Prigoana împotriva tinerilor legionari

 

Cel mai mare pericol pentru comuniştii aflaţi la putere îl reprezentau însă studenţii, deoarece ideile legionare în­cepuseră să-şi facă tot mai mult simţită prezenţa în rândurile lor. Diriguitorii de la Moscova şi Bucureşti ştiau foarte bine că tinerii reprezintă o categorie vulnerabilă, mai lesne de manipulat, prin urmare mai uşor de influenţat, dar care s-ar putea adapta ceva mai repede noului regim politic.

Locul cel mai nimerit de a cunoaşte şi aprofunda con­cepţiile marxist-leniniste era închisoarea, ferită de ochii unor curioşi şi unde se puteau utiliza metode de constrângere. In noaptea de 14/15 mai 1948 au avut loc masive arestări ale unor membri aparţinând Mişcării Legionare ori Frăţiilor de Cruce. Această acţiune de amploare s-a desfăşurat pe tot cu­prinsul ţării. Ea s-a derulat concomitent în marile oraşe, la ora stabilită. Factorul surpriză a făcut ca mulţi legionari să nu se poată ascunde la rude sau prieteni. Martor al drama­ticelor evenimente, fostul deţinut politic Traian Popescu susţine, după aproape şase decenii, într-o discuţie cu Gabriel Stănescu, că numeroasele arestări s-au făcut potrivit unui plan dinainte stabilit, conform Ordinului nr. 5 al lui Teohari Georgescu din 13 mai 1948. Organele de ordine şi Siguranţa au întocmit din vreme tabele nominale cu persoanele care trebuiau să fie reţinute în acea nouă „noapte comunistă a Sfântului Bartolomeu”. Potrivit aceluiaşi, „s-au alcătuit echipe speciale formate din trei persoane. Şeful echipei era de regulă agent al Siguranţei Statului, organism încă în func­ţiune. El a primit un plic închis conţinând adresele celor care urmau să fie arestaţi, dar nu avea voie să-l deschidă înainte de plecare”.

La rândul său, părintele Gheorghe Calciu, la vremea aceea student la Medicină, notează în nişte însemnări con­fiscate de Securitate că „arestările au început în ziua de 15 mai. Era o acţiune masivă, spectaculoasă, desfăşurată pe în­treaga ţară şi după un plan minuţios stabilit. Teohari Georgescu, ministrul de Interne şi Ana Pauker şi-au calculat lovi­tura cu sânge rece. Securitatea [Siguranţa – n. n.] întocmise vreme de peste trei ani dosarele tuturor grupărilor care pro­liferau în ţară şi al tuturor indivizilor periculoşi […] Comu­niştii, care fuseseră o simplă fracţiune a Internaţionalei co­muniste, suplineau lipsa totală de popularitate prin forţă şi violenţă. Nici nu exista altă cale […]. Teohari Georgescu şi consilierii lui s-au servit de vechea poliţie, care deţinea şi informaţiile despre Mişcarea Legionară, dar şi unele date compromiţătoare despre membrii Partidului Comunist, date care puteau fi folosite la nevoie împotriva oricui”.

Comuniştii au utilizat şi Siguranţa Statului. Membrii ei, dar şi poliţiştii, respectiv jandarmii în mare parte, au dovedit în acei ani tulburi exces de zel în favoarea noilor autorităţi prosovietice, în speranţa menţinerii lor pe posturile deţinute şi înainte de 6 martie 1945. Când şi-au format ca­drele necesare proprii, comuniştii români nu numai că i-au alungat din posturile respective, dar i-au aruncat, după pro­cese sumare, în închisori şi lagăre.

Dumitru Bacu susţine în excelenta sa lucrare dedicată „fenomenului Piteşti” că „organele de ordine publică au reţi­nut o mie de studenţi din centre universitare – Bucureşti, Iaşi şi Cluj”.

În schimb, un alt deţinut politic, Grigore Dumitrescu, considera într-o carte publicată la Munchen în limba româ­nă, acum mai bine de trei decenii, că avem de a face cu cinci mii de tineri studenţi arestaţi. Părintele Gheorghe Calciu – Dumitreasa, care a trăit acele momente cumplite, susţine în­tr-o discuţie amplă cu Monahul Moise de la Mănăstirea Oaşa, că atunci, în mai 1948, „au fost peste zece mii de arestaţi”.

La rândul său, tânărul avocat buzoian Nicolae (Nicu) Păun afirmă în memoriile sale, publicate după aproape cinci decenii, că „în noaptea de 14/15 mai 1948, în toată ţara s-au făcut masive arestări. Duba neagră, devenită celebră, funcţi­ona fară întrerupere în cursul nopţii, după procedee necu­noscute până atunci. Sunt informaţii că în Buzău fuseseră arestate cam 60-70 de persoane din toate categoriile sociale: muncitori, ţărani, intelectuali’.

Un alt martor al acestor evenimente dramatice, Cornel Drăgoi, notează în însemnările sale, tipărite după decembrie 1989, că noaptea respectivă a fost „cea mai celebră a Se­curităţi!, când au arestat pe toţi elevii şi studenţii care erau în evidenţa lor ca legionari […]. în satul Olaru [lângă Călăraşi – n. n.], unde mă găseam, erau douăzeci şi patru. Într-o şoapte i-au luat pe toţi”.

Aflat şi el printre miile de reţinuţi, scriitorul şi eseistul Dan Lucinescu descrie în cartea sa de rememorări aceste clipe de coşmar astfel: „Tot ce a fost frumos şi nobil a fost călcat în picioarele hâde de cel mai monstruos fenomen al istoriei comunismului bolşevic. Pericolul morţii întinse aripa neagră asupra miilor de tineri care erau legaţi de tradiţiile poporului”.

Nu peste multă vreme va începe procesul de reeducare a tinerilor arestaţi şi azvârliţi în Gulagul românesc.

(Constantin I. Stan – Crucea reeducării)

 

http://www.fericiticeiprigoniti.net

– – – – – – – – – – – – –

Mucenicia lui Niță Cornel in lagarul de la Pitesti

 

nita-cornel

Era pe la sfârşitul lunii februarie 1950, când într-o zi a fost introdus în cameră un tânăr student cu faţă de copil. Să fi avut vârsta de 19-20 de ani. Numele lui: Niţă Cornel.
A fost direct introdus în „focurile reeducării”, adică în torturi cumplite alături de noi ceilalţi.
Toată noaptea am petrecut-o în torturi groaznice aplicate de însuşi Ţurcanu sau echipa sa de peste treizeci de torţionari, toţi cu creierele „spălate” şi transformaţi în roboţi docili, fără voinţă şi iniţiativă decât acea impusă de Ţurcanu.
Pardoseala era stropită cu sânge, hainele celor torturaţi – la fel.
A trecut ora deschiderii, s-a servit terciul şi am fost obligaţi să stăm cu mâinile în buzunar, cu privirea fixă la bec, fără să facem nici cea mai mică mişcare în dreapta sau în stânga.
Ţurcanu a ieşit din cameră, dar peste un minut sau două a reintrat ca o furtună :
– Măi, fiţi atenţi. Avem control. Când strig drepţi, toată lumea se va ridica în picioare.
După câteva minute, primul gardian deschide uşa, zicându-i lui Ţurcanu: „Au intrat pe secţie!” N-a terminat bine de zis că uşa s-a deschis larg şi în cameră au intrat doi indivizi îmbrăcaţi civil şi doi îmbrăcaţi militar, ambii având grade superioare.
Pe individul civil din frunte, ce se vedea că e şeful „delegaţiei”, l-am recunoscut imediat după figură (căci făcea parte din biroul politic al comitetului central al partidului comunist şi pozele acestora erau atârnate peste tot). Era Iosif Kişinevschi, de naţionalitate evreu.
Al doilea civil era Alexandru Dumitrescu, al treilea, îmbrăcat militar, era generalul Nikolschi (Grunberg, de naţionalitate evreu), iar al doilea îmbrăcat în uniformă era şeful securităţii din Piteşti.
– Ei, cum e? a pus întrebarea batjocoritor Iosif Kişinevschi.
În clipa aceea studentul cel tânăr adus în cameră abia cu o zi înainte ţâşni din locul său de lângă prici şi zise lui Iosif Kişinevschi:
– Sunt deţinutul Niţă Cornel. Cum să fie? Nu vedeţi şi dumneavoastră? Şi arată cu mâna spre ceilalţi. Suntem torturaţi.
Abia atunci am îndrăznit să privesc la figurile celor torturaţi. Erau pur şi simplu desfiguraţi. Feţele tumefiate, ochii umflaţi şi negri de lovituri. Unora le mai curgea încă sânge din gură. Era un tablou înspăimântător. Şi eu am fost torturat. Probabil arătam la fel cu ceilalţi.
– Ce, te plângi că sunteţi bătuţi? Asta nu-i nimic. Aţi fost aduşi aici ca să fiţi omorâţi! Să ziceţi „merci” de regimul „uman” pe care vi-l aplicăm! Zicând aceasta, au făcut cu toţii stânga-mprejur şi au ieşit grăbiţi din cameră pentru a evita orice replică a celor torturaţi.
Am rămas cu toţii înmărmuriţi de răspunsul primit şi „figurile” făcute de aceşti inspectori.
Spaima celor torturaţi a atins cota maximă.
Nu mai aveam cui să ne plângem. Simţeam că suntem pierduţi.

Moartea studentului Niţă Cornel

Ţurcanu a închis liniştit uşa camerei după inspectori, apoi privind crunt la Niţă Cornel, începu cu înjurăturile cele mai abjecte şi josnice din repertoriul său:
– Să te dezbraci imediat!
Astfel, bietul Niţă s-a dezbrăcat în pielea goală. A fost legat cu mâinile la spate de doi din roboţii lui Ţurcanu. Între mâini fu introdus un par gros ca să reziste şi cei doi l-au ridicat la înălţimea priciului de la etaj până a rămas aşa spânzurat în cea mai dureroasă poziţie.
A luat apoi Ţurcanu o bâtă mai groasă (cam cât mâna mea) şi începu să-l lovească pe Niţă. Apoi, adresându-ni-se nouă celorlalţi – care priveam îngroziţi, ne-a zis :
– Iată ce o să păţească acel care va mai îndrăzni să iasă la raport!
Bestia de Ţurcanu îl lovea cu parul peste faţă cu o ferocitate crescândă.
La fiecare lovitură peste obraz capul îi era zvârlit în dreapta sau în stânga având impresia că gâtul secat de carne se va rupe şi va zbura cât colo, rostogolindu-se.
Am auzit cum la o lovitură mai puternică oasele faciale i-au fost zdrobite. Am sesizat un sunet stins şi surd ca sfărâmarea unei coji de nucă subţire. La altă lovitură i-au sărit mai mulţi dinţi din gură. Ochii i-au sângerat holbaţi gata să iasă din orbite, cu groaza şi spaima tipărită în ei. Începu să vomite cu cheaguri de sânge şi o picătură de sânge i se prelingea din ureche. Nu-mi pot da seama cât a durat supliciul acestui martir căci fiecare clipă părea o veşnicie.
La un moment dat a scăpat capul în jos, dând semnal de moarte. Chiar şi astfel, cu capul bălăngănind fără viaţă, l-a mai lovit de câteva ori până când unul din cei ce-l ţineau spânzurat, îi zise lui Ţurcanu:
– A murit.
– Dă-l în . . . mă-sii! Ce-i dacă a murit? Cu un legionar mai puţin.
Trupul fără viaţă şi faţa aceea gingaşă de copil zdrobită înspăimântător. Sânge cu carne amestecat zăceau acum în mijlocul camerei. Dar pofta de tortură a lui Ţurcanu încă nu se potolise ci privea ca o fiară în dreapta şi stânga gata să sfâşie şi pe alţii.
– Aduceţi o pătură !
Pe loc au adus o pătură în care au înfăşurat cadavrul şi astfel l-au scos afară pe coridor de unde l-au luat gardienii să-l ducă mai departe.

 

http://www.atitudini.com

 

Părintele Justin Pârvu despre Sf. Ilie Lăcătușu

 

sf.-ilie-lacatusu-1

Părintele Ilie Lăcătuşu a fost un model de desăvârșire creştină, de demnitate şi bunătate; era un sprijin şi reazem duhovnicesc, numai dacă îl vedeai. Nu a cedat niciodată în faţa anchetelor, a mărturisit cu curaj şi nu a trădat pe nimeni. A fost un bărbat foarte demn, cu multă prestanţă şi nu s-a compromis cu nimic. A fost ca un apostol care a îndrumat mulţime de oameni pe calea lui Hristos. Era un mare trăitor, trăia rugăciunea şi viaţa în Hristos. Era un model de lepădare de sine, toţi ştiau că părintele împărțea orice bun pe care îl avea. Şi ori de câte ori primea vreun pacheţel de acasă, el imediat dădea haina sau ce altceva primea deţinutului care era mai bolnav, mai prăpădit. Iar el rămânea tot în zeghea lui ruptă. Îmi amintesc altădată că era un deţinut foarte bolnav care își arunca plămânii afară când tuşea (a şi murit de altfel după două luni) şi Părintele Ilie își dădea porţia de mâncare acestui deţinut bolnav şi cine ştie pe câţi alţii nu a mai hrănit? Această forţă imensă de dăruire către celălalt l-a sfinţit. De altfel era un om foarte bun şi blând la suflet. Faptul că Părintele Ilie este proslăvit poate mai mult decât ceilalţi martiri arată cinstea cu care Dumnezeu i-a proslăvit pe aceşti mărturisitori din temniţele comuniste, şi că nu doar cei care au fost muceniciţi acolo sunt sfinţi în faţa Domnului, ci şi cei care, eliberaţi fiind, au continuat trăirea evanghelică în lume. El a ieşit din închisoare sfinţit, ca un odor de preţ al Bisericii lui Hristos şi a luminat tuturor celor din jurul lui calea mântuirii.

Iar faptul că la noi nu sunt canonizaţi este lesne de înțeles. Dacă ar recunoaşte sfinţenia lor, ar însemna să recunoască toată baza lor de minciuni, se prăbuşesc cu totul. Ei supraviețuiesc numai prin minciuna aceasta permanentă.

Dar prin martirii Bisericii trăieşte Ortodoxia şi va trăi. Cu cât sunt mai mult denigraţi şi osândiți şi după moarte, cu atât mai mult ei vor rămâne mai vii în faţa poporului nostru. Ei sunt oricum canonizaţi nu numai prin evlavia poporului român, ci şi a altor popoare ortodoxe. Creştinii adevăraţi nu se tulbură atunci când sunt osândiţi şi calomniaţi, ci se bucură pentru că se aseamănă Mântuitorului Hristos aşa cum zice foarte frumos şi Sf. Serafim de Sarov: „O, dacă, ai ştii – spuse Părintele – de câtă bucurie, de câtă dulceaţă se împărtășesc sufletele drepţilor în cer, atunci ai fi gata ca în această viaţă trecătoare să pătimești orice necaz, persecuţie sau calomnie, cu mulţumire şi recunoștință”.

 

http://www.atitudini.com

 

 

 

Părintele Justin Pârvu despre Sf. Parascheva și despre cinstirea sfintelor moaște

 

sf-paraskeva

Unde mai găseşti un popor cu atâta dragoste, respect şi cinste faţă de sfinţi? Când vezi câtă lume vine la Sf. Cuv. Parascheva, sau la Sf. Ioan de la Suceava, sau la Sf. Dimitrie Basarabov, rămâi uimit. Aceste valori încheagă unitatea şi forţă noastră ortodoxă.

Sfinţii sunt apărătorii şi avocaţii noştri înaintea lui Dumnezeu. Domnitorii noştri au avut tare mare grijă să fie împodobită ţara aceasta cu cât mai mulţi sfinţi. Dar de ce oare? Pentru că iată, forţa rugăciunii este aceea cu care trebuie să lupte pe corabia acestei vieţi, nevoitorul. Biserica lui Hristos a fost luptătoare. Iată, Cuvioasa Parascheva, Sfântul Ioan de la Suceava, Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, şi toţi, în sfârşit, Sfântul Dimitrie Basarabov, au căutat să aibă acest frumos ţel de a lupta împotriva întunericului, împotriva răului.

Domnitorii noştri n-aveau în ţara noastră a Moldovei sfinte moaşte, n-aveau sfinţi, n-aveau icoane făcătoare de minuni, însă au intervenit şi aşa am obţinut pe Cuvioasa Parascheva, aşa am obţinut icoane făcătoare de minuni, la care se închină tot poporul astăzi. Acestea toate au fost, în sfârşit, valori aduse din lumea aceasta ortodoxă şi ei, domnitorii noştri, au socotit că, cu cât vom avea mai mulţi sfinţi, cu atât şi ţara va fi apărată cu mai mult zel faţă de năvălirile şi greutăţile istorice prin care am trecut în decurs; moaşte şi icoane care au acoperit pă­mântul cu rugăciunea şi cu prezenţa lor.

 

http://www.atitudini.com

 

 

 

Îndemn al Părintelui Justin Pârvu pentru Neamul Românesc!

 

Capture

Dacă ne-am mai mişca noi, românii, şi am crea o unitate aşa, să ştiţi că s-ar face lucruri multe şi bune. Dacă s-ar pune ortodocşii noştri numai o săptămână să se roage, păi întoarcem şi Dunărea înapoi, nu numai Iordanul. De aceea ne-a şi lăsat Domnul în grădina asta, unde a ştiut ce să semene Sf. Andrei. Noi ne adăpăm direct de la izvoarele acestea apostolice. Mă uit numai în zonele astea ale noastre, începând de la Rarău, Călimani, toţi munţii aceştia sunt presăraţi cu nişte nevoitori, care duc pe umerii lor toată povara păcatelor mulţimii. Dar chiar şi muncitorii din întreprinderile noastre, de exemplu am întrebat într-o brutărie din Piatra, pe cei vreo 40 de muncitori: „Măi, voi mai postiţi din când în când?” Şi au zis toţi într-un glas: „Da, cum să nu, părinte!” Măi, dar acesta e mare lucru.

Acum şi europenii ăştia îşi dau seama şi ei că nu pot exista fără o consistenţă religioasă în popoare, pentru că altfel nu le poţi stăpâni, nu le poţi dirija. Şi atunci e nevoie să se ajungă la starea asta de împăcarea a con­ştiinţei lor, să rămânem totuşi o naţiune duhov­nicească. De aceea ei vor îngădui mereu să existe manifestaţii din acestea religioase ca să poată menţine po­porul într-o ascultare. De bine de rău, pe vremea aceasta dificilă a perioadei comuniste, nu a lipsit totuşi patriarhul şi clerul şi manifestările sărbătoreşti. I-a ţinut acolo, cum i-a ţinut, dar i-a înghiţit cât s-a putut. Ileana i-a bat­jocorit, Nicolae i-a ocrotit. Aşa şi cu Europa asta, chipurile nouă, o Europă nouă nu înseamnă deloc ateism, numai faptul că merge atâta lume şi se îndreaptă spre comu­nitatea asta a Israelului! Ei văd toate aceste mişcări ale popoarelor înspre Mormântul Domnului. De aceea nici nu iau ei nişte măsuri aşa drastice.

Arhimandritul Justin Parvu de la Petru VodaOrtodoxia şi neamul nostru au coexistat încă din primele veacuri ale Creştinismului şi de atunci Ortodoxia a fost sufletul acestui neam. De aceea noi am şi dăinuit în istorie cu demnitate până astăzi, datorită binecredincio­şilor noştri voievozi şi tuturor mărturisitorilor şi rugătorilor acestei ţări, care au preferat mai bine să moară decât să vândă credinţa predată nouă de Sfântul Apostol Andrei şi au fost totdeauna conştienţi că aceasta este cinstea şi puterea neamului, şi nu altceva. Datorită fap­tului că am păzit credinţa nevătămată mai rezistă acest neam în istorie, acum.

Dragi credincioşi, vă aduc în atenţie faptul că de noi depinde soarta acestui neam, de noi depinde predania pe care o vor moşteni fii fiilor noştri, de noi depinde mân­tuirea acestui neam. Învăţaţi de la eroii şi martirii noştri cum s-au luptat să ne păstreze nouă, celor de azi, învă­ţătura strămoşilor noştri. Ei nu au tăcut, dragii mei, ni­ciodată când a fost vreme de mărturisire, când vrăjmaşii Ortodoxiei năvăleau asupra credinţei noastre. Chiar dacă mulţi au tăcut, mari oameni de stat, mari feţe bisericeşti, poporul credincios nu a tăcut, totdeauna s-au găsit oameni de valoare, investiţi cu putere de sus, care să mărturisească adevărul.

