„Viaţa creştină are trei izvoare: Sfânta Scriptură, Sf. Tradiţie şi învăţătura Bisericii. Pe această scară trebuie să se ridice o naţiune”

 

Ce părere aveţi despre ceea ce înseamnă sufletul?

Să vorbeşti despre suflet, despre originea, calităţile şi continuitatea lui în istoria lumii şi a omului, e un lucru interesant, dar cam greu. Pentru că sufletul se adaptează după cultura şi civilizaţia omului. Poate o să spuneţi cum să se adapteze sufletul? Iaca aşa se adaptează şi la bune şi la rele. Eu am intrat în 1949-1950 într-o mină la 800 m. adâncime. Acolo nu ştiam ce e barosul, ce e ranga, ce e perforatul, ce este în sfârşit, rostogolul. Nu cunoşteam nimic. Şi ni le-au pus în mână, fraţii noştri comunişti, Securitatea României noastre Mari. Noi intram sub numele de braţele speciale. Nu ne numeau acolo deţinuţi. Eram văzuţi ca cei mai mari duşmani ai poporului. În apropiere erau două secţii: secţia poliţia şi secţia de drept comun, cu scrisori, cu pachete, cu toate bunurile acestea, iar noi de 12-14 ani, nu primeam o scrisoare, o carte poştală…

Cum vedeţi sfinţia voastră lumina?

Lumina lui Hristos luminează tuturor. În Postul Mare la Sf. Liturghie a Sf. Grigorie Dialogul e un moment când preotul vine în faţa credincioşilor şi ridică lumânarea zicând: „Lumina lui Hristos luminează tuturor”. De aici se întoarce către Sf. Altar şi se cântă „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta”. Şi cel mai important moment este când începem slujba Învierii Domnului nostru Iisus Hristos cu „Veniţi de luaţi lumină”. Acest act important menţine viaţa spirituală de la cel mai complex până la cel mai simplu om.

Cât e de frumos să mergi pe drum cu maşina sau pe jos! Te opreşti la sfânta cruce rezemată de o proptea, că deh, n-ai voie azi să pui cruci pe lângă şosele, ca să nu încurci circulaţia!… Şi aşa la sfânta cruce se mai pleacă o bătrână, îşi dă traista jos şi stă acolo cu nasul în pământ şi zice o rugăciune. Aceasta este poate mai valoroasă decât soborul acela mare pe care îl vezi frăţia ta în biserică. Asta-i sfânta rugăciune. Tot ce se vede în lărgimea asta, în sărbătorirea asta mare… Aliluia, de cele mai multe ori e mort.

Cum ar trebui să trăiască creştinul astăzi, într-un timp pe care îl cunoaştem cu toţii?

Timpul nu există pentru creştin. Cum a zis şi cronicarul, nu stă omul sub vreme pentru că omul este în măsură să realizeze timpul. Cât de frumos este să asculţi, de pildă, colindele! Şi fiecare colind este cântat şi de câte şaptezeci de ori, dar în fiecare cântare există viaţă. Dacă Biserica îşi face Liturghia de nenumărate ori, tu învaţă să trăieşti ca la prima Liturghie. Aceasta este prezenţa noastră în Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în Dumnezeu… Ne zbatem în lumea aceasta, păcătuim, ne ridicăm, ne spovedim, ne împărtăşim ca să preîntâmpinăm Învierea Domnului. Dar Învierea Domnului nu se poate realiza decât prin naşterea Domnului, ieslea, Betleemul. De acolo am venit şi ne ridicăm noi spre înălţimile cerului. Aici se întâlnesc cerul cu pământul: „Osana întru cei de sus lui Dumnezeu” , „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu” şi împreună cu ceata îngerilor, Hristos coboară în mijlocul nostru şi ne ridică pe noi, împreună cu El la ceruri. Aşa cum şi colacul acesta cu lumânarea pe care noi îl dăm în stânga şi în dreapta, reprezintă naţia noastră, Ortodoxia noastră.

Ce puteţi să-i învăţaţi pe tinerii de astăzi?

Tinerii de azi nu au nici măcar noţiunea de neam, de naţie, de familie pe care trebuie să le-o dea mama, tata. Acesta este secolul care ne ucide pe noi pentru că este stăpânit de frică, de frica omului care nu poate trăi liber şi de ateism. Ori a fi liber înseamnă să fii fericit. E unul şi acelaşi lucru, că „fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi pe scaunul pierzătorilor n-a şezut”. Aceasta este fericirea: să trăieşti în legea aceasta a purităţii, ducând greutăţile neamului.

Ce se cere acum de la noi?

Acum se cere rugăciune, nimic altceva. Tinerilor le spun: „Ascultaţi, munciţi şi vă rugaţi!” Într-o şcoală, dacă intri într-o clasă şi te uiţi la copii, ştii şi cum sunt părinţii lor. Din păcate, acum familiile sunt mai degrabă marxist-leniniste. Ţin ziua agriculturii, a prăjiturii, a cozonacului şi uită de sărbătorile creştine. Ori familia este cărămida lumii, iar femeia are un rol sacru în cadrul familiei. Ea este şi cu căderea şi cu ridicarea, de aceea este importantă… Îmi amintesc, la şaptesprezece ani am intrat în mănăstire şi am început o viaţă aspră. Am învăţat la Seminarul de la Cernica unde era multă exigenţă şi asceză. Stăteai un an de zile acolo şi nu plecai nicăieri. Acolo stăteai de Paşti, de Crăciun… Plângeam când mă uitam înspre nordul ţării noastre şi îmi ziceam: „Uite, măi, Neamţul şi noi stăm aici în Ilfov şi ne mănâncă ţânţarii!”…

Aţi avut o viaţă aspră şi cu privaţiuni. Aţi ales sfinţia voastră aceste privaţiuni?

Da, eu le-am ales. Când a fost vorba să-mi aleg drumul mănăstirii, am stat vreun an şi jumătate de vorbă cu tata care îmi spunea: „Nu se poate. Neam de neamul nostru nu a fost călugăr”. Dar mama plângea şi îi spunea tatii: „Hai, lasă-l să meargă”. Şi într-una din zile mă trimite tata: „Du-te şi adă caii, mă!”. M-am dus după ei, i-am pus la căruţă, mama mi-a dat un băgăjel cu schimburi, plânsă adânc şi tata cu băgăjelul: „Hai înspre Durău!” Am ajuns la Durău şi era târziu, noapte, iar tata trebuia să vină înapoi. Unde să lase pe băiatul lui acolo în întuneric? Ne-am băgat într-o cameră întunecoasă şi tata nu a dormit toată noaptea. S-a gândit mereu şi dimineaţă mi-a zis: „Măi, băiete, te las aici. Poate o să fie mai bine de tine dacă o să rămâi aici şi o să te rogi şi pentru noi”.

Şi el s-a întors şi a intrat în pădure cu căruţa şi eu am rămas în mănăstirea Durău unde am început viaţa mea, viaţă frumoasă. Ce mă impresiona cel mai mult erau sărbătorile mari: Paştile, Crăciunul, Boboteaza când îmbrăcam stiharele de ipodiacon. Era pentru noi mare lucru. Mă uit acum şi la copiii noştri, că avem aici doi, cum se îmbracă şi ies cu lumânările şi mă văd şi eu acolo printre ei, acum 80 de ani. Şi am dus viaţa de mănăstire mereu în ascultare, viaţă de cazarmă. În general viaţa e o cazarmă dacă vrei să faci ceva. Uitaţi-vă la starea degradantă în care a ajuns tineretul nostru pentru că televizorul, calculatorul, internetul au distrus fiinţa umană, şi spirituală şi biologică. De la desene animate la păpuşele, mai vede şi o scenă oribilă, alta teribilă, una grosolană, alta mârşavă şi aşa s-a îngroşat viaţa copiilor şi a familiilor noastre. Greşeala mare nu este a copiilor, cât este a părinţilor pentru că în faţa televizorului unde sunt toate măscările, e şi tata, e şi nepotul şi bunicul şi toţi bat din palme acolo. Şi aşa au ajuns copiii noştri că nu mai ştiu să joace oina, şotronul…

Eu veneam de la şcoală vreo doi kilometri şi mă băgam în pârâu până la genunchi şi îl treceam de vreo trei, patru ori pe zi, că nu era pod. Când ajungeam acasă, mama îmi zicea: „Mă, dă jos ce ai pe tine şi du-te la cuptor”. Şi mă ridicam pe cuptor, mă uscam acolo şi a doua zi eram şef şi viaţa era extraordinar de frumoasă. Acum nu poţi să mai pui băieţii în opinci de purcel. Acum, de cum l-a născut mama, îl pune în costum. Eu eram de 14, 15 ani şi încă mergeam în durligi aşa cum umblă acum femeile cu cămăşuţă puţin mai lungă şi cu ciorapi. De unde o mai fi apărut şi moda asta? De la chinezi, de la japonezi? Măi, în fiecare an trebuie să apară o prostie că dracul vine întotdeauna cu ajutorul!

Copiii nu mai stau cu părinţii pentru că acum mama trebuie să facă norma. Altădată bărbatul lucra pentru întreaga familie ca să o întreţină. Acum am fost aduşi la mizerie, la sărăcie să nu aibă timp nici mama, nici tata de copii. Aici e greutatea mare, că din mizerie numai mizerie iese. Asta se urmăreşte… Adă-l la cazan şi la gamelă şi de acolo îl porţi cum vrei. Ştiţi cum îl întreba Churchill pe Stalin: „Cum de merg aşa legile la voi? Acum votezi în parlament şi gata e legea. Apăi, noi trebuie să aşteptăm un an de zile să treacă prin camera unu, camera doi şi de abia-abia”. „Ia un cucoş de afară şi bagă-l acolo în coteţ până mine dimineaţă”. Iese Stalin şi deschide uşa coteţului, aruncă o boabă, cocoşul o ia. Mai trece un pic, mai aruncă o boabă şi tot aşa vreo patru, cinci boabe. Şi i-a spus Stalin lui Churchill că aşa e şi cu poporul: „trebuie să-l înfometezi, să-l aduci la mizerie că altfel nu te ascultă”.

Şi aşa ajung copiii bolnavi, handicapaţi, n-au memorie. La şcoală dacă merge, el, săracul, se uită pe câmp…  Dar nu trebuie să trăieşti cu orice preţ, să accepţi orice umilinţă ca să ai ce mânca. Un popor trebuie să creeze un tineret demn şi brav. Aşa ne învaţă istoria noastră. Nu să trăieşti în frică şi sărăcie ca şi cocoşul lui Stalin!

Ce s-ar putea face pentru ţara noastră în aceste momente?

Să fie un guvern naţional care să fie ales de popor în nişte alegeri nobile fără tam-tamuri, fără atâta amar de cheltuială pe seama poporului, fără atâtea partide care trăiesc pe spinarea unei naţii. Cine întreţine toată mizeria asta a partidelor? E cea mai mare crimă într-un stat să fie atâtea partide care nu fac altceva decât să jecmănească şi să ia bani! Oamenii care umblă după măririle astea, care ţin cu tot dinadinsul să câştige, sunt cei la care Dumnezeu le ia minţile. Şi atunci omul nu mai vede cât rău este în el.

Dacă vrem să schimbăm ceva trebuie să schimbăm mentalitatea copiilor, a părinţilor, a şcolii şi a Bisericii. Vă dau un exemplu. Noi avem aici nişte copii care au crescut la mănăstire[1] şi nu se joacă cu jucăriile de acum, ci după ceea ce au văzut la biserică: cu Evanghelia, cu Apostolul, cu litia, îşi fac acolo altarul lor şi încep slujba în legea lor.

Ce ar trebui să facem ca să ne ridicăm spiritual?

„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie. Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei dăruieşte-l mie slugii Tale”. Dacă nu plecăm de aici, niciun savant din lumea asta nu scoate lumea din sărăcie, decât dacă se sprijină pe ajutorul puterilor cereşti.

Spuneaţi, referitor la cipuri, că dacă generaţia noastră le acceptă acum, cu siguranţă generaţia de mâine va accepta pecetea.

Păi da, aşa este, că şi o casă când arde, iese mai întâi puţin fum. Spun unii că trebuie să ne războim cu cipurile când ni se vor pune cu sila. Dar e târziu atunci!…

Sărăcia materială duce la cea spirituală?

Omul trebuie să potrivească în aşa manieră postul, rugăciunea, nevoinţa ca să fie în raport cu stările sufleteşti şi cu bogăţia spirituală pe care o are el. Sărăcia este şi ea o virtute când este purtată cu bună-voie, cu dragoste şi dăruire. Când intri în mănăstire trebuie să te gândeşti la un lucru: că întri în ascultare. Ce înseamnă asta? Tu nu mai ai cuvânt, nu-ţi mai aparţii. Aparţii de sfatul duhovnicului tău.Ascultarea aceasta este suprema lege divină după care se poate conduce omul. Mai trebuie să-ţi păstrezi puritatea spirituală şi trupească, pentru că altfel nu poţi face nimic dacă nu ai o uşurinţă a vieţii sufleteşti.

Când eram copil şi mai făceam câte o poznă, stăteam ascuns prin pod, aşteptam până se culcau toţi şi atunci apăream şi eu. Aşa este şi cu vinovăţia omului în viaţa lui de toate zilele, dar în acelaşi timp era şi o descărcare sufletească şi o dăruire pentru că îi spuneam mamei toate trăsnăile pe care le făcusem. Ei îi spuneam întâi… De sărbători mama făcea o sumedenie de bunătăţi şi pe măsură ce noi creşteam, cuptorul părea din ce în ce mai mic. Vedeţi ce diferenţă este între lumea aceasta a simplităţii, a modestiei şi cea de acum? Trebuie să revenim de unde am plecat altfel nu există niciun drum. De aceea vin peste noi şi cipurile pe toate ţidulele noastre… Dacă le refuzi, vii din nou la simplitatea asta şi începi să cauţi sapa, târnăcopul şi să treci pe ogoraşul tău ca să nu te amesteci cu dracul. Simplitatea înseamnă normalitate şi ea se deformează pentru că nu are un ideal. Scopul lumii de azi este mereu potrivnic realizării binelui.

Cum faci ca să înţelegi care este menirea ta în lume?

Păi, eu dacă m-am botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh menirea mea este: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat”. Şi sensul vieţii îl descoperim urmărind acest ideal.

Există moduri de a comunica între noi prin tăcere?

Tăcerea este cea mai puternică şi mai valabilă comunicare. Să vorbeşti şapte cuvinte pe zi, acesta este ascetismul creştin! Viaţa creştină are trei izvoare: Sfânta Scriptură, Sf. Tradiţie şi învăţătura Bisericii. Pe această scară trebuie să se ridice o naţiune.

Ce înseamnă „sărac cu duhul”?

Sărac cu duhul? Să fii plin de ştiinţă şi să nu te umpli. Că nu ai nimic de la tine, ci de la Dumnezeu care este părintele luminilor de unde vine toată înţelepciunea.

Cum vă menţineţi sănătatea la această vârstă frumoasă?

Apăi, Domnul îmi datorează mie mult. Aceşti şaisprezece ani de condamnare pe care i-am făcut, mi-i adaugă Domnul acum la anii mei. Că vedeţi nobleţea omului stă doar în suferinţă. Fără suferinţă nu-L putem cunoaşte pe Dumnezeu.

 

Părintele Justin Pârvu

 

http://www.atitudini.com

 

 

Regretatul Antonie Iorgovan despre masonerie

 

 

q

 

e

 

r

 

t

 

y

 

w

Alt exemplu asemanator de cancer galopant este cazul Svetlana Mihaela Tanasă, care a murit ca Maica Heruvima de la Paltin, manastirea de maici a sfintiei sale Justin Parvu.

https://oanazgrn.wordpress.com/2017/01/18/sfanta-mucenita-heruvima-de-la-petru-voda-savarsita-la-venirea-arhanghelilor-18-ani-de-la-plecarea-la-ceruri/

 

 

 

 

 

 

 

Părintele Justin: Vor veni vremuri şi mai grele, va îngădui Dumnezeu vrăjmaşului să se atingă şi de suflet

 

– Ce ne puteţi spune despre vremurile grele prin care vom trece şi noi?

– Ei, prin ce-am trecut noi!… Dar prin ce-o să treceţi voi!… Acele vremuri deja le-aţi început. Spre deosebire de alte vremuri, va îngădui Dumnezeu vrăjmaşului să se atingă şi de suflet; va fi mai mult o prigoană psihologică şi nu vă veţi putea ascunde nici în crăpăturile pămîntului. Nu este uşor, sînt vremuri foarte grele.

De exemplu, pe vremea marilor trăitori din Pustia Tebaidei, acolo nici miliţia nu intra, nici control de stat, nici finanţa nu intra, nici un control care să-i tulbure pe călugări. Erau de sine stătători şi atît de liberi, încît ei într-adevăr puteau să-şi ducă aşa, cu toată dragostea, nevoinţa lor. Însă, la ora aceasta, trebuie să lupţi, şi cu cel văzut, şi cu cel nevăzut; să lupţi cu tine, să lupţi cu lumea, să lupţi şi cu dracul. Diavolul, dacă faci cruce, se mai depărtează, măi. Ăştia văzuţi nu se depărtează, ba te asaltează şi-ţi mai pun în cîrcă şi altele; şi toate se răsfrîng asupra ta.

De aceea credincioşii aceştia, de pildă, care vin din toată lumea înspre mănăstiri, sînt iarăşi un semn că toată lumea trăieşte în clocotul ăsta, în cazanul ăsta de fierbere de la un rău la altul. Iar călugărul, de bine, de rău trebuie să stea acolo, în faţa lor, să dea un sfat, o relaţie, să le citeşti o rugăciune şi să plece măcar cîtuşi de puţin alţii de cum au intrat. Monahul trebuie să fie prezent şi să răspundă la toate aceste nevoi ale creştinului.

Altădată nimeni nu-l deranja pe sfîntul, pe cuviosul. Păi, cîte pomelnice aveam noi acum 70-80 de ani la Mănăstirea Durău sau la Secu? Te duceai la proscomidie, începeai slujba, tu, ca preot, înainte cu o oră, sunai la intrare în tochiţa metalică, toată lumea ştia că a intrat părintele la biserică. Paraclisierul deja era venit.

Care este rînduiala paraclisierului? Intră în biserică, se închină, ia blagoslovenie de la strana arhierească, se duce şi se închină pe la icoane, la Maica Domnului, la Mîntuitorul Hristos, intră în sfîntul altar, face trei metanii la intrare, trei metanii la proscomidiar şi cu frică de Dumnezeu începe să aprindă lumînările (cele două lumînări de pe sfînta masă), candelele. Era o scară cu trei trepte. Se urca părintele de canon săracul, sufla din greu, dar el voia să aprindă candelele în fiecare miez de noapte, să fie primul acolo cînd venea preotul slujitor. După aceea venea la stareţ, lua blagoslovenie de toacă şi de clopot şi părintele stareţ de atunci nu dormea, era treaz, la apel, era în pravilă. Acuma are o maşină cu opt locuri, cu bagaj în spate şi-ntr-o dimineaţă se duce după sticle, a doua zi are nevoie de mătură, apoi de coada măturii şi tot se plimbă şi tot se plimbă, mai merge la o conferinţă, pe la examene şi printr-alte părţi, numai la biserică şi la utrenie nu-i. Şi paraclisierul n-are unde să se mai ducă, toacă săracul cu 25 de blagoslovenii de la… bec.

Terminam de pomenit înainte ca să vină preoţii, dar acum sunt cîte 3-4 mape de pomelnice numai într-o zi.

De asemenea, ca să revin, nu erau atîtea nevoi şi atîtea boli. Acum s-au înmulţit bolile psihice, organice, demonizările. Apoi nu erau atîtea construcţii, atîtea vite, atîta lume. Pe lîngă acestea mai sunt şi ispitele supratehnicii, sistemele acestea extraordinar de ascuţite care pătrund pînă în a-ţi cunoaşte şi gîndul. Şi, cînd ţi-a prins gîndirea, aici este şi partea sufletească. Iar cînd a intrat pe firul acesta Satana, nu mai este deloc uşor. Este o luptă împotriva sufletului.

Acum nu vezi ce fac? Dacă vrei să ai un serviciu mai bun, trebuie să te înscrii în loja masonică, să te lepezi de Hristos. Şi, iată, acestea toate sunt încercări şi ispite şi greutăţi care ne fură de la adevăratele ţeluri ale trăirii noastre. Acestea aduc la zero viaţa duhovnicească.

– Este bine în zilele noastre să mai căutăm povăţuitori duhovniceşti?

– Este mai bine să dobîndeşti tu puţină pricepere duhovnicească, căci vin vremuri cînd nu numai că nu veţi mai găsi îndrumător, dar nici măcar un cuvînt din Scriptură sau din Sfinţii Părinţi. Sfinţii Părinţi pînă acum recomandau povăţuirea după Sfînta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi, însă vin vremuri cînd vor lipsi şi acestea.

– Ce să facem ca să păstrăm dragostea şi unitatea dintre noi?

– Este nevoie de multă rugăciune, căci rugăciunea întreţine buna noastră înţelegere. Acum, însă, ne îngrijim mai mult de cele materiale decît de cele duhovniceşti. Înainte, forţele răului erau legate cu rugăciunile marilor trăitori; rugăciunea lor avea o mare putere. Şi încă n-a slobozit Dumnezeu puterea Satanei, căci lumea este nepregătită… Forţa diavolului stă în patimile şi relele noastre.

– Ce trebuie să facem să ne întărim credinţa şi să răbdăm toate cele ce vor veni asupra noastră? Şi cunoaştem din proorociile sfinţilor că de vor răbda creştinii necazurile de pe urmă vor fi mai mari decît cei dintîi. Iar Cuviosul Paisie Aghioritul îndrăzneşte să spună că ‘mulţi sfinţi şi-ar fi dorit să trăiască în vremurile noastre‘.

– Cugetînd la moarte. Monahul şi creştinul nu are această însutită datorie să fie gata de plecare? O are! Nu te interesează dacă trăieşti şi cum trăieşti. Din ce în ce oamenii sunt mai dificili şi mai cu scadenţe intelectuale şi putere de judecată. Ei, sînt multe de zis, dar iată că s-a făcut ora unsprezece şi acuş bate de utrenie…

Revista Glasul Monahilor, Mănăstirea Petru Vodă, Anul II – Nr. 7 (9) – Iulie 2004

 

Sursa:

http://manastirea.petru-voda.ro/2008/07/05/parintele-justin-vor-veni-vremuri-si-mai-grele-va-ingadui-dumnezeu-vrajmasului-sa-se-atinga-si-de-suflet/

 

Pr. Justin Pârvu – “Să nu ne facem părtaşi la erezie!”

 

Iubiţi fii ortodocşi ai acestui neam,

Ortodoxia şi neamul nostru au coexistat încă din primele veacuri ale creştinismului şi de atunci ortodoxia a fost sufletul acestui neam. De aceea noi am şi dăinuit în istorie cu demnitate până astăzi, datorită binecredincioşilor noştri voievozi şi tuturor mărturisitorilor şi rugătorilor acestei ţări, care au preferat mai bine să moară decât să vândă credinţa predată nouă de Sfântul Apostol Andrei şi au fost totdeauna conştienţi că aceasta este cinstea şi puterea neamului, şi nu altceva. Datorită faptului că am păzit credinţa nevătămată mai rezistă acest neam în istorie, acum.

Dragi credincioşi, vă aduc în atenţie faptul că de noi depinde soarta acestui neam, de noi depinde predania pe care o vor moşteni fiii fiilor noştri, de noi depinde mântuirea acestui neam. Învăţaţi de la eroii şi martirii noştri cum s-au luptat să ne păstreze nouă, celor de azi, învăţătura strămoşilor noştri. Ei nu au tăcut, dragii mei, niciodată când a fost vreme de mărturisire, când vrăjmaşii ortodoxiei năvăleau asupra credinţei noastre. Chiar dacă mulţi au tăcut, mari oameni de stat, mari feţe bisericeşti, poporul credincios nu a tăcut, totdeauna s-au găsit oameni de valoare, investiţi cu putere de sus, care să mărturisească adevărul.

Ceea ce se întâmplă astăzi în viaţa noastră bisericească este foarte grav, nu este lucru lipsit de importanţă. Nu trebuie să trecem indiferenţi pe lângă problemele cu care se confruntă Biserica noastră. Sfinţii Părinţi aşa ne învaţă, că atunci când credinţa ne este primejduită, porunca Domnului este să nu păstrăm tăcerea şi nimeni nu este îndreptăţit să zică „dar, ce, eu sunt prea mic, cine sunt eu să mă amestec în problemele Bisericii”? Nu, dragii mei, Sfinţii Părinţi ne învaţă că dacă noi vom rămâne nepăsători şi vom tăcea, pietrele vor striga. Este necesar să ne cunoaştem catehismul, canoanele şi învăţătura Bisericii noastre. Pentru că uitaţi ce se întâmplă – trecem indiferenţi pe lângă un gest precum al acestui ierarh, care a îndrăznit să treacă cu atâta uşurinţă peste stavilele puse de dumnezeieştii Părinţi şi anume să se împărtăşească cu cei ce au apostat, pentru că greco-catolicii au fost şi rămân schismatici, afurisiţi de Biserica Ortodoxă.

Vedeţi dumneavoastră acum? Aceste vremuri sunt mult mai dificile, pentru că ei acum încearcă să ne amăgească prin căi diplomatice, politiceşti, să ne ştirbim credinţa, unindu-ne ca într-o hora unirii cu toate credinţele eretice. Sărmanii greco-catolici, ei nu au făcut decât să cadă în plasa papistaşilor, să fie o unealtă a lor, chiar dacă ei nu sunt conştienţi de lucrul acesta. Nu avem nimic cu bieţii greco-catolici, îi lăsăm să se roage liniştiţi în bisericile lor, dar să nu atenteze la bisericile şi credinţa noastră. Noi îi respectăm pe toţi, noi nu am purtat niciodată un prozelitism aşa cum a purtat Biserica Catolică, noi nu am impus niciodată cu forţa credinţa noastră, nimănui.

Cu toţii ştim cât au suferit ortodocşii noştri din Ardeal în timpul uniaţiei. Câte falsuri, câtă mişelie, câtă necinste! Acestea au fost dintotdeauna metodele romano-catolicilor. Ce încredere putem avea noi în ei? Ce unire şi amestec să avem noi cu ei? Nu vedeţi unde a dus tot acest ecumenism? Am ajuns să pătăm faţa ortodoxiei prin acest act necanonic al Mitropolitului Nicolae Corneanu. Numai durere şi suferinţă au adus papistaşii neamului nostru. Duşmanii adevărului vor cu orice preţ să ne compromită. Ei nu mai vin să te atace direct, ca în alte vremuri, ci vin cu viclenie, cu înşelătorie. De aceea şi Mântuitorul ne spune să ne păzim de lupii cei în piei de oi şi că vor veni învăţători mincinoşi. Ce încredere să avem noi în acest ecumenism, când, aşa cum spune şi Părintele Stăniloae, romano-catolicii au făcut din problema reunirii bisericilor un obiect de târguială confesională? Pe ei prea puţin îi interesează să fie în adevăr, la ei primează supremaţia papei. Toate încercările de unire din istoria Bisericii nu au făcut altceva decât să agraveze şi mai mult neînţelegerile dintre Apus şi Răsărit; au dus şi la mai mari neînţelegeri şi politice şi economice şi militare. Au căutat permanent să se extindă aşa după cum au obiceiul şi până astăzi, căci papalitatea nu este altceva decât coroana marelui imperiu roman, aşa  cum spuneau ei că papa este soarele, iar împăratul este luna.

Câte suferinţe şi umilinţe au răbdat bieţii români ardeleni, pentru că nu erau lăsaţi să-şi săvârşească în linişte cultul lor, liturghia lor. Dar nu au stat nepăsători, au mărturisit alături de Sfinţii Visarion, Sofronie şi Oprea. Aceştia să fie pildă pentru noi. Iată câtă durere şi curaj în acelaşi timp reiese din cererile lor către regina Maria Tereza:

„Iată noi, ţăranii din principat, facem de ştire Măriilor Voastre, anume din acest judeţ al Hunedoarei, al Albei, al Zarandului, împreună cu scaunele cele mai îndepărtate, despre acest lucru, că noi aşa poftim de la cel mai mare, până la cel mai mic… Toate neamurile îşi au legea lor, şi au pace în legea lor. Şi proorocul Moise a dat legea jidovilor şi ei o ţin în pace, iar noi suntem prigoniţi neîncetat pentru legea noastră. De ce nu ne daţi pace ca să ne odihnim? De ce să dăm uniţilor bisericile, pe care bieţii de noi le-am zidit, cu cheltuiala şi cu mâinile noastre? Nu, niciodată până ce suntem vii! Dar să fim scurţi, cinstiţi domni: când va sosi episcopul şi stăpânul legii noastre şi va face judecată asupra bisericilor, care să se dea uniţilor, le vom da; până atunci însă nu. Căci e păcat mare să rămână bisericile închise în acest post. Nu-i cu cuviinţă, nici Dumnezeu nu vrea şi nici românii nu o îngăduie. Căci prea de ajuns ne-am rugat cu toată cuviinţa, şi n-am primit nici un răspuns, ca şi când niciodată nu ne-am fi rugat. Nici noi nu suntem vite, cum cred Măriile Voastre, ci avem biserica noastră. Iar bisericile nu de aceea sunt clădite, ca să rămână goale, şi nici noi nu ne vom mai închina în grajduri, ci ne vom duce la biserici, ca să ne rugăm acolo şi ca să nu rămână goale”.

Vedeţi cum a supravieţuit Ortodoxia? Prin dârza rezistenţă a poporului, a clerului şi a monahilor. De la început ei s-au folosit de conducători slabi, de ierarhi slabi, pe care i-au momit cu făgăduinţe zadarnice, dar credincioşii au stat în picioare. Şi ca să vedeţi viclenia şi perfidia lor, ascultaţi ce spune într-o scrisoare din 11 martie 1701 a lui Gavril Kapy – superiorul „Misiunii de propagandă catolică în Dacia” către cardinalul Leopold Kollonits:

„Eu cred că acum va fi de ajuns să ne mulţumim cu primirea uniaţiei în principiu, fiindcă ar fi foarte periculos, ba chiar imposibil, să înlăturăm toate obiceiurile cele rele ale Românilor. De aceea va fi de ajuns, ca episcopul şi ceilalţi dintre ei, când vor face în viitor mărturisirea credinţei şi a unirii, să promită în general, că voiesc să depindă de biserica catolică şi de oficianţii substituiţi şi că voiesc să trăiască după ritul grecesc aprobat de biserica catolică şi în alte ţinuturi. Va fi apoi datoria noastră pe viitor, să schimbăm încetul cu încetul multe din obiceiurile lor, şi anume să le schimbăm chiar şi liturghia şi forma cultului divin spunându-le, că obiceiurile  acestea s-au introdus la ei din prostia şi neştiinţa preoţilor lor din ţările acestea.” Acestea au fost adevăratele intenţii ale iezuiţilor.

La sinodul de la Ferrara Florenţa (1438-1439) mulţi ierarhi au căzut, dar s-au pocăit şi vedeau această cădere mai rea decât oricare. De ce să repetăm greşelile lor, când putem să învăţăm din greşelile lor?

Catolicii au folosit foarte mult politica în viaţa bisericească. Ea este lipsită de curăţie, foloseşte necinstea şi fariseismul politic. Din pricina catolicismului am ajuns la un moment dat ca Ardealul să cadă în mâinile lor fără nici un drept, în sfârşit, de apel, până în zilele  noastre; astăzi noi nu mai suntem în măsură să stăpânim ţara aceasta a noastră. Ei încearcă să ne cotropească pe toate căile: şi pe cale religioasă, şi pe cale comercială, şi pe cale financiară, nu mai vorbesc de calea lingvistică, nu mai găseşti nici un indicator în limba română, iar terenurile şi întinderile mari pe care le cumpără grofii ăştia din Ardeal sunt în mâinile lor.

Să ne aducem aminte de scrisoarea Patriarhului Dosoftei către Episcopul Atanasie Anghel, care căzuse în ispita uniatismului şi care îl mustră aşa: „Kyr Atanasie, adu-ţi aminte că ai venit în Ţara Românească şi ai cerut să te fac mitropolit în părţile acelea, adu-ţi aminte cum te-am înţeles că eşti om rău şi că inima ta nu era dreaptă cu Dumnezeu şi a trecut atâta vreme şi înconjurai drumurile şi apoi cu făgăduielile tale şi cu înfricoşatele-ţi jurăminte ne-ai mişcat şi pe noi şi pe ceilalţi de te-au ales arhiereu şi la urma urmei ai fost hirotonisit cu cinste şi ai fost socotit de toţi mai presus decât ţi se cădea. Ai mărturisit înaintea îngerilor, a arhanghelilor şi a lui Dumnezeu, că vei avea credinţă în Sfinţii Părinţi şi a lui Dumnezeu Biserică. Apoi a venit aici un tânăr şi ne-a spus că te-a văzut la Viena şi ai liturghisit cu cardinalul şi alţi popi frânceşti şi de două ori în acea liturghie frâncească te-ai lepădat de Sfânta biserică a toată lumea. Ai mărturisit Biserica Romei, ceea ce înseamnă: schismatică şi eretică. În sfârşit am auzit că te-ai întors în Ardeal şi erai pe căruţă cu şase cai şi înaintea ta au aprins făclii, că ai strâns preoţi şi le-ai făgăduit iertare de dăjdii şi alte lucruri lumeşti, numai să fie uniţi, ceea ce e totuna ca şi a fi despărţiţi de Dumnezeu (…) şi astfel te-ai făcut din păstor lup, pentru că oile ţi le iei din stâna lui Hristos şi le răpeşti în gura diavolului… Ci eu îţi spun: fiule Atanasie, pe care iarăşi te plâng până ce Hristos va lua chip în tine, vino-ţi în simţire, nu te teme de jurăminţile ce le-ai făcut la Viena, ci teme-te de acelea ce le-ai făcut când te-ai hirotonisit arhiereu. Nu eşti copil mic, gândeşte-te că ale latinilor sunt îndoiri, sunt lucruri schismatice, sunt minciuni, sunt înşelăciune, sunt străine de Sfânta Evanghelie şi de Sfinţii Părinţi”.

Aşadar să nu ne facem părtaşi la erezie, ci mai bine să murim muceniceşte pentru adevărul Bisericii lui Hristos, după cum spune şi troparul: „Sfinţilor mucenici, care bine v-aţi nevoit şi v-aţi încununat, rugaţi-vă Domnului să se mântuiască sufletele nostre”.

Fraţi români, nu daţi uitării martirajul sfinţilor noştri! Apăraţi-vă credinţa şi sufletele voastre şi ale fiilor voştri.

 

Protosinghel Justin Pârvu, 10 August 2008

 

Sursa:

http://manastirea.petru-voda.ro/2008/08/10/pr-justin-parvu-sa-nu-ne-facem-partasi-la-erezie/

 

Părintele Justin Pârvu despre dialogul inter-confesional al ortodocşilor

 

 

Biserica Ortodoxă este veşnică prin Hristos Dumnezeu, e netrecătoare, nu are nevoie să se amestece cu nimic altceva, ca să nu se dilueze. Se apropie, dar nu se amestecă. Nici măcar nu poţi avea o relaţie. Vin foarte mulţi oameni şi mă întreabă ce să facă: să mai intre sau nu în bisericile în care s-au făcut slujbe ecumeniste? Eu le-am spus că atunci cînd vor vedea că se vor împărtăşi unii de la alţii, să nu mai stea. Dar nici aşa – ne temem de cuvintele Sfinţilor Părinţi care interzic să stăm sub acelaşi acoperiş cu ereticii. Ba canoanele spun că nici cu creştinii necununaţi să nu stai la masă, darămite cu ereticii. În cazul acesta ea nu mai e Biserică. De altfel e şi prorocit că toate organizaţiile ecleziastice vor cădea groaznic şi deodată, chiar şi instituţia Bisericii. Sfîntul Ignatie Briancianinov spune asta. Biserica decade prin primirea umanismelor. Umanismul este închinare la idoli, iar dogma infailibilităţii papale este o latură a umanismului, după cum spune şi Sfîntul Justin Popovici, reînviind idolatria. Toţi se închinau şi venerau Partidul ca pe un idol. Iar cei care au tăcut şi s-au supus ideologiei comuniste chiar siliţi, socotesc că sunt asemenea închinătorilor la idoli.

(Interviu din „Glasul monahilor”, nr. 4 (18)/ aprilie 2005)

Cred că Biserica noastră acum se află într-o ispită mult mai grea decît altele de pe alte coordonate geografice. Se pare că noi am fost obligaţi să facem greşeli în istorie. Fiindcă la noi, din 1925, Biserica a fost mereu sub dirijarea şi sub osînda străinilor. Ce să vorbim de Carol al II-lea cu toate acţiunile camarilei lui împotriva Ortodoxiei şi neamului românesc? Ce să spunem de anul 1944, cînd hoardele bolşevice vin peste noi? De atunci, în continuare, au fost puşi păstori şi conducători fără nici o legătură cu viaţa spirituală, morală, politică a românilor. În această perioadă s-au petrecut atîtea nelegiuiri iar securitatea nu a avut alt scop decît de a pătrunde şi a dirija viaţa religioasă. Aşa se face că i-a prins pe toţi şi le-a pus în faţă un dosar. Vrînd-nevrînd, adevărat sau neadevărat, semnezi. Unii necunoscători, neştiutori, au semnat nişte lucruri pentru care acum îi scot vinovaţi. […]

– Mai devreme aţi afirmat că pe măsură ce se vor înteţi atacurile vrăjmaşilor, va creşte şi harul de la Dumnezeu în ajutorul apărătorilor Ortodoxiei. Totuşi, dacă în Biserica noastră se produc schimbări ecumeniste, care afectează clerul şi ierarhia, precum în exemplul dat de Sfinţia Voastră mai înainte, ce se va întîmpla cu harul? Întreb aceasta, ştiind că amestecul cu ereticii provoacă retragerea harului lui Dumnezeu…

– Dar spune într-o viziune a marelui rugător, ascet şi pustnic şi trăitor în Hristos, Sfîntul Serafim de Sarov, că se vor ridica biserici, paraclise, schituri, clopotniţe şi altare în toată splendoarea aurăriei lor, dar creştinii nu vor putea intra în ele. Am stat şi eu şi m-am gîndit, ce-o fi asta, domnule!? Am fost pus în situaţia să le răspund şi credincioşilor mei la această întrebare, că unii ziceau: „Mai putem noi intra în cutare biserică din Bacău, din Timişoara, sau din Iaşi, dacă s-a făcut acolo o slujbă ecumenistă ori un ritual al Cavalerilor de Malta sau un jurămînt masonic?” Ei bine, să ştiţi că aceasta este cea mai adîncă blasfemie! Le-am spus credincioşilor să meargă la biserică, să participe la rugăciune, pînă se va ajunge, ferească Dumnezeu, la împărtăşirea comună cu ereticii. Cînd ai să vezi că iau din acelaşi potir şi ereticii şi ortodocşii, atunci să nu mai intri. Pînă aicea merge să ascultăm, fiindcă spun Sfinţii Părinţi că, atunci cînd e vorba de ascultarea de Dumnezeu, nu-i mai ascultăm pe oameni. Lucrurile s-au mai întîmplat în decursul istoriei. S-au făcut greşeli din partea oilor, dar şi din partea păstorilor. Sfatul duhovnicilor celor bătrîni este ca păstorul să meargă pe drumul lui, dar dacă greşeşte acesta, oaia să-i urmeze pe Sfinţii Părinţi. E supus greşelii oricine, că diavolul îl încearcă pe fiecare. Au existat cazuri în istