Prigoana împotriva tinerilor legionari

 

Cel mai mare pericol pentru comuniştii aflaţi la putere îl reprezentau însă studenţii, deoarece ideile legionare în­cepuseră să-şi facă tot mai mult simţită prezenţa în rândurile lor. Diriguitorii de la Moscova şi Bucureşti ştiau foarte bine că tinerii reprezintă o categorie vulnerabilă, mai lesne de manipulat, prin urmare mai uşor de influenţat, dar care s-ar putea adapta ceva mai repede noului regim politic.

Locul cel mai nimerit de a cunoaşte şi aprofunda con­cepţiile marxist-leniniste era închisoarea, ferită de ochii unor curioşi şi unde se puteau utiliza metode de constrângere. In noaptea de 14/15 mai 1948 au avut loc masive arestări ale unor membri aparţinând Mişcării Legionare ori Frăţiilor de Cruce. Această acţiune de amploare s-a desfăşurat pe tot cu­prinsul ţării. Ea s-a derulat concomitent în marile oraşe, la ora stabilită. Factorul surpriză a făcut ca mulţi legionari să nu se poată ascunde la rude sau prieteni. Martor al drama­ticelor evenimente, fostul deţinut politic Traian Popescu susţine, după aproape şase decenii, într-o discuţie cu Gabriel Stănescu, că numeroasele arestări s-au făcut potrivit unui plan dinainte stabilit, conform Ordinului nr. 5 al lui Teohari Georgescu din 13 mai 1948. Organele de ordine şi Siguranţa au întocmit din vreme tabele nominale cu persoanele care trebuiau să fie reţinute în acea nouă „noapte comunistă a Sfântului Bartolomeu”. Potrivit aceluiaşi, „s-au alcătuit echipe speciale formate din trei persoane. Şeful echipei era de regulă agent al Siguranţei Statului, organism încă în func­ţiune. El a primit un plic închis conţinând adresele celor care urmau să fie arestaţi, dar nu avea voie să-l deschidă înainte de plecare”.

La rândul său, părintele Gheorghe Calciu, la vremea aceea student la Medicină, notează în nişte însemnări con­fiscate de Securitate că „arestările au început în ziua de 15 mai. Era o acţiune masivă, spectaculoasă, desfăşurată pe în­treaga ţară şi după un plan minuţios stabilit. Teohari Georgescu, ministrul de Interne şi Ana Pauker şi-au calculat lovi­tura cu sânge rece. Securitatea [Siguranţa – n. n.] întocmise vreme de peste trei ani dosarele tuturor grupărilor care pro­liferau în ţară şi al tuturor indivizilor periculoşi […] Comu­niştii, care fuseseră o simplă fracţiune a Internaţionalei co­muniste, suplineau lipsa totală de popularitate prin forţă şi violenţă. Nici nu exista altă cale […]. Teohari Georgescu şi consilierii lui s-au servit de vechea poliţie, care deţinea şi informaţiile despre Mişcarea Legionară, dar şi unele date compromiţătoare despre membrii Partidului Comunist, date care puteau fi folosite la nevoie împotriva oricui”.

Comuniştii au utilizat şi Siguranţa Statului. Membrii ei, dar şi poliţiştii, respectiv jandarmii în mare parte, au dovedit în acei ani tulburi exces de zel în favoarea noilor autorităţi prosovietice, în speranţa menţinerii lor pe posturile deţinute şi înainte de 6 martie 1945. Când şi-au format ca­drele necesare proprii, comuniştii români nu numai că i-au alungat din posturile respective, dar i-au aruncat, după pro­cese sumare, în închisori şi lagăre.

Dumitru Bacu susţine în excelenta sa lucrare dedicată „fenomenului Piteşti” că „organele de ordine publică au reţi­nut o mie de studenţi din centre universitare – Bucureşti, Iaşi şi Cluj”.

În schimb, un alt deţinut politic, Grigore Dumitrescu, considera într-o carte publicată la Munchen în limba româ­nă, acum mai bine de trei decenii, că avem de a face cu cinci mii de tineri studenţi arestaţi. Părintele Gheorghe Calciu – Dumitreasa, care a trăit acele momente cumplite, susţine în­tr-o discuţie amplă cu Monahul Moise de la Mănăstirea Oaşa, că atunci, în mai 1948, „au fost peste zece mii de arestaţi”.

