine şi demult planificat un „ţarc” concentraţionist, am fost spălaţi pe creier (a nu ştiu câta oară). Acum, după ’89, ni se spune despre cât de mult ne apăsa regimul, câte restricţii ne impunea, câţi ierarhi şi preoţi sau fost securişti, ba chiar legionaro-homosexuali, pentru a denigra Biserica Ortodoxă şi a aduce în noi duhul lui mamona. Căci acum avem „libertate”, iar „libertate” înseamnă fă ce vrei, cum vrei şi unde vrei: ia credite, ia-ţi casă, maşină etc etc, doar e democraţie, frate! Foarte frumos, Tu, Stat român, să îmi dai această „libertate”, mincinoasă de fapt, căci nu mi-ai spus că de fapt înseamnă… robie? Dacă eşti rău cu mine, eu de ce să te mai ascult? De ce să nu ascult de Hristos care îmi zice scurt: faci ce vrei, eşti liber, dar îţi zic că dacă nu îmi urmezi mie vei avea numai probleme – chinuri şi iadul veşnic, iar dacă îmi vei urma vei ajunge în Rai, căci am spus: „luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară.” (Matei 11:29-30) Iar cum „pomul este bun şi rodul lui e bun, ori spuneţi că pomul e rău şi rodul lui e rău, căci după roadă se cunoaşte pomul” (Matei 12:33), iată că acum culegem roadele: cei credincioşi statului sunt sclavi îndatoraţi de viaţă (15, 20, 30 de ani – ca la puşcărie), servind cămătăriei organizate, iar cei credincioşi lui Hristos, sunt liberi, fără griji, fără riduri, fără credite, fără firme de recuperări care să îi urmărească şi aşa mai departe… căci libertatea lui Hristos constă în Adevăr şi simplitate – el are doar Evanghelia, nu are tratate, comisii, decrete, ordonanţe de urgenţă sau jocuri lingvistice. Libertatea lumii şi a statului acesta supus fiarei, după cum văd acum şi cei care „nu le au cu Biserica”, constă în minciună, viclenie şi bani. Aşa că ei încep să părărească SISTEMUL şi să vină la Hristos, care doar a chemat, nu a obligat. Pentru că oamenii caută libertatea adevărată, şi o vor afla dacă o vor căuta unde trebuie.

„Consfinţirea” în numele fiarei a Uniunii Europene: Tratatul de la Lisabona

Acum câţiva ani, Vladimir Bukovki, care pentru „lume” părea un dizident nebun, dar astăzi împlinidu-se profeţia lui nemaifiind luat în derâdere, se întreba: „Mai exact, ce este UE? Poate prin a examina Rusia Sovietică putem obţine răspunsul. URSS era condusă de 15 oameni care nu erau aleşi, se desemnau reciproc şi nu răspundeau faţă de nimeni. UE e condusă de 2000 de persoane în acelaşi mod, care se întâlnesc în secret, nu răspund faţă de nimeni şi pe care nu îi putem destitui din funcţie. S-ar putea spune că UE are un parlament ales. Păi şi Uniunea Sovietică avea un parlament, anume Sovietul Suprem. Se aplica ştampila exact ca pentru Parlamentul European, iar timpul la microfon e limitat pe grup ajungând cam la un minut pentru fiecare euro-parlamentar. În UE sunt sute de mii de eurocraţi cu salarii imense şi mulţi servitori şi nenumărate privilegii, imunitate pe viaţă de la orice fel de persecutare care e pur şi simplu dusă mai departe de la un post la altul indiferent că au făcut sau nu treabă. Nu este asta exact ceea ce făcea Uniunea Sovietică? Aceasta a fost creată cu forţa şi de multe ori prin ocupaţie militară. UE nu e creată utilizând armata dar tot cu forţă şi prin abuzuri economice. Pentru a continua să existe, URSS s-a extins. În momentul în care s-a oprit extinderea a început colapsul. Şi eu cred că acelaşi lucru este adevărat despre UE. Scopul URSS a fost să creeze o nouă entitate istorică, poporul sovietic. Şi că noi trebuie să ne uităm naţionalităţile şi tradiţiile şi obiceiurile popoarelor noastre. La fel, UE nu doreşte să fiţi români sau bulgari, ci o nouă identitate istorică, să fiţi cu toţii europeni! Să vă suprimeze toate sentimentele naţionale şi să trăiţi ca o comunitate multinaţională. După 73 de ani acelaşi sistem în URSS a rezultat în mai mult conflict inter-etnic decât oriunde în lume. În uniunea Sovietică, unul din scopurile principale a fost distrugerea statului naţional. Şi asta este exact ceea ce face UE acum. Bruxelles-ul absoarbe statele naţionale ca acestea să nu mai existe. Corupţia era construită în sistemul sovietic de sus până jos. Şi tot aşa este şi în UE. Aceeaşi activitate de corupţie pe care am văzut-o în fosta Uniunea Sovietică, a înflorit în UE. Cei care i se opun sau o dezvăluie sunt aduşi la tăcere sau pedepsiţi! Nimic nu se schimbă. În URSS avem gulagul. Eu cred că avem un gulag şi în UE! Un gulag intelectual care se numeşte „politically corect”. Când cineva încearcă să spună ce gândeşte, iar ideile sale diferă de cele oficiale, atunci este ostracizat! Acesta este începutul gulagului, începutul pierderii libertăţii tale! În URSS ne-au spus că avem nevoie de un stat federal pentru a evita războiul. În UE fac exact acelaşi lucru! Pe scurt, e aceeaşi ideologie, UE este vechiul model sovietic prezentat în ambalaj vestic. Dar repet, la fel ca URSS, UE are în interior seminţele propriului colaps. Din păcate, când se va prăbuşi, şi se va prăbuşi, va lăsa în urmă distrugeri masive şi vom fi lăsaţi cu mari probleme economice şi etnice. Vechiul sistem sovietic a fost incapabil de reformă, la fel este şi UE. Dar există o alternativă la a fi conduşi de cei 2000 de oficiali auto-desemnaţi de la Bruxelles. Alternativa se numeşte INDEPENDENŢĂ. Nu trebuie să accepţi ce au planificat ei pentru tine! Până la urmă nu uitam nimeni nu ţi-a pus vreodată întrebarea dacă vrei să intri în UE! Eu am trăit în viitorul tău şi nu a funcţionat!”

