Prigoana împotriva tinerilor legionari

 

Cel mai mare pericol pentru comuniştii aflaţi la putere îl reprezentau însă studenţii, deoarece ideile legionare în­cepuseră să-şi facă tot mai mult simţită prezenţa în rândurile lor. Diriguitorii de la Moscova şi Bucureşti ştiau foarte bine că tinerii reprezintă o categorie vulnerabilă, mai lesne de manipulat, prin urmare mai uşor de influenţat, dar care s-ar putea adapta ceva mai repede noului regim politic.

Locul cel mai nimerit de a cunoaşte şi aprofunda con­cepţiile marxist-leniniste era închisoarea, ferită de ochii unor curioşi şi unde se puteau utiliza metode de constrângere. In noaptea de 14/15 mai 1948 au avut loc masive arestări ale unor membri aparţinând Mişcării Legionare ori Frăţiilor de Cruce. Această acţiune de amploare s-a desfăşurat pe tot cu­prinsul ţării. Ea s-a derulat concomitent în marile oraşe, la ora stabilită. Factorul surpriză a făcut ca mulţi legionari să nu se poată ascunde la rude sau prieteni. Martor al drama­ticelor evenimente, fostul deţinut politic Traian Popescu susţine, după aproape şase decenii, într-o discuţie cu Gabriel Stănescu, că numeroasele arestări s-au făcut potrivit unui plan dinainte stabilit, conform Ordinului nr. 5 al lui Teohari Georgescu din 13 mai 1948. Organele de ordine şi Siguranţa au întocmit din vreme tabele nominale cu persoanele care trebuiau să fie reţinute în acea nouă „noapte comunistă a Sfântului Bartolomeu”. Potrivit aceluiaşi, „s-au alcătuit echipe speciale formate din trei persoane. Şeful echipei era de regulă agent al Siguranţei Statului, organism încă în func­ţiune. El a primit un plic închis conţinând adresele celor care urmau să fie arestaţi, dar nu avea voie să-l deschidă înainte de plecare”.

La rândul său, părintele Gheorghe Calciu, la vremea aceea student la Medicină, notează în nişte însemnări con­fiscate de Securitate că „arestările au început în ziua de 15 mai. Era o acţiune masivă, spectaculoasă, desfăşurată pe în­treaga ţară şi după un plan minuţios stabilit. Teohari Georgescu, ministrul de Interne şi Ana Pauker şi-au calculat lovi­tura cu sânge rece. Securitatea [Siguranţa – n. n.] întocmise vreme de peste trei ani dosarele tuturor grupărilor care pro­liferau în ţară şi al tuturor indivizilor periculoşi […] Comu­niştii, care fuseseră o simplă fracţiune a Internaţionalei co­muniste, suplineau lipsa totală de popularitate prin forţă şi violenţă. Nici nu exista altă cale […]. Teohari Georgescu şi consilierii lui s-au servit de vechea poliţie, care deţinea şi informaţiile despre Mişcarea Legionară, dar şi unele date compromiţătoare despre membrii Partidului Comunist, date care puteau fi folosite la nevoie împotriva oricui”.

Comuniştii au utilizat şi Siguranţa Statului. Membrii ei, dar şi poliţiştii, respectiv jandarmii în mare parte, au dovedit în acei ani tulburi exces de zel în favoarea noilor autorităţi prosovietice, în speranţa menţinerii lor pe posturile deţinute şi înainte de 6 martie 1945. Când şi-au format ca­drele necesare proprii, comuniştii români nu numai că i-au alungat din posturile respective, dar i-au aruncat, după pro­cese sumare, în închisori şi lagăre.

Dumitru Bacu susţine în excelenta sa lucrare dedicată „fenomenului Piteşti” că „organele de ordine publică au reţi­nut o mie de studenţi din centre universitare – Bucureşti, Iaşi şi Cluj”.

În schimb, un alt deţinut politic, Grigore Dumitrescu, considera într-o carte publicată la Munchen în limba româ­nă, acum mai bine de trei decenii, că avem de a face cu cinci mii de tineri studenţi arestaţi. Părintele Gheorghe Calciu – Dumitreasa, care a trăit acele momente cumplite, susţine în­tr-o discuţie amplă cu Monahul Moise de la Mănăstirea Oaşa, că atunci, în mai 1948, „au fost peste zece mii de arestaţi”.

La rândul său, tânărul avocat buzoian Nicolae (Nicu) Păun afirmă în memoriile sale, publicate după aproape cinci decenii, că „în noaptea de 14/15 mai 1948, în toată ţara s-au făcut masive arestări. Duba neagră, devenită celebră, funcţi­ona fară întrerupere în cursul nopţii, după procedee necu­noscute până atunci. Sunt informaţii că în Buzău fuseseră arestate cam 60-70 de persoane din toate categoriile sociale: muncitori, ţărani, intelectuali’.

Un alt martor al acestor evenimente dramatice, Cornel Drăgoi, notează în însemnările sale, tipărite după decembrie 1989, că noaptea respectivă a fost „cea mai celebră a Se­curităţi!, când au arestat pe toţi elevii şi studenţii care erau în evidenţa lor ca legionari […]. în satul Olaru [lângă Călăraşi – n. n.], unde mă găseam, erau douăzeci şi patru. Într-o şoapte i-au luat pe toţi”.

Aflat şi el printre miile de reţinuţi, scriitorul şi eseistul Dan Lucinescu descrie în cartea sa de rememorări aceste clipe de coşmar astfel: „Tot ce a fost frumos şi nobil a fost călcat în picioarele hâde de cel mai monstruos fenomen al istoriei comunismului bolşevic. Pericolul morţii întinse aripa neagră asupra miilor de tineri care erau legaţi de tradiţiile poporului”.

Nu peste multă vreme va începe procesul de reeducare a tinerilor arestaţi şi azvârliţi în Gulagul românesc.

(Constantin I. Stan – Crucea reeducării)

 

http://www.fericiticeiprigoniti.net

– – – – – – – – – – – – –

Cuvânt profetic al Părintelui Justin despre întinarea memoriei martirilor din temnițele comuniste

 

Dar şi secolul acesta al XX-lea, care a rodit aceşti tineri ce au luat drumul crucii şi s-au jertfit, şi-au măcinat tinereţile lor în celulele puşcăriilor, dovedeşte că bunul Dumnezeu mai este încă alături de Ortodoxia românească şi totodată este şi un îndemn pentru noi, cei de astăzi, să urmăm nevoinţelor şi martirajului lor. Şi dacă nu ne-a binecuvântat Dumnezeu prin suferinţele lor, măcar să aducem la lumină sfinţenia lor şi să ne închinăm lor ca unor sfinţi, care se roagă pentru noi. Cu cât noi vom avea mai mulţi sfinţi, oficial şi neoficial, cu atât şi mila lui Dumnezeu va fi peste noi şi vom putea avea îndrăznire înaintea lui Dumnezeu, prin sfinţii şi martirii noştri.
Toate popoarele acestea din Răsăritul Europei au trecut prin cenzura asta bolşevică, şi bulgarii, şi sârbii, şi cehoslovacii, şi polonezii, şi ungurii, naţiuni care au opus şi ele, într-adevăr, un efort puternic împotriva ateismului. Dar ceea ce s-a remarcat îndeosebi la noi, a fost faptul că România a avut un tineret foarte înţelept şi foarte pătruns de esenţa acestui adevăr ortodox, încât prin jertfele lor, cred eu, am depăşit cu mult toate aceste ţări din jurul nostru. De aceea şi obiectivul nr.1 al pedepsei şi al persecuţiei Ortodoxiei în Balcani a fost şi este ţara noastră, este România Ortodoxă cu tineretul acesta de jertfă care, în sfârşit, a luat taurul de coarne al comunismului şi al tuturor străinilor care şi-au vândut conştiinţa şi neamul. Însă nu este suficient să admirăm ostenelile şi nevoinţele lor, ci mai trebuie să le încercăm şi noi, pe pielea noastră, căci aşa s-a plămădit Ortodoxia asta până astăzi.
Politica întotdeauna a fost asemeni păgânismului cu care a luptat Creştinismul de-a lungul secolelor, încă de la începuturile lui. Ca şi atunci, aşa cum spunea şi Sf.Iustin Martirul şi Filosoful, creştinul trebuie să se lepede de imoralităţile păgâne, apoi să înveţe legea creştină, să cunoască adevărata filosofie, a cultivării calităţilor sufleteşti şi apoi să le aplice practic în viaţa de zi cu zi. Aceasta a făcut Mişcarea Legionară şi munca lor sinceră le-a încununat-o
bunul Dumnezeu cu martiriul. Bineînţeles că cei care au învins au scris istoria şi au scris-o cum le-a plăcut, transformându-i pe legionari în nişte terorişti, nazişti, antisemiţi…
Tinerii români, simpatizanţi sau membri ai Mişcării Legionare, au fost singurii din Europa care s-au ridicat făţiş împotriva comunismului. Ei s-au ridicat împotriva abuzurilor totalitariste şi păcatelor pe care le promova doctrina comunistă, cu toate nedreptăţile şi urgiile ei. Aceşti tineri au înfuriat foarte tare masoneria, vrăjmaşii creştinismului şi au trezit toată Europa din somnolenţa în care se afla. Aceşti martiri incomodează şi după moarte. Dar vor ajunge cu toţii în faţa judecăţii şi vor vedea la cine au fost adevărul şi dreptatea. Dacă aici pe pământ nu s-au putut convinge nici cu jertfele noastre, se vor convinge dincolo cu hotărârea lui Dumnezeu. Treceţi de la Mine că nu vă cunosc pe voi…