La rândul său, tânărul avocat buzoian Nicolae (Nicu) Păun afirmă în memoriile sale, publicate după aproape cinci decenii, că „în noaptea de 14/15 mai 1948, în toată ţara s-au făcut masive arestări. Duba neagră, devenită celebră, funcţi­ona fară întrerupere în cursul nopţii, după procedee necu­noscute până atunci. Sunt informaţii că în Buzău fuseseră arestate cam 60-70 de persoane din toate categoriile sociale: muncitori, ţărani, intelectuali’.

Un alt martor al acestor evenimente dramatice, Cornel Drăgoi, notează în însemnările sale, tipărite după decembrie 1989, că noaptea respectivă a fost „cea mai celebră a Se­curităţi!, când au arestat pe toţi elevii şi studenţii care erau în evidenţa lor ca legionari […]. în satul Olaru [lângă Călăraşi – n. n.], unde mă găseam, erau douăzeci şi patru. Într-o şoapte i-au luat pe toţi”.

Aflat şi el printre miile de reţinuţi, scriitorul şi eseistul Dan Lucinescu descrie în cartea sa de rememorări aceste clipe de coşmar astfel: „Tot ce a fost frumos şi nobil a fost călcat în picioarele hâde de cel mai monstruos fenomen al istoriei comunismului bolşevic. Pericolul morţii întinse aripa neagră asupra miilor de tineri care erau legaţi de tradiţiile poporului”.

Nu peste multă vreme va începe procesul de reeducare a tinerilor arestaţi şi azvârliţi în Gulagul românesc.

(Constantin I. Stan – Crucea reeducării)

 

http://www.fericiticeiprigoniti.net

– – – – – – – – – – – – –

Părintele Justin Pârvu despre iluzia partidelor politice de azi. „Noțiunea de Ceaușescu au transformat-o în noțiunea de partid”

 

Părinte, credeți că se mai pot forma partide de încredere care să reprezinte cu adevărat interesele românilor?

Maică, după 89 toate partidele care s-au format, s-au format pe baza acestui bloc comunist. Din blocul ăsta comunist a apărut apoi ciupercăraia de partide de astăzi, dar au aceeași rânduială, aceeași concepție, aceeași gândire comunistă. Pentru că ei au știut și știu întotdeauna să joace un teatru foarte elegant în fața unei națiuni care e indusă în eroare de toată manevra asta politică. Și au o experiența de atâta vreme, încât nu le poți sta în față cu adevărul, cu cinstea, cu corectitudinea.

Sunt multe probe că ar fi falsificat revoluția și că Gorbaciov a avut un rol important în formarea Guvernului postdecembrist.

Păi nu vezi acuma că aceleași fețe apar în mai toate manifestările importante politice? Parcă nu ar mai exista în lumea asta a noastră politică alți bărbați și oameni care au avut o valoare și au o activitate în cadrul național și care au murit pentru realizarea acestei nații. Politicienii de azi stau acum și benchetuiesc pe ruinele și osemintele martirilor, celor care au luptat. E adevărat că așa se întâmplă, unii mor și alții poartă decorații, dar chiar în halul acesta? E mârșavă toată politica asta.

 Dar credeți că poporul român își va menține unitatea, ca să nu mai spun de Basarabia, sau ne vom dezmembra?

Maică, unitatea ține undeva de mila Domnului, dar cu românii și cu armata care doar defilează, nu faci niciun front împotriva unei eventuale încercări. Dar astăzi, dragul meu, de la masa politică și diplomatică se stabilește unitatea sau dezmembrarea unei națiuni. Nu te mai cucerește cu aviația, cu tancurile și cu forțele. Și înainte erau trădările și toate manevrele acestea politice, dar azi a devenit un principiu. Atunci era un început al dezastrului care noi îl trăim astăzi. Ne uităm la 1944, când a început declinul nostru, ce știam noi de toate manevrele și toate tratativele ascunse care se duceau la Yalta, la Malta când toate țările erau împărțite pe blocuri și dați sub stăpânirea chinejilor, dați sub stăpânirea americanilor, sub stăpânirea rușilor și ne-au împărțit cum ai diseca un cadavru de experiență? Nu știa nimeni, doar s-au trezit cu steagurile puse și manifestând în cinstea marii armate victorioase. Armata victorioasă era în pământ și ăștia, cum am spus, benchetuiau pe seama lor, fără niciun respect. În fond ce să faci cu tot putregaiul ăsta de politicieni la ora actuală? Începând de la 1944 și până în prezent scena politică e o salată orientală de care nu mai scăpăm nici până azi; pleacă unii, vin alții. Nu s-a schimbat nimic, nicio transformare câtuși de puțin. Să-l vezi țăranul nostru sărac în ce hal a ajuns la el în țară, la el acasă…

Dar vedeți, Părinte, tot țăranul ăsta votează aceeași culoare și el…

Păi dacă nu îi spune nimeni nimic altceva, măi? Tot asta îi bagă în cap, se duce primarul, cu notarul, cu toată organizația asta comunală și îl amețește cu te miri ce pe-acolo. „Ce faci măi, Ioane, unde mergem? Cu cine votăm?”. „Păi tot ce-am avut și până acum”. „Păi hai măi, așa, hai să mergem”. Îi mai dă un păhărel si i-ai pecetluit o soartă pe 40, 50 de ani. Dacă nu știe, nu are habar săracul dar nici orientare. E amețit de conferințe, ședințe la radiouri, televizor.

Ce rol are televiziunea și presa până la urmă? În favoarea sau în defavoarea adevărului?

În favoarea noastră nu este în niciun caz. Că de altfel, dacă ai încerca să demarezi o anchetă jurnalistică și să spui un adevăr, păi nu-ți dă voie, nu te lasă. Nu-ți dă voie că este al lor pus acolo pe post, stăpânit, sub controlul lor și poporul ăsta nu știe, nu află decât ceea ce îi dă partidul. Pe vremea lui Ceaușescu nu era tot la fel? Nu gândește nimeni decât Ceaușescu, acuma i-a dat o nuanță mai largă, partidul. Atuncea era Ceaușescu creierul, acum partidul e creierul. Noțiunea de Ceaușescu au transformat-o în noțiunea de partid. Iar alegerile astea sunt așa ca un fum dat din avion peste poporul acesta, nu au niciun rost. Sunt niște ocazii de a câștiga și de a cheltui țara niște bani, niște sume enorme. Asta îi trebuie țării noastre în sărăcia în care suntem? Cheltuielile astea enorme care se fac fără rost în campania electorală? Iar țăranul nostru săracul ia și curăță cartofi, de aceea nu-i are[2].

Dar acum chiar dacă o națiune ar vrea să-și aleagă un om dorit, nu te mai lasă Europa Centrală, și tot nu iese cine vrei tu.

Și în cazul în care nu ai pe cine să alegi, ce faci? E bine totuși să alegi răul cel mai mic?

Măi, nu faci decât să împlinești o dispoziție. Hai că mă duc să votez că e o datorie de cetățean, chipurile. Dar eu când mă duc la alegeri ar trebui să aleg pe cineva pe care să îl propun eu, nu care mi-l impun ei pe listă. Atunci care e diferența dintre Partidul Comunist Ceaușescu și Partidul Comunist Iliescu sau Constantinescu? Nicio deosebire. Ei îți impun oamenii de partid, iar dacă vrei să aduni tu singur semnături, nu te lasă. Tu deranjezi mitul politic, nu ai voie.

 Deci nu avem un candidat care să ne reprezinte.

Și chiar dacă ai avea așa un candidat să te reprezinte îți dă acolo un 5%  dar nu ai nici o influență. Ăștia ți-o iau înainte, „alesul poporului” zice.

Dar cum credeți că putem schimba comunismul în politica românească?

Păi cine să schimbe comunismul din România? Comunismul din România nu se schimbă așa de ușor, așa cum și poporul evreu a trebuit să stea atâția ani în robie ca să dobândească pământul făgăduinței.  Așa și aici, trebuie să treacă timp ca să piară din neam în neam sămânța de comunist. Și astfel trebuie să ai răbdare, pentru că Dumnezeu îngăduie. Iar acești politicieni sunt oameni care au o experiență foarte adâncă, crescuți la Moscova, crescuți în centrele astea mari politice de manevră și nu ai cum să reziști în fața lor. Deci tot politică comunistă se desfășoară în continuare. El își pune în sfârșit o eșarfă cu care mărșăluiește în fața poporului. Și care popor? Care nu mai există? În urmă sunt însă martirii de la Timișoara, martirii revoluției, pe care acum calcă în picioare. Jertfa lor îi mai ustură.