Iar pecetluirea planurilor este Tratatul de la Lisabona, pregătit din 2007 şi intrat în vigoare pe 1 decembrie 2009, culmea, de Ziua Naţională. Tratatul de la Lisabona a fost creat ca o colecţie de amendamente care corectează tratatele anterioare – TEU (Tratatul pentru o Uniune Europeană) şi TFEU (Tratatul de funcţionare al Uniunii Europene).

Principalele probleme prin care se face pasul spre Guvernul Mondial sunt:

1. Desfinţarea graniţelor: „Art. 2, p. 2: Uniunea oferă cetăţenilor săi un spaţiu de libertate, securitate si justiţie, fără frontiere interne, în interiorul căruia este asigurată libera circulaţie a persoanelor, în corelare cu măsuri adecvate privind controlul la frontierele externe, dreptul de azil, imigrarea, precum si prevenirea criminalităţii si combaterea acestui fenomen.”

2. Art. 2, partea A, paragraful g) cuvintele „piaţa comună” se înlocuiesc cu „piaţa internă”; Piaţa economică nu mai este o platformă comună, împărţită între mai mulţi membri, pe baza unor acorduri economice, că de aceea i se şi spunea comună. Acum este piaţa internă a unei uniuni de state, fără graniţe, cu liberă circulaţie şi monedă unică.

3. Tratatul de la Lisabona va mări ponderea statelor puternice din UE. Ponderea de vot a Germaniei va creşte de la 8% la 17%, iar ponderile Marii Britanii, Franţei si Italiei vor creşte de la 8% la 12%.

4. UE va putea impune noi taxe cetăţenilor europeni, fără modificări ulterioare ale tratatelor în vigoare (Art.311 TFEU), cum este „taxa europeană” sau „taxa pe aerul respirat”.

5. Tratatul de la Lisabona : Este constituţia unui stat federal şi înlocuieşte constituţiile şi legile statelor membre. România nu mai există!!! Uniunea a devenit o entitate politică superioară celor 28 de state membre şi poate semna tratate internaţionale (Art. 1 şi 47 din TEU; a se vedea şi Declaraţia 17). Ţarile membre nu îţi vor mai putea numi comisarii europeni, ramanand la decizia „Sovietului Suprem”, adică a preşedintelui Comisiei Europene cine va fi comisar şi cine nu, exact cum erau acordate funcţiile de comisari sovietici sau guvernatori în Imperiul Roman.

6. Suntem cetăţeni ai UE şi suntem fortaţi să ne supunem autorităţii nedrepte a Uniunii Europene (Art. 311 TFEU), iar Curtea Europeană de Justiţie va avea puterea de a decide care sunt „drepturile” noastre în calitate de cetăţeni europeni – Cartea Europeană a drepturilor fundamentale (Art.6 TEU), precum dreptul la a ucide copii în pântece, dreptul la sinucidere, dreptul la libertate sexuală, dreptul la pedofilie ş.a.m.d.

7. Ca totul să fie serios, UE s-a militarizat, deja existând celebrul Eurocorps – armata Uniunii, prin cerinţa statelor membre de a-şi îmbunătăţi progresiv capacităţile militare, mai puţin România, căci poate vor avea cazuri de genul Sf. Gheorghe sau Sf. Dimitrie (Art. 42, p. 3 TEU).

8. Hermann van Rompuy (aţi auzit de el?) este preşedintele Uniunii, ales de cei 28 de prim-miniştri din ţările UE, pe o perioada de 5 ani, fără ca nou să avem ceva de spus (Art. 15, p. 5 TEU).

9. La partea B. Modificări specifice, găsim aliniatul 10: La cel de-al doilea considerent, cuvântul „ţări” se înlocuieste cu „state” si în cadrul ultimului considerent din preambul, cuvintele „AU DECIS crearea unei COMUNITĂŢI EUROPENE şi au desemnat…” se înlocuiesc cu „AU DESEMNAT…”. Au înlocuit ţări cu state, deoarece ţara reprezintă o formă de organizare omogenă, cu un anumit specific naţional. Dicţionarul Explicativ al Limbii române ne dă definiţia mai exactă: ŢÁRĂ, ţări, s.f. I. 1. Teritoriu locuit de un popor organizat din punct de vedere administrativ şi politic într-un stat. Deci statul este o formă de organizare politico-teritorialo-administrativă a unei ţări. Asta ne şi spune DEXul: STAT2 ~e n. 1) Instituţie politico-administrativă a societăţii în frunte cu un guvern şi cu organele acestuia, cu ajutorul cărora se asigură funcţionarea vieţii sociale pe un anumit teritoriu. Dacă ţara este locuită de un popor, statul asigură funcţionarea (sau nefuncţionarea) vieţii sociale pe un anumit teritoriu, care poate include mai multe popoare, cum a fost de pildă URSS-ul şi tinde în acest moment să fie şi Uniunea Europeană. Înlocuirea cuvintelor „AU DECIS crearea unei COMUNITĂŢI EUROPENE şi au desemnat…” cu un simplu „au desemnat” ne arată că statele (mai corect, ţările) nu au decis crearea unei Comunităţi Europene. Dacă nu ele, atunci cine a decis? Cei care au decis vor şi reducerea puterii parlamentelor naţionale precum şi întâietatea deciziilor Curţii Europene de Justiţie, legea europeană fiind deasupra legii româneşti (Art.79 TFEU), iar Uniunea are puterea de a reglementa investiţiile străine (Art.206-7 TFEU) si Curtea de Justiţie puterea de a impune armonizarea taxelor indirecte (Art.113 TFEU).

