Prigoana împotriva mediului universitar

 

Prigoana a cuprins şi mediul universitar. Sute de cadre didactice de la Universităţile din Bucureşti, Iaşi şi Cluj s-au văzut nevoite să-şi părăsească locurile de muncă. Numai la Facultatea de Medicină a Universităţii din Cluj, potrivit in­formaţiilor profesorului Victor Coroianu, 92 de cadre didac­tice – profesori, şefi de lucrări, asistenţi şi preparatori, „elita Clujului”, au fost îndepărtaţi, „majoritatea devenind şomeri, fără nici o existenţă asigurată, şi aceasta în pragul iernii”.

Multe personalităţi ştiinţifice şi culturale au fost aruncate în închisoare. Cunoscutul filosof Ion Petrovici, de pildă, a pri­mit la începutul lunii iunie 1945, în baza Legii nr. 312 din 24 aprilie acelaşi an, domiciliu obligatoriu, fiind păzit de organele de ordine publică. Ulterior, el va fi condamnat la zece ani de muncă silnică. Un alt filosof cunoscut al vremii, Nicolae Bagdasar, cu studii în Germania, a fost arestat deoa­rece, începând cu anul 1942, îndeplinise funcţia de director al „Casei Şcoalelor”. în această calitate, sub regimul antonescian, în plin război, a editat şi difuzat în instituţiile de învăţământ manuale destinate elevilor. Nicolae Bagdasar a cumpărat de asemenea cărţi scrise de o serie de personalităţi ale vremii, contribuind la ameliorarea situaţiei lor finan­ciare. În schimb, fratele său, Dumitru Bagdasar, a fost de­semnat ministru al Sănătăţii sub regimul comunist, iar după moartea sa, soţia sa Florica i-a preluat funcţia.

La 18 mai 1946 a fost arestat şi depus la Arsenalul Armatei Mircea Vulcănescu, împreună cu alţi intelectuali de vază. Profe­sorul Dumitru Drăghicescu, reputat sociolog şi politolog li­beral, a preferat sinuciderea, aruncându-se, potrivit lui C. Rădulescu-Motru, „de la etajul de sus al casei pe trotuar”.

Alţi cărturari ai epocii s-au ascuns timp îndelungat de orga­nele Poliţiei şi Siguranţei. Nichifor Crainic, spre exemplu, a fost pribeag prin ţară după 23 august 1944 până în data de 27 mai 1947. A poposit mai întâi la Sibiu, fiind găzduit de Mănăstirea Arpaşu, ctitorie a domnitorului Constantin Brâncoveanu. De acolo s-a deplasat către Alba Iulia, apoi a ajuns în Lacrămul lui Blaga. După aceea a mers la Abrud, Blăjani, în zona Munţilor Apuseni, la unul din izvoarele Crişului Alb. A trecut apoi prin Brad, iar ultimul refugiu a fost la Cerghid, la părintele Ioan Sămărghitean. Nichifor Crainic, socotit „criminal de război”, i-a cerut preotului să-l predea legiunii de jandarmi, lucru care de altfel s-a şi întâmplat la sfârşitul lunii mai 1947. De asemenea, doctorul Gheorghe Fulgeanu, fost director al Spitalului de Stat din Bacău, „a plecat în septembrie 1948 la Mănăstirea Neamţu cu intenţia de a se călugări”. Tot aici au stat până în octombrie 1948, beneficiind de protecţia stareţului Melchisedec, Dumitru şi Olga Sturdza.

Alţii, după luni de pribegie, au trecut în Iugoslavia, sperând să scape de iadul din România. Aşa a procedat colo­nelul Alexandru Badea Constantinescu, care a ajuns mai întâi la Biserica Albă, pe 14 octombrie 1948. Prins de gră­niceri, a fost încarcerat la închisoarea din Panciova, fiind apoi predat autorităţilor române”. Alţii însă au reuşit să treacă în ţara vecină, condusă de Iosif Broz Tito. Un grup de cinci tineri format din Constantin Nistorică, Mihai Amarandei, Cornel Onaca, Teodor Doca şi Teodor Teodorof au în­cercat, fără succes, trecerea frontierei româno-iugoslave. Potrivit relatărilor după cinci decenii ale unuia dintre teme­rari, Cornel Onaca, chiar sublocotenent la Miliţia judeţului Bihor din Oradea Mare, cei cinci s-au întrunit pe data de 1 iulie 1951 în staţiunea balneoclimaterică Băile Felix, unde au luat hotărârea de a pleca definitiv din ţară, între cei cinci se afla însă un „turnător” infiltrat de organele represive ale statului, în persoana locotenentului de miliţie Teodor Teo­dorof, care le-a dejucat întreg planul. De aceea, toţi con­spiratorii, în afară de odiosul denunţător, au fost arestaţi în seara zilei de 3 iulie 1951, fiind condamnaţi apoi, după o mi­nuţioasă anchetă care a durat circa zece luni, la ani grei de închisoare. Cornel Onaca a primit mai întâi 12 ani de detenţie. Procurorii au făcut recurs, iar pedeapsa a crescut la 15 ani de muncă silnică, nu numai pentru trecerea frau­duloasă a frontierei, ci îndeosebi ca urmare a… subminării ordinii de stat.