 

[2] În sensul că nu se interesează să afle mai mult.

 

 

http://www.atitudini.com

 

 

 

Pustnicul Serafim din muntele Rarău: Ierarhii ecumeniști ar da toată turma spre pieire, decât să renunțe la o semnătură politică

 

Iubiți frați în Domnul,

Trăim în vremuri de cumpănă a Bisericii, când ni se cere, ca în primele veacuri de creștinism, să mărturisim dreapta credință. Acum nu mai vin cu pedepse inumane, căci nu sunt în acord cu drepturile omului, dar ne vând prin tratate și acte ascunse, la care noi nu avem niciun cuvânt de spus. Au confiscat Biserica doar pentru ei, iar ei la rândul lor sunt în mâinile mai marilor acestei lumi, ce decid soarta omenirii. Asta pe cât îngăduie Atotputernicul Dumnezeu, pentru a ne vădi necredința și pentru a ne cerne.

De când a avut loc falsul sinod din Kolimbari, în insula Creta, tulburarea, dezbinarea și prigoana au fost roadele ce le-am văzut fiecare dintre noi la nivelul întregii Ortodoxii. Acest lucru nu s-a mai întâmplat cu niciun Sinod Ecumenic, deși s-a vrut a fi și chiar s-a autonumit „Sfânt și Mare”. Ce concluzie putem trage din aceste roade pe care le-am văzut, decât că nu a fost de la Duhul Sfânt. Cât privește aspectele teologice, cred că au fost îndeajuns lămurite, pentru cine a căutat să afle Adevărul. Aș întreba doar atât: era nevoie de un sinod, făcut doar pentru a-i numi pe eretici, biserici?

Este dureros că cei ce se numesc și așa ar trebui să fie, Părinte Patriarh, Părinte Mitropolit, Părinte Episcop, nu arată dragoste părintească față de fiii ce se necăjesc pe bună dreptate de apostazia acestui fals sinod. Dimpotrivă, ei pun biciurile și-i izgonesc în vâltoarea lumii. Asta e durerea cea mare, căci vedem că ei sunt lupi, iar nu păstori. Ei ar pierde întreaga turmă, decât să renunțe la o semnătură politică. Căci, să știți fraților, ce s-a petrecut în Creta a fost cu ordin direct de la slujitorii antihristului ce va sluji peste acest amestec de religii.

Să nu ne punem nădejdea în oameni, căci acum oamenii au mai multă frică de legi, iar legile le schimbă după interesele lor. Să avem nădejde că Hristos ne va ajuta până în ultima clipă, mai ales atunci când nu mai vedem nicio nădejde. Trebuie să stăm în Biserica Sfinților Părinți, păstrând neschimbată învățătura de la Duhul Sfânt, căci și Domnul va fi cu noi și nu avem de cine ne teme. Noi nu schimbăm nimic și nu plecăm nicăieri! Așa ne vom mântui. Răbdați până la capăt. Rugați-vă neîncetat unii pentru alții. Maica Domnului să ne mântuiască pe toți! Amin

 

Sursa:

http://sinodultalharesc.tk/pustnicul-serafim-din-muntele-rarau-ierarhii-ecumenisti-ar-da-toata-turma-spre-pieire-decat-sa-renunte-la-o-semnatura-politica/

 

Piloții orbi

 

Imoralitatea clasei conducătoare româneşti, care deţine „puterea” politică de la 1918 încoace, nu este cea mai gravă crimă a ei. Că s-a furat ca în codru, că s-a distrus burghezia naţională în folosul elementelor alogene, că s-a năpăstuit ţărănimea, că s-a introdus politicianismul în administraţie şi învăţământ, că s-au deznaţionalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva siguranţei statului şi toate aceste atentate contra fiinţei neamului nostru, ar putea – după marea victorie finală – să fie iertate.

Memoria generaţiilor viitoare va păstra, cum se cuvine, eforturile şi eroismul anilor cumpliţi 1916-1918 – lăsând să se aştearnă uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor.

Dar cred că este o crimă care nu va putea fi niciodată uitată: aceşti aproape douăzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai că i-am pierdut (şi când vom mai avea înaintea noastră o epocă sigură de pace atât de îndelungată?!) – dar i-am folosit cu statornică voluptate la surparea lentă a statului românesc modern. Clasa noastră conducătoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a făcut vinovată de cea mai gravă trădare care poate înfiera o elită politică în faţa contemporanilor şi în faţa istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politică. Nu e vorba de o simplă găinărie politicianistă, de un milion sau o sută de milioane furate, de corupţie, bacşişuri, demagogie şi şantaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însăşi existenţa istorică a neamului românesc: oamenii care ne-au condus şi ne conduc nu mai văd.

Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase şi mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europă – luntrea statului nostru este condusă de nişte piloţi orbi. Acum, când se pregăteşte marea luptă după care se va şti cine merită să supravieţuiască şi cine îşi merită soarta de rob – elita noastră conducătoare îşi continuă micile sau marile afaceri, micile sau marile bătălii electorale, micile sau marile reforme moarte.

Nici nu mai găseşti cuvinte de revoltă. Critica, insulta, ameninţarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii aceştia sunt invalizi: nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de căpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.

Istoria cunoaşte unele exemple tragice de state înfloritoare şi puternice care au pierit în mai puţin de o sută de ani fără ca nimeni să înţeleagă de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldaţii tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Şi deodată, statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani după aceea, cetăţenii fostelor state glorioase îşi pierd limba, credinţele, obiceiurile – şi sunt înghiţiţi de popoare vecine.

Luntrea condusă de piloţii orbi se lovise de stânca finală. Nimeni n-a înţeles ce se întâmplă, dregătorii făceau politică, neguţătorii îşi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste şi ţăranii de ogorul lor. Numai istoria ştia că nu va mai duce multă vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însuşirile în afară de cea capitală: instinctul statal.

Crima elitelor conducătoare româneşti constă în pierderea acestui instinct şi în înfiorătoarea lor inconştienţă, în încăpăţânarea cu care îşi apără „puterea”. Au fost elite româneşti care s-au sacrificat de bună voie, şi-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducătorilor noştri politici, departe de a dovedi această resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stă în putinţă ca să-şi prelungească puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambiţiile pe care şi le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Şi nu în aceste câteva miliarde risipite şi câteva mii de conştiinţe ucise stă marea lor crimă, ci în faptul că măcar acum, când încă mai este timp, nu înţeleg să se resemneze. […]

Ştiu foarte bine că evreii vor ţipa că sunt antisemit, iar democraţii că sunt huligan sau fascist. Ştiu foarte bine că unii îmi vor spune că „administraţia” e proastă – iar alţii îmi vor aminti tratatele de pace, clauzele minorităţilor. Ca şi când aceleaşi tratate au putut împiedica pe Kemal Paşa să rezolve problema minorităţilor măcelărind 100.000 de greci în Anatolia. Ca şi când iugoslavii şi bulgarii s-au gândit la tratate când au închis şcolile şi bisericile româneşti, deznaţionalizând câte zece sate pe an. Ca şi când ungurii nu şi-au permis să persecute făţiş, cu închisoarea, chiar satele germane, ca să nu mai vorbesc de celelalte. Ca şi când cehii au şovăit să paralizeze, până la sugrumare, minoritatea germană!

Cred că suntem singura ţară din lume care respectă tratatele minorităţilor, încurajând orice cucerire de-a lor, preamărindu-le cultura şi ajutându-le să-şi creeze un stat în stat. Şi asta nu numai din bunătate sau prostie. Ci pur şi simplu pentru că pătura conducătoare nu mai ştie ce înseamnă un stat, nu mai vede.

Pe mine nu mă supără când aud evreii ţipând: „antisemitism”, „Fascism”, „hitlerism”! Oamenii aceştia, care sunt oameni vii şi clarvăzători, îşi apără primatul economic şi politic pe care l-au dobândit cu atâta trudă risipind atâta inteligenţă şi atâtea miliarde. Ar fi absurd să te aştepţi ca evreii să se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi şi cu foarte multe obligaţii – după ce au gustat din mierea puterii şi au cucerit atâtea posturi de comandă. Evreii luptă din răsputeri să-şi menţină deocamdată poziţiile lor, în aşteptarea unei viitoare ofensive – şi, în ceea ce mă priveşte, eu le înţeleg lupta şi le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul.

Tristeţea şi spaima mea îşi au, însă, izvorul în altă parte. Piloţii orbi! Clasa aceasta conducătoare, mai mult sau mai puţin românească, politicianizată până în măduva oaselor – care aşteaptă pur şi simplu să treacă ziua, să vină noaptea, să audă un cântec nou, să joace un joc nou, să rezolve alte hârtii, să facă alte legi. Acelaşi şi acelaşi lucru, ca şi când am trăi într-o societate pe acţiuni, ca şi când am avea înaintea noastră o sută de ani de pace, ca şi când vecinii noştri ne-ar fi fraţi, iar restul Europei unchi şi naşi. Iar dacă le spui că pe Bucegi nu mai auzi româneşte, că în Maramureş, Bucovina şi Basarabia se vorbeste idiş, că pier satele româneşti, că se schimbă faţa oraşelor – ei te socotesc în slujba nemţilor sau te asigură că au făcut legi de protecţia muncii naţionale.

Sunt unii, buni „patrioţi”, care se bat cu pumnul în piept şi-ţi amintesc că românul în veci nu piere, că au trecut pe aici neamuri barbare etc. Uitând, săracii că în Evul Mediu românii se hrăneau cu grâu şi peşte şi nu cunoşteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitând că blestemul a început să apese neamul nostru odată cu introducerea secarei (la sfârşitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul grâului. Au venit apoi fanarioţii care au introdus porumbul – slăbind considerabil rezistenţa ţăranilor. Blestemele s-au ţinut apoi lanţ. Mălaiul a adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (în Moldova se bea până în secolul XVI bere), austriecii în Ardeal şi „cultura” în Principate au adus sifilisul. Piloţii orbi au intervenit şi aici, cu imensa lor putere politică şi administrativă.

Toată Muntenia şi Moldova de jos se hrăneau iarna cu peşte sărat; căruţele începeau să colinde Bărăganul îndată ce se culegea porumbul şi peştele acela sărat, uscat cum era, alcătuia totuşi o hrană substanţială. Piloţii orbi au creat, însă, trustul peştelui. Nu e atât de grav faptul că la Brăila costă 60-100 lei kilogramul de peşte (în loc să coste 5 lei), că putrezesc vagoane întregi cu peşte ca să nu scadă preţul, că în loc să se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brăilei se recoltează numai 5 vagoane şi se vinde numai unul (restul putrezeşte), grav e că ţăranul nu mai mănâncă, de vreo 10 ani, peşte sărat. Şi acum, când populaţia de pe malul Dunării e secerată de malarie, guvernul cheltuieşte (vorba vine) zeci de milioane cu medicamente, uitând că un neam nu se regenerează cu chinină şi aspirină, ci printr-o hrană substanţială.

Nu mai vorbiţi, deci, de cele şapte inimi în pieptul de aramă al românului. Sărmanul român, luptă ca să-şi păstreze măcar o inimă obosită care bate tot mai rar şi tot mai stins. Adevărul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistenţa sa legendară de acum câteva veacuri. În Moldova şi în Basarabia cad chiar de la cele dintâi lupte cu un element etnic bine hrănit, care mănâncă grâu, peşte, fructe şi care bea vin în loc de ţuică.

Noi n-am înţeles nici astăzi că românul nu rezistă băuturilor alcoolice, ca francezul sau rusul bunăoară. Ne lăudăm că „ţinem la băutură”, iar gloria aceasta nu numai că e ridiculă, dar e în acelaşi timp falsă. Alcoolismul sterilizează legiuni întregi şi ne imbecilizează cu o rapiditate care ar trebui să ne dea de gândit.

…Dar piloţii orbi stau surâzători la cârmă, ca şi când nimic nu s-ar întâmpla. Şi aceşti oameni, conducători ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bună-credinţă, şi cu bunăvoinţă; numai că, aşa orbi cum sunt, lipsiţi de singurul instinct care contează în ceasul de faţă – instinctul statal – nu văd şuvoaiele slave scurgându-se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pământ românesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia şi meseriile care dispar lăsând locul altor neamuri… Nu simt că s-au schimbat unele lucruri în această ţară, care pe alocuri nici nu mai pare românească.

Uneori, când sunt bine dispuşi, îţi spun că n-are importanţă numărul evreilor, căci sunt oameni muncitori şi inteligenţi şi, dacă fac avere, averile lor rămân tot în ţară. Dacă aşa stau lucrurile nu văd de ce n-am coloniza ţara cu englezi, căci şi ei sunt muncitori şi inteligenţi. Dar un neam în care o clasă conducătoare gândeşte astfel, şi-ţi vorbeşte despre calităţile unor oameni străini – nu mai are mult de trăit. El, ca neam, nu mai are însă dreptul să se măsoare cu istoria…

Că piloţii orbi s-au făcut sau nu unelte în mâna străinilor – puţin interesează deocamdată. Singurul lucru care interesează este faptul că nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a ştiut şi nu ştie ce înseamnă un stat. Şi asta e destul ca să începi să plângi.

 

Sursa:

http://axa.info.ro/politica/pilotii-orbi/

 

Realitatea conspiratiei

 

 

In varianta PDF :

protocoalele-inteleptilor-sionului

 

 

 

Cuvantul Capitanului Codreanu – Mizeria politicianista!

 

392full-corneliu-zelea-codreanu

În cele ce urmeazã înfãtisez în câteva linii aspectul general al vietii noastre publice în mijlocul si în contra cãreia se înfiripa organizatia „Arhanghelul Mihail”. 

Guvernul Averescu cãzuse de vreo lunã. La 7 iulie 1927 au venit liberalii. Au fãcut alegeri noi. Ca de obicei guvernul a avut majoritate. Totusi el avea de înfrânt, prin orice mijloace, marele curent popular nãscut în jurul Partidului national-tãrãnesc. Biata masã a poporului român alerga de la partid la partid, de la promisiune la promisiune, legându-si de fiecare, cu credinta ei secularã, cele mai c urate nãdejdi, dar întorcându-se înselatã si amãrâtã, cu toate sperantele zdrobite, când de la unul, când de la altul. Aceasta, pânã când va întelege odatã, cã a intrat în mâna unor cete puse pe câstig si pe pradã.

Erau trei partide mai mari: liberal, averescan si national tãrãnesc. Pe lângã ele si altele mai mici.

În fond, nu exista între ele nici o deosebire. Numai formele si interesele personale le deosebeau. Acelasi lucru sub alte forme. Nu aveau nici mãcar justificarea unor pãreri deosebite. Singurul lor mobil sufletesc adevãrat era: religia interesului personal, pe deasupra oricãror dureri ale tãrii si a oricãror interese ale neamului. De aceea spectacolul luptelor politice era dezgustãtor. Fuga dupã bani, dupã situatii personale, dupã avere si plãceri, dupã pradã, dãdea un aspect de dusmãnie neasemuitã, acestor lupte. Partidele apãreau ca adevãrate cete organizate care se învrãjbeau, se mâncau si se luptau unele cu altele pentru pradã.

Numai lupta pentru neam sau pentru orice ideal, care depãseste interesul, egoismul si poftele personale, este blândã, cuviincioasã, nobilã si fãrã dezlãntuire oarbã de patimi. În ea poate fi pasiune, dar nu patimã oarbã si josnicã.

Aspectul de vrãjmãsie si de josnicie al acestor lupte putea fi o dovadã suficientã, cã ele nu se dãdeau în lumea unui ideal înalt si sfânt si nici în aceea a principiilor, ci în adâncul cel mai trist al celor mai nerusinate interese personale.

Lumea politicienilor trãieste în lux si în petreceri scandaloase, în imoralitatea cea mai dezgustãtoare, pe spinarea unei tãri din ce în ce mai demoralizatã. Cine sã se mai ocupe de nevoile ei?

Politicienii acestia cu familiile si cu agentii lor, au nevoie de bani. Bani pentru petrecere, bani pentru a-si întretine clientela politicã, bani pentru voturi, bani pentru cumpãrarea de constiinte omenesti. Rând pe rând, cetele lor se vor nãpusti si vor spolia tara. Aceasta va însemna, în ultimã analizã, guvernarea ei, opera de guvernare. Vor secãtui bugetele statului, ale prefecturilor, primãriilor. Se vor înfige ca niste cãpusi în consiliile de administratie ale tuturor întreprinderilor, de unde vor încasa tantieme, de zeci de milioane, fãrã nici o muncã, din sudoarea si din sângele muncitorului istovit. Vor fi încadrati în consiliile bancherilor jidani, de unde vor primi jetoane, de alte milioane si zeci de milioane, ca pret al vânzãrii lor de neam. Vor da nastere la afaceri scandaloase care vor îngrozi lumea.

Coruptia se va întinde în viata publicã a tãrii ca o plagã, de la cel mai umil slujbas si pânã la ministri. Se vor vinde oricui. Oricine va avea bani, va putea sã-i cumpere pe acesti monstri si prin ei tara întreagã.

De aceea, când tara stoarsã nu va mai putea sã le dea bani, vor ceda consortiilor de bancheri strãini, rând pe rând, bogãtiile pãmântului si cu ele si independenta noastrã nationalã. O adevãratã pletorã de oameni de afaceri se va întinde ca o pânzã peste toatã România, care nu vor mai munci, care nu vor mai produce nimic, ci vor suge vlaga tãrii.

Acesta este politicianismul.

Jos, se vor întinde: mizeria, demoralizarea si deznãdejdea. Vor muri copiii cu zecile de mii, secerati de boli si de mizerii, slãbindu-se astfel puterea de rezistentã a neamului în lupta pe care o duce singur în contra poporului jidãnesc organizat si sustinut de politicianismul înstrãinat si de tot aparatul de stat.

Cei câtiva oameni politici cinstiti, câteva zeci, poate chiar conducãtori de partide, nu vor mai putea face nimic. Vor fi niste biete marionete în mâna presei jidãnesti, a bancherilor jidani sau strãini si a propriilor lor politicieni.

Aceastã batjocurã, aceastã demoralizare, aceastã infectie, va fi sustinutã, pas cu pas, de toatã falanga jidãneascã, interesatã la distrugerea noastrã, pentru a ne lua locul în aceastã tarã si a ne fura bogãtiile. Prin presa ei, care a uzurpat rolul presei românesti, prin sute de fituici imunde, printr-o literaturã atee si imoralã, prin cinematografe si teatre provocatoare la desfrâu, prin bãnci, Jidanii au devenit stãpâni în tara noastrã.

Cine sã se opunã? Astãzi când ei sunt pregãtitorii dezastrului si aparitia lor e semnalul mortii noastre nationale, cine sã le aparã în fatã?

 

Sursa:

https://deveghepatriei.wordpress.com

 

Slugarnicia in Romania…

 

13417557_1582911382002027_7441180816984325119_n

 

Romanii sunt slugi in propria tara, terenurile sunt vandute catre straini ( germani, danezi, austrieci, italieni, unguri și alți europeni) pe preturi mici.

 

 

In 10.10.2007, proaspatul presedinte Shimon Peres declara: „Israel cumpara Romania…” Si s-a tinut de cuvant. Romanii au o datorie de aproape 70 de miliarde

 

 

In marketuri produsele romanesti sunt inlocuite cu cele straine, iar strainii cumpara produse romanesti, fiind foarte multumiti de ele.

Un exemplu ar fi Aurel Popescu, preşedintele Patronatului Român din Industria de Morărit, Panificaţie şi Produse Făinoase (ROMPAN), care a declarat pentru Agerpres că în acest an s-a menţinut producţia şi consumul din 2015. Aşadar patiserii au ieşit pe piaţă cu aproximativ 7,5 milioane de cozonaci de diverse tipuri şi gramaje, iar preţurile au rămas neschimbate faţă de cele de anul trecut. Preţul unui cozonac variază între 5 lei şi 50 de lei pe kilogram, „în funcţie de gramaj şi umplutură“.

ROMPAN este prima asociaţie constituită în România în 1990 şi cuprinde 300 de societăţi din toate domeniile industriei. Cota de piaţă este de 65% pe morărit, 40% la panificaţie, 70% la paste făinoase şi 55% la biscuiţi. În industria de panificaţie lucrează peste 80.000 de salariaţi, mai mult de jumătate din toată industria alimentară, unde sunt 150.000 de salariaţi.

Pe scurt, Romania este distrusa pe toate planurile si poporul este asemeni unui miel inainte de taiere… fara puterea de a schimba situatia in care se afla.