Din păcate, căci altfel nu era planul complet, tratatul va putea fi amendat, ceea ce va permite ca mai multe puteri să fie transferate către Uniune, fără vreun nou tratat şi fără referendumuri (Art. 48 TEU).

„Zeul” Jose Emanuel Barosso, comunist maoist în tinereţe, care a devenit un „model” de „democraţie” promovat în şcolile din România, declara la Strasbourg, pe 10 iulie 2007, în timpul dezbaterilor pentru formularea Tratatului de la Lisabona, următoarele:

„Pentru oamenii obişnuiţi (doar pentru bieţii oameni obişnuiţi, ca noi, nu implicaţi în astfel de treburi murdare – n.m.) se va înţelege că Uniunea Europeană este cum a fost şi până acum, nu un super-stat, nu Statele Unite ale Europei în modul în care avem SUA. În acelaşi timp [se va înţelege că] nu suntem o organizaţie internaţională ca NATO, OSCE sau Consiliul. Suntem de fapt o construcţie foarte specială, unică în istoria omenirii. Nu am avut niciodată o astfel de organizaţie sau creaţie instituţionalizată unde avem ţări libere care sunt unite şi s-au decis să lucreze cu un anumit grad de cooperare, ba chiar integrare (una într-alta, în absolutul Revoluţiei Franceze – n.n.). Dimensiunea europeană este indispensabilă în trecereaa de la local la global. […]Este evident că astăzi dimensiunea naţională nu mai este îndeajuns. Dacă vrei să combaţi schimbarea de climă, dacă vrei să produci vreo schimbare nu poţi opera singur la nivel naţional. Avem nevoie de mai mult decât atât. Avem nevoie de dimensiune europeană! […] Câteodată îmi place să compar Uniunea Europeană cu o creaţie pentru organizarea imperiilor. Da, a imperiilor! Pentru că avem imperii dimensionale. Dar este o mare diferenţă. Imperiile de obicei erau create prin forţă, cu un centru care impunea o dictatură, o voinţă asupra tuturor, iar acum avem ceea ce autorii numesc primul impreiu non-imperial. Avem după dimensiune 28 de ţări care s-au decis întru totul (au decis doar politicienii, noi nu am decis nimic – n.n.) să lucreze împreună, să îşi extindă suveranitatea, dacă vreţi să utilizăm acest concept de suveranitate (adică dizolvarea suveranităţii statelor naţionale, pentru a instaura o suveranitate unică – n.n.). […] Eu consider că este o construcţie extraordinară şi că ar trebui să fim mândri de ea. Cel puţin, noi, cei din Comisie suntem mândri.”

Şi cu toate acestea, avem o scăpare: Hristos! „Căci şi din cei şchiopi voi face un rest şi din cei ce au fost împovăraţi, un neam puternic, şi Domnul va împărăţi peste ei în muntele Sionului, de acum şi până în veac!” (Miheia 4:7), adică din cei „umiliţi şi obidiţi”, din noi, dacă ne vom păstra credinţa, Hristos ne va duce (repet, dacă vom rămâne credincioşi) în Israelul cel veşnic, în Rai, în „super-statul” duhovnicesc multinaţional (doar Apocalipsa vorbeşte de judecarea neamurilor) şi hristocentric în care „cei nelegiuiţi se astâmpără şi cei împovăraţi se odihnesc” (Iov 3:17), care se opune oricărui plan lumesc al slujitorilor lui antihris cărora le spune că „voi sunteţi din cele de jos; Eu sunt din cele de sus. Voi sunteţi din lumea aceasta; Eu nu sunt din lumea aceasta (Ioan 8:23), căci „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat iudeilor. Dar acum împărăţia Mea nu este de aici” (Ioan 18:36). Doar Hrisos este „Alfa şi Omega, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Atotţiitorul” (Apoc. 1:8), iar „atunci [la Judecata de Apoi] va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui.”

Nu mai căutaţi soluţii lumeşti! Unica soluţie este trăirea în Ortodoxie a fiecăruia, pentru trăirea în Ortodoxie a Neamului: învierea noastră în numele Domnului Nostru Iisus Hristos! Pocăinţa fiecăruia pentru pocăinţa Neamului!

„O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi?” (Matei 17:17)

 

Sursa:

http://axa.info.ro/politica/independenta-romaniei/

 

Dumnezeu sa-l odihnească cu dreptii!

125878_parintele-proclu-nicau

 

Sunt om simplu. Însă vă spun că sunt oameni sfinţi care au stat prin mănăstiri şi când auzi pe cineva că are dorul după Dumnezeu, acela nu mai are altă grijă decât să ajungă în rai. Şi sunt mulţi părinţi care au avut lucrare minunată, dar eu… felul cum sunt, nici mie nu-mi place. Unde mă duc, de mine dau. Aţi venit, plată aveţi că aţi venit, dar n-aveţi la cine, că sunt stricat de cap.

Ne puteţi spune câteva cuvinte despre rugăciunea inimii? Cum trebuie să ne rugăm?