 

http://www.atitudini.com

 

 

Petre Țuțea: Mișcarea Legionară nu a fost fascistă!

 

„Un Român absolut trebuie să fie legionar. Corneliu Codreanu a fost o PERSONALITATE. Personalitatea e un ins care influenţează ambianţa prin simpla lui forţă harismatică; un om cu har. Și Codreanu a avut acest har, a făcut o Mișcare puternică. Legionarismul a fost o revoluţie pentru că a însufleţit o generaţie, construind ordinea de stat pe substanţa istorică a poporului roman”.
(extrase din Între Dumnezeu şi Neamul meu, Fundaţia Anastasia, Bucuresti, 1992).
„Fenomenul legionar românesc a fost confundat cu fascismul italian și cu național-socialismul german. Dreapta românească nu seamănă cu aceste două forme ale dreptei europene, fiind mistic-creștină. Aspectele creștine ale dreptei românești îi dau acesteia caracter de constantă a ordinii naturale, care chiar dacă nu a fost realizat, elita socială aspiră permanent la el… Legionarismul e mistic-creștin. Fascismul e ca și național-socialismul, nereligios. Acestea sunt explozii etno-istorice, iar nu religioase. Legionarismul se salvează prin creștinismul stăpânitor înlăuntrul lui. Adică legionarul nu se simte bine decât în umbra bisericilor și a troițelor”. (din Jurnal cu Petre Țuțea de Radu Preda, Ed. Deisis, 2002, pag. 22).

 

http://www.atitudini.com

 

Mucenicia lui Niță Cornel in lagarul de la Pitesti

 