 

 

http://www.atitudini.com

Preotul făgărăşean Ioan Ghindea – torturat până la moarte pentru că nu a trădat luptătorii din munţi

 

Parintele-Martir-Ioan-Ghindea-Fagaras-inainte-de-preotie

 

S-a născut la 4 iunie 1908 în localitatea Ucea de Sus, judeţul Braşov. După absolvirea claselor primare, a urmat Şcoala Normală de şapte ani din Sibiu, cu examen de calificare ca învăţător, apoi cursurile Academiei Teologice din Sibiu. A fost hirotonit diacon la 5 martie 1935, iar la 7 martie acelaşi an preot, de către arhiereul-vicar Vasile Stan, pe seama Parohiei Zdrapţi, judeţul Hunedoara. Ulterior, a fost transferat la Parohia Drăguş, judeţul Făgăraş, unde în 1941 figura ca „administrator parohial”. Va fi activat în timpul guvernării naţional-legionare, însă numai pe plan local, deoarece la consumarea evenimentelor din ianuarie 1941 se afla în Parohia Drăguş. După ianuarie 1941 a fost anchetat, împreună cu alţi preoţi „legionari”, în urma unui ordin special al Inspectoratului General al Jandarmeriei. După anchetă, inclusiv la Parchetul Militar din Capitală, cazul părintelui Ioan Ghindea a fost clasat la 8 mai 1941 de către Parchetul Militar al Garnizoanei Braşov. Cu toate acestea, organele Jandarmeriei l-au urmărit în continuare ca un potenţial „atentator la siguranţa statului”. Mai mult, pe 27 decembrie 1942 a fost internat din ordinul guvernului antonescian în lagărul de la Mănăstirea Tismana, destinat preoţilor. Ca şi ceilalţi preoţi, a fost eliberat în aprilie 1943, când, probabil, s-a întors în parohia sa.

La 15 octombrie 1944, părintele Ghindea era arestat din nou de către jandarmi şi trimis în lagăr, pentru antecedentele sale politice şi în virtutea convenţiei de armistiţiu încheiate de statul român cu URSS. Faţă de această măsură, locuitorii satului au protestat energic printr-un memoriu către prefectul judeţului Făgăraş, care suna astfel:

„Pe noi, credincioşii Bisericii ortodoxe din comuna Drăguş, ne-a întristat foarte mult acest fapt, deoarece nu se cuvenea, după a noastră părere, să se aplice o asemenea pedeapsă preotului nostru Ioan Ghindea, pe care îl avem de mult timp în mijlocul nostru, ca pe un bun păstor sufletesc şi care nicicând nu ne-a îndrumat pe căi rele, ci numai bune, pentru binele nostru obştesc. Prin plecarea sfinţiei sale dintre noi, ne cauzează o mare întristare, rămânând ai nimănui, fără nici un povăţuitor şi îndrumător în toate împrejurările vieţii noastre de toate zilele. […] Faţă de aceste împrejurări, respectuos şi cu supunere, vă rugăm […] să binevoiţi a se interveni locului în drept, pentru eliberarea părintelui nostru Ioan Ghindea, pentru a-l avea în mijlocul nostru pentru totdeauna”.

În urma acestui demers, se pare că părintele a fost eliberat din detenţie, însă persecuţia la adresa sa nu s-a terminat aici. Potrivit unei note informative furnizate Securităţii, aflăm că, în săptămâna 14-21 mai 1950, „la iniţiativa” părintelui Ioan Ghindea s-a ridicat o cruce la ieşirea din sat, care a fost sfinţită de cinci preoţi printr-o „mare procesiune”, urmată de săvârşirea Sfintei Taine a Maslului. Informatorul Securităţii arăta: „Impresionant a fost pentru cei 400-500 de credincioşi că, [pe] lângă prapori, stăteau cu multă evlavie şi un grup de membri PMR din organizaţia Drăguş”, nominalizându-i, dar şi preşedintele cooperativei din localitate, de asemenea membru de partid. Aceeaşi sursă mai nota că, pentru agapa ce s-a organizat ulterior, preotul Ghindea a strâns de la locuitorii comunei diferite produse, printre care şi „8 kilograme carne viţel, tăiat probabil clandestin”, prin aceasta dorind să semnaleze o posibilă abatere de la legea cotelor.

Ulterior, Securitatea l-a pus sub strictă urmărire informativă. Totodată, printr-un ordin al Comitetului Provizoriu local, din mai 1950, i se confisca locuinţa pentru instalarea noii „case de naşteri” din localitate. Faţă de acest abuz, părintele Ghindea a protestat, din acest motiv fiind ameninţat atât de organele administrative locale, cât şi de Securitate, prin Miliţie. De asemenea, la 2 mai 1951, preotul Ghindea era semnalat că interzisese copiilor să intre în biserică cu cravata roşie de pioner la gât.

De asemenea, conform documentelor Securităţii, părintele Ioan Ghindea s-a implicat în mişcarea de rezistenţă armată anticomunistă din România prin spovedirea şi cuminecarea luptătorilor Remus Sofonea şi Ioan Ilioiu, dar şi a celor din grupul condus de Olimpiu Borzea, din munţii Făgăraşului, fiind în permanentă legătură cu aceştia, sprijinindu-i cu bani şi alimente.

Pentru sprijinul acordat celor din munţi, în 1950 Securitatea avea să-l reţină la Făgăraş. La Sibiu, părintele a fost anchetat de însuşi colonelul Gheorghe Crăciun. În octombrie 1951 era anchetat din nou de Securitate, pentru a i se cere informaţii despre cei din munţi. Deşi acceptase să devină informator, probabil în urma presiunilor fizice şi psihice, el a refuzat. De data aceasta însă, din cauza torturilor, aflat acasă, în Ucea de Sus, la 6 martie 1952, părintele trecea la cele veşnice. A fost înmormântat în cimitirul parohial din Ucea de Sus.

 

http://www.marturisitorii.ro

 

Sfinţi martiri şi mărturisitori români din secolul XX

 

„Şcoala cea mai puternică este şi rămâne rugăciunea. Dorinţa după cunoaşterea lui Dumnezeu, lacrimile, durerile şi apăsările erau uşurate de fascicolele biblice ale Noului şi Vechiului Testament şi de psalmii lui David.

Poezia a fost al doilea factor de rezistenţă. Poezia lui Radu Gyr şi cea a lui Nichifor Crainic a menţinut cel mai mult elanul şi curajul de luptă.

Rugăciunea şi poezia au fost cele două elemente ale martirilor şi mărturisitorilor români care le-au dat puterea maximă de rezistenţă.

Cât priveşte suferinţa, ea a născut răbdarea, a născut elanul de luptă. Viaţa pentru un deţinut politic nu mai conta, după cum spun cuvintele Scripturii: „Dacă trăim, ai Domnului suntem, dacă murim, ai Domnului suntem”. Eram permanent în stare de împăcare faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.

Răutatea Puterii, invidia diavolului nu a fost alta decât împotriva mărturisirii lui Hristos. Şi cu cât mărturiseau mai puternic, cu atât erau mai împilaţi.

Aiudul a fost cea mai cumplită închisoare. Aici, deţinuţii nu puteau avea legături cu cei de afară, nu primeau scrisori sau pachete. La celelalte temniţe puteau primi pachete la două săptămâni, pe când la Aiud nu se făcea niciun fel de indulgenţă. Erau ţinuţi în starea aceasta de chin şi chiar gardienii spuneau: „Voi sunteţi în afara legii. Pentru voi nu e nicio lege. Staţi aici la cheremul nostru. Voi nu aveţi niciun drept”.

Aiudul era o închisoare de fier. Rugăciunea te transforma până la sânge. Rugăciunea s-a trăit acolo până la maxim. Rugăciunea o învăţau noaptea sub pătură: învăţau doi-trei Psalmi, un Acatist, un Paraclis.
Nu era voie să faci rugăciune în celule, însă într-un colţ, într-un unghi mort unde nu putea să te observe caraliul, în genunchi, se citea Paraclisul Maicii Domnului, Psaltirea sau orice alt text, un Acatist, tot ce se ştia.”

 

de Părintele Justin Pârvu

 https://manastirea.petru-voda.ro

 

Mărturie

 

Moșii și strămoșii mei

Și Apostolul Andrei

Mi-au lăsat ca Hrană vie

Numai Sfânta Liturghie.

 

Mi-au sădit în suflet Rai

Și mi-au spus cu dulce grai

Să mă-nchin ca rob, supus

Doar la Domnul Sfânt, Iisus.

 

În haina smereniei

Și a milosteniei

Cu puterea dragostei

Și cu mila Precistei.

 

Noi avem pe frunte pus

Mirul Domnului Iisus

Avem Ruga, avem Crezul

Și Agheazma și Botezul.

 

Avem rodul copt in vie

Pentru Sfânta Liturgie

Grâul și frământătura

Din care facem prescura

 

Avem semn al Biruinței

Crucea grea a suferinței,

Mucenici avem o oaste

In pământul plin de moaște.

 

Și când timpul va veni

Doamne, Te-oi mărturisi

Și te voi urma pe tine

Brâncovene Constantine.

 

N-am să vreau să mor vândut

Îngerului ce-a căzut

Mai bine să mor ca tine,

Mucenice, Constantine!

 

 

 

Sursa:

http://www.glasulstramosesc.ro

 

Martirii

 

Aiud, Pitesti sau Gherla,

Golgota românească

Ce-a răstignit în sine, ai noştri dragi părinţi

Cuptoru-n care focul a oţelit metalul,

Vărsând din a sa gură şi Mucenici şi Sfinţi.

 

Din beciuri zăvorâte şi pline de duhoare

Făcut-aţi sfinte altare pe care să jertfiţi

Şi sufletul şi trupul şi ultima suflare

Murit-aţi pentru lume, ca-n Domnul să trăiţi.

 

Cu sângele spălat-aţi mulţime de păcate

Pe care neamul nostru din moşi strămoşi le-a strans,

Aţi fost aleşi să duceţi o cruce pân’ la moarte

Doar îngerii din ceruri şi mamele v-au plans.

 

În bezna disperării şi-a chinurilor grele

Răzbit-a ca o rază, nădejdea în Iisus

Şi mucegaiul umed, schimbatu-sa în stele,

Pe care Prea Înaltul pe frunte vi le-a pus.

 

Din mlaştina durerii, crescut-au spre Lumină,

Cu lujere firave, frumoase flori de crin,

Din glod hidos se-nalţă o aură divină

Ce-acopera durerea şi greul lor suspin.

 

Trăit-aţi fericirea în suferinţă adâncă

Încătuşaţi în lanţuri, înfometaţi şi goi

Şi dragă v-a fost crucea ce către cer vă urcă

Prin voi trăim noi astăzi, şi voi trăiţi prin noi.

 

Sursa:

http://www.glasulstramosesc.ro

 

Mucenicia vremurilor noastre

 

Cînd auzim de mucenicie, ne gîndim numaidecît la chinurile sîngeroase pătimite de toţi mărturisitorii Cuvîntului lui Dumnezeu încă înainte şi mai ales după întruparea Acestuia, de la dreptul Avel şi Sfinţii Prooroci ucişi de necredincioşii Iudei în felurite chipuri şi pînă la mărturisitorii temniţelor comuniste. Şi ne minunăm pentru tăria lor neclintită, ne smerim petru slăbiciunea noastră şi dăm slavă lui Dumnezeu că trăim într-o vreme cînd – nu-i aşa? – putem să-L mărturisim pe Hristos nestingheriţi. Iar aceasta e o negrăită înşelare. Într-adevăr, în lumea noastră „civilizată”, nimeni nu mai este zgîriat cu unghii de fier pînă la os, ars, străpuns cu ţepuşe, zdrobit cu pietre. (Căci omul zilei de azi nici nu ar putea răbda asemenea munci, fiind mult mai gingaş trupeşte decît cei din vechime.) Dar asta nu înseamnă că mucenicia s-a desfiinţat, ortodoxia (dreapta slăvire) fiind neapărat mucenicie. Doar că muncile nu mai sînt sîngeroase, ci s-au mutat în suflet, adică în inimă şi în minte. Căci vicleanul diavol şi slujitorii lui sînt azi mult mai iscusiţi decît acum două mii de ani, să zicem, iar credincioşii cu mult mai slabi în credinţă.

Şi, întîi de toate, mărturisitorul zilelor noastre este prigonit şi muncit de înşişi casnicii săi, după cuvîntul proorocesc al Mîntuitorului: „Şi vrăjmaşii omului vor fi casnicii lui” (Matei 10:36). Ce vreau să spun este că acum nu mai poţi propovădui adevărata evanghelie a lui Hristos nici măcar în familie, fiindcă numaidecît cei apropiaţi ‑ părinţii (atei cu toţii, după atîţia ani de comunism şi apoi de „democraţie liberală”), fraţii, soţia ta sau soţul tău – se îndrăcesc vădit împotriva ta, apărîndu-şi cu toată îndărătnicia patimile, reaua voinţă şi reaua-credinţă a „creştinismului” lor antihristic şi păgîn (adică „obiceiul” cu toate ale lui: lumînările, mielul, porcul, bradul, Moş Crăciun). Şi aceasta ar fi poate de răbdat cumva; lucrul cu adevărat dureros şi înfricoşător e smintirea copiilor, din întîia lor zi de viaţă, prin creşterea lor într-un chip nu păgînesc, ci de-a dreptul drăcesc. (Fiindcă, de pildă, păgînii nu îi învaţă pe copiii lor neascultarea, precum facem noi în familie şi în şcoală.) Iar acela dintre părinţi care încearcă să ţină rînduiala ortodoxă este lipsit de orice putere, şi aceasta fiindcă rudeniile cele necredincioase şi soţul cel necredincios nu sînt nici singuri şi nici neputincioşi: alături de ei şi în spatele lor se află toate instituţiile balaurului antihristic numit „Stat democratic”: adică Şcoala (întîi de toate), Autoritatea Tutelară, Poliţia (amintiţi-vă de „telefonul mamei” şi de acela „al copilului”) şi… Biserica Ortodoxă Română!

Mult mi-a trebuit ca să înţeleg cît sînt de puternice legăturile rudeniilor mele după trup şi ale rudeniei mele după Duh (adică soţia, prin Taina Căsătoriei) cu Statul balaur. Astfel, nu am priceput de ce părinţii botezaţi şi „Creştini practicanţi” apără cu înverşunare instituţia Şcolii, care le sminteşte copiii către cele mai înfricoşate patimi sufleteşti şi trupeşti: de la minciună (toată învăţătura şcolară e mincinoasă, adică de la tatăl minciunii diavolul, hotărît împotriva Scripturii lui Hristos-Dumnezeu), de la neascultare şi răzvrătire („drepturile copilului”, care se predau la Educaţie Civică) şi pînă la sodomie şi gomorie (citiţi manualele de Biologie, care propovăduiesc pe faţă aceste „comportamente sexuale”). Cum e aşadar cu putinţă (îmi ziceam) ca aceşti părinţi să îşi lase odraslele pe mîna „doamnelor” (aşa le spun copiii analfabetelor „învăţătoare” şi „profesoare”, „domnii” fiind prea-puţini şi oricum fără cuvînt în faţa colegelor de cancelarie) şi să le ducă flori şi acadele de 8 Martie? Precum vedem, este foarte cu putinţă! – iar acela dintre soţi care îndrăzneşte să osîndească Şcoala cea sacră, pentru a-şi apăra fiii şi fiicele, va fi numaidecît hulit de soţul cel „responsabil”, de bunicii copiilor săi, de rudenii şi de prieteni. Iar în cele din urmă, dacă stăruie în nebunia lui evanghelică, va fi numit „nebun”, „sectant” şi în cele din urmă „îndrăcit” de către ateii „Creştini” ai familiei. Cînd se ajunge aici, „familia” (din care „fanaticul” nu mai face parte) se poate folosi şi de ajutorul Poliţiei („Siguranţă şi încredere!”), al Autorităţii Tutelare (?!) şi al Tribunalului. Şi gata: „nebunul” este decăzut din drepturile părinteşti şi, dacă nu se împacă cu această stare, poate ajunge chiar la puşcărie, pentru binele copiilor săi, fireşte.

Iată aşadar mucenicia din inimă: să vezi cum acel nevinovat copil pe care l-ai zămislit este educat întru toate patimile, să vezi cum de la o zi la alta îşi pierde curăţia sufletească, şi să nu îl poţi apăra, tu nefiind ajutat de nicăieri. Fiindcă cine ar trebui să te ajute? Întîi, preotul paroh şi, în cele din urmă, ierarhul locului. Dar tocmai aceştia încurajează sminteala umanistă, îndemnîndu-te la „împăcarea” cu minciuna şi cu răutatea! Sau, în cea mai fericită împrejurare, zicîndu-ţi că el însuşi este neputincios (precum şi este), fiind şi el un biet slujbaş al zisului Stat balaur. Aşa stînd lucrurile, într-un tîrziu m-am luminat, pricepînd că toţi – rudenii, soţie, profesori, preoţi şi arhierei – sînt slugi ale acestui  „Stat Proniator”, care le dă (cît le va mai da!) pîinea lor cea de toate zilele (uneori unsă şi cu margarină, dar mai mult fără, chiar uscată şi de multe ori mucegăită).

Şi, fiindcă am pomenit de slujbaşii Bisericii Statului ateu şi păgîn şi de „teologia” lor pe dos, adică antihristică, trebuie să zicem că aceasta duce la mucenicia gîndită. Fiincă, în faţa ereziilor nebuneşti („ecumenismul”, de pildă) propovăduite prin toate mijloacele drept „ortodoxie” de înşişi mai-marii Bisericii şi de preoţi,  mintea e ca şi arsă cu foc şi puterea înţelegătoare se întunecă. (Şi, să fim cu luare aminte: chinul acesta l-a pătimit ca om Însuşi Mîntuitorul Hristos şi, după El, toţi Apostolii, care s-au luptat cu „teologia” smintită a arhiereilor, a preoţilor şi a învăţătorilor de Lege din vremea lor; care i-au ucis trupeşte abia cînd şi-au văzut dovedită minciuna şi reaua voinţă, neputîndu-i birui prin cuvîntul lor cel putred.) Îmi spunea un prieten ieromonah: Frate, cîteodată mi se pare că, în vremea aceasta, mîntuirea nu mai este cu putinţă! Oamenii vin la spovedanie şi îmi mărturisesc fărădelegi neînchipuite în trecut; îi sfătuiesc şi le dau canon, dar ei nici nu gîndesc să se îndrepte! Şi vin iarăşi, şi nu vor să înţeleagă, fiindcă nu au pocăinţă, păcatul li se pare firesc! La cuvîntul de folos, propovăduiesc cuvîntul Adevărului după învăţătura Sfinţilor Părinţi insuflaţi de Sfîntul Duh-Dumnezeu, iar credincioşii mă socotesc nebun, fiindcă „Biserica” Statului le adoarme conştiinţa cu umanistele ei dogme rătăcite. Sînt nopţi cînd simt că nu mai pot gîndi şi mă cuprinde deznădejdea! Greu este cuvîntul acesta de la un părinte cu viaţă sfinţită şi bun cunoscător al Scripturilor! Şi acesta e iarăşi un semn al sfîrşitului, care va veni atunci cînd într-adevăr nu va mai fi cu putinţă nicicum să trăieşti creştineşte, precum se întîmplă încă de acum.

Şi de ce se întîmplă toate acestea? Fiindcă aproape nimeni – nici dintre enoriaşi, nici dintre păstorii şi învăţătorii duhovniceşti, nici dintre arhierei – nu vor să primească jertfa, oricare ar fi aceasta; şi, mustraţi de conştiinţă,  caută să-i împiedice şi pe aceia care, deşi neputincioşi şi păcătoşi, încearcă măcar să rostească cuvîntul Dumnezeu-Cuvîntului. Pe scurt, mai toată lumea pune în lucrare o „ortodoxie” fără Cruce, fără mucenicie, adică însăşi credinţa Antihristului ce va stăpîni cît de curînd lumea. Aşa stînd lucrurile, ce este de făcut? Să primim încercările vremii noastre precum sînt şi să punem în lucrare pe cît putem, mai mult ca oricînd, două  cuvinte ale Mîntuitorului Hristos. Şi anume:

1. „Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pămînt! N-am venit să aduc pace, ci sabie! Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa. Şi vrăjmaşii omului vor fi casnicii lui” (Matei 10:34-36). Cuvînt pe care Sfinţitul Teofilact al Bulgariei (în urma Sfîntului Ioan Gură de Aur) îl tîlcuieşte după cum urmează:

„Nu întotdeauna este bună unirea, ci uneori şi despărţirea este bună. Iar «sabie» este cuvîntul credinţei, care ne taie pe noi de la iubirea de prieteni şi de rude, dacă aceştia ne împiedică de la buna cinstire de Dumnezeu. Căci nu ne îndeamnă să ne despărţim de aceştia fără pricină, ci numai atunci cînd nu se unesc cu noi în credinţă şi, mai vîrtos, atunci cînd ne împiedică de la credinţă.”

Iar dumnezeiescul Ioan Scărarul ne învaţă aşa: „N-am venit, zice Domnul, să aduc pace pe pămînt şi iubirea părinţilor faţă de fii şi a fraţilor faţă de fraţii care se hotărăsc să nu-Mi slujească Mie, ci luptă şi sabie! Adică să-i despart pe iubitorii de Dumnezeu de iubitorii de lume, pe iubitorii de cele materiale de iubitorii de cele nemateriale, pe iubitorii de slavă de cei smeriţi la cuget. Căci Domnul Se bucură de neînţelegerea şi de dezbinarea ce se naşte din iubirea faţă de El” (Filocalia românească, voi. 9, Cuvîntul 11: Despre despătimire)

Iar Mîntuitorul urmează:

„Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decît pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decît pe Mine nu este vrednic de Mine” (Matei 10:37). Stih pe marginea căruia acelaşi Sfinţit Teofilact zice:

„Vezi că atunci se cuvine să-i urîm pe născătorii sau pe feciorii noştri, cînd vor voi să-i iubim mai mult decît pe Hristos.”

Deci, mai mult decît oricînd în trecut, sîntem siliţi (şi încurajaţi) să ne despărţim de familii, fără a ne călugări neapărat (căci aceasta nu e fără primejdie pentu slăbiciunea noastră). Grea şi dureroasă despărţire, mai ales despărţirea de copii, dar folositoare şi mîntuitoare! Dar ce este aceasta faţă de suferinţa acelor părinţi credincioşi care şi-au văzut copiii ucişi în chip sălbatic chiar sub ochii lor, cum a fost de pildă acea sfîntă mamă din vremea Macaveilor, care încă înainte de jertfa şi învierea Mîntuitorului îşi îndemna copiii să meargă la chinuri şi la moarte cu toată nădejdea în învierea cea de obşte. Căci să citim ce povesteşte Scriptura:

„Întîmplatu-s-a şi cu şapte fraţi, pe care, împreună cu maica lor prinzîndu-i, i-a silit împăratul [Antioh Epifanie, unul dintre urmaşii lui Alexandru Machidon, care stăpînea pe atunci Iudeea] cu biciul şi cu vine [de bou] bătîndu-i, să mănînce cărnuri de porc, care nu le era slobod a mînca… Iar unul dintre ei, care a grăit mai întîi, aşa a zis: Ce vrei să întrebi şi să ştii de la noi? Pentru că mai bucuroşi sîntem a muri, decît a călca legile părinteşti. Iar împăratul, umplîndu-se de mînie, a poruncit să înfierbînte tigăi şi căldări  şi, după ce s-au înfierbîntat acelea, îndată a poruncit să taie limba celui care a grăit întîi, apoi să-i jupoaie pielea de pe cap şi să-i taie mîinile şi picioarele, în faţa celorlalţi fraţi şi a mamei lor. Şi, după ce l-a ciopîrţit aşa, a poruncit să-l aducă la foc şi să-l frigă de viu. Şi, ieşind foarte mare sfîrîială din tigaie, unii pe alţii împreună cu mama lor se îndemnau a muri vitejeşte zicînd aşa: Domnul Dumnezeu vede şi cu adevărat mîngîiere are dintre noi, precum chiar a arătat prin cîntarea cu care ne-a mărturisit nouă Moisi, zicînd: «…şi întru robii Săi Se va mîngîia».

Şi, după ce s-a săvîrşit cel dintîi într-acest chip, l-a adus pe al doilea să-l batjocorească. Şi, jupuindu-i pielea capului cu părul, îl întreba: Vrei să mănînci carne de porc înainte ca să ţi se ciopîrţească toate mădularele trupului? Iar el, răspunzînd în graiul părinţilor săi, a zis: Nu! Pentru aceea, şi acesta a suferit pe rînd toate chinurile ca şi cel dintîi şi, cînd era să moară, a zis: Aşadar tu, nelegiuitule, ne scoţi pe noi dintr-această viaţă, însă Împăratul lumii, pe noi cei care murim pentru legile Lui, iarăşi ne va învia cu înviere de viaţă veşnică!

Şi, după aceasta, a fost batjocorit al treilea. Şi, cerîndu-i-se limba, îndată a scos-o, şi mîinile cu îndrăzneală le-a întins şi vitejeşte a zis: Din Cer le-am dobîndit pe acestea şi pentru legile lui Dumnezeu nu ţin seamă de ele, pentru că nădăjduiesc că de la El iarăşi le voi dobîndi. Aşa încît însuşi împăratul şi cei ce erau cu el se minunau cu spaimă de sufletul tînărului, căci nu ţinea seamă de dureri, ca de nimic.

Şi, după ce s-a sfîrşit şi acesta, l-a adus pe al patrulea, aşijderea muncindu-l şi chinuindu-l. Şi, cînd era să moară, a zis aşa: Bine este a muta nădejdile cele de la oameni şi a le aştepta pe cele de la Dumnezeu! Căci noi iar vom învia prin El, iar ţie nu-ţi va fi înviere spre viaţă.

Şi, îndată aducîndu-l pe al cincilea, îl muncea; iar el, căutînd către rege, a zis: Putere între oameni avînd, muritor fiind, faci ce vrei; dar să nu socoteşti că Dumnezeu a părăsit poporul nostru! Ci tu aşteaptă şi vei vedea puterea Lui cea mare, cum pe tine şi pe urmaşii tăi îi va chinui.

Şi, după acesta, l-a adus pe al şaselea; şi, cînd era să moară, a zis: Nu te înşela în zadar, căci noi pătimim acestea pentru noi înşine, de vreme ce am păcătuit împotriva Dumnezeului nostru şi pentru aceasta s-au făcut aceste lucruri vrednice de mirare. Iar tu să nu socoteşti că vei fi necertat, pentru că faci război împotriva lui Dumnezeu.

Iar mama lor este foarte minunată şi vrednică de bună pomenire. Căci, văzînd cum îi pier şapte fii într-o singură zi, a răbdat cu bun suflet, pentru nădejdile ce avea în Domnul.  Şi pe fiecare din ei îl mîngîia în graiul părintesc şi zicea către ei, plină fiind de cuget vitejesc şi deşteptînd femeiasca gîndire cu inimă bărbătească: Nu ştiu cum v-aţi zămislit în pîntecele meu şi nu eu v-am dat duh şi viaţă şi nu eu am întocmit închipuirea fiecăruia. Ci Ziditorul lumii, Care l-a zidit pe om de la naşterea lui, vă va da ca un milostiv iarăşi duh şi viaţă, de vreme ce acum nu vă este milă de voi, iubind legile Lui.

Iar Antioh – gîndind că pe el îl defaimă şi socotind că pe el îl ocărăşte cu acele cuvinte, fiind încă cel mai tînăr viu – nu numai cu cuvintele îl îndemna, ci şi cu jurăminte îl încredinţa că îl va face bogat şi fericit, dacă se va lăsa de obiceiurile părinteşti, şi îl va avea de prieten şi vrednicii îi va încredinţa. Iar tînărul, neascultînd, împăratul a chemat-o pe mama sa şi o învăţa să-l sfătuiască cele ce sînt spre scăpare. Şi, îndemnînd-o cu multe, ea a primit că va sfătui pe fiu. Şi, aplecîndu-se spre el şi înşelîndu-l pe crudul tiran, a zis în limba părintească aşa: Fiule, fie-ţi milă de mine, care te-am purtat nouă luni în pîntece, şi te-am alăptat trei ani, şi te-am hrănit, şi te-am adus la vîrsta aceasta şi te-am crescut, purtîndu-te în braţe. Fiule, rogu-te ca, la cer şi la pămînt căutînd şi văzînd toate ce sînt într-însele, să cunoşti că din ce n-au fost le-a făcut pe ele Dumnezeu şi pe neamul omenesc aşijderea l-a făcut. Nu te teme de ucigătorul acesta, ci fă-te vrednic de fraţii tăi! Primeşte moartea! – ca, în ziua milostivirii, să te găsesc pe tine împreună cu fraţii tăi.  Şi, grăind încă ea, tînărul a zis: Pe cine aşteptaţi? N-ascult de porunca împăratului, eu ascult de porunca Legii, care s-a dat părinţilor noştri prin Moisi. Iar tu, cel care tot răul ai aflat asupra Iudeilor, nu vei scăpa din mîinile lui Dumnezeu. Că noi pătimim pentru păcatele noastre; iar dacă, pentru cercetarea şi învăţătura noastră, Dumnezeu cel viu S-a mîniat puţin asupra noastră, iarăşi cu robii Săi Se va împăca. Ci tu – o necredinciosule şi mai nelegiuit decît toţi oamenii! – nu te mări tulburîndu-te în deşert şi semeţindu-te cu nişte nădejdi neştiute, ridicîndu-ţi mîinile asupra slugilor cereşti! Căci încă n-ai scăpat de judecata atot-puternicului Dumnezeu, Cel care le vede pe toate de sus. Căci acum fraţii mei, care puţină durere au suferit, au ajuns la făgăduinţa vieţii celei veşnice a lui Dumnezeu; iar tu, cu judecata lui Dumnezeu, vei suferi dreaptă pedeapsă de la Dînsul pentru această trufie a ta. Iar eu, precum şi fraţii mei, şi trupul şi sufletul mi-l dau pentru legile părinteşti, rugîndu-mă lui Dumnezeu să nu întîrzie a Se milostivi spre poporul acesta şi pe tine, prin certări şi prin bătăi, să te facă să mărturiseşti că El singur este Dumnezeu. Iar la mine şi în fraţii mei să se oprească mînia Atotputernicului, care pe dreptate s-a adus peste tot neamul nostru.

Deci, mîniindu-se împăratul pe acesta mai mult decît pe ceilalţi, l-a chinuit, amărîndu-se pentru că l-a batjocorit. Deci şi acesta, curat întru totul, şi-a dat viaţa nădăjduind spre Domnul. Şi mai pe urmă, după fii, s-a săvîrşit şi mama” (2 Macabei 7:1-41).

Sau amintiţi-vă de pilda bine-credinciosului voievod Constantin Brâncoveanu şi a fiilor săi, mai aproape de zilele noastre, pildă pe care ar trebui să o urmăm toţi într-un chip sau altul, după puterea noastră.

2. Apoi, Mîntuitorul adaugă: „Şi grăia către toţi; Oricine va voi să vină după Mine, să se lepede de sine, şi să ia crucea sa în toate zilele, şi să urmeze Mie!” (Luca  9:23). Şi: „Cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine. Şi cine ţine la sufletul său îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi” (la fel, stihurile 38, 39). Iar Sfinţitul Teofilact tîlcuieşte:

„Şi ce zic eu «tată» şi «mamă» şi «feciori», ci ascultă tu porunca cea prea-înaltă şi mare, [adică urmarea pildei Mîntuitorului; Care, pentru noi, Şi-a dat viaţa (ca om) pe cruce]. Adică zice: Cel care nu se va lepăda de viaţa aceasta şi nu se va da morţii celei de ocară – căci aceasta era crucea pentru cei din vechime – nu este vrednic de Mine! Deci arată cum că, cine va voi a fi ucenic al Lui, dator este a muri nu cu moarte slăvită, ci de ocară, omorîndu-se ca un osîndit. Dar, fiindcă mulţi au fost răstigniţi pentru că erau furi şi tîlhari, adaugă: «să vină după Mine», adică: Să vieţuiască după poruncile Mele!

Şi zice: «Cine ţine la sufletul său îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi.»] Căci cel care se îngrijeşte de viaţa trupească pare că-şi află sufletul, dar îl pierde, pentru că îl trimite la munca cea veşnică. Iar cel care-şi pierde sufletul său şi moare – nu ca un tîlhar sau ca un ucigaş de sine, ci pentru Hristos – acela îşi mîntuieşte sufletul.”

Iar Sfîntul Isaac Sirul – la întrebarea: Ce înseamnă să se lepede cineva de sine? – răspunde: „Precum cel ce s-a pregătit să se suie pe cruce nu mai ţine în cugetarea sa decît gîndul morţii şi porneşte ca un om ce nu se gîndeşte să mai aibă vreo părticică din viaţa veacului acesta, aşa e şi cel ce vrea să împlinească ceea ce s-a spus. Căci crucea este voinţa care e gata să primească orice necaz. Şi, cînd a voit să ne înveţe iarăşi de ce trebuie să facem aşa, Domnul a zis: «Cel ce voieşte să vieţuiască în lumea aceasta, se va pierde pe sine din viaţa adevărată; iar cel ce se pierde aici pentru Mine, se va afla pe sine acolo» (Matei 16:24). Acesta e cel ce păşeşte pe calea crucii şi-şi pune paşii săi pe ea. Cel ce se îngrijeşte de viaţa aceasta, s-a pierdut căzînd din nădejdea prin care a pornit spre suferirea necazurilor. Pentru că grija aceasta nu-l lasă să primească necazul pentru Dumnezeu, ci-l atrage pe încetul din stăruirea în el, şi-l scoate din mijlocul luptei pentru viaţa cea fericită şi face să crească în el gîndul acesta, pînă ce-l biruieşte. Deci zice: Însă cel ce-şi pierde sufletul său, în cugetarea sa, pentru Mine şi din dorul de Mine, acela se păstrează nevinovat şi nevătămat pentru viaţa de veci. […] Şi să ştii că afli viaţa veşnică atunci cînd dispreţuieşti viaţa aceasta. Şi, cînd intri în luptă pentru pregătirea aceasta, sînt dispreţuite în ochii tăi toate cele socotite dureroase şi pricinuitoare de necaz. Căci, cînd mintea se pregăteşte astfel, nu mai are luptă, nici necaz în vremea primejdiei de moarte. De aceea, trebuie să ştii cu dinadinsul că, de nu va urî omul viaţa lui în lume din dorinţa vieţii viitoare şi fericite, nu poate răbda nicidecum necazurile şi durerile de tot felul care vin asupra lui în fiecare ceas” (Filocalia românească, vol. 10, Cuvîntul LXXXV).

Iar Cuvioşii Calist şi Ignatie Xantopol ne învaţă astfel: „De dragul poruncilor de viaţă dătătoare şi de dragul credinţei în Domnul nostru Iisus Hristos, sîntem datori, cînd timpul o cere, să dăm cu bucurie pînă şi sufletul nostru, sau să nu ne cruţăm nici chiar viaţa noastră. Căci Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos zice, în privinţa aceasta, că: «Cine îşi va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru evanghelie, acela îl va scăpa!» (Marcu 8:35). Aceasta, fără îndoială, pentru acela crede şi nu se îndoieşte că Însuşi Dumnezeu-Omul Iisus Hristos, Mîntuitorul este învierea, şi viaţa şi tot ce este mîntuire” (Filocalia românească, voi. 8, capul 18).

Dar poate că va întreba cineva: Vor mai fi oare goniţi şi ucişi trupeşte adevăraţii credincioşi, de vreme ce vrăjmaşul diavol şi slugile lui îi prigonesc destul prin mijloace nesîngeroase? Vor fi, negreşit, tocmai ca urmare a ieşirii lor din lume, adică din ghearele acestui „sistem” atot-puternic. Fiindcă, în afara acestuia, vieţuirea trupească nu va mai fi cu putinţă, dintr-o pricină foarte simplă: în curînd, toate cele de nevoie vieţii în trup – adică hrana, adăpostul, îmbrăcămintea şi celelalte – vor putea fi dobîndite doar prin mijlocirea „cardurilor” (drăceştilor cartele) electronice, care se dau numai robilor zisului „sistem”. Pe scurt, ca să nu mai lungim cuvîntul, moartea mucenicească va fi întîi de toate aceea prin înfometare. Amintiţi-vă că toate mărfurile sînt însemnate cu „numărul numelui Fiarei”, acel 666 din orice cod de bare, iar cel care nu e însemnat el însuşi cu acest număr nu va putea vinde şi cumpăra nimic (Apocalipsa 13:16) (precum se întîmplă şi acum în Statele Unite).

 

Sursa:

http://axa.info.ro/editoriale/oglinda-vremii/mucenicia-vremurilor-noastre/

 

Biserica și problemele vremii

 

CALVARUL B.O.R…!

Pentru a nu-i plictisi, pe cei care nu cred în „Complotul Mondial” al Iluminaţilor (nume pentru Centrul Antispiritual de Comandă Strategică al Masoneriei – aşa-zisul „Guvern Mondial”) – şi a nu-i „dezgusta” pe cei care consideră că Masoneria, prin structurile ei, este un „factor de progres şi stabilitate în lumea actuală” – şi că „Biserica Ortodoxă se poate dezvolta în bună pace, precum toate şi dimpreună cu toate celelalte biserici” (n.n.: iată temeiul „ecumenimului” de sorginte New Age!) – nu vom insista, în articolul de faţă, decât cu trei precizări, care au ajuns la noi destul de târziu :

1 – prima ţine de intoxicarea, prin mass-media, cu privire la toate evenimentele contemporane fundamentale ale planetei Terra (evenimente FABRICATE în laboratoare de informaţie!) – de exemplu, cu privire la „criminalul” – de fapt, naţionalistul! – Saddam Hussein (la fel cum stătură lucrurile şi în Serbia, cea bombardată, de Paştele Ortodox 1999, de către SUA, nu din pricini de „Miloşevici-comunistul”, ci pentru că rămăsese, aici, în Est, un important stâlp al Ortodoxiei şi ultimul stâlp autentic al Naţionalismului Estic!… – se pare că n-au ţinut cont, pe atunci, de viitoarea Rusie „putiniană”, care, la summit-ul de la Bucureşti, şi-a dictat condiţiile ei, în faţa unui Bush-junior complet năucit!… – ca să vedeţi în ce hazna ne-au băgat guvernanţii noştri, închinători la „Marele Licurici”…);

2 – a doua precizare ţine de originea satanistă a ideilor (structurând un extrem de riguros, minuţios şi tenace urmărit plan) COMITETULUI CELOR 300, Guvern Secret care conduce, practic, lumea de azi;

3 – iar a treia precizare are în vedere lucruri de care ne lovim zilnic, dar, tocmai de aceea, nu ne trece prin minte să ne întrebăm de unde şi pentru ce există ele, în lumea noastră…şi cui folosesc… Doamne, ce teribil de grăbiţi mai suntem noi să dispărem de pe faţa Pământului, ca fiinţe umane…Atenţie, informaţiile (de bază) pe care vi le furnizăm aici sunt de la surse anglo-americane! Le-au mai rămas, şi anglo-americanilor, câţiva oameni de integritate moral-spirituală, de autentică onestitate…

Aşadar să le luăm pe rand:

1 – „Institutul Internaţional pentru Studii Strategice” (IISS), înfiinţat de Comitetul celor 300 sub auspiciile Mesei Rotunde – este intermediarul propagandei negre de la MI6 şi Tavistock şi al „Misiunilor Umede”(!) – (denumire codificată informativă, care denotă operaţiunile unde se impune VĂRSAREA DE SÂNGE), nucleare şi teroriste, care apelează la presa mondială, pentru diseminare, ca şi la guverne şi la stabilimente militare.

Printre membrii IISS se includ reprezentanţi din 87 de servicii telegrafice şi asociaţii de presă majore, precum şi 138 de redactori şi editorialişti importanţi de la ziarele şi revistele internaţionale (n.n.: ia să fim noi atenţi cine conduce presa românească, „falanga propagandistică” – liderii de opinie! – şi să tragem, aşa, pentru noi, nişte concluzii, legate de „deontologia profesională a ziaristului român”, cu care ne scot ochii fel şi fel de belferi şi ţuţeri de presă…). Acum ştim de unde îşi obţine informaţiile şi opiniile gazetarul dvs. favorit. Vă mai amintiţi de Jack Anderson, Tom Wicker, Sam Donaldson, John Chancellor, Mary McGrory, Seymour Hersh, Flora Lewis, Anthony Levis şi alţii ca ei? Informaţiile furnizate de IISS, în special scenariile ca acelea pregătite pentru a-l defăima pe Preşedintele Saddam Hussein, a justifica viitorul atac asupra Libiei şi a condamna O.E.P. sunt, toate, concepute la comandă. Articolul despre masacrul de la Mai Lai, publicat de Seymour Hersh, provenea direct de la IISS – pentru eventualitatea că facem greşeala de a presupune că unii ca Hersh îşi efectuează propria muncă de documentare.

„IISS nu e nimic altceva decât un formator de opinie de eşalon superior, conform definiţiei date de Lipmann şi Bernays. În loc de a scrie cărţi, ziariştii aleşi prezintă opinii pe care le publică în ziare, iar IISS a fost înfiinţat pentru a servi drept centru de coordonare nu numai pentru crearea opiniilor, ci şi ca să poată transmite acele opinii şi scenarii mult mai repede şi către o audienţă mult mai largă decât cea accesibilă unei cărţi, de exemplu. IISS este un caz elocvent de corelare şi interconectare a instituţiilor celor 300.”.

2 – „(…)A aduce schimbări radicale în SUA şi în lume – aceasta este principala sarcină a Comitetului celor 300, Societatea Secretă Supremă” – ale cărui idei sunt inspirate de Cluburile Cultului Diabolicus!:

a) „Un Guvern Mondial Unic şi un sistem monetar unic, sub oligarhiştii ereditari permanenţi şi nealeşi care se autoaleg dintre ei înşişi, sub forma unui sistem feudal, ca acelea care funcţionau în Evul Mediu. În această entitate mondială unică populaţia va fi limitată, prin restricţii asupra numărului de copii ai fiecărei familii, boli, războaie, foamete, până când totalul mondial se va fixa la un miliard de oameni, utili clasei conducătoare, în zone definite clar şi strict.

b) Nu va exista o clasă de mijloc, numai stăpâni şi sclavi (n.n.: nazismul era un „vis frumos”, pe lângă…Comitetul Satanei!). Toate legile vor fi uniforme, sub un sistem legal de tribunale mondiale, care vor practica acelaşi cod de legi unificat, susţinut de o forţă poliţienească a Guvernului Mondial Unic şi de o armată unificată a întregii lumi, pentru a aplica prin forţă legile în toate fostele ţări, între care nu vor mai exista graniţe naţionale. Sistemul se va baza pe un stat al asistenţei sociale; cei ascultători şi supuşi Guvernului Mondial Unic vor fi răsplătiţi cu mijloace de subzistenţă; rebelii vor fi lăsaţi să moară de foame, sau declaraţi în afara legii, ajungând astfel la discreţia oricui doreşte să-i ucidă. Se va interzice posesia personală a armelor de orice fel.

Va mai fi permisă doar o singură religie, iar aceasta va avea forma unei Biserici a Guvernului Mondial Unic, care există (…) încă din 1920. Satanismul, Luciferismul şi Vrăjitoria vor fi recunoscute ca programe legitime ale Guvernului Mondial Unic, fără să existe şcoli private sau bisericeşti. Toate bisericile creştine vor fi fost deja subjugate, iar creştinismul va ţine de domeniul trecutului, sub conducerea Guvernului Mondial Unic. Pentru a crea un stat în care nu mai supravieţuieşte nici-o libertate individuală şi nuciun concept al libertăţii, nu vor mai exista valori ca republicanismul, suveranitatea sau drepturile omului. Mândria naţională şi identitatea rasială vor fi eradicate, iar în faza de tranziţie până şi menţinerea propriei origini va fi drastic penalizată (n.n: a se observa că multe dintre aceste „plănuiri” sunt, deja, transpuse în realitate – sau în curs de transpunere!).

Căsătoria va fi scoasă în afara legii şi nu va mai exista viaţă de familie, aşa cum o cunoaştem. Copiii vor fi luaţi de lângă părinţii lor încă de la o vârstă timpurie şi crescuţi în cămine, ca proprietate a statului (s.n.). Un asemenea experiment s-a desfăşurat în Germania de Est, sub conducerea lui Erich Honnekeer, când copiii erau luaţi de la părinţii pe care statul îi considera cetăţeni neloiali. Femeile vor fi degradate prin procesul continuu al mişcărilor de emancipare a femeilor. Sexul liber va fi obligatoriu. Nerespectarea acestei reguli cel puţin o dată, până la vârsta de 20 de ani – va fi pasibilă de pedepse grave. (…) Dacă o femeie rămâne gravidă după ce a născut doi copii, va fi dusă cu forţa la o clinică avortivă, pentru întreruperea sarcinii şi sterilizare”. (cf. dr. John Coleman, Ierarhia conspiratorilor – Povestea Comitetului celor 300, Antet, Buc., 2005).

3 – „Staţiile de benzină <> a RWE (uzina electrică Renania-Westfalia) sunt simbolizate printr-o piramidă inversă cu 13 dungi. O altă staţie de benzină din SUA este , adică 7+6=13. Numărul Demonului şi al Morţii… Există sute de exemple de acest fel; priviţi cu atenţie simbolurile firmelor, pe produse, în reclamele TV, stemele de stat şi steaguri…etc.

Acelaşi lucru e valabil pentru marele concern masonic al Americii, Procter and Gamble. Numele are 13 litere, iar emblema firmei este unul dintre cele mai vechi simboluri masonice: bărbatul cu barbă într-un cerc are 13 stele în jurul său.

Mai e nevoie să continuăm cu exemplificările? Credem că ar trebui să fim mult mai suspicioşi, în legătură cu aşa-zisul „progres economic”, care nu este decât proliferare de forme goale, de VID SATANIC…Toate şi toţi – şi, în primul rând, oamenii, sunt priviţi, în acest neo-materialism dialectic capitalisto-liberal (mult mai vulgar şi agresiv chiar decât cel marxist!) – ca lucruri neînsufleţite, ca cifre-oameni, într-un lagăr imens, numit „lumea contemporană, a secolului XXI”…

…Biserica Ortodoxă nu are ca duşmani doar masoneria, sectele neo-protestante agresive, nu are doar duşmani precum mişcările anti-creştine, de tipul New Age-ului şi al „ecumenismului-cu-forţa”, devenit şi mai agresiv, după ce Preafericitul Teoctist a plecat la cele veşnice… – ci pe însăşi „sora” ei, Biserica Romano-Catolică.

„Hegemonismul” Vaticanului, reaua-credinţă, aroganţa, foamea cumplită de dominaţie cezarică a catolicismului vaticanez, prin intimidarea şi subminarea celorlalte Biserici Creştine – toate acestea s-au văzut/reflectat clar, în declaraţia publică, din vara lui 2008, a papei Benedict al XVI-lea… care consideră că Singura Biserică a Tradiţiei Creştine, cea ORTODOXĂ – ar fi „o biserică particulară”… Şi dacă-i aşa de particulară, de ce să n-o confiscăm noi, Sfântul Scaun – ca pe orice SRL, din jungla capitalistă…?! Şi s-o obligăm să-l recunoască pe „căprarul” papal! Stimaţi fraţi catolici, fiţi siguri că nu vă va merge cu Rusia, Bulgaria şi cu Grecia, aşa cum, se pare, aţi reuşit cu „o anumită parte” din România (din păcate, şi francezii au înţeles acelaşi lucru pe care l-au dedus unii români, ca Marius Vasileanu şi Daniel Barbu – din „scurgerile” către presă, de la Patriarhie… – probabil că Patriarhia vrea să ne obişnuiască cu ideea Primatului Papal Absolut!…) – …dar, după opinia noastră, aţi reuşit cu totul altceva, ce nici n-aţi visat, probabil: schimbarea opiniei publice, faţă de ţările slave!… şi, pe cale de consecinţă logică, slăbirea admiraţiei (fără limite şi bun-simţ!) faţă de SUA… – ceea ce nu-i chiar rău, pentru o Românie care a uitat de abecedarul logicii diplomaţiei, care-ţi dictează să iei seama, mai curând, atent-veghetor şi cu prioritate, la vecinii „de proximitate”, de care depinzi direct şi vital! – …şi să fii mai cu măsură, demnitate şi înţelepciune, faţă de… „transatlantici”…: „Îl admir pe IPS Alexei al II-lea! Bravo lui – şi bulgarilor!”( exclamă, pe Internet, o româncă, rezidentă în Franţa…). V-a mers cu România, în care „Opus Dei” şi Masoneria ne-au ales Patriarh… Demn de luat în seamă este că Patriarhul României contemporane a luat apucăturile politicienilor…”mireni”: ne pune, DICTATORIAL, în faţa faptului împlinit, fără O MINIMĂ CONSULTARE ( se pare…). Ce urmăreşte? Chiar crede că românii sunt „proştii satului”?! Sau i s-a sugerat (…”de-acolo”…de unde a şi fost propus spre numire…) să işte  O SCHISMĂ, în sânul BOR – ceea ce ar fi extrem de probabil, dacă lucrurile stau aşa, precum a mirosit presa, cu nenorocitul ăsta de Acord (extrem de problematic şi ambiguu) de la Ravenna…

Naţionalismul, dacă nu e creştin-ortodox autentic, nu e naţionalism.

Nu „lei” şi „vulpi”, nu cercuri vicioase: este nevoie de paloşele arhanghelice, de armatele de îngeri, căci aceasta va trebui să fie valoarea spirituală a cavalerilor sfântului duh. Ei şi numai ei vor constitui elita clarvăzătorilor, a Văzătorilor în Tărâmul Sfânt.

E o periculoasă diversiune lozinca: „Ne-au fost distruse elitele, de aceea nu ne putem ridica la luptă contra Răului”. Nu. Nimeni nu poate distruge esenţa sfântă a neamului, deci nici potenţialul spiritual al elitei neamului. Potenţialul trebuie doar reactivat. Totdeauna vor exista oameni ai unui Neam, dacă Dumnezeu a hotărât existenţa în lumină a acelui Neam: oameni conştienţi de apartenenţa lor la Neam şi Legea Creştină, oameni care să voiască binele şi mântuirea Neamului. Nu ne rămâne decât, cu calm, dar şi cu hotărâre nestrămutată, cu grijă infinită („să fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi precum porumbeii” – spune Hristos), să creştem tineri eroici şi curaţi (eroi tocmai pentru că sunt curaţi sufleteşte!) ai Neamului, elitele albe ale zborului spre Dumnezeu al neamului – în noile cuiburi de dor de cer. Autentica mişcare spiritualistă: cuibul îngerilor de azi trebuie să fie (în primul rând) sfânta familie (familia care să fie în stare să ofere tânărului educaţia creştină!) – căci vedeţi cum cei negri, mirosind, deja, pericolul, fac orice este drăceşte posibil, pentru a nimici familia creştină: prin „familia homosexuală” [Doamne apără şi păzeşte de şerpii veninoşi/satanici!], prin forţarea – sub semnul sărăciei „confecţionate”, de fapt foamea de bani şi „fiţe”… – a exploziei disipative/dezintegrative a familiei etc. şi, în al doilea rând, dacă mai există preoţi ori monahi cu conştiinţa misiunii de duh (şi sunt!) – cuibul de pregătire a „zborului” revelaţiei neamului să fie însăşi biserica, prin refacerea comunităţii parohiale (întru viziunea neamului-hristos), ca stare de comuniune spirituală şi de simţire/voinţă! ca pe timpul voievozilor sfinţi ortodocşi.

Trebuie să mai existe, în românia zilelor noastre, câte un episcop ne-mason, prin care să se continue „punerea mânilor pe cap” – să menţină, deci, continuitatea stării de sacerdoţiu autentic, hristic!

Considerăm că ar fi timpul ca B.O.R. să se gândească serios: îl apără pe Hristos – sau cedează satanei? E timpul ca laicatul, comunităţile rurale şi urbane, deopotrivă, să înţeleagă: învăţământ de stat, în statul masonizat românesc, aduce toate relele satanice: distrugerea sufletului copiilor şi tinerilor, prin necredinţă, prin lăcomie, disponibilitate spre şi chiar dorinţă de crimă, evitarea sfintei familii, în favoarea desfrâului etc., boli degenerative, ale spiritului şi trupului – finalul fiind îndobitocirea populaţiei viitoare a ţării. Noi, membrii comunităţii-laicat, de pe lângă şi din sânul B.O.R., ar trebui să ne hotărâm să creăm alternativa învăţământului religios comunitar, pentru a refuza, astfel, înregimentarea copiilor noştri în şcoli care ni-i asasinează spiritual, iar noi dăm (culmea!) bani grei, prin impozite, pentru această pruncucidere, pentru degradarea, biologică şi spirituală, a neamului – şi aneantizarea patriei. Dacă scoatem bani din buzunar, atunci s-o facem nu pentru răul nostru, al copiilor şi neamului – ci pentru întemeierea, pe lângă biserici şi mânăstiri – cu preoţi care ştiu să refuze satanicul „ecumenism”! – a şcolilor care să li-l reveleze copiilor noştri pe Hristos-Dumnezeu, să le reveleze faptul că sunt Fiii lui Dumnezeu, deci că au obligaţii atât faţă de Creatorul-Dumnezeu, cât şi faţă de familia în care s-au născut, faţă de neamul în mijlocul căruia şi prin care au căpătat fiinţă anume, cultură anume etc. Iar nu să afle că sunt rubedenii de sânge şi „duh” ale maimuţelor, reptilelor, şobolanilor şamd. A şcolilor în care să fie crescut un tineret re-îndumnezeit, sănătos, la suflet, minte şi trup – tineret căruia să nu ne temem a-i încredinţa soarta neamului şi ţării noastre.

Pentru asta, şi intelectualitatea/ „învăţătorii ucenicilor” – trebuie să re-devină creştin-ortodoxă! Singura soluţie care se prefigurează, în cazul în care conducătorii noştri de trei parale nu ne părăsesc (că de îndreptat la caracter… „lupu-şi schimbă părul, dar năravul – ba!”) – este nesupunerea civil-religioasă! Mucenicia şi martirajul! „Preoţi cu crucea-n frunte” („căci oastea e creştină!”), e timpul să ajutaţi acest Neam! Aţi mai greşit şi voi, părinţi, aţi mai amânat, aţi prea tolerat pe Satana.., dar am ajuns la capătul logicii umane – şi trebuie să ne-ajutaţi s-o redobândim, acum, pe cea DUMNEZEIASCĂ!…Toate vi se vor ierta şi uita şi spăla, în faţa Lui Dumnezeu, dar şi a oamenilor, dacă, acum, vă veţi împlini, în sfârşit, chiar şi cu preţul martiriului, MISIUNEA DUMNEZEIASCĂ! Credem că, în sfârşit, trebuie să se pună capăt, definitiv, dominaţiei Satanei, prin statul ateu/masonizat. Noi detestăm „revoluţia continuă”, revoluţia de tip violent-fizic, comunistă – dar agreăm şi considerăm că a venit vremea revoluţiei spirituale, urmare şi împlinire a celei de pe Golgota, a Celui care a ştiut când vine vremea să lase de-o parte blândeţea, şi să ia biciul! Căci Satana nu ştie de blândeţe, ci doar de pustiul iluziei şi al distrugerii… – deci, toleranţă zero, faţă de satana! „retro, satanas!” – vom striga, cu toţii, dimpreună cu Hristos, noi, cei care încă suntem în spiritul naţionalist al lui Eminescu şi Andrei Mureşanu.

Revelarea necesităţii trecerii, lucide şi bine chibzuite, a româniei, la stadiul spiritual/politic (…dar „politica” înţeleasă de la „polis”/Cetatea Sacră – contrar sensului impersonal/nonidentitar, „globalizant”, dat şi impregnat, cu forţa, de Masonerie, dar şi de creştinismul catolic!) teocratic-ortodox. O teocraţie care să păstreze specificul spiritual-naţional. Adică, singura teocraţie care poate garanta „Europa Popoarelor” (iar nu UE= Federaţia/Uniunea Deşertului de Duh!). A scrie cu propriul nostru sânge – asta ne e misiunea!

…Biserica Ortodoxă are de luptat, pe viaţă şi pe moarte, din păcate – şi în interiorul ei! Cu lenea spirituală şi cu ciuma formalismului anti-spiritual (instalate nu doar la nivelul mirenilor, ci şi la nivelul clerului şi, mai cu seamă, la nivelul ierarhilor!), cu corupţia unei părţi din cler, cu tendinţele centrifuge ale unor credincioşi, atraşi de mirajul „paradisului material” (trăim vremi cu mult mai dificile decât cele ateist-comuniste declarate: acum, ateismul rânjeşte de sub poala „democraţiei” şi liberalismului/libertinismului parşiv, ipocrit, amoral, „liber-cugetător”, anti-hristic şi anti-naţional, care distruge, corodează minuţios identitatea de Neam şi de „lege strămoşească”!)…Preoţii sunt azvârliţi din şcoli, şi înlocuiţi cu „profesori de Religie”. Ce har poate avea un funcţionar, iar nu UN MISIONAR! – precum funcţionar este „profesorul de Religie”?! NICIUNUL! Şi copiii-elevii îl privesc pe acesta tot ca pe sperietoarea de profesoară de Matematică ori de Fizică…mai ales că orele de Religie conţin, conform Programelor, informaţie seacă, „doctă” şi plicticoasă – iar nu Duh de Revelaţie!

…Biserica Creştină (şi, în special, cea Ortodoxă, cea care este vânată până şi de „sora” ei…”vitregă”, Biserica Romano-Catolică…) – nu va şoma, cu siguranţă, în următorii 50 de ani, decât dacă o orbeşte Bunul Dumnezeu, în aceste vremi când „Satana-Contemporanul nostru” se umflă în solzi şi se şi vede…  „învingător”!

Ba, chiar, ne punem întrebarea dacă, Duhul Frăţietăţii/Solidarităţii şi Iubirii întru Hristos-Dumnezeu scăzând, în sânul B.O.R., şi crescând cel de superficialitate, zâzanie şi de superbie, de surzenie la plânsul săracului şi al văduvei… – şi iresponsabilitate (de prea multe ori, preotul este „infectat” de viruşii lumeşti, în loc să nimicească el, în parohia sa, lucrările celui rău, dinspre Valea Plângerii venite şi năpustite…!) – o şi dovedi prea degrabă B.O.R. pe cel Rău (sau va zăbovi îndelung şi leneş, în „negocieri, amânări şi pertractări” păcătoase”, până la A Doua Venire A Domnului Hristos?!), în această luptă, atât de crâncenă, pentru Biruinţa Sfântului Duh…?!

Avem deplin rost, Doamne, aici şi acum! Numai să ni-l ştim urma… „Vom muri şi vom fi liberi!” Vom spune mereu Adevărul şi mereu vom fi liberi întru Hristos! Cu sângele nostru Adevărat vom unge ochii orbilor – şi aceştia vor vedea iarăşi!” (cf. Adrian Botez, Cartea Cruciaţilor Români, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2008).

Românism și Biserică

 

Universală în dogmă şi naţională în mijloacele de a întrupa dogma în viaţă, Biserica Ortodoxă e cea mai potrivită formă de creştinism pentru dezvoltarea morală şi spirituală a unui popor. Ea nu-i sileşte natura etnică, ci i-o desăvârşeşte. Pacea şi buna învoire între oameni, adică scopul ei social, se realizează prin ridicarea oamenilor la un nivel spiritual, acelaşi pentru toţi. Dar în această operă de transformare şi de omogenizare socială pe un plan superior, Biserica Ortodoxă ţine seama de toate elementele pe care natura însăşi le pune la dispoziţie. Neamul e o unitate socială naturală. Ca organizaţie militantă, Biserica porneşte de la această unitate, potrivindu-şi forma pe măsura ei. Câte neamuri sunt ortodoxe, atâtea forme naţionale creează Biserica. Această plasticitate formală o deosebeşte fundamental de romano-catolicism care, peste unităţile naturale ale popoarelor şi nevrând să ţină seama de ele, impune forma unică, universală, juridică şi rigidă a statului papal. Istoria Occidentului e plină de conflictele razboinice dintre puterea papală şi diversele naţiuni, care refuzau pe rând să adere la statul juridic universal şi căutau să-şi întemeieze state naţionale independente. Aceste conflicte durează acolo din Evul Mediu până în zilele noastre, când le actualizează într-o formă atât de răsunătoare statul hitlerist în luptă cu Vaticanul.

În ortodoxie, asemenea conflicte sunt necunoscute. Biserica Ortodoxă nu concepe un Stat juridic supranaţional, pe care sa-l impună popoarelor. În această privinţă ea nu este rigidă, ci plastică, adică se organizează după unităţile naturale ale neamului. Biserica Ortodoxă e una în dogmă şi în spirit, dar multiplă în formele de organizaţie socială. Sub acest raport, ea e cu totul apolitică, pe când romano-catolicismul are un caracter politic acuzat. Pacea pe care o urmăreşte ortodoxia nu e uniformitatea juridică a statului papal (Pax romana), ci armonia liber consimţită a diversităţilor naţionale în sfera sublimă a ecumencităţii spirituale.

Noi avem un Patriarhat ecumenic la Constantinopol. Dar faţă de el, din punct de vedere al organizaţiei formate, fiecare Biserică naţională e independentă sau autocefală. Această autocefalie se obţine cu uşurinţă când respectiva naţiune ortodoxă a ajuns la un stadiu de conştiinţă independentă. Regimul aceste e necunoscut în romano-catolicism. În locul principiului autocefal, romano-catolicismul cunoaşte compromisul concordatelor.

Din imperiul medieval, fărâmiţat prin războaiele de independenţă ale naţiunilor occidentale, statul papal e redus azi la petecul de pământ al cetăţii Vaticanului. El n-a renunţat însă la universalismul juridic. În această perspectivă, el îi revendică pe catolicii din toate statele unde trăiesc. Peste calitatea lui naturală de cetăţean naţional al statului unde trăieşte, un catolic e cetăţean al statului juridic roman. Regimul concordatelor dintre Vatican şi diferitele state naţionale unde trăiesc catolici e un compromis între putere politică şi putere politică, prin care se recunoaşte, pe plan juridic, existenţa statului papal şi dreptul lui de imixtiune înlăuntrul graniţelor statelor naţionale.

Pentru noi, ortodocşii, e greu de conceput un asemenea regim. E ca şi cum am fi odată cetăţeni ai statului românesc, iar pe deasupra cetăţeni ai Patriarhatului de Constantinopol. Dacă guvernul român, bunăoară, ar lua câteva măsuri, care n-ar stânjeni întru nimic interesele noastre religioase, dar ar stânjeni interesele politice ale Patriarhatului de Constantinopol, am primi imediat ordin să luam atitudine împotriva statului nostru naţional. E cam ceea ce se întâmplă azi între Vatican şi statul german. Pentru mentalitatea noastră ortodoxă ar fi o situaţie absurdă. Principiul de la care pleacă ortodoxia în acţiunea ei pământească e respectarea unităţii naturale a colectivităţii naţionale, a neamului. Idealul ei social de pace şi de bunăvoire între oameni îşi găseşte elementele naturale în alcătuirea omogenă a neamului: sângele comun, sufletul comun, organizaţia politică comună. Toate aceste elemente sociale naturale care alcătuiesc baza organică de la care porneşte acţiunea de spiritualizare sau de perfecţionare a ortodoxiei. Departe de a stingheri aceste elemente ale vieţii naţionale, ortodoxia le ajută să se perfecţioneze.

Tocmai din această pricină, naţionalismul, ca tendinţă de afirmare amplă şi intensă a geniului etnic, nu se găseşte niciodată în conflict cu ortodoxia. El se găseşte însă în conflict aproape inevitabil cu catolicismul: atunci când se întâlneşte cu interesele supranaţionale ale statului juridic papal. Pentru ortodoxie, naţionalismul nu e decât lucrarea firească de perfecţionare a unităţii etnice, pe care Biserica e chemată s-o spiritualizeze. Astfel, naţionalismul e regimul politic care, cultivând şi intensificând principiile de omogenitate ale neamului, convine de minune ortodoxiei, care are de ridicat această omogenitate la nivelul spiritual al dragostei creştine. Între naţionalism şi ortodoxie nu poate exista decât cea mai strânsă colaborare în vederea operei de solidarizare socială şi de înnobilare a sufletului etnic în lumina idealului creştin.

 

Sursa:

http://axa.info.ro/editoriale/rapa-robilor/romanism-si-biserica/

 

Independența României

 

Ce ni se mai potriveşte nouă, românilor, un citat celebru din Dostoievski: „O, las’ să fim umiliţi, las’ să fim obidiţi, dar acum suntem iarăşi împreună, şi las’ să se bucure acum aceşti oameni haini care ne-au umilit şi ne-au obidit!”

Oare ce anume nu am acceptat noi ca să fim împreună, să fim într-un singur stat, dar mai ales să fim liberi, să fim independenţi, adică stăpâni în Ţara Noastră? Poate că acum mulţi judecăm că eram mai uniţi cât timp existau Ţara Românească, Moldova şi Transilvania ca state separate, iar datorită stării de asediu militar, ne-am ţinut mai bine de Ortodoxie şi de cultură, decât astăzi, când avem un stat fondat de Loja Steaua Dunării în 1859, care-i dacă nu condus, atunci cel puţin manevrat de masonerie. Şi cum statul e masonic de la începuturile sale paşoptiste (asta s-a şi urmărit, să fie masonic de întemeiere), „cei de la putere” au avut tot interesul să denatureze ideea de stat. Iar în loc să protejeze şi să se sprijine pe Ortodoxie şi Neam pentru a sfinţi legătura dintre românii risipiţi pe întreg teritoriul vatrei dacice, statul a devenit un ţarc imens (de 238,391 km²) în care sunt adunaţi majoritatea românilor şi transformaţi în oi, căci instituţia conducătoare a Neamului a devenit Statul Român – un stat anticreştin şi sinucigaş faţă de propria-i structură, ducând acum pe toţi românii spre o pierzanie sigură dirijată de un comandament în care fiecare abia aşteaptă să intre, iar intrarea se face după măsura trădării de Ortodoxie şi de Neam, căci ajunge la putere cel mai dispus la compromisuri.

Deşi se spune de Biserică că e opresivă şi medievalistă, vorbindu-se de inchiziţie şi papă în mass-media incultă sau vicleană, făcându-se confuzie voită între Ortodoxie şi catolicism, trebuie să recunoaştem că Biserica nu te constrânge. Eşti liber, ori în Ea ori în afara Ei, ori cu Hristos ori fără, Dumnezeu ţi-a dat libertatea să alegi între chinul veşnic şi fericirea eternă. Diferenţa aici dintre Biserică şi Stat este că Biserica, fie cu Hristos, fie fără, te consideră OM.

Statul, fie loial sau neloial lui, te consideră OAIE, SCLAV, PLĂTITOR DE TAXE, NUMĂR şi chiar mai grav din moment ce îşi rezervă dreptul de a dicta ce e bine pentru tine. Pentru că dictonul „Statul sunt eu” s-a păstrat şi a fost perpetuat de camarilele din toată lumea. Iar ceea ce dictează Bucureştiul, şi mai nou Bruxelles-ul, este infailibil, doar suntem protejaţi de terorişti, de răufăcători, de Biserică, de Sfinţi, de copii, de Generaţia interbelică, de „bătrâni anacronici” sau de „fascişti, criminali şi intoleranţi legionari”, dar mai ales de antisemitu’ Ăla de Hristos, căci mai nou chiar şi Domnul şi Mântuitorul Nostru Iisus Hristos este antisemit în viziunea „luminaţilor” vremii.

Este clar că ne este furată libertatea de a alege, mai ales prin faptul că Statul este un sistem din care nu poţi ieşi. Statul Mondial pregătit în culise TE DOREŞTE, pe când Hristos doar te cheamă la El. Ştiţi afişul de înrolare în armata americană cu Unichiu’ Sam? Scrie „TE DORESC”. Ştiţi ce spune Hristos? „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11:28). Statul vrea cei mai buni cetăţeni, cei mai pregătiţi, cei mai supuşi, cei mai puternici, că doar nu degeaba omoară copii prin eugenie… „legală”. Hristos îi vrea pe cei mai amărâţi. Hristos ne vrea pe NOI, cei „umiliţi şi obidiţi”, şi să ne rugăm să rămânem în Cartea Mielului – tari în credinţă, căci cei ce se vor închina fiarei vor fi şterşi din Cartea Mielului (Apoc. 13:8).

Dar din neştiinţă şi obidinţă am acceptat o soluţie lumească şi neduhovnicească de la apariţie, chiar antihristică dacă luăm în calcul măsurile anticlericale (secularizarea averilor mănăstireşti şi exilarea ierarhilor care nu agreau noua conducere masonică): Statul român modern.

Scurt istoric

Pe fondul căderii Imperiului Otoman, România a intrat în Războiul de Independeţă prin declaraţia de la 9 mai 1877. O idee excelentă, dar Statul român masonic a folosit-o cu un alt scop: eliberarea de sub tirania otomană care nu ataca Ortodoxia, România fiind singura ţară tributară Porţii pe teritoriul căreia nu s-a contruit nicio moschee, iar Biserica a mers înainte în ciuda problemelor financiare. Eliberării îi va urma un lung şir de mijloace de supunere piramidei de la Paris, adică spiritului antihristic al Revoluţiei Franceze, primul fiind articolul 44 al Tratatului de la Berlin (13 iunie – 13 iulie 1878) care prevedea: „În România, deosebirea credinţelor religioase şi a confesiunilor, nu va putea fi opusă nimănui ca un motiv de excludere sau de incapacitate în cea ce priveşte bucurarea de drepturi civile şi politice, administrarea în sarcini publice, funcţiuni şi onoruri, sau exercitarea diferitelor profesiuni şi industrii în orice localitate ar fi (…)”, adică încetăţenirea a 500.000 de evrei, care a fost primul pas spre crearea unui Babilon în România.

Prin articolul 5 din Tratatul de la San Stefano, Poarta recunoştea independenţa României, „dar până la încheierea unui contract direct între Turcia şi România, cetăţenii români se vor bucura de toate drepturile care sunt prevăzute de alte puteri europene.” Iar „alte puteri europene”, au ajuns să hotărască pentru noi la Berlin, unde România nu a fost participantă la discuţii, ci doar observatoare, fără drept de a interveni, deşi, fără aportul ei la război, Imperiul Otoman nu ar fi fost înfrânt. De atunci încoace, „puterile europene” hotărăsc pentru noi, nu doar în culise, ci şi pe hârtie…

Şi cum trebuia perpetuată distrugerea Neamului Românesc, că nu ar fi fost de ajuns păcile şi tratatele dezavantajoase, s-a încercat comunizarea României în 1919. Dar în timp ce armatele roşii stăteau în coasta proaspăt reîntregitei Românii, un tânăr de doar 19 ani cu o gaşcă de colegi au început să se antreneze în pădure, cu arme adunate după război, împotriva trupelor sovietice. De la acele antrenamente considerate de unii „bravadă”, acelaşi târăr a creat cea mai mare organizaţie anti-comunistă din istoria omenirii, care în momentul ei de glorie în 1937 număra un milion de români. Dar cum purtătorul duhului lui antihrist „stă la pândă în ascuns cu cei bogaţi ca să ucidă pe cel nevinovat; [iar] ochii lui spre cel sărac privesc” (Ps. 9:28), căci tânărul acela chiar era sărac, a fost pândit de antihriştii interbelici şi ştrangulat, apoi împuşcat ca să i se însceneze evadarea şi ars cu acid sulfuric, iar ca să nu fie de găsit trupul lui, au mai şi turnat „bogaţii” o placă de beton. Ideea este că tânărul acesta a reuşit să întârzie comunizarea României cu aproape 30 de ani. De aceea, capii neîncoronaţi ai lumii l-au făcut mare criminal şi antisemit, într-o încercare, perversă am spune, de a-i păta memoria (încă – din nefericire pentru ei) vie pentru noi.

Din 1945-48 până în 1989 este aproape o jumătate de veac de dominaţie comunistă, timp în care oculta de la Moscova a beneficiat de aparatul artificial denumit generic când RPR, când RSR România. În acest răstimp, au murit peste 300.000 de tineri care astăzi au moaşte şi izvorăsc mir, dar care cică nu pot fi canonizaţi pentru că au fost legionari, de parcă legionarismul este un păcat de moarte, precum apostazia, care te face mai rău decât un eretic. Şi e foarte grav să canonizezi „nişte legionari”, în condiţiile în care deja Iosip Broz Tito este „sfânt” la catolici, iar tătucu-Stalin, ucigaşul a peste 250 de MILIOANE de oameni este propus cu dosar la Moscova, spre canonizare.

Dar să revenim la problema statală, căci în 45 de ani de comunism în care ni s-a creat special, bine şi demult planificat un „ţarc” concentraţionist, am fost spălaţi pe creier (a nu ştiu câta oară). Acum, după ’89, ni se spune despre cât de mult ne apăsa regimul, câte restricţii ne impunea, câţi ierarhi şi preoţi sau fost securişti, ba chiar legionaro-homosexuali, pentru a denigra Biserica Ortodoxă şi a aduce în noi duhul lui mamona. Căci acum avem „libertate”, iar „libertate” înseamnă fă ce vrei, cum vrei şi unde vrei: ia credite, ia-ţi casă, maşină etc etc, doar e democraţie, frate! Foarte frumos, Tu, Stat român, să îmi dai această „libertate”, mincinoasă de fapt, căci nu mi-ai spus că de fapt înseamnă… robie? Dacă eşti rău cu mine, eu de ce să te mai ascult? De ce să nu ascult de Hristos care îmi zice scurt: faci ce vrei, eşti liber, dar îţi zic că dacă nu îmi urmezi mie vei avea numai probleme – chinuri şi iadul veşnic, iar dacă îmi vei urma vei ajunge în Rai, căci am spus: „luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară.” (Matei 11:29-30) Iar cum „pomul este bun şi rodul lui e bun, ori spuneţi că pomul e rău şi rodul lui e rău, căci după roadă se cunoaşte pomul” (Matei 12:33), iată că acum culegem roadele: cei credincioşi statului sunt sclavi îndatoraţi de viaţă (15, 20, 30 de ani – ca la puşcărie), servind cămătăriei organizate, iar cei credincioşi lui Hristos, sunt liberi, fără griji, fără riduri, fără credite, fără firme de recuperări care să îi urmărească şi aşa mai departe… căci libertatea lui Hristos constă în Adevăr şi simplitate – el are doar Evanghelia, nu are tratate, comisii, decrete, ordonanţe de urgenţă sau jocuri lingvistice. Libertatea lumii şi a statului acesta supus fiarei, după cum văd acum şi cei care „nu le au cu Biserica”, constă în minciună, viclenie şi bani. Aşa că ei încep să părărească SISTEMUL şi să vină la Hristos, care doar a chemat, nu a obligat. Pentru că oamenii caută libertatea adevărată, şi o vor afla dacă o vor căuta unde trebuie.

„Consfinţirea” în numele fiarei a Uniunii Europene: Tratatul de la Lisabona

Acum câţiva ani, Vladimir Bukovki, care pentru „lume” părea un dizident nebun, dar astăzi împlinidu-se profeţia lui nemaifiind luat în derâdere, se întreba: „Mai exact, ce este UE? Poate prin a examina Rusia Sovietică putem obţine răspunsul. URSS era condusă de 15 oameni care nu erau aleşi, se desemnau reciproc şi nu răspundeau faţă de nimeni. UE e condusă de 2000 de persoane în acelaşi mod, care se întâlnesc în secret, nu răspund faţă de nimeni şi pe care nu îi putem destitui din funcţie. S-ar putea spune că UE are un parlament ales. Păi şi Uniunea Sovietică avea un parlament, anume Sovietul Suprem. Se aplica ştampila exact ca pentru Parlamentul European, iar timpul la microfon e limitat pe grup ajungând cam la un minut pentru fiecare euro-parlamentar. În UE sunt sute de mii de eurocraţi cu salarii imense şi mulţi servitori şi nenumărate privilegii, imunitate pe viaţă de la orice fel de persecutare care e pur şi simplu dusă mai departe de la un post la altul indiferent că au făcut sau nu treabă. Nu este asta exact ceea ce făcea Uniunea Sovietică? Aceasta a fost creată cu forţa şi de multe ori prin ocupaţie militară. UE nu e creată utilizând armata dar tot cu forţă şi prin abuzuri economice. Pentru a continua să existe, URSS s-a extins. În momentul în care s-a oprit extinderea a început colapsul. Şi eu cred că acelaşi lucru este adevărat despre UE. Scopul URSS a fost să creeze o nouă entitate istorică, poporul sovietic. Şi că noi trebuie să ne uităm naţionalităţile şi tradiţiile şi obiceiurile popoarelor noastre. La fel, UE nu doreşte să fiţi români sau bulgari, ci o nouă identitate istorică, să fiţi cu toţii europeni! Să vă suprimeze toate sentimentele naţionale şi să trăiţi ca o comunitate multinaţională. După 73 de ani acelaşi sistem în URSS a rezultat în mai mult conflict inter-etnic decât oriunde în lume. În uniunea Sovietică, unul din scopurile principale a fost distrugerea statului naţional. Şi asta este exact ceea ce face UE acum. Bruxelles-ul absoarbe statele naţionale ca acestea să nu mai existe. Corupţia era construită în sistemul sovietic de sus până jos. Şi tot aşa este şi în UE. Aceeaşi activitate de corupţie pe care am văzut-o în fosta Uniunea Sovietică, a înflorit în UE. Cei care i se opun sau o dezvăluie sunt aduşi la tăcere sau pedepsiţi! Nimic nu se schimbă. În URSS avem gulagul. Eu cred că avem un gulag şi în UE! Un gulag intelectual care se numeşte „politically corect”. Când cineva încearcă să spună ce gândeşte, iar ideile sale diferă de cele oficiale, atunci este ostracizat! Acesta este începutul gulagului, începutul pierderii libertăţii tale! În URSS ne-au spus că avem nevoie de un stat federal pentru a evita războiul. În UE fac exact acelaşi lucru! Pe scurt, e aceeaşi ideologie, UE este vechiul model sovietic prezentat în ambalaj vestic. Dar repet, la fel ca URSS, UE are în interior seminţele propriului colaps. Din păcate, când se va prăbuşi, şi se va prăbuşi, va lăsa în urmă distrugeri masive şi vom fi lăsaţi cu mari probleme economice şi etnice. Vechiul sistem sovietic a fost incapabil de reformă, la fel este şi UE. Dar există o alternativă la a fi conduşi de cei 2000 de oficiali auto-desemnaţi de la Bruxelles. Alternativa se numeşte INDEPENDENŢĂ. Nu trebuie să accepţi ce au planificat ei pentru tine! Până la urmă nu uitam nimeni nu ţi-a pus vreodată întrebarea dacă vrei să intri în UE! Eu am trăit în viitorul tău şi nu a funcţionat!”

Iar pecetluirea planurilor este Tratatul de la Lisabona, pregătit din 2007 şi intrat în vigoare pe 1 decembrie 2009, culmea, de Ziua Naţională. Tratatul de la Lisabona a fost creat ca o colecţie de amendamente care corectează tratatele anterioare – TEU (Tratatul pentru o Uniune Europeană) şi TFEU (Tratatul de funcţionare al Uniunii Europene).

Principalele probleme prin care se face pasul spre Guvernul Mondial sunt:

1. Desfinţarea graniţelor: „Art. 2, p. 2: Uniunea oferă cetăţenilor săi un spaţiu de libertate, securitate si justiţie, fără frontiere interne, în interiorul căruia este asigurată libera circulaţie a persoanelor, în corelare cu măsuri adecvate privind controlul la frontierele externe, dreptul de azil, imigrarea, precum si prevenirea criminalităţii si combaterea acestui fenomen.”

2. Art. 2, partea A, paragraful g) cuvintele „piaţa comună” se înlocuiesc cu „piaţa internă”; Piaţa economică nu mai este o platformă comună, împărţită între mai mulţi membri, pe baza unor acorduri economice, că de aceea i se şi spunea comună. Acum este piaţa internă a unei uniuni de state, fără graniţe, cu liberă circulaţie şi monedă unică.

3. Tratatul de la Lisabona va mări ponderea statelor puternice din UE. Ponderea de vot a Germaniei va creşte de la 8% la 17%, iar ponderile Marii Britanii, Franţei si Italiei vor creşte de la 8% la 12%.

4. UE va putea impune noi taxe cetăţenilor europeni, fără modificări ulterioare ale tratatelor în vigoare (Art.311 TFEU), cum este „taxa europeană” sau „taxa pe aerul respirat”.

5. Tratatul de la Lisabona : Este constituţia unui stat federal şi înlocuieşte constituţiile şi legile statelor membre. România nu mai există!!! Uniunea a devenit o entitate politică superioară celor 28 de state membre şi poate semna tratate internaţionale (Art. 1 şi 47 din TEU; a se vedea şi Declaraţia 17). Ţarile membre nu îţi vor mai putea numi comisarii europeni, ramanand la decizia „Sovietului Suprem”, adică a preşedintelui Comisiei Europene cine va fi comisar şi cine nu, exact cum erau acordate funcţiile de comisari sovietici sau guvernatori în Imperiul Roman.

6. Suntem cetăţeni ai UE şi suntem fortaţi să ne supunem autorităţii nedrepte a Uniunii Europene (Art. 311 TFEU), iar Curtea Europeană de Justiţie va avea puterea de a decide care sunt „drepturile” noastre în calitate de cetăţeni europeni – Cartea Europeană a drepturilor fundamentale (Art.6 TEU), precum dreptul la a ucide copii în pântece, dreptul la sinucidere, dreptul la libertate sexuală, dreptul la pedofilie ş.a.m.d.

7. Ca totul să fie serios, UE s-a militarizat, deja existând celebrul Eurocorps – armata Uniunii, prin cerinţa statelor membre de a-şi îmbunătăţi progresiv capacităţile militare, mai puţin România, căci poate vor avea cazuri de genul Sf. Gheorghe sau Sf. Dimitrie (Art. 42, p. 3 TEU).

8. Hermann van Rompuy (aţi auzit de el?) este preşedintele Uniunii, ales de cei 28 de prim-miniştri din ţările UE, pe o perioada de 5 ani, fără ca nou să avem ceva de spus (Art. 15, p. 5 TEU).