(Constantin I. Stan – Crucea reeducării)

 

http://www.fericiticeiprigoniti.net

 

„Binecuvântată fii închisoare!”

 

nicoleta-valeria-grossu

 

Nicoleta-Valerie Grossu

  • Născută: 04 Iulie 1919
  • Locul nașterii: Turnu Măgurele, Teleorman
  • Ocupația la arestare: funcționară
  • Întemnițată timp de: 4 ani
  • Întemnițată la: Mislea, Ghencea, Grădina, Târgșor
  • Data adormirii: 14 Ianuarie 1996
  • Locul înmormântării: Cimitirul Sfânta Vineri, București

 

 

Nicole-Valerie Grossu, o femeie cu destin exceptional

 

Diderot spunea: „Când scrii despre femei, să-ţi moi pana în culoriie curcubeului şi să presari rândurile cu pulbe­rea de pe aripile fluturilor”.

Dar cum să scrii despre  Nicole-Valerie Grossu, o femeie cu ddestin exceptional, care a trăit parcă după înaltul ideal al lui Pestalozzi: „Totul, pentru alţii, pentru sine, ni­mic!”?

Nepoată a marelui om de Stat Iuliu Maniu, un martir al neamului nostru, Nicole  s-a angajat încă de la in­stalarea blestemului comunist în România, în lupta pentru apărarea valorilor româneşti şi a identităţii noastre, în pericol de moarte.

Este arestată şi cunoaşte calvarul închisorilor comu­niste. În închisoarea de femei, Nicole duce o acţiune permanentă de apostolat laic creştin. Cum s-a întâmplat cu sufletele alese, iese întărită din acest apocalips. Ea mulţumeşte lui Dumnezeu pentru această încercare, din care va ieşi mai târziu mărturia „Benie sois-tu, prison”.

Reuşind cu greu să ajungă la Paris, în anul 1969, ce­re azil politic, împreună cu soţul său, Sergiu Grossu, poet şi scriitor, fost, de asemenea, deţinut politic.

La Paris, situaţia era extrem de grea. Majoritatea in­telectualilor francezi milita pentru stânga. Eugen Ionescu po­vestea cum un anume Labro l-a declarat „fascist”, din cauza atitudinii sale anticomuniste.

În această atmosferă sumbră, Sergiu Grossu şi soţia sa au înfiinţat revista „Catacombes” în care apărau pe creşti­nii de după Cortina de fier de persecuţiile comunismului, această odioasă filozofie anticreştină şi atee. Timp de 21 de ani, cu dificultăţi indescriptibile, dar şi cu o voinţă tare, au apărat Biserica din catacombe. Revista era solicitată pe toate continentele. Nicole a condus la Paris asociaţia A.E.E.S. (Acţiunea evanghelică pentru Biserica tăcerii), colectând fonduri pentru ajutorarea românilor oropsiţi.

Apoi a publicat cartea „Benie sois-tu, prison!“, titlu inspirat din opera marelui Soljeniţân. Cu sute de ani înainte, Shakespeare spunea „Temniţă, te binecuvântez!”. Cartea a fost tradusă în nenumărate limbi occidentale.

În anul 1980, regimul Ceauşescu m-a obligat să pă­răsesc ţara. În anul 1981, trebuia să trec în faţa unei comisii franceze pentru handicapaţi. Torturile din închisorile comu­niste îşi spuneau cuvântul. O perioadă nu am primit nici un ban. Doamna Grossu a aflat şi cu mare generozitate m-a ajutat din fondurile asociaţiei ce o conducea.

Făcea mari eforturi să trimită medicamente şi ali­mente în ţară. Şi în primul rând, biblii! Îmi spunea că nu dormea nopţi întregi, cu gândul la suferinţele românilor. Nu voi uita niciodată ce tristă a fost când i-am povestit cum a fost asasinată familia Economu (care-i era rudă) de cruda se­curitate a lui Tito.

A venit anul 1989. Am fost primul care i-am comu­nicat începutul revoltei de la Timişoara. Ea era plină de spe­ranţă, ca toţi românii. Dar calvarul nostru nu se sfârşise.

Cu sănătatea zdruncinată de anii de închisoare stalinistă, după o viaţă de eforturi şi griji, Nicole ne-a părăsit la 14 ianuarie 1996, cerând soţului cu limbă de moarte, să o înmormânteze în pământul românesc. A lăsat în urmă un soţ îndurerat şi mulţi prieteni care-i vor păstra o cu­rată amintire.

Doamna Grossu a murit plină de speranţă, ca în poe­zia lui Nichifor Crainic:

„Mă va ’nveli, spumoasă, pe crestele din hău,
O pretutindenească vibrare de lumină.
Mă voi topi în boarea de muzică divină,
Despovărat de zgura părerilor de rău.“

Pomeneşte-o, Doamne, întru împărăţia Ta!

http://www.fericiticeiprigoniti.net/nicoleta-valeria-grossu/2330-nicole-valerie-grossu-o-femeie-cu-destin-exceptional

 

„Binecuvântată fii închisoare!” un film dupa intamplari adevarate din viata Nicoletei Valeria Grossu

 

 

Mai multe detalii despre Nicoleta la linkul:

http://www.fericiticeiprigoniti.net/nicoleta-valeria-grossu?limitstart=0