nita-cornel

Era pe la sfârşitul lunii februarie 1950, când într-o zi a fost introdus în cameră un tânăr student cu faţă de copil. Să fi avut vârsta de 19-20 de ani. Numele lui: Niţă Cornel.
A fost direct introdus în „focurile reeducării”, adică în torturi cumplite alături de noi ceilalţi.
Toată noaptea am petrecut-o în torturi groaznice aplicate de însuşi Ţurcanu sau echipa sa de peste treizeci de torţionari, toţi cu creierele „spălate” şi transformaţi în roboţi docili, fără voinţă şi iniţiativă decât acea impusă de Ţurcanu.
Pardoseala era stropită cu sânge, hainele celor torturaţi – la fel.
A trecut ora deschiderii, s-a servit terciul şi am fost obligaţi să stăm cu mâinile în buzunar, cu privirea fixă la bec, fără să facem nici cea mai mică mişcare în dreapta sau în stânga.
Ţurcanu a ieşit din cameră, dar peste un minut sau două a reintrat ca o furtună :
– Măi, fiţi atenţi. Avem control. Când strig drepţi, toată lumea se va ridica în picioare.
După câteva minute, primul gardian deschide uşa, zicându-i lui Ţurcanu: „Au intrat pe secţie!” N-a terminat bine de zis că uşa s-a deschis larg şi în cameră au intrat doi indivizi îmbrăcaţi civil şi doi îmbrăcaţi militar, ambii având grade superioare.
Pe individul civil din frunte, ce se vedea că e şeful „delegaţiei”, l-am recunoscut imediat după figură (căci făcea parte din biroul politic al comitetului central al partidului comunist şi pozele acestora erau atârnate peste tot). Era Iosif Kişinevschi, de naţionalitate evreu.
Al doilea civil era Alexandru Dumitrescu, al treilea, îmbrăcat militar, era generalul Nikolschi (Grunberg, de naţionalitate evreu), iar al doilea îmbrăcat în uniformă era şeful securităţii din Piteşti.
– Ei, cum e? a pus întrebarea batjocoritor Iosif Kişinevschi.
În clipa aceea studentul cel tânăr adus în cameră abia cu o zi înainte ţâşni din locul său de lângă prici şi zise lui Iosif Kişinevschi:
– Sunt deţinutul Niţă Cornel. Cum să fie? Nu vedeţi şi dumneavoastră? Şi arată cu mâna spre ceilalţi. Suntem torturaţi.
Abia atunci am îndrăznit să privesc la figurile celor torturaţi. Erau pur şi simplu desfiguraţi. Feţele tumefiate, ochii umflaţi şi negri de lovituri. Unora le mai curgea încă sânge din gură. Era un tablou înspăimântător. Şi eu am fost torturat. Probabil arătam la fel cu ceilalţi.
– Ce, te plângi că sunteţi bătuţi? Asta nu-i nimic. Aţi fost aduşi aici ca să fiţi omorâţi! Să ziceţi „merci” de regimul „uman” pe care vi-l aplicăm! Zicând aceasta, au făcut cu toţii stânga-mprejur şi au ieşit grăbiţi din cameră pentru a evita orice replică a celor torturaţi.
Am rămas cu toţii înmărmuriţi de răspunsul primit şi „figurile” făcute de aceşti inspectori.
Spaima celor torturaţi a atins cota maximă.
Nu mai aveam cui să ne plângem. Simţeam că suntem pierduţi.

Moartea studentului Niţă Cornel

Ţurcanu a închis liniştit uşa camerei după inspectori, apoi privind crunt la Niţă Cornel, începu cu înjurăturile cele mai abjecte şi josnice din repertoriul său:
– Să te dezbraci imediat!
Astfel, bietul Niţă s-a dezbrăcat în pielea goală. A fost legat cu mâinile la spate de doi din roboţii lui Ţurcanu. Între mâini fu introdus un par gros ca să reziste şi cei doi l-au ridicat la înălţimea priciului de la etaj până a rămas aşa spânzurat în cea mai dureroasă poziţie.
A luat apoi Ţurcanu o bâtă mai groasă (cam cât mâna mea) şi începu să-l lovească pe Niţă. Apoi, adresându-ni-se nouă celorlalţi – care priveam îngroziţi, ne-a zis :
– Iată ce o să păţească acel care va mai îndrăzni să iasă la raport!
Bestia de Ţurcanu îl lovea cu parul peste faţă cu o ferocitate crescândă.
La fiecare lovitură peste obraz capul îi era zvârlit în dreapta sau în stânga având impresia că gâtul secat de carne se va rupe şi va zbura cât colo, rostogolindu-se.
Am auzit cum la o lovitură mai puternică oasele faciale i-au fost zdrobite. Am sesizat un sunet stins şi surd ca sfărâmarea unei coji de nucă subţire. La altă lovitură i-au sărit mai mulţi dinţi din gură. Ochii i-au sângerat holbaţi gata să iasă din orbite, cu groaza şi spaima tipărită în ei. Începu să vomite cu cheaguri de sânge şi o picătură de sânge i se prelingea din ureche. Nu-mi pot da seama cât a durat supliciul acestui martir căci fiecare clipă părea o veşnicie.
La un moment dat a scăpat capul în jos, dând semnal de moarte. Chiar şi astfel, cu capul bălăngănind fără viaţă, l-a mai lovit de câteva ori până când unul din cei ce-l ţineau spânzurat, îi zise lui Ţurcanu:
– A murit.
– Dă-l în . . . mă-sii! Ce-i dacă a murit? Cu un legionar mai puţin.
Trupul fără viaţă şi faţa aceea gingaşă de copil zdrobită înspăimântător. Sânge cu carne amestecat zăceau acum în mijlocul camerei. Dar pofta de tortură a lui Ţurcanu încă nu se potolise ci privea ca o fiară în dreapta şi stânga gata să sfâşie şi pe alţii.
– Aduceţi o pătură !
Pe loc au adus o pătură în care au înfăşurat cadavrul şi astfel l-au scos afară pe coridor de unde l-au luat gardienii să-l ducă mai departe.

 

http://www.atitudini.com

 

Preotul făgărăşean Ioan Ghindea – torturat până la moarte pentru că nu a trădat luptătorii din munţi

 

Parintele-Martir-Ioan-Ghindea-Fagaras-inainte-de-preotie

 

S-a născut la 4 iunie 1908 în localitatea Ucea de Sus, judeţul Braşov. După absolvirea claselor primare, a urmat Şcoala Normală de şapte ani din Sibiu, cu examen de calificare ca învăţător, apoi cursurile Academiei Teologice din Sibiu. A fost hirotonit diacon la 5 martie 1935, iar la 7 martie acelaşi an preot, de către arhiereul-vicar Vasile Stan, pe seama Parohiei Zdrapţi, judeţul Hunedoara. Ulterior, a fost transferat la Parohia Drăguş, judeţul Făgăraş, unde în 1941 figura ca „administrator parohial”. Va fi activat în timpul guvernării naţional-legionare, însă numai pe plan local, deoarece la consumarea evenimentelor din ianuarie 1941 se afla în Parohia Drăguş. După ianuarie 1941 a fost anchetat, împreună cu alţi preoţi „legionari”, în urma unui ordin special al Inspectoratului General al Jandarmeriei. După anchetă, inclusiv la Parchetul Militar din Capitală, cazul părintelui Ioan Ghindea a fost clasat la 8 mai 1941 de către Parchetul Militar al Garnizoanei Braşov. Cu toate acestea, organele Jandarmeriei l-au urmărit în continuare ca un potenţial „atentator la siguranţa statului”. Mai mult, pe 27 decembrie 1942 a fost internat din ordinul guvernului antonescian în lagărul de la Mănăstirea Tismana, destinat preoţilor. Ca şi ceilalţi preoţi, a fost eliberat în aprilie 1943, când, probabil, s-a întors în parohia sa.

La 15 octombrie 1944, părintele Ghindea era arestat din nou de către jandarmi şi trimis în lagăr, pentru antecedentele sale politice şi în virtutea convenţiei de armistiţiu încheiate de statul român cu URSS. Faţă de această măsură, locuitorii satului au protestat energic printr-un memoriu către prefectul judeţului Făgăraş, care suna astfel:

„Pe noi, credincioşii Bisericii ortodoxe din comuna Drăguş, ne-a întristat foarte mult acest fapt, deoarece nu se cuvenea, după a noastră părere, să se aplice o asemenea pedeapsă preotului nostru Ioan Ghindea, pe care îl avem de mult timp în mijlocul nostru, ca pe un bun păstor sufletesc şi care nicicând nu ne-a îndrumat pe căi rele, ci numai bune, pentru binele nostru obştesc. Prin plecarea sfinţiei sale dintre noi, ne cauzează o mare întristare, rămânând ai nimănui, fără nici un povăţuitor şi îndrumător în toate împrejurările vieţii noastre de toate zilele. […] Faţă de aceste împrejurări, respectuos şi cu supunere, vă rugăm […] să binevoiţi a se interveni locului în drept, pentru eliberarea părintelui nostru Ioan Ghindea, pentru a-l avea în mijlocul nostru pentru totdeauna”.

În urma acestui demers, se pare că părintele a fost eliberat din detenţie, însă persecuţia la adresa sa nu s-a terminat aici. Potrivit unei note informative furnizate Securităţii, aflăm că, în săptămâna 14-21 mai 1950, „la iniţiativa” părintelui Ioan Ghindea s-a ridicat o cruce la ieşirea din sat, care a fost sfinţită de cinci preoţi printr-o „mare procesiune”, urmată de săvârşirea Sfintei Taine a Maslului. Informatorul Securităţii arăta: „Impresionant a fost pentru cei 400-500 de credincioşi că, [pe] lângă prapori, stăteau cu multă evlavie şi un grup de membri PMR din organizaţia Drăguş”, nominalizându-i, dar şi preşedintele cooperativei din localitate, de asemenea membru de partid. Aceeaşi sursă mai nota că, pentru agapa ce s-a organizat ulterior, preotul Ghindea a strâns de la locuitorii comunei diferite produse, printre care şi „8 kilograme carne viţel, tăiat probabil clandestin”, prin aceasta dorind să semnaleze o posibilă abatere de la legea cotelor.

Ulterior, Securitatea l-a pus sub strictă urmărire informativă. Totodată, printr-un ordin al Comitetului Provizoriu local, din mai 1950, i se confisca locuinţa pentru instalarea noii „case de naşteri” din localitate. Faţă de acest abuz, părintele Ghindea a protestat, din acest motiv fiind ameninţat atât de organele administrative locale, cât şi de Securitate, prin Miliţie. De asemenea, la 2 mai 1951, preotul Ghindea era semnalat că interzisese copiilor să intre în biserică cu cravata roşie de pioner la gât.

De asemenea, conform documentelor Securităţii, părintele Ioan Ghindea s-a implicat în mişcarea de rezistenţă armată anticomunistă din România prin spovedirea şi cuminecarea luptătorilor Remus Sofonea şi Ioan Ilioiu, dar şi a celor din grupul condus de Olimpiu Borzea, din munţii Făgăraşului, fiind în permanentă legătură cu aceştia, sprijinindu-i cu bani şi alimente.

Pentru sprijinul acordat celor din munţi, în 1950 Securitatea avea să-l reţină la Făgăraş. La Sibiu, părintele a fost anchetat de însuşi colonelul Gheorghe Crăciun. În octombrie 1951 era anchetat din nou de Securitate, pentru a i se cere informaţii despre cei din munţi. Deşi acceptase să devină informator, probabil în urma presiunilor fizice şi psihice, el a refuzat. De data aceasta însă, din cauza torturilor, aflat acasă, în Ucea de Sus, la 6 martie 1952, părintele trecea la cele veşnice. A fost înmormântat în cimitirul parohial din Ucea de Sus.

 

http://www.marturisitorii.ro

 

Portretul luptatorului la tinerete

„In lupta, in munti, am fost doar raniti, dar omorati nici unul. Ucisi am fost doar cand am fost vanduti. O spun cu durere: vanzarea de frate e o boala nationala, care, daca nu vom reusi sa ne vindecam, ne va ucide pe toti. Nu ne-am facut iluzii ca ni se vor alatura multi oameni. Unii n-au venit de frica. Si ei trebuie intelesi. Pe altii nu-i intereseaza decat propriul interes. Regimurile se schimba, profitorii nu. Ramane apoi marea masa a trudnicilor, a caror viata se reduce la munca si hrana, intr-un ciclu etern si ale caror constiinte nu se ridica mai sus de blidul de mancare dinaintea nasului. Cu ei face stapanirea ce vrea. In primul rand, sa gandeasca in locul lor. ” ION GAVRILA OGORANU