9. La partea B. Modificări specifice, găsim aliniatul 10: La cel de-al doilea considerent, cuvântul „ţări” se înlocuieste cu „state” si în cadrul ultimului considerent din preambul, cuvintele „AU DECIS crearea unei COMUNITĂŢI EUROPENE şi au desemnat…” se înlocuiesc cu „AU DESEMNAT…”. Au înlocuit ţări cu state, deoarece ţara reprezintă o formă de organizare omogenă, cu un anumit specific naţional. Dicţionarul Explicativ al Limbii române ne dă definiţia mai exactă: ŢÁRĂ, ţări, s.f. I. 1. Teritoriu locuit de un popor organizat din punct de vedere administrativ şi politic într-un stat. Deci statul este o formă de organizare politico-teritorialo-administrativă a unei ţări. Asta ne şi spune DEXul: STAT2 ~e n. 1) Instituţie politico-administrativă a societăţii în frunte cu un guvern şi cu organele acestuia, cu ajutorul cărora se asigură funcţionarea vieţii sociale pe un anumit teritoriu. Dacă ţara este locuită de un popor, statul asigură funcţionarea (sau nefuncţionarea) vieţii sociale pe un anumit teritoriu, care poate include mai multe popoare, cum a fost de pildă URSS-ul şi tinde în acest moment să fie şi Uniunea Europeană. Înlocuirea cuvintelor „AU DECIS crearea unei COMUNITĂŢI EUROPENE şi au desemnat…” cu un simplu „au desemnat” ne arată că statele (mai corect, ţările) nu au decis crearea unei Comunităţi Europene. Dacă nu ele, atunci cine a decis? Cei care au decis vor şi reducerea puterii parlamentelor naţionale precum şi întâietatea deciziilor Curţii Europene de Justiţie, legea europeană fiind deasupra legii româneşti (Art.79 TFEU), iar Uniunea are puterea de a reglementa investiţiile străine (Art.206-7 TFEU) si Curtea de Justiţie puterea de a impune armonizarea taxelor indirecte (Art.113 TFEU).

Din păcate, căci altfel nu era planul complet, tratatul va putea fi amendat, ceea ce va permite ca mai multe puteri să fie transferate către Uniune, fără vreun nou tratat şi fără referendumuri (Art. 48 TEU).

„Zeul” Jose Emanuel Barosso, comunist maoist în tinereţe, care a devenit un „model” de „democraţie” promovat în şcolile din România, declara la Strasbourg, pe 10 iulie 2007, în timpul dezbaterilor pentru formularea Tratatului de la Lisabona, următoarele:

„Pentru oamenii obişnuiţi (doar pentru bieţii oameni obişnuiţi, ca noi, nu implicaţi în astfel de treburi murdare – n.m.) se va înţelege că Uniunea Europeană este cum a fost şi până acum, nu un super-stat, nu Statele Unite ale Europei în modul în care avem SUA. În acelaşi timp [se va înţelege că] nu suntem o organizaţie internaţională ca NATO, OSCE sau Consiliul. Suntem de fapt o construcţie foarte specială, unică în istoria omenirii. Nu am avut niciodată o astfel de organizaţie sau creaţie instituţionalizată unde avem ţări libere care sunt unite şi s-au decis să lucreze cu un anumit grad de cooperare, ba chiar integrare (una într-alta, în absolutul Revoluţiei Franceze – n.n.). Dimensiunea europeană este indispensabilă în trecereaa de la local la global. […]Este evident că astăzi dimensiunea naţională nu mai este îndeajuns. Dacă vrei să combaţi schimbarea de climă, dacă vrei să produci vreo schimbare nu poţi opera singur la nivel naţional. Avem nevoie de mai mult decât atât. Avem nevoie de dimensiune europeană! […] Câteodată îmi place să compar Uniunea Europeană cu o creaţie pentru organizarea imperiilor. Da, a imperiilor! Pentru că avem imperii dimensionale. Dar este o mare diferenţă. Imperiile de obicei erau create prin forţă, cu un centru care impunea o dictatură, o voinţă asupra tuturor, iar acum avem ceea ce autorii numesc primul impreiu non-imperial. Avem după dimensiune 28 de ţări care s-au decis întru totul (au decis doar politicienii, noi nu am decis nimic – n.n.) să lucreze împreună, să îşi extindă suveranitatea, dacă vreţi să utilizăm acest concept de suveranitate (adică dizolvarea suveranităţii statelor naţionale, pentru a instaura o suveranitate unică – n.n.). […] Eu consider că este o construcţie extraordinară şi că ar trebui să fim mândri de ea. Cel puţin, noi, cei din Comisie suntem mândri.”

Şi cu toate acestea, avem o scăpare: Hristos! „Căci şi din cei şchiopi voi face un rest şi din cei ce au fost împovăraţi, un neam puternic, şi Domnul va împărăţi peste ei în muntele Sionului, de acum şi până în veac!” (Miheia 4:7), adică din cei „umiliţi şi obidiţi”, din noi, dacă ne vom păstra credinţa, Hristos ne va duce (repet, dacă vom rămâne credincioşi) în Israelul cel veşnic, în Rai, în „super-statul” duhovnicesc multinaţional (doar Apocalipsa vorbeşte de judecarea neamurilor) şi hristocentric în care „cei nelegiuiţi se astâmpără şi cei împovăraţi se odihnesc” (Iov 3:17), care se opune oricărui plan lumesc al slujitorilor lui antihris cărora le spune că „voi sunteţi din cele de jos; Eu sunt din cele de sus. Voi sunteţi din lumea aceasta; Eu nu sunt din lumea aceasta (Ioan 8:23), căci „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat iudeilor. Dar acum împărăţia Mea nu este de aici” (Ioan 18:36). Doar Hrisos este „Alfa şi Omega, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Atotţiitorul” (Apoc. 1:8), iar „atunci [la Judecata de Apoi] va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui.”

Nu mai căutaţi soluţii lumeşti! Unica soluţie este trăirea în Ortodoxie a fiecăruia, pentru trăirea în Ortodoxie a Neamului: învierea noastră în numele Domnului Nostru Iisus Hristos! Pocăinţa fiecăruia pentru pocăinţa Neamului!

„O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi?” (Matei 17:17)

 

Sursa:

http://axa.info.ro/politica/independenta-romaniei/

 

„Omul care mă vor ei”

 

Cu ceva ani în urmă am cunoscut un om care şi-a dat demisia dintr-o funcţie foarte înaltă în statul român. La fel cu ceilalţi cunoscuţi ai lui, şi eu am rămas mirat de gestul său – avea în faţă o carieră care putea fi întrezărită uşor. Prima dată când l-am întâlnit, l-am întrebat de ce renunţase la funcţie şi, implicit, la carieră. Mi-a răspuns, oarecum în şoaptă, ferit: „Fiindcă eu nu sunt şi nici n-am să fiu niciodată omul care mă vor ei!” N-am prea înţeles atunci, am fost însă mulţumit că prietenul meu nu era în vreun impas care să-l dezonoreze – şantajabil etc. Apoi mi-am pus întrebarea: care este omul pe care îl vor ei? Şi, la modul personal: care este omul care ar trebui să fiu eu, pentru ca sistemul să fie mulţumit? Cum ar trebui să fiu, ce ar trebui să fac să devin cetăţeanul ideal pentru sistem? Cu alte cuvinte, dacă mi-aş dori să fiu „aşa cum ar trebui”, să fiu „politically correct”; ce ar trebiu să fac? Aşa că am încercat să-mi imaginez o zi din viaţa unui eu care să fie aşa cum vor ei:

…Iată-mă, dimineaţă, pe mine acel om – pe care şi-l doreşte conducerea statului român -, cu ce gândesc, cu ce cred, cu ce-mi doresc eu. Mai întâi – ca să fiu „omul care mă vor ei” – sunt conştient de faptul că destinul meu este indistructibil legat de acela al cetăţeniei europene: e pe viaţă şi pe moarte, depind pur şi simplu, e steaua mea polară, ordinea mea supremă în haosul universal: statutul de cetăţean european. Mă gândesc în această dimineaţă, în virtutea acestui fapt, cum să fac să plătesc mai multe impozite şi taxe – pentru ca europa să se îmbogăţească şi cu aportul meu.

Deschid televizorul şi primesc cu bucurie vestea noilor taxe şi a noilor scumpiri: ce bine, sunt cetăţean european! Abia aştept să plec la muncă, să agonisesc, să le plătesc; fireşte, mă fericesc că fac parte din europa şi sper ca mâine să vină alte taxe şi alte scumpiri. N-am nevoie de asistenţă medicală, fiindcă trebuie să fiu sănătos – tot pentru europa. Mă bucură ştirea că învăţământul românesc este condus de un imbecil care n-are nici o legătură nici cu învăţământul şi nici cu România – de altfel, nici nu înţeleg de ce se mai cheamă România, asta îmi provoacă un fel de dezgust, de silă: eu sunt europa şi nu România, am trecut de stadiul acela, am evoluat. Mă bucur de asemenea că conducătorii noştri mai iau un împrumut de la finanţa mondială evreiască şi că, astfel, suntem pe veci înrobiţi şi nici copiii copiiilor noştri nu se vor mai putea vreodată întoarce la această formă de înapoiere care este statul independent român – doar am evoluat: suntem europa! Cât de frumos ne-a spus toate aceste lucruri conducătorul iubit, Traian Băsescu. Şi cu câtă exactitate ne-a explicat ministrul de finanţe că nu vom mai avea ce mânca şi că europa vrea şi mai mult de la noi! Ceea ce n-am înţeles este de ce trebuie să se mai nască copii şi de ce trebuie să mai trăiască pensionarii – voi întreba nişte specialişti. Cum să nu fiu fericit când suntem ocupaţi de armata americană care a ocupat etajul de sus al Casei Poporului şi plătim – cu responsabilitate şi cu recunoştinţă – războaie întru democraţie. Ca cetăţean european mă simt jenat când tot aud de limba română, de tradiţie şi mi se pare incredibil că mai există în europa – în secolul 21! – oameni care să vorbească despre Dumnezeu, când ştie oricine că aceasta este o fantezie, omul deja a ajuns pe lună şi nu a dat de nici un Dumnezeu! Asta nu înseamnă decât că încă mai sunt oameni înapoiaţi, în zona unde m-am născut eu. Pentru mine, ca cetăţean european, este o ruşine când aflu că mai există exemplare de acest fel: oameni care merg la Biserică, care umblă cu icoane, cu sfinţenii şi care mai cred… Lucrurile sunt foarte clare: credinţa face parte dintr-un stadiu de dezvoltare, de evoluţie a omului, astăzi – datorită europei – depăşit, revolut şi dezonorant. Eu, cetăţeanul europei – şi dacă lucrurile merg bine, mâine-poimâine voi putea spune cu mândrie: cetăţeanul universului – am în ce să cred, cu o credinţă mult mai bună decât cei din trecut: cred nelimitat în fericirea cetăţeniei europene, la care se adaugă şi fericirea apartenenţei la armata americană! Asta, da! Ca parte din europa, sunt însă puţin mâhnit că n-am evoluat mai repede din broască, fiindcă acum ar fi trebuit să avem mai multe mâini şi cel puţin două capete, plus că ar fi trebuit să zburăm – iată unde ne-a dus credinţa în Dumnezeu, a celor dinaintea noastră: a încetinit dezvoltarea şi evoluţia! Mă consolez cu gândul că rămâne să se bucure de toate aceste roade ale ştiinţei şi evoluţiei, cetăţenii europeni şi universali care vor veni după noi…

Deocamdată sunt mândru că sunt ceea ce sunt. În nici un caz nu înţeleg nici de ce unii români protestează, de ce nu le convine faptul că nu mai au ce mânca, nu mai au cu ce se îmbrăca, că nu mai există spitale şi nici îngrijire medicală, că la şcoală copiii învaţă mult mai puţin şi mult mai prost – oricum lucruri de care nu se vor putea folosi niciodată –, că trăiesc fără demnitate, că nu mai pot să-şi permită să facă copii – fiindcă n-ar avea ce să le dea de mâncare; pur şi simplu nu înţeleg cum se pot întâmpla toate acestea, atâta timp cât au şansa să fie cetăţeni ai europei! Acest lucru compensează şi le depăşeşte cu mult pe celelalte. În ceea ce mă priveşte sunt foarte bucuros că România este ocupată militar, că sunt baze militare străine pe teritoriul ţării, că suntem în război cu Irakul şi cu Afganistanul, cărora ne străduim să le „băgăm” cu forţa democraţia şi libertatea – şi ca urmare, cred că ar trebui să participăm cu mai mulţi bani la aceste războaie şi la întreţinerea armatei americane; ar trebui nişte impozite şi nişte taxe şi pentru a contribui ceva mai substanţial la binele şi bunăstarea unor state precum Israelul – le este greu şi lor!

Seara, după o zi plină de satisfacţiile muncii pentru europa, ascult cu sfinţenie ştirile -– fiindcă este absolut necesar să fim cât mai bine informaţi. Altfel cum am şti ce se întâmplă şi, mai cu seamă, ce să facem în continuare? Din nou proteste şi greve – mă întreb: oamenii ăştia chiar nu-şi dau seama de problemele cu care se confruntă conducătorii noştri? Săracii de ei, pe lângă faptul că trebuie să împartă bogăţiile ţării în primul rând între ei, apoi trebuie să împartă şi europei şi americii şi lui nato şi israelului şi la câţi şi mai câţi. Oare cei care protestează nu înţeleg că aceste lucruri nu sunt uşoare? Un lucru este cert – pentru mine, ca cetăţean european –: efortul conducătorilor noştri este foarte bine venit, fiindcă recompensa ne aparţine tuturor: suntem cetăţeni europeni! Mai aflu de la ştiri că trebuie să ne vaccinăm şi să ne punem cu toţii cipuri – iată că a sosit şi ceasul fericit în care vom fi, alături de celelalte popoare, supravegheaţi şi manipulaţi de către o singură putere, care s-a întâlnit de curând chiar la Bucureşti, aici, la noi: trilaterala iudeofrancmasoneriei – cât pot fi de mândru! Este vorba, pentru cei care nu au fost încă informaţi, de organizaţia care a luptat cel mai mult în istoria modernă a omenirii, pentru a ne scăpa de toate superstiţiile care au întunecat gândirea omenească mai bine de două mii de ani: de Hristos, de mântuire, de tradiţie, de istorie. În acest fel se va atinge visul de aur al omenirii (trebuie să mai întreb, fiindcă nu sunt pe deplin informat care este acest vis de aur; oricum, este un lucru foarte bun că există). Mă mai informez de la ştiri, cu mare îngrijorare de această dată, că teroriştii nu se potolesc şi că trebuie – şi mă bucur de aceasta – să mai contribuim cu bani la lupta împotriva terorismului. Teroriştii sunt acei oameni răi, care ne vor răul, desigur, şi care – după cum spuneam – nu se mai potolesc odată: îşi apără ţara lor care a fost ocupată de armata eliberatoare din care, cu mândria aferentă, facem şi noi parte; ei nu înţeleg că trebuie să renunţe la obscurantismul religios al credinţei lor; îşi apără copiii şi familiile lor de libertatea, emanciparea şi binefacerile democraţiei; în plus, teroriştii nu sunt de acord ca o putere străină de poporul lor – vedeţi, din nou problema cu naţionalismul criminal şi terorist – să strângă roadele muncii lor (vor adică să mănânce numai ei ceea ce au muncit numai ei – aceasta este o altă formă egoistă de înapoiere); nu înţeleg că femeile lor ar trebui să se emancipeze şi pe la alţii, prin alte ţări – bine că, măcar acest lucru, a fost înţeles pe deplin de ai noştri; tot ei cred că ar trebui să aibe armată naţională – din nou, naţionalism!; unde mai pui că teroriştii au pretenţia ca familiile lor să se hrănească cu mâncăruri făcute de ei, fără e-uri – această minunată invenţie a economiei moderne; în plus, toţi teroriştiii au ceva cu evreii – nu am înţeles niciodată de ce, şi, mai ales, nu am înţeles cum de atâtea mii de ani nu se mai opreşte această poveste (şi aici cred că ar trebui să mă mai informez). Pe scurt, teroriştii nu sunt de acord cu nimic din ceea ce i-ar transforma în nişte cetăţeni demni ai uniunii europene şi, mai departe, ai statului unic global spre care tindem – cu speranţă!; şi sunt în stare să moară pentru aceste lucruri: de aceia sunt ei terorişti!

Înainte de a stinge lumina mă gândesc că astăzi am făcut prea puţin pentru europa şi pentru evoluţia şi mersul înainte al omenirii către visul de aur (despre care am vorbit şi mai sus). Îmi iau angajamentul, în gând, că de mâine voi fi mai ferm şi chiar voi lupta – atât cât îmi va permite conjunctura – împotriva elementelor care se opun acestor minunate scopuri. Trebuie să deschid front împotriva antisemitismului, acestă plagă universală îndreptată de mai multe mii de ani împotriva celor care – tot de atâtea mii de ani – încearcă să ne salveze. Îmi trec prin faţa ochilor gânduri şi sugestii pe care le-aş face eu – cetăţean european – conducătorilor iubiţi de la noi şi de deasupra lor (uneori îndrăznesc să mă văd vorbind chiar cu iudeofrancmasonii): cred că ar trebui mai multă hotărâre; pur şi simplu cred că ar trebui omorâţi toţi cei care nu acceptă condiţiile de progres şi dezvoltare, de evoluţie; toţi cei care mai umblă cu tot felul de prostii: cu Hristos, cu tradiţia, cu istoria, cu martirii… Adorm mobilizat – eu, cetăţeanul european, pe care îl vor cei care ne conduc.

Acesta este „omul” pe care îl vor ei – pe mine, pe fiecare dintre noi. Este apostatul şi sperjurul activ, este imbecilul perfect, după chipul şi asemănarea conducătorilor, care au impresia că ne vor putea transforma pe toţi în „cetăţeni europeni perfecţi”. Uimitor este faptul că, în societatea românească, nu există reacţii pe măsura agresiunii lor asupra noastră. Sau poate ar trebui ca această reacţie să fie rezultatul unor acumulări şi a unei organizări. Deşi am impresia slăbiciunii, nădăjduiesc că acest sub-om nu va putea fi creat aici. Fiindcă, pentru români Hristos a înviat, pentru români există mântuire, iar neamul este o realitate mai presus de voinţa omenească; pentru români, adevăraţii conducători îşi au locul între sfinţi, fiind ei înşişi mărturisitori ai Învierii. Aşa că, tot ce pot să fac acum este să spun, împreună cu prietenul meu: „Eu nu sunt şi nici n-am să fiu niciodată omul care mă vor ei!”. Indiferent de ce vor spune şi vor face ceilalţi. Punct.

 

Sursa:

http://axa.info.ro/editoriale/raportul-orbului/omul-care-ma-vor-ei/

 

Cred Doamne, ajută necredinței mele!

 

Cu toate că nu sunt eu cel mai în măsură, îndrăznesc totuşi să trag un semnal de alarmă în ceea ce priveşte „starea de amorţeală” în care se află românii! Tot legat de mine, vreau să menţionez că sunt unul dintre „golani”, iar din fire sunt mai vulcanic, „milităros” (cum ar spune unii: „mercenar”) aşa ca să nu vă surprindă modul în care mă voi exprima (puţin mai dur), deoarece este de înţeles că acum, după atâţia ani de rătăcire să simt nevoia să mărturisesc ADEVĂRUL, pentru că vreau să fiu şi eu următor „Haiducilor neamului românesc”. Trebuie să mai spun doar că toată tinereţea mi-am irosit-o făcând lucrarea vrăşmaşului, slujindu-i acestuia dintr-o mare rătăcire în care mă aflam şi a modului greşit în care percepeam eu viaţa, iar ce este mai grav e faptul că îi trăgeam şi pe alţi fraţi către păcat, pentru că aşa consideram eu că-i ajut făcându-le bine (îi îndemnam să profite de „plăcerile vieţii”: desfrânare, alcool, viaţă de noapte, etc.)

Mesajul meu se adresează în special tinerilor, care fac parte din aceeaşi categorie cu mine şi de la care am observat că majoritatea românilor au mari aşteptări (pe bună dreptate zic eu). Aş fi dorit să mă pot adresa şi celor din generaţia părinţilor noştri sau chiar şi celor mai în vârstă, dar din păcate, acest lucru este aproape imposibil, deoarece sistemul comunist (Uniunea Sovietică) şi-a făcut pe deplin datoria, iar ei sunt rodul acestuia; şi mai grav este că şi noul sistem comunist (Uniunea Europeană) are un efect năucitor asupra tinerilor, bazându-se pe spălarea creierelor acestora. Legat de acest subiect, vreau să vă relatez o întâmplare din perioada când bugetarii şi pensionarii români (caracterizaţi ca fiind „graşii poporului”, paradoxal, chiar de cel pe care ei l-au ales să-i conducă) participau la mitingurile de protest împotriva deciziei de reducere a salariilor. Cum era de aşteptat, în cealaltă tabără se aflau militarii români („oastea ţării”) care aveau misiunea de a asigura ordinea şi liniştea publică sau mai exact de a-i apăra pe mai-marii poporului de furia cetăţenilor ajunşi în pragul disperării. Purtând o discuţie amicală cu un militar care participa la astfel de misiuni, l-am întrebat dacă ar fi în stare să-i lovească pe cetăţenii respectivi (ştiind că printre ei s-ar afla rudele sau părinţii lui); iar răspunsul a venit fără ezitare: „Dacă primesc ordin îi împuşc!” şi făcea strict referire la părinţii lui, invocând faptul că el este în primul rând „militar”. În mod normal, ar fi trebuit să rămân fără replică, dar personal, mi-am permis să-i aplic acestuia o mustrare spre îndreptare şi să-i explic în câteva cuvinte cam care este, de fapt, diferenţa dintre el (robotul pe care şi-l doreşte sistemul) şi un militar care face parte din „oastea Ţării cea iubitoare de Hristos” – oaste pentru care ne rugăm la fiecare Liturghie.

De curând am citit o fabulă foarte interesantă, ce-şi are originea pe undeva prin Africa şi care m-a pus foarte tare pe gânduri. Ideea principală reflectă stare actuală în care se află românii! Iată fabula: ”În marea pădure a izbucnit cel mai furios şi mai devastator incendiu care a existat vreodată. Toate animalele şi-au găsit scăparea la marginea râului şi strigau speritate şi se lamentau: „Săracii de noi, cuiburile noastre distruse, scorburile noastre arse, iarba noastră… copacii noştri…ce dezastru, ce dezastru!..”. „Doar o pasăre Colibri nu s-a lăsat cuprinsă de depresia generală. S-a apropiat de râu şi a luat în cioc un strop de apă. După aceea a zburat deasupra focului şi a lăsat să cadă picătura de apă. După primul zbor au urmat multe alte zboruri, până când unul dintre animalele plângăcioase a observat-o şi i-a stigat din urmă: -Visătorule! Ce mare lucru crezi că faci cu picăturile tale de apă împotriva acestui incendiu violent? Pasărea Colibri s-a oprit la mijlocul drumului, cu ciocul plin de apă, şi i-a răspuns: – Fac ceea ce pot să fac!” Eu aş îndrăzni să adaug: „Fac ceea ce ţine de mine!”, pentru că în concluzie, dacă fiecare şi-ar face datoria în dreptul lui (adică exact ceea ce ţine de el), atunci totul s-ar simplifica! E drept că dacă am urma pilda locuitorilor din cetatea Ninive, atunci Dumnezeu s-ar milostivi de noi şi ar mai amâna aceste vremuri până ne-am îndrepta, dar noi (românii ortodocşi) acceptăm de bună voie ceea ce ne propun aceştia (unii fiind dispuşi chiar să plătească bani grei pentru asta). Cu alte cuvinte, nu facem decât să-i ajutăm pe aceşti slujitori ai satanei, făcîndu-ne astfel părtaşi la instalarea lui Antihrist – mai repede decât ar fi sperat şi cei mai optimişti dintre ei! Păi nu ştiu de ce ne mai mirăm că nu merge nimic bine? Iată răspunsul: ne asemănăm cu vieţuitoarele acelei păduri, mai ales acum cînd „elitele” sunt pe punctul de a-şi îndeplini obiectivul, acela de a instaura Noua Ordine Mondială prin sistemul de supraveghere (nanotehnologie, RFID) şi prin peceltuirea cu semnul Fiarei. Dar mai avem noi şi alte modele de DUHOVNICI (ai neamului românesc) care iau atitudine şi strigă cât îi ţin puterile de răsună până în Sfântul Munte: „ROMÂNI, TREZŢIVĂ!” „ESTE VREMEA MUCENICIEI, LUPTAŢI PÂNĂ LA CAPĂT!” (de unde observăm că nu se adresează românilor cu duhul blândeţii, aşa cum ar dori o altă categorie de fraţi de-ai noştrii) şi ne îndeamnă astfel să nu primim microcipul nici măcar în acte. Din mai multe discuţii cu diferiţi preoţi (de mir sau călugări) şi cu unii dintre fraţii noştri, am observat cu stupoare cum majoritatea dintre ei îşi găsesc motive „binecuvântate” să primească microcipul în documente, căci, susţin ei, atunci când vor fi îndemnaţi să-l primească şi în corp, vor refuza pecetluirea! Unele dintre aceste motive „binecuvântate” sunt, fie alegerea ca model a unui duhovnic mai cunoscut sau ierarh, care (din diferite pricini) susţine că actele cu cip nu prezintă niciun pericol în calea mântuirii, fie că alţii au familie, prunci sau serviciu – de parcă nu am fi cu toţii în aceeaşi situaţie! Îmi permit să fiu puţin răutăcios şi ironic şi să întreb: oare despre ce luptă vorbeşte Duhovnicul respectiv? Oare de ce să ne trezim noi? Ce, dormim cumva? Ce mucenicie? Nu putem să ne bucurăm şi noi în linişte de plăcerile acestei vieţi? Păi, să-mi fie iertat fraţi români ortodocşi, dacă lucrurile stau aşa atunci nu are deloc dreptate Părintele, pentru că noi nu dormim, noi chiar HIBERNĂM!

Există modele demne de urmat, ca de exemplu: Sfinţii Martiri Brâncoveni sau Sfinţii Mucenici Mărturisitori ai Neamului Românesc în frunte cu bravul CĂPITAN CORNELIU şi se pot găsi o mulţime de astfel de modele deosebite, numai că foarte mult contează ce este în inima noastră şi ce ne dorim noi. Pentru că zice în Sfânta Scriptură: „Acolo unde este inima ta, acolo îţi este şi comoara!”. Astfel (fără să judecăm pe cineva) unii dintre fraţii noştri se învoiesc cu vrăjmaşul diavol pentru a beneficia pe o scurtă perioadă de luxul şi plăcerile acestei lumi deşarte, iar dacă nu realizează la timp şi nu se căiesc, sfârşesc prin a-şi pierde sufletul – ceea ce nu dorim nimănui!

În această pagină inedită, am ales să tratez subiectul „cipurilor”, deoarece în urmă cu ceva vreme, mergând la unul dintre Duhovnicii neamului pentru binecuvântare şi un cuvînt de folos, am observat cum acesta îşi exprima NEMULŢUMIREA faţă de faptul că „elitele” îşi fac foarte bine treaba, înaintează cu multă viclenie şi mai grav este faptul că au ei ce au cu ortodocşii creştini şi în mod special cu noi românii; dar tot Părintele îşi exprima regretul că noi nu prea mai facem nimic să ţinem piept acestei lucrări satanice ce are ca scop final pecetluirea omenirii şi lepădarea de Hristos! Ba din contră, aş zice eu, noi chiar ne aducem un aport însemnat în lucrarea aceasta ocultă, grăbind foarte tare lucrurile, că doar nu ne putem opune tehnologiei şi civilizaţiei!

Dar după cum susţin unii dintre creştinii ortodocşi, care tâlcuiesc Sfânta Scriptură precum neoprotestanţii (adică după propria lor interpretare) rezultă că nu avem cum să ne împotrivim pecetluirii cu simbolul fiarei – 666, pentru că toate acestea trebuie să fie ca să se împlinească Scriptura! Dar ce nu ştiu ei este faptul că acest aspect este foarte adevărat cînd se pune problema la nivel global, dar nu şi atunci cînd se face referire la fiecare persoană în parte (familie, neam), pentru că tot Dumnezeu ne-a dăruit din multa lui milostivire şi LIBERUL ARBITRU, ca să poată alege fiecare ce cale vrea să urmeze!

De aici ne dăm seama că suntem precum vieţuitoarele acelei păduri în care a izbucnit incendiul şi ne comportăm la fel ca în fabula respectivă atunci când se mai găseşte câte un „visător” asemenea păsării Colibri, care este imediat pus la zid şi catalogat drept: HABOTNIC, EXTREMIST sau LEGIONAR! Mai ştim noi pe cineva asemenea!

Să-i rugăm şi noi pe Sfinţii Mărturisitori Români, alături de Preasfînta Fecioară Maria, să ne fie mijlocitori către Bunul Dumnezeu, să ne dăruiască înţelepciunea şi puterea de a sta împotriva vrăjmaşului Antihrist!

Cred Doamne,

ajută necredinţei mele!

AMIN!

 

Sursa:

http://axa.info.ro/social/cred-doamne-ajuta-necredintei-mele/

 

ORTODOXIA ESTE ÎN ESENŢA EI MARTIRICĂ

 

Ortodoxia nu este nici o religie între alte religii, nici o confesiune între alte confesiuni. Ortodoxia este pur şi simplu BISERICA; unica Biserică despre care a vorbit Dumnezeul-Om Hristos – Întemeietorul şi Capul ei, şi despre care ne-a asigurat că nici “porţile iadului (adică “gurile ereticilor”) nu o vor birui” (Matei 16, 18).
S-a afirmat că Ortodoxia este în esenţa ei martirică şi aceasta pe mai multe temeiuri. Întâi, pentru că ea – Ortodoxia, Biserica – a fost întemeiată pe jertfa martirică supremă a Dumnezeu-Omului Hristos pe Crucea de pe Înfricoşătoarea Golgotă. Apoi, pentru că ea – Ortodoxia, Biserica – oferă mărturie (μαρτυρια) lumii, dominate de cel viclean, despre Adevărul cel veşnic şi iubitor, pecetluind această bună, frumoasă şi mântuitoare mărturie “cu sângiuirile Mucenicilor celor din toată lumea ca şi cu o porfiră şi vison…”
Că Ortodoxia nu dă roade decât pe cruce şi nu este confortabilă decât acolo unde ea e un fals o mărturisesc toţi sfinţii împreună şi fiecare osebit prin vieţile, pătimirile, mărturisirile, învăţăturile şi chipul jertfelnic al naşterii lor în ceruri prin care au pecetluit viaţa lor în Domnul cel Răstignit şi Înviat. Ei sunt “roada Duhului”, “casnicii lui Dumnezeu”, Dascăli pentru tot sufletul iubitor de ucenicie şi învăţătură la picioarele Adevărului, rugători pentru tot sufletul cel necăjit şi întristat, dar mai ales modele vrednice de urmat.
Suntem sau vom fi pregătiţi pentru mărturisire şi mucenicie? Ne-am “zdrobit” prin pocăinţă sau mai avem de lucru? Sau poate că unii nici nu au început, iar alţii nici nu ştiu despre ce este vorba (dar “alţii” dintre cei botezaţi)!… Ne-am smerit pe noi înşine? Ne smerim în viaţa de zi cu zi ca să atragem harul dumnezeiesc? Fiecare să-şi răspundă singur, iar pentru mântuirea veşnică a sufletelor noastre neîncetat Domnului să ne rugăm! Doamne, miluieşte.

Monahul Leontie

 

Părintele Justin: Vor veni vremuri şi mai grele, va îngădui Dumnezeu vrăjmaşului să se atingă şi de suflet

 

– Ce ne puteţi spune despre vremurile grele prin care vom trece şi noi?

– Ei, prin ce-am trecut noi!… Dar prin ce-o să treceţi voi!… Acele vremuri deja le-aţi început. Spre deosebire de alte vremuri, va îngădui Dumnezeu vrăjmaşului să se atingă şi de suflet; va fi mai mult o prigoană psihologică şi nu vă veţi putea ascunde nici în crăpăturile pămîntului. Nu este uşor, sînt vremuri foarte grele.

De exemplu, pe vremea marilor trăitori din Pustia Tebaidei, acolo nici miliţia nu intra, nici control de stat, nici finanţa nu intra, nici un control care să-i tulbure pe călugări. Erau de sine stătători şi atît de liberi, încît ei într-adevăr puteau să-şi ducă aşa, cu toată dragostea, nevoinţa lor. Însă, la ora aceasta, trebuie să lupţi, şi cu cel văzut, şi cu cel nevăzut; să lupţi cu tine, să lupţi cu lumea, să lupţi şi cu dracul. Diavolul, dacă faci cruce, se mai depărtează, măi. Ăştia văzuţi nu se depărtează, ba te asaltează şi-ţi mai pun în cîrcă şi altele; şi toate se răsfrîng asupra ta.

De aceea credincioşii aceştia, de pildă, care vin din toată lumea înspre mănăstiri, sînt iarăşi un semn că toată lumea trăieşte în clocotul ăsta, în cazanul ăsta de fierbere de la un rău la altul. Iar călugărul, de bine, de rău trebuie să stea acolo, în faţa lor, să dea un sfat, o relaţie, să le citeşti o rugăciune şi să plece măcar cîtuşi de puţin alţii de cum au intrat. Monahul trebuie să fie prezent şi să răspundă la toate aceste nevoi ale creştinului.

Altădată nimeni nu-l deranja pe sfîntul, pe cuviosul. Păi, cîte pomelnice aveam noi acum 70-80 de ani la Mănăstirea Durău sau la Secu? Te duceai la proscomidie, începeai slujba, tu, ca preot, înainte cu o oră, sunai la intrare în tochiţa metalică, toată lumea ştia că a intrat părintele la biserică. Paraclisierul deja era venit.

Care este rînduiala paraclisierului? Intră în biserică, se închină, ia blagoslovenie de la strana arhierească, se duce şi se închină pe la icoane, la Maica Domnului, la Mîntuitorul Hristos, intră în sfîntul altar, face trei metanii la intrare, trei metanii la proscomidiar şi cu frică de Dumnezeu începe să aprindă lumînările (cele două lumînări de pe sfînta masă), candelele. Era o scară cu trei trepte. Se urca părintele de canon săracul, sufla din greu, dar el voia să aprindă candelele în fiecare miez de noapte, să fie primul acolo cînd venea preotul slujitor. După aceea venea la stareţ, lua blagoslovenie de toacă şi de clopot şi părintele stareţ de atunci nu dormea, era treaz, la apel, era în pravilă. Acuma are o maşină cu opt locuri, cu bagaj în spate şi-ntr-o dimineaţă se duce după sticle, a doua zi are nevoie de mătură, apoi de coada măturii şi tot se plimbă şi tot se plimbă, mai merge la o conferinţă, pe la examene şi printr-alte părţi, numai la biserică şi la utrenie nu-i. Şi paraclisierul n-are unde să se mai ducă, toacă săracul cu 25 de blagoslovenii de la… bec.

Terminam de pomenit înainte ca să vină preoţii, dar acum sunt cîte 3-4 mape de pomelnice numai într-o zi.

De asemenea, ca să revin, nu erau atîtea nevoi şi atîtea boli. Acum s-au înmulţit bolile psihice, organice, demonizările. Apoi nu erau atîtea construcţii, atîtea vite, atîta lume. Pe lîngă acestea mai sunt şi ispitele supratehnicii, sistemele acestea extraordinar de ascuţite care pătrund pînă în a-ţi cunoaşte şi gîndul. Şi, cînd ţi-a prins gîndirea, aici este şi partea sufletească. Iar cînd a intrat pe firul acesta Satana, nu mai este deloc uşor. Este o luptă împotriva sufletului.

Acum nu vezi ce fac? Dacă vrei să ai un serviciu mai bun, trebuie să te înscrii în loja masonică, să te lepezi de Hristos. Şi, iată, acestea toate sunt încercări şi ispite şi greutăţi care ne fură de la adevăratele ţeluri ale trăirii noastre. Acestea aduc la zero viaţa duhovnicească.

– Este bine în zilele noastre să mai căutăm povăţuitori duhovniceşti?

– Este mai bine să dobîndeşti tu puţină pricepere duhovnicească, căci vin vremuri cînd nu numai că nu veţi mai găsi îndrumător, dar nici măcar un cuvînt din Scriptură sau din Sfinţii Părinţi. Sfinţii Părinţi pînă acum recomandau povăţuirea după Sfînta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi, însă vin vremuri cînd vor lipsi şi acestea.

– Ce să facem ca să păstrăm dragostea şi unitatea dintre noi?

– Este nevoie de multă rugăciune, căci rugăciunea întreţine buna noastră înţelegere. Acum, însă, ne îngrijim mai mult de cele materiale decît de cele duhovniceşti. Înainte, forţele răului erau legate cu rugăciunile marilor trăitori; rugăciunea lor avea o mare putere. Şi încă n-a slobozit Dumnezeu puterea Satanei, căci lumea este nepregătită… Forţa diavolului stă în patimile şi relele noastre.

– Ce trebuie să facem să ne întărim credinţa şi să răbdăm toate cele ce vor veni asupra noastră? Şi cunoaştem din proorociile sfinţilor că de vor răbda creştinii necazurile de pe urmă vor fi mai mari decît cei dintîi. Iar Cuviosul Paisie Aghioritul îndrăzneşte să spună că ‘mulţi sfinţi şi-ar fi dorit să trăiască în vremurile noastre‘.

– Cugetînd la moarte. Monahul şi creştinul nu are această însutită datorie să fie gata de plecare? O are! Nu te interesează dacă trăieşti şi cum trăieşti. Din ce în ce oamenii sunt mai dificili şi mai cu scadenţe intelectuale şi putere de judecată. Ei, sînt multe de zis, dar iată că s-a făcut ora unsprezece şi acuş bate de utrenie…

Revista Glasul Monahilor, Mănăstirea Petru Vodă, Anul II – Nr. 7 (9) – Iulie 2004

 

Sursa:

http://manastirea.petru-voda.ro/2008/07/05/parintele-justin-vor-veni-vremuri-si-mai-grele-va-ingadui-dumnezeu-vrajmasului-sa-se-atinga-si-de-suflet/

 

Pr. Justin Pârvu – “Să nu ne facem părtaşi la erezie!”

 

Iubiţi fii ortodocşi ai acestui neam,

Ortodoxia şi neamul nostru au coexistat încă din primele veacuri ale creştinismului şi de atunci ortodoxia a fost sufletul acestui neam. De aceea noi am şi dăinuit în istorie cu demnitate până astăzi, datorită binecredincioşilor noştri voievozi şi tuturor mărturisitorilor şi rugătorilor acestei ţări, care au preferat mai bine să moară decât să vândă credinţa predată nouă de Sfântul Apostol Andrei şi au fost totdeauna conştienţi că aceasta este cinstea şi puterea neamului, şi nu altceva. Datorită faptului că am păzit credinţa nevătămată mai rezistă acest neam în istorie, acum.

Dragi credincioşi, vă aduc în atenţie faptul că de noi depinde soarta acestui neam, de noi depinde predania pe care o vor moşteni fiii fiilor noştri, de noi depinde mântuirea acestui neam. Învăţaţi de la eroii şi martirii noştri cum s-au luptat să ne păstreze nouă, celor de azi, învăţătura strămoşilor noştri. Ei nu au tăcut, dragii mei, niciodată când a fost vreme de mărturisire, când vrăjmaşii ortodoxiei năvăleau asupra credinţei noastre. Chiar dacă mulţi au tăcut, mari oameni de stat, mari feţe bisericeşti, poporul credincios nu a tăcut, totdeauna s-au găsit oameni de valoare, investiţi cu putere de sus, care să mărturisească adevărul.

Ceea ce se întâmplă astăzi în viaţa noastră bisericească este foarte grav, nu este lucru lipsit de importanţă. Nu trebuie să trecem indiferenţi pe lângă problemele cu care se confruntă Biserica noastră. Sfinţii Părinţi aşa ne învaţă, că atunci când credinţa ne este primejduită, porunca Domnului este să nu păstrăm tăcerea şi nimeni nu este îndreptăţit să zică „dar, ce, eu sunt prea mic, cine sunt eu să mă amestec în problemele Bisericii”? Nu, dragii mei, Sfinţii Părinţi ne învaţă că dacă noi vom rămâne nepăsători şi vom tăcea, pietrele vor striga. Este necesar să ne cunoaştem catehismul, canoanele şi învăţătura Bisericii noastre. Pentru că uitaţi ce se întâmplă – trecem indiferenţi pe lângă un gest precum al acestui ierarh, care a îndrăznit să treacă cu atâta uşurinţă peste stavilele puse de dumnezeieştii Părinţi şi anume să se împărtăşească cu cei ce au apostat, pentru că greco-catolicii au fost şi rămân schismatici, afurisiţi de Biserica Ortodoxă.

Vedeţi dumneavoastră acum? Aceste vremuri sunt mult mai dificile, pentru că ei acum încearcă să ne amăgească prin căi diplomatice, politiceşti, să ne ştirbim credinţa, unindu-ne ca într-o hora unirii cu toate credinţele eretice. Sărmanii greco-catolici, ei nu au făcut decât să cadă în plasa papistaşilor, să fie o unealtă a lor, chiar dacă ei nu sunt conştienţi de lucrul acesta. Nu avem nimic cu bieţii greco-catolici, îi lăsăm să se roage liniştiţi în bisericile lor, dar să nu atenteze la bisericile şi credinţa noastră. Noi îi respectăm pe toţi, noi nu am purtat niciodată un prozelitism aşa cum a purtat Biserica Catolică, noi nu am impus niciodată cu forţa credinţa noastră, nimănui.

Cu toţii ştim cât au suferit ortodocşii noştri din Ardeal în timpul uniaţiei. Câte falsuri, câtă mişelie, câtă necinste! Acestea au fost dintotdeauna metodele romano-catolicilor. Ce încredere putem avea noi în ei? Ce unire şi amestec să avem noi cu ei? Nu vedeţi unde a dus tot acest ecumenism? Am ajuns să pătăm faţa ortodoxiei prin acest act necanonic al Mitropolitului Nicolae Corneanu. Numai durere şi suferinţă au adus papistaşii neamului nostru. Duşmanii adevărului vor cu orice preţ să ne compromită. Ei nu mai vin să te atace direct, ca în alte vremuri, ci vin cu viclenie, cu înşelătorie. De aceea şi Mântuitorul ne spune să ne păzim de lupii cei în piei de oi şi că vor veni învăţători mincinoşi. Ce încredere să avem noi în acest ecumenism, când, aşa cum spune şi Părintele Stăniloae, romano-catolicii au făcut din problema reunirii bisericilor un obiect de târguială confesională? Pe ei prea puţin îi interesează să fie în adevăr, la ei primează supremaţia papei. Toate încercările de unire din istoria Bisericii nu au făcut altceva decât să agraveze şi mai mult neînţelegerile dintre Apus şi Răsărit; au dus şi la mai mari neînţelegeri şi politice şi economice şi militare. Au căutat permanent să se extindă aşa după cum au obiceiul şi până astăzi, căci papalitatea nu este altceva decât coroana marelui imperiu roman, aşa  cum spuneau ei că papa este soarele, iar împăratul este luna.

Câte suferinţe şi umilinţe au răbdat bieţii români ardeleni, pentru că nu erau lăsaţi să-şi săvârşească în linişte cultul lor, liturghia lor. Dar nu au stat nepăsători, au mărturisit alături de Sfinţii Visarion, Sofronie şi Oprea. Aceştia să fie pildă pentru noi. Iată câtă durere şi curaj în acelaşi timp reiese din cererile lor către regina Maria Tereza:

„Iată noi, ţăranii din principat, facem de ştire Măriilor Voastre, anume din acest judeţ al Hunedoarei, al Albei, al Zarandului, împreună cu scaunele cele mai îndepărtate, despre acest lucru, că noi aşa poftim de la cel mai mare, până la cel mai mic… Toate neamurile îşi au legea lor, şi au pace în legea lor. Şi proorocul Moise a dat legea jidovilor şi ei o ţin în pace, iar noi suntem prigoniţi neîncetat pentru legea noastră. De ce nu ne daţi pace ca să ne odihnim? De ce să dăm uniţilor bisericile, pe care bieţii de noi le-am zidit, cu cheltuiala şi cu mâinile noastre? Nu, niciodată până ce suntem vii! Dar să fim scurţi, cinstiţi domni: când va sosi episcopul şi stăpânul legii noastre şi va face judecată asupra bisericilor, care să se dea uniţilor, le vom da; până atunci însă nu. Căci e păcat mare să rămână bisericile închise în acest post. Nu-i cu cuviinţă, nici Dumnezeu nu vrea şi nici românii nu o îngăduie. Căci prea de ajuns ne-am rugat cu toată cuviinţa, şi n-am primit nici un răspuns, ca şi când niciodată nu ne-am fi rugat. Nici noi nu suntem vite, cum cred Măriile Voastre, ci avem biserica noastră. Iar bisericile nu de aceea sunt clădite, ca să rămână goale, şi nici noi nu ne vom mai închina în grajduri, ci ne vom duce la biserici, ca să ne rugăm acolo şi ca să nu rămână goale”.

Vedeţi cum a supravieţuit Ortodoxia? Prin dârza rezistenţă a poporului, a clerului şi a monahilor. De la început ei s-au folosit de conducători slabi, de ierarhi slabi, pe care i-au momit cu făgăduinţe zadarnice, dar credincioşii au stat în picioare. Şi ca să vedeţi viclenia şi perfidia lor, ascultaţi ce spune într-o scrisoare din 11 martie 1701 a lui Gavril Kapy – superiorul „Misiunii de propagandă catolică în Dacia” către cardinalul Leopold Kollonits:

„Eu cred că acum va fi de ajuns să ne mulţumim cu primirea uniaţiei în principiu, fiindcă ar fi foarte periculos, ba chiar imposibil, să înlăturăm toate obiceiurile cele rele ale Românilor. De aceea va fi de ajuns, ca episcopul şi ceilalţi dintre ei, când vor face în viitor mărturisirea credinţei şi a unirii, să promită în general, că voiesc să depindă de biserica catolică şi de oficianţii substituiţi şi că voiesc să trăiască după ritul grecesc aprobat de biserica catolică şi în alte ţinuturi. Va fi apoi datoria noastră pe viitor, să schimbăm încetul cu încetul multe din obiceiurile lor, şi anume să le schimbăm chiar şi liturghia şi forma cultului divin spunându-le, că obiceiurile  acestea s-au introdus la ei din prostia şi neştiinţa preoţilor lor din ţările acestea.” Acestea au fost adevăratele intenţii ale iezuiţilor.

La sinodul de la Ferrara Florenţa (1438-1439) mulţi ierarhi au căzut, dar s-au pocăit şi vedeau această cădere mai rea decât oricare. De ce să repetăm greşelile lor, când putem să învăţăm din greşelile lor?

Catolicii au folosit foarte mult politica în viaţa bisericească. Ea este lipsită de curăţie, foloseşte necinstea şi fariseismul politic. Din pricina catolicismului am ajuns la un moment dat ca Ardealul să cadă în mâinile lor fără nici un drept, în sfârşit, de apel, până în zilele  noastre; astăzi noi nu mai suntem în măsură să stăpânim ţara aceasta a noastră. Ei încearcă să ne cotropească pe toate căile: şi pe cale religioasă, şi pe cale comercială, şi pe cale financiară, nu mai vorbesc de calea lingvistică, nu mai găseşti nici un indicator în limba română, iar terenurile şi întinderile mari pe care le cumpără grofii ăştia din Ardeal sunt în mâinile lor.

Să ne aducem aminte de scrisoarea Patriarhului Dosoftei către Episcopul Atanasie Anghel, care căzuse în ispita uniatismului şi care îl mustră aşa: „Kyr Atanasie, adu-ţi aminte că ai venit în Ţara Românească şi ai cerut să te fac mitropolit în părţile acelea, adu-ţi aminte cum te-am înţeles că eşti om rău şi că inima ta nu era dreaptă cu Dumnezeu şi a trecut atâta vreme şi înconjurai drumurile şi apoi cu făgăduielile tale şi cu înfricoşatele-ţi jurăminte ne-ai mişcat şi pe noi şi pe ceilalţi de te-au ales arhiereu şi la urma urmei ai fost hirotonisit cu cinste şi ai fost socotit de toţi mai presus decât ţi se cădea. Ai mărturisit înaintea îngerilor, a arhanghelilor şi a lui Dumnezeu, că vei avea credinţă în Sfinţii Părinţi şi a lui Dumnezeu Biserică. Apoi a venit aici un tânăr şi ne-a spus că te-a văzut la Viena şi ai liturghisit cu cardinalul şi alţi popi frânceşti şi de două ori în acea liturghie frâncească te-ai lepădat de Sfânta biserică a toată lumea. Ai mărturisit Biserica Romei, ceea ce înseamnă: schismatică şi eretică. În sfârşit am auzit că te-ai întors în Ardeal şi erai pe căruţă cu şase cai şi înaintea ta au aprins făclii, că ai strâns preoţi şi le-ai făgăduit iertare de dăjdii şi alte lucruri lumeşti, numai să fie uniţi, ceea ce e totuna ca şi a fi despărţiţi de Dumnezeu (…) şi astfel te-ai făcut din păstor lup, pentru că oile ţi le iei din stâna lui Hristos şi le răpeşti în gura diavolului… Ci eu îţi spun: fiule Atanasie, pe care iarăşi te plâng până ce Hristos va lua chip în tine, vino-ţi în simţire, nu te teme de jurăminţile ce le-ai făcut la Viena, ci teme-te de acelea ce le-ai făcut când te-ai hirotonisit arhiereu. Nu eşti copil mic, gândeşte-te că ale latinilor sunt îndoiri, sunt lucruri schismatice, sunt minciuni, sunt înşelăciune, sunt străine de Sfânta Evanghelie şi de Sfinţii Părinţi”.

Aşadar să nu ne facem părtaşi la erezie, ci mai bine să murim muceniceşte pentru adevărul Bisericii lui Hristos, după cum spune şi troparul: „Sfinţilor mucenici, care bine v-aţi nevoit şi v-aţi încununat, rugaţi-vă Domnului să se mântuiască sufletele nostre”.

Fraţi români, nu daţi uitării martirajul sfinţilor noştri! Apăraţi-vă credinţa şi sufletele voastre şi ale fiilor voştri.

 

Protosinghel Justin Pârvu, 10 August 2008

 

Sursa:

http://manastirea.petru-voda.ro/2008/08/10/pr-justin-parvu-sa-nu-ne-facem-partasi-la-erezie/

 

Crez

Cred într-unul Dumnezeu,
Tatăl ziditorul,
dar mai cred şi-n neamul meu,
înfrăţit cu dorul.

Cred în sfinţi, dar şi-n voinici,
cred în flori şi-n cremeni,
căci tăcuţii mucenici
cu haiducii-s gemeni.

Dar mai cred că într-o zi,
aspru, din furtună,
neamul meu se va trezi
cu securea-n mână.

Şi-atunci ierte Cel din cer
liftele spurcate,
căci prin sânge şi prin fier
ne-om croi dreptate.

Cred într-unul Dumnezeu,
Tatăl ziditorul,
ce-a-nfrăţit în neamul meu
sfântul crez cu dorul!
Mormintele

Sapă, camarade, sapă…
Au venit alţi morţi pe drum.
Frunţi de ceaţă, ochi de fum,
pentru viermi şi pentru groapă.

Alte cruci, pe alt colnic,
tot mai multe, tot mai dese,
luna grea să le apese
cu zăpezi de borangic…

Toarnă glod, varsă argilă,
adu crucea de molid,
casca spartă – ciob de blid –
pune-o-n vârful de şindrilă.

Sapă, sapă înainte,
cu sudoarea pe grumaz…
Sapă pentru camarazi
reci şi vinete morminte.

Sapă, sapă. Bezna cade.
Toarnă viermi, zvârle noroi
Peste ochii mari şi goi,
sapă, sapă, camarade…

Pune râme peste vis,
pune lut pe mâini de ceară,
mâinile ce dezmierdară,
mâinile care-au ucis…

 

Radu Gyr

Tâlcuiri la Apocalipsă

Cuprinsul Apocalipsei

Introducere. Capitolul 1, 1-20

– Destinatarul și urarea de fericire adresată cititorilor sau ascultătorilor Apocalipsei

( precizarea introductivă a destinatarului, tema cărții, originea ei dumnezeiască, numele autorului, fericirea, caracterizarea cărții ca profeție).

– Salutul epistolar al autorului, binecuvântare, doxologie.

– Vedenia de la început ( Isus Cel slăvit – Domn al Bisericii Sale. Adeverește biruința Sa asupra morții și autoritatea Sa absolută. El este Cel ce trasează destinul Bisericii, căreia i Se va și adresa).

Prima parte are un caracter moralizator – capitolul 2,1 – 3,22

– Șapte scrisori către șapte biserici : Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia, Laodiceea.

– Descrierea stării prezente ( a celor ce sunt ) din fiecare Biserică. Imaginea lor în ansamblu înfățișează prezentul întregii Biserici cu diversele fluctuații și nuanțe ale stării ei dintr-un loc sau altul, de la o epocă la alta. Fiecare Biserică locală primește, în funcție de starea ei, recunoaștere, laudă, certare, mângâiere, îndrumare, susținere, promisiune.

A doua parte apocaliptică capitolul 4,1 – 22,5

Drama sfârșitului capitolul 4,1 – 22,5

– Scena introductivă. Dumnezeu și cadrul dumnezeiesc al curții Sale împărătești. Lui Dumnezeu I se aduce laudă, spre slava Lui.

Actul întâi.

Capitolul 5,1 – 11,14

Aici începe să se arate ceea ce urmează să se întâmple, adică ce va fi în viitor. Evenimentele care conduc la lupta finală dintre Dumnezeu si satana.

Viziunea peceților

– Vedeniile de la început (5,1 – 8,1)

– Dumnezeu stă pe tronul Său. Cartea cu șapte peceți.  Arătarea Mielului; cartea cu șapte peceți ce I se aduce. Mielului I se aduce închinare doxologică. Toată creația slăvește și cinstește chipul Lui cel dumnezeiesc.

– Deschiderea celor șapte peceți. Profețiile despre sfârșitul lumii, care fac trimitere la profețiile Domnului din ultimul Său cuvânt, așa cum se găsesc în Evanghelia ucenicului și evanghelistului Matei (cf. Matei 24 și paralele).

–  Deschiderea primelor patru peceți (6,1 – 8).

– Chipurile celor patru cai.

four-horsemen_1

Calul alb: răspândirea rodnică a evangheliei.

Calul roșu: războaiele.

Calul negru: foamea.

Calul galben: epidemiile, holera  ș.a.m.d

– Pecetea a cincea: prigoniri împotriva Bisericii și Martirilor (6,12 – 11)

noii-martiri-rusia

– Pecetea a șasea cutremure înspăimântătoare zdruncină temelia lumii (6,12 – 17)

kobe02

Secțiunea intermediară (7,1 – 17)

Deschiderea celei de-a șaptea peceți – se așteaptă ca ea să semnifice sfârșitul lumii și a Doua Venire a Domnului. Nu înseamnă însă așa ceva. Pecetea aceasta este echivalentă unei perioade de lungă durată ce include multe evenimente istorice, simbolizate prin cele șapte trâmbițe.

Înaintea descoperirii celei de-a șaptea peceți care va arăta tot viitorul, Sfântul Ioan are două vise mângâietoare

* Pecetluirea credincioșilor care vor fi păziți de încercările ultimilor ani (7,1 – 8 )

* Slava martirilor și a celor ce au biruit prin  credință în fața Tronului lui Dumnezeu. Ei sunt nenumărați ( 7,9 – 17). Deschiderea celei de-a șaptea peceți (8,1 ). Urmează așteptarea într-o tăcere absolută; cei din cer tac, așteptând cu respirația tăiată să vadă ce urmează să se întâmple.

Vedenia trâmbițelor ( 8,2 – 11,14)

Se arată șapte îngeri, fiecare având câte o trâmbiță.

image13_a

Scenă introductivă un înger poartă rugăciunile sfinților la Dumnezeu și împrăștie foc pe pământ ( 8,2 – 6).

– Cele patru trâmbițe aduc plăgi de temut care au consecințe indirecte asupra oamenilor

( grindină, foc, sânge, catastrofe ce privesc mările și oceanele, ducând la întreruperea comunicării întreruperea comunicării între oameni, otrăvirea apelor și moartea oamenilor, boli contagioase, întunecarea soarelui și tulburarea puterilor cerești)  ( 8,7 – 12)

– Întreitul vai al vulturului din înaltul cerului, care anticipează următoarele trei trâmbițe (8, 13)

A cincea trâmbiță (primul  „vai”):  ” lăcuste” demonice îi chinuiesc pe oameni timp de cinci luni, până îi aduc la disperare ( 9, 13 – 21)

(de văzut și    Israel on alert as locusts hit neighboring Egypt  –  nu spun că este una din plăgi, dar este clar că sfârșitul se apropie cu pași repezi)

Secțiune intermediară (10, 1 – 11, 11, 1 – 14)

– În desfășurarea marii drame apare o paranteză. Un înger confirmă prin jurământ că după a șaptea trâmbițare se vor împlini toate hotărârile lui Dumnezeu, apoi îi dă lui Ioan o carte deschisă ca să o mănânce.

– Măsurarea exactă a Templului și lucrarea celor doi mărturisitori din Ierusalim în timpul marilor încercări. Aceștia vor întări Biserica mult Încercată. Vor avea parte de un martiraj al sângelui, însă, în final, vor învia întru slavă, spre uimirea și frica dușmanilor lor.

Actul doi ( 11,15 – 20,15)

Lupta decisivă dintre Dumnezeu și satana pentru cucerirea și stăpănirea lumii.

Scena introductivă la a șaptea trâmbițare se aud cântări și imnuri triumfătoare pentru biruința definitivă a lui Dumnezeu asupra răului din lume (11, 15 – 19).

I.  Atacul puterilor vrăjmașe asupra Bisericii – necazul cel mare (12,1 – 14,5).

Balaurul se arată pe câmpul de luptă ( 12, 1 – 18)

– Încearcă în zadar să-l nimicească pe Mesia la nașterea Lui ( 12: 1 – 6).

– Arhanghelul Mihail învinge Balaurul, sfărâmându-l de pământ ( 12, 7 – 12).

– Balaurul prigonește Biserica (mama lui Mesia), care însă găsește adăpost și ocrotire în pustie (12, 13 – 18)

Balaurul cheamă la luptă împotriva creștinătății alte două fiare, ca instrumente ale lui (13, 1 – 18).

– Prima fiară, ce vine din mare, Antihristul, este suveranul împărăției din lume, potrivnică lui Dumnezeu (14, 1 – 10).

– A doua fiară, care a venit pe pământ, este profetul primei fiare ( 13, 11 – 18).

– Cele două fiare răpesc, cu ajutorul satanei, conducerea lumii și pretind să fie slăviți ca niște dumnezei, având la dispoziția lor toate mijloacele materiale și spirituale. Urmează o prigoană înspăimântătoare împotriva Bisericii care refuză să aducă închinare altcuiva decât lui Dumnezeu.

Mielul și cei ce sunt ai lui pe muntele Sionului (14, 1 – 5).

– Biserica este fundamentată pe temelia Sionului. În jurul Mielului se aduc cântări de biruință. Cei 144 000.

II.  Judecata dumnezeiască și nimicirea puterilor vrăjmașe ( 14, 6 – 20, 15).

Întreitul avertisment, ca prevestire a judecății ce se pregătește, îndeamnă la pocăință. Chipuri, imagini prin care se încearcă avertizarea oamenilor:

– Secerișul grâului ( credincioșilor) (14, 14 – 16).

– Vremea culegerii viei ( mânia și pedeapsa venită asupra celor nepocăiți) (14, 17 – 20).

Vedenia cupelor.

– Sfârșitul nu a venit încă. În capitolele 14 și 15 ni se aduc la cunoștință pedepsele care vor veni asupra lumii antihristice ce prigonește Biserica. Ultimele plăgi reprezentate de cele șapte cupe.

Scena introductivă

– Biruința asupra Antihristului în marea de sticlă (15, 5 – 8).

– Șapte îngeri care țin șapte cupe pline cu mânia lui Dumnezeu ( 15, 5-8).

Cei șapte îngeri varsă conținutul cupelor pe pământ.

– Primele patru cupe sunt asemănătoare celor patru trâmbițe, însă încercările pe care le provoacă sunt mai grele.

– A cincea cupă cade peste tronul Fiarei și cufundă împărăția lui în întuneric ( 16, 10 – 11).

– A șasea cupă dă cale liberă pentru distrugerea Babilonului și pregătește bătălia ultimă și decisivă dintre Mesia și puterea armată antihristică ( 16, 17 – 21).

Distrugerea Babilonului ( capitala), cea care îl reprezintă pe Împăratul lumii, rivalul lui Dumnezeu ( 17, 1 – 19,5).

– Lui Ioan i se arată și i se explică ce reprezintă prostituata (curva) Babilonului (17, 1 – 18).

– Distrugerea Babilonului (18, 1 – 24).

– Cerul triumfă la distrugerea Babilonului, nunta Mielului este iminentă ( 19, 1 – 10).

Mesia osândește fiara, profetul mincinos și armata lor ( lupta lui Mesia)  (19, 11 – 21).

– Mesia se arată împreună cu oastea Sa pentru a lua parte bătălia decisivă.

– Un înger anunță distrugerea armatei dușmane lui Dumnezeu (19, 1 – 16).

– Fiara și profetul mincinos sunt prinși de vii și apoi aruncați în iezerul de foc (20, 7 – 10).

Învierea universală a morților  și judecata finală ( 20, 11 – 15).

Actul trei (21, 1 – 22,5).

Împărăția veșnică a lui Dumnezeu și a Ierusalimului cel ceresc – centrul unui nou pământ.

Noua creație ca loc al prezenței lui Dumnezeu, izvor al unei fericiri infinite și al vieții veșnice ( 21, 1 – 8).

Măreția și slava noului Ierusalim ( 21, 9 – 22, 5).

Încheiere ( 22, 6 – 21).

– Îngerul îi confirmă lui Ioan faptul că vedeniile de care a avut parte și i-au fost descoperite sunt vrednice de crezare ( 22, 6 – 9).

– Isus anunță venirea Lui, în viitorul apropiat, pentru a judeca lumea ( 22, 10 – 17).

– Sfântul Ioan interzice orice falsificare a cărții ( intervenție) și amenință cu pedeapsă aspră pe oricine va îndrăzni să o facă ( 22, 18 – 19).

– Domnul întărește că va veni iarăși ( 22, 20 a)

– După ce Ioan și Biserica confirmă mărturia Lui în această privință prin Amin, Îl roagă

Da, vino, Doamne (22, 20 b).

– Încheierea cărții prin invocarea harului peste cei ce vor primi Apocalipsa.

APOCALIPSA LUI IOAN – Revelația- partea I

http://www.youtube.com/watch?v=_MxlFKkJthI

APOCALIPSA LUI IOAN- Revelația- partea a IIa

http://www.youtube.com/watch?v=wGtrRrbiXe4