Despre rugăciunea inimii… e lucru mare. Toţi care au avut rugăciunea inimii, au pierdut-o, ştii de ce? Ca nu cumva diavolul să-i vâneze… Pentru această rugăciune îţi trebuie dorul de Dumnezeu. E un lucru mare. Când te necăjeşti cu gândurile, că dau năvală duhurile, atunci dacă stai de vorbă cu gândurile, ai pierdut. Trebuie să ajungem ca Duhul Sfânt să ne ajute cu rugăciunea inimii. Şi a nu te mai opri din plâns.

Credeţi că sunt oameni cu rugăciunea inimii şi în lume?

Sunt. Dar sunt rari. Ştii care are rugăciunea inimii? Pe care îl batjocoreşti mereu şi el zice rugăciunea în gând neschimbat şi Duhul Sfânt îl ajută. Dar trebuie să se păzească şi de prea multă vorbă. Dacă eu am crezut în mintea mea că am rugăciunea inimii, am picat. Dacă îmi zice altul prost, e bun. Dar atât vă spun. E nenorocire cu smerenia. Toţi care au căpătat smerenia, o trebuit să rabde ocara.

Cum dobândim dreapta socoteală?

Ai venit la un prost să iei răspunsuri? Eu am nevoie de pocăinţă. Astea sunt daruri.

Să vă rugaţi şi pentru noi, Părinte!

A mă ruga sunt dator. Dar vin unii şi mă întreabă când începe războiul. Eu le-am spus aşa: „Când ne sfădim e război cu diavolii şi cu oamenii”. Odată am primit o poacă după cap. Când am primit poaca aceea în cap, o sunat a gol şi dacă o sunat a gol, ce să mai fie în el ceva bun?

Căutaţi pe Dumnezeu că să ştiţi că e un dar mare cine a ajuns să poată răbda năpastele. Toţi care rabdă năpastele, ajung oameni sfinţi. Şi îi fericesc pe acei care rabdă năpastele, tac şi se roagă. Şi atunci Duhul Sfânt o să le ajute să le dea darul nepătimirii. Darul nepătimirii îl câştigă fie fraţi, fie preoţi care rabdă şi se roagă şi sunt aprinşi de dorul de Dumnezeu. Şi toţi acei care rabdă năpastele stau ascunşi, nu se arată.

Eu, când vin preoţi şi îi cunosc că sunt preoţi, le spun aşa: „Dacă vedeţi că am murit, să vă rugaţi ca preoţi: Doamne, să nu judeci pe Proclu după fapte bune sau rele, să-l judeci după mila Ta”. Că am văzut… multe suflete a răbdat bunul Dumnezeu şi le-a primit în rai de milă. Şi dacă mă judecă bunul Dumnezeu cu milă, câştig. Dacă nu mă judecă după mila Lui, am pierdut totul.

Dumnezeu să vă ajute să ajungeţi cu toţii în rai! Măicuţa Domnului să vă ducă în rai!

 

Sursa:

http://www.atitudini.com/

 

 

Despre Porunca iubirii

 

sf-treime-2

N-am venit să stric Legea, ci să o plinesc (Mt. 5, 17)…
 Iubirea aproapelui este plinirea Legii (Rom.13, 8-10)
 – Diavolul îl poate imita pe om în toate … numai în iubire si smerenie nu (Fericitul Augustin)
 – Marea sărăcie a omenirii este lipsa de dragoste (un isihast laic)
 – Trebuie să te străduieşti a iubi chiar dacă n-ai iubire (Sf. Macarie Mare)
 – Cine iubeşte e născut din Dumnezeu si cunoaşte pe Dumnezeu (1In. 4,7)
 – Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unii pe alţii. După aceasta vă vor cunoaşte că sunteţi ucenicii Mei, că aveţi dragoste unii fată de alţii (In. 13, 34-35).
 – Noi ştim că am trecut din moarte la viată, pentru că-i iubim pe fraţi; cel ce nu-l iubeşte pe fratele său rămâne în moarte (1In.3,14)
 – Începutul si sfârşitul mântuirii este dragostea (Sf. Antonie cel Mare)
În amurgul acestei vieţi vei fi judecat asupra iubirii
Să ne rugăm ca această judecată să fie mai mult cu milă, decât cu dreptate!
    Pentru a avea o veşnicie fericită avem nevoie, în această viaţă trecătoare, de credinţă, de nădejde şi de dragoste. Însă nu orice fel de credinţă este bună. Când luăm doar ce ne convine din diferite religii, nu suntem credincioşi. Avem nevoie de o credinţă adevărată, curată şi vie, de o „credinţă lucrătoare prin iubire”, o credinţă trăită în viaţa de zi cu zi.
       Cum putem dobândi această credinţă? Hrănindu-ne constant sufletul, purtându-i de grijă aşa cum purtăm şi trupului vremelnic, pe care nu îl lăsăm multă vreme fără mâncare. Citind şi rugându-ne, căci rugăciunea este respiraţia sufletului, ea ţine sufletul viu, prin ea dialogăm cu Dumnezeu, care este Calea, Adevărul şi Viaţa.
       Împărăţia lui Dumnezeu începe în inima ta, dar nu şi fără voia şi străduinţa ta.
Sursa:

Părintele Justin: Vor veni vremuri şi mai grele, va îngădui Dumnezeu vrăjmaşului să se atingă şi de suflet

 

– Ce ne puteţi spune despre vremurile grele prin care vom trece şi noi?

– Ei, prin ce-am trecut noi!… Dar prin ce-o să treceţi voi!… Acele vremuri deja le-aţi început. Spre deosebire de alte vremuri, va îngădui Dumnezeu vrăjmaşului să se atingă şi de suflet; va fi mai mult o prigoană psihologică şi nu vă veţi putea ascunde nici în crăpăturile pămîntului. Nu este uşor, sînt vremuri foarte grele.

De exemplu, pe vremea marilor trăitori din Pustia Tebaidei, acolo nici miliţia nu intra, nici control de stat, nici finanţa nu intra, nici un control care să-i tulbure pe călugări. Erau de sine stătători şi atît de liberi, încît ei într-adevăr puteau să-şi ducă aşa, cu toată dragostea, nevoinţa lor. Însă, la ora aceasta, trebuie să lupţi, şi cu cel văzut, şi cu cel nevăzut; să lupţi cu tine, să lupţi cu lumea, să lupţi şi cu dracul. Diavolul, dacă faci cruce, se mai depărtează, măi. Ăştia văzuţi nu se depărtează, ba te asaltează şi-ţi mai pun în cîrcă şi altele; şi toate se răsfrîng asupra ta.

De aceea credincioşii aceştia, de pildă, care vin din toată lumea înspre mănăstiri, sînt iarăşi un semn că toată lumea trăieşte în clocotul ăsta, în cazanul ăsta de fierbere de la un rău la altul. Iar călugărul, de bine, de rău trebuie să stea acolo, în faţa lor, să dea un sfat, o relaţie, să le citeşti o rugăciune şi să plece măcar cîtuşi de puţin alţii de cum au intrat. Monahul trebuie să fie prezent şi să răspundă la toate aceste nevoi ale creştinului.

Altădată nimeni nu-l deranja pe sfîntul, pe cuviosul. Păi, cîte pomelnice aveam noi acum 70-80 de ani la Mănăstirea Durău sau la Secu? Te duceai la proscomidie, începeai slujba, tu, ca preot, înainte cu o oră, sunai la intrare în tochiţa metalică, toată lumea ştia că a intrat părintele la biserică. Paraclisierul deja era venit.

Care este rînduiala paraclisierului? Intră în biserică, se închină, ia blagoslovenie de la strana arhierească, se duce şi se închină pe la icoane, la Maica Domnului, la Mîntuitorul Hristos, intră în sfîntul altar, face trei metanii la intrare, trei metanii la proscomidiar şi cu frică de Dumnezeu începe să aprindă lumînările (cele două lumînări de pe sfînta masă), candelele. Era o scară cu trei trepte. Se urca părintele de canon săracul, sufla din greu, dar el voia să aprindă candelele în fiecare miez de noapte, să fie primul acolo cînd venea preotul slujitor. După aceea venea la stareţ, lua blagoslovenie de toacă şi de clopot şi părintele stareţ de atunci nu dormea, era treaz, la apel, era în pravilă. Acuma are o maşină cu opt locuri, cu bagaj în spate şi-ntr-o dimineaţă se duce după sticle, a doua zi are nevoie de mătură, apoi de coada măturii şi tot se plimbă şi tot se plimbă, mai merge la o conferinţă, pe la examene şi printr-alte părţi, numai la biserică şi la utrenie nu-i. Şi paraclisierul n-are unde să se mai ducă, toacă săracul cu 25 de blagoslovenii de la… bec.

Terminam de pomenit înainte ca să vină preoţii, dar acum sunt cîte 3-4 mape de pomelnice numai într-o zi.

De asemenea, ca să revin, nu erau atîtea nevoi şi atîtea boli. Acum s-au înmulţit bolile psihice, organice, demonizările. Apoi nu erau atîtea construcţii, atîtea vite, atîta lume. Pe lîngă acestea mai sunt şi ispitele supratehnicii, sistemele acestea extraordinar de ascuţite care pătrund pînă în a-ţi cunoaşte şi gîndul. Şi, cînd ţi-a prins gîndirea, aici este şi partea sufletească. Iar cînd a intrat pe firul acesta Satana, nu mai este deloc uşor. Este o luptă împotriva sufletului.

Acum nu vezi ce fac? Dacă vrei să ai un serviciu mai bun, trebuie să te înscrii în loja masonică, să te lepezi de Hristos. Şi, iată, acestea toate sunt încercări şi ispite şi greutăţi care ne fură de la adevăratele ţeluri ale trăirii noastre. Acestea aduc la zero viaţa duhovnicească.

– Este bine în zilele noastre să mai căutăm povăţuitori duhovniceşti?

– Este mai bine să dobîndeşti tu puţină pricepere duhovnicească, căci vin vremuri cînd nu numai că nu veţi mai găsi îndrumător, dar nici măcar un cuvînt din Scriptură sau din Sfinţii Părinţi. Sfinţii Părinţi pînă acum recomandau povăţuirea după Sfînta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi, însă vin vremuri cînd vor lipsi şi acestea.

– Ce să facem ca să păstrăm dragostea şi unitatea dintre noi?

– Este nevoie de multă rugăciune, căci rugăciunea întreţine buna noastră înţelegere. Acum, însă, ne îngrijim mai mult de cele materiale decît de cele duhovniceşti. Înainte, forţele răului erau legate cu rugăciunile marilor trăitori; rugăciunea lor avea o mare putere. Şi încă n-a slobozit Dumnezeu puterea Satanei, căci lumea este nepregătită… Forţa diavolului stă în patimile şi relele noastre.

– Ce trebuie să facem să ne întărim credinţa şi să răbdăm toate cele ce vor veni asupra noastră? Şi cunoaştem din proorociile sfinţilor că de vor răbda creştinii necazurile de pe urmă vor fi mai mari decît cei dintîi. Iar Cuviosul Paisie Aghioritul îndrăzneşte să spună că ‘mulţi sfinţi şi-ar fi dorit să trăiască în vremurile noastre‘.

– Cugetînd la moarte. Monahul şi creştinul nu are această însutită datorie să fie gata de plecare? O are! Nu te interesează dacă trăieşti şi cum trăieşti. Din ce în ce oamenii sunt mai dificili şi mai cu scadenţe intelectuale şi putere de judecată. Ei, sînt multe de zis, dar iată că s-a făcut ora unsprezece şi acuş bate de utrenie…

Revista Glasul Monahilor, Mănăstirea Petru Vodă, Anul II – Nr. 7 (9) – Iulie 2004

 

Sursa:

http://manastirea.petru-voda.ro/2008/07/05/parintele-justin-vor-veni-vremuri-si-mai-grele-va-ingadui-dumnezeu-vrajmasului-sa-se-atinga-si-de-suflet/

 

Eu n-am avut vreodata

 

Eu n-am avut vreodată s-aduc vreun dar,Isuse,

pentru iubirea care mi-ai pus-o căpătâi,

doar dragostea curată şi dorurile duse

şi-nveşmântate-n Soare mi-au fost la fel ca-ntâi.

 

Şi n-am,iubit Isuse,cuvinte de-nchinare,

nici rugă de mărire cum aş dori să pot,

căci graiuri nemaispuse în veac n-ar fi în stare

s-arate ce sfinţire e-n harul Slavei tot.

 

Nici n-o să am cuvinte topite în iubire,

nici dragoste aprinsă cât aş dori s-adun.

De-aş vrea să-Ţi spun prea multe,Ţi-aş scade din mărire,

căci slova e prea strâmtă,oricum aş vrea s-o spun.

 

Dar o să am odată o harfă fără seamăn,

ce-Ţi va cânta-mpreună cu zeci de mii de sfinţi,

când veşnicia toată va fi cu mine geamăn,

ca-n cea mai dulce strună-cântările fierbinţi.

 

 

 

 

 

Sunt vinovat!

7018277-heaven-path

 

Mi-ascult invinuirile vrajmase,

cuvantul lor viclean si-nveninat

si toata ura gurii lor trufase

– si, iata, recunosc, sunt vinovat!

 

Da, vinovat ca nu mai rabd minciuna,

ca nu ascund pacatul cel vrajmas,

ca tintuiesc la stalp pe totdeauna

pe iuda, pe talhar si ucigas!

 

Sunt vinovat ca-l spun pe cel ce minte,

ca scot de piept pe-acela ce fura,

ca-i rup acoperisul de cuvinte,

ca nu-l mai las sa faca tot ce-ar vrea.

 

Sunt vinovat ca-mi apar constiinta,

ca vreau sa stau in ce-i adevarat,

ca-mi tin invatatura si credinta

sub steagul cel pe care am jurat.

 

…Dar fata de credinta-adevarata

si de Lucrarea careia m-am predat,

nu, fratii mei!

De cauza Sfanta, iata,

in fata lui Hristos, NU-S VINOVAT!

Tâlcuiri la Apocalipsă

Cuprinsul Apocalipsei

Introducere. Capitolul 1, 1-20

– Destinatarul și urarea de fericire adresată cititorilor sau ascultătorilor Apocalipsei

( precizarea introductivă a destinatarului, tema cărții, originea ei dumnezeiască, numele autorului, fericirea, caracterizarea cărții ca profeție).

– Salutul epistolar al autorului, binecuvântare, doxologie.

– Vedenia de la început ( Isus Cel slăvit – Domn al Bisericii Sale. Adeverește biruința Sa asupra morții și autoritatea Sa absolută. El este Cel ce trasează destinul Bisericii, căreia i Se va și adresa).

Prima parte are un caracter moralizator – capitolul 2,1 – 3,22

– Șapte scrisori către șapte biserici : Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia, Laodiceea.

– Descrierea stării prezente ( a celor ce sunt ) din fiecare Biserică. Imaginea lor în ansamblu înfățișează prezentul întregii Biserici cu diversele fluctuații și nuanțe ale stării ei dintr-un loc sau altul, de la o epocă la alta. Fiecare Biserică locală primește, în funcție de starea ei, recunoaștere, laudă, certare, mângâiere, îndrumare, susținere, promisiune.

A doua parte apocaliptică capitolul 4,1 – 22,5

Drama sfârșitului capitolul 4,1 – 22,5

– Scena introductivă. Dumnezeu și cadrul dumnezeiesc al curții Sale împărătești. Lui Dumnezeu I se aduce laudă, spre slava Lui.

Actul întâi.

Capitolul 5,1 – 11,14

Aici începe să se arate ceea ce urmează să se întâmple, adică ce va fi în viitor. Evenimentele care conduc la lupta finală dintre Dumnezeu si satana.

Viziunea peceților

– Vedeniile de la început (5,1 – 8,1)

– Dumnezeu stă pe tronul Său. Cartea cu șapte peceți.  Arătarea Mielului; cartea cu șapte peceți ce I se aduce. Mielului I se aduce închinare doxologică. Toată creația slăvește și cinstește chipul Lui cel dumnezeiesc.

– Deschiderea celor șapte peceți. Profețiile despre sfârșitul lumii, care fac trimitere la profețiile Domnului din ultimul Său cuvânt, așa cum se găsesc în Evanghelia ucenicului și evanghelistului Matei (cf. Matei 24 și paralele).

–  Deschiderea primelor patru peceți (6,1 – 8).

– Chipurile celor patru cai.

four-horsemen_1

Calul alb: răspândirea rodnică a evangheliei.

Calul roșu: războaiele.

Calul negru: foamea.

Calul galben: epidemiile, holera  ș.a.m.d

– Pecetea a cincea: prigoniri împotriva Bisericii și Martirilor (6,12 – 11)

noii-martiri-rusia

– Pecetea a șasea cutremure înspăimântătoare zdruncină temelia lumii (6,12 – 17)

kobe02

Secțiunea intermediară (7,1 – 17)

Deschiderea celei de-a șaptea peceți – se așteaptă ca ea să semnifice sfârșitul lumii și a Doua Venire a Domnului. Nu înseamnă însă așa ceva. Pecetea aceasta este echivalentă unei perioade de lungă durată ce include multe evenimente istorice, simbolizate prin cele șapte trâmbițe.

Înaintea descoperirii celei de-a șaptea peceți care va arăta tot viitorul, Sfântul Ioan are două vise mângâietoare

* Pecetluirea credincioșilor care vor fi păziți de încercările ultimilor ani (7,1 – 8 )

* Slava martirilor și a celor ce au biruit prin  credință în fața Tronului lui Dumnezeu. Ei sunt nenumărați ( 7,9 – 17). Deschiderea celei de-a șaptea peceți (8,1 ). Urmează așteptarea într-o tăcere absolută; cei din cer tac, așteptând cu respirația tăiată să vadă ce urmează să se întâmple.

Vedenia trâmbițelor ( 8,2 – 11,14)

Se arată șapte îngeri, fiecare având câte o trâmbiță.

image13_a

Scenă introductivă un înger poartă rugăciunile sfinților la Dumnezeu și împrăștie foc pe pământ ( 8,2 – 6).

– Cele patru trâmbițe aduc plăgi de temut care au consecințe indirecte asupra oamenilor

( grindină, foc, sânge, catastrofe ce privesc mările și oceanele, ducând la întreruperea comunicării întreruperea comunicării între oameni, otrăvirea apelor și moartea oamenilor, boli contagioase, întunecarea soarelui și tulburarea puterilor cerești)  ( 8,7 – 12)

– Întreitul vai al vulturului din înaltul cerului, care anticipează următoarele trei trâmbițe (8, 13)

A cincea trâmbiță (primul  „vai”):  ” lăcuste” demonice îi chinuiesc pe oameni timp de cinci luni, până îi aduc la disperare ( 9, 13 – 21)

(de văzut și    Israel on alert as locusts hit neighboring Egypt  –  nu spun că este una din plăgi, dar este clar că sfârșitul se apropie cu pași repezi)

Secțiune intermediară (10, 1 – 11, 11, 1 – 14)

– În desfășurarea marii drame apare o paranteză. Un înger confirmă prin jurământ că după a șaptea trâmbițare se vor împlini toate hotărârile lui Dumnezeu, apoi îi dă lui Ioan o carte deschisă ca să o mănânce.

– Măsurarea exactă a Templului și lucrarea celor doi mărturisitori din Ierusalim în timpul marilor încercări. Aceștia vor întări Biserica mult Încercată. Vor avea parte de un martiraj al sângelui, însă, în final, vor învia întru slavă, spre uimirea și frica dușmanilor lor.

Actul doi ( 11,15 – 20,15)

Lupta decisivă dintre Dumnezeu și satana pentru cucerirea și stăpănirea lumii.

Scena introductivă la a șaptea trâmbițare se aud cântări și imnuri triumfătoare pentru biruința definitivă a lui Dumnezeu asupra răului din lume (11, 15 – 19).

I.  Atacul puterilor vrăjmașe asupra Bisericii – necazul cel mare (12,1 – 14,5).

Balaurul se arată pe câmpul de luptă ( 12, 1 – 18)

– Încearcă în zadar să-l nimicească pe Mesia la nașterea Lui ( 12: 1 – 6).

– Arhanghelul Mihail învinge Balaurul, sfărâmându-l de pământ ( 12, 7 – 12).

– Balaurul prigonește Biserica (mama lui Mesia), care însă găsește adăpost și ocrotire în pustie (12, 13 – 18)

Balaurul cheamă la luptă împotriva creștinătății alte două fiare, ca instrumente ale lui (13, 1 – 18).

– Prima fiară, ce vine din mare, Antihristul, este suveranul împărăției din lume, potrivnică lui Dumnezeu (14, 1 – 10).

– A doua fiară, care a venit pe pământ, este profetul primei fiare ( 13, 11 – 18).

– Cele două fiare răpesc, cu ajutorul satanei, conducerea lumii și pretind să fie slăviți ca niște dumnezei, având la dispoziția lor toate mijloacele materiale și spirituale. Urmează o prigoană înspăimântătoare împotriva Bisericii care refuză să aducă închinare altcuiva decât lui Dumnezeu.

Mielul și cei ce sunt ai lui pe muntele Sionului (14, 1 – 5).

– Biserica este fundamentată pe temelia Sionului. În jurul Mielului se aduc cântări de biruință. Cei 144 000.

II.  Judecata dumnezeiască și nimicirea puterilor vrăjmașe ( 14, 6 – 20, 15).

Întreitul avertisment, ca prevestire a judecății ce se pregătește, îndeamnă la pocăință. Chipuri, imagini prin care se încearcă avertizarea oamenilor:

– Secerișul grâului ( credincioșilor) (14, 14 – 16).

– Vremea culegerii viei ( mânia și pedeapsa venită asupra celor nepocăiți) (14, 17 – 20).

Vedenia cupelor.

– Sfârșitul nu a venit încă. În capitolele 14 și 15 ni se aduc la cunoștință pedepsele care vor veni asupra lumii antihristice ce prigonește Biserica. Ultimele plăgi reprezentate de cele șapte cupe.

Scena introductivă

– Biruința asupra Antihristului în marea de sticlă (15, 5 – 8).

– Șapte îngeri care țin șapte cupe pline cu mânia lui Dumnezeu ( 15, 5-8).

Cei șapte îngeri varsă conținutul cupelor pe pământ.

– Primele patru cupe sunt asemănătoare celor patru trâmbițe, însă încercările pe care le provoacă sunt mai grele.

– A cincea cupă cade peste tronul Fiarei și cufundă împărăția lui în întuneric ( 16, 10 – 11).

– A șasea cupă dă cale liberă pentru distrugerea Babilonului și pregătește bătălia ultimă și decisivă dintre Mesia și puterea armată antihristică ( 16, 17 – 21).

Distrugerea Babilonului ( capitala), cea care îl reprezintă pe Împăratul lumii, rivalul lui Dumnezeu ( 17, 1 – 19,5).

– Lui Ioan i se arată și i se explică ce reprezintă prostituata (curva) Babilonului (17, 1 – 18).

– Distrugerea Babilonului (18, 1 – 24).

– Cerul triumfă la distrugerea Babilonului, nunta Mielului este iminentă ( 19, 1 – 10).

Mesia osândește fiara, profetul mincinos și armata lor ( lupta lui Mesia)  (19, 11 – 21).

– Mesia se arată împreună cu oastea Sa pentru a lua parte bătălia decisivă.

– Un înger anunță distrugerea armatei dușmane lui Dumnezeu (19, 1 – 16).

– Fiara și profetul mincinos sunt prinși de vii și apoi aruncați în iezerul de foc (20, 7 – 10).

Învierea universală a morților  și judecata finală ( 20, 11 – 15).

Actul trei (21, 1 – 22,5).

Împărăția veșnică a lui Dumnezeu și a Ierusalimului cel ceresc – centrul unui nou pământ.

Noua creație ca loc al prezenței lui Dumnezeu, izvor al unei fericiri infinite și al vieții veșnice ( 21, 1 – 8).

Măreția și slava noului Ierusalim ( 21, 9 – 22, 5).

Încheiere ( 22, 6 – 21).

– Îngerul îi confirmă lui Ioan faptul că vedeniile de care a avut parte și i-au fost descoperite sunt vrednice de crezare ( 22, 6 – 9).

– Isus anunță venirea Lui, în viitorul apropiat, pentru a judeca lumea ( 22, 10 – 17).

– Sfântul Ioan interzice orice falsificare a cărții ( intervenție) și amenință cu pedeapsă aspră pe oricine va îndrăzni să o facă ( 22, 18 – 19).

– Domnul întărește că va veni iarăși ( 22, 20 a)

– După ce Ioan și Biserica confirmă mărturia Lui în această privință prin Amin, Îl roagă

Da, vino, Doamne (22, 20 b).

– Încheierea cărții prin invocarea harului peste cei ce vor primi Apocalipsa.

APOCALIPSA LUI IOAN – Revelația- partea I

http://www.youtube.com/watch?v=_MxlFKkJthI

APOCALIPSA LUI IOAN- Revelația- partea a IIa

http://www.youtube.com/watch?v=wGtrRrbiXe4

 

Cuvinte de încurajare..

 

În spatele oricărui învingător stă cineva care spune AM ÎNCREDERE ÎN TINE!
Când satan ți-aduce aminte de trecutul tău, adu-i aminte și tu de viitorul lui.
Dumnezeu merge în fața ta ca un ghid, în spatele tău ca un protector și lângă tine ca un prieten.
Sufletul n-ar avea curcubeu, dacă ochii n-ar avea lacrimi.
Nu există biruință fără suferință.
Fără credință te scufunzi…
În răcoarea zilei mă chemi să mă întâlnesc cu Tine… Mă cunoști atât de bine….știi fiecare celula din mine…fiecare lacrimă ce curge pe obraz… Cunoști suspinul meu…dorința mea…omul dinlăuntru… Cunosti teama…slăbiciunea…neputința mea… Dar cât de minunat ești Tu, căci ai ales să mă iubești asa cum sunt…până la capăt…! M-ai fermecat și cucerit cu iubirea Ta care a acoperit greselile mele… Mi-ai deschis ochii sa vad minunile Tale …și strălucirea Ta! Nimic nu se compară cu Tine…!

 

ioan-11-35-isus-plangea_babb50c98df445

Pe unde-am mers Iisuse, alături amândoi

Imagine

Pe unde-am mers, Iisuse, alături amândoi,
s-a prefăcut pietrişul ca pajiştile moi
şi toţi câţi vin în urmă pot merge-acum cântând,
picioarele rănite se vindecă trecând…

Unde-am căzut cu-o cruce, e-un cântec sau izvor,
să vindece-o iubire, să stâmpere un dor;
şi câţi ajung acolo ar sta uitaţi mereu,
căutând spre frumuseţe, plângând spre Dumnezeu.

Pe gratiile noastre de lacrimi şi de dor,
se împleteşte viţă cu rodul sfinţitor;
unde-au muncit genunchii bătătoriţi amar,
mulţimilor se-mparte acum ceresc grânar.

Pe dârele lăsate de-al sângelui şiroi,
au răsărit luceferi şi oşti cu steaguri noi;
şi unde-a fost Golgota cu jertfa cea mai grea,
se-nalţă azi altarul de flacără şi nea.

…O, cât vei fi cu mine, Iisuse, orişicând
din temniţe-au să crească minunile cântând,
mormintele-au să-nvie nemuritori eroi;
Iisus – să mergem veşnic alături amândoi!

( Traian Dorz )

Vremea sfârșitului este aproape

„Fără străpungerea inimii şi zdrobirea lăuntrică născută din durerea inimii, convertiţii rămân la nivel orizontal, examinând tot ce ţine de Ortodoxie după părerile lor personale şi încrezându-se în greşitele concluzii ale minţilor lor logice”

(Seraphim Rose)
„De nu vă veţi întoarce şi să fiţi precum pruncii, nu veţi intre în împărăţia cerurilor.”

(Mt. 18:3)
„Este mai târziu decât credeţi! Grăbiţi-vă deci ca să faceţi lucrarea lui Dumnezeu”

(Seraphim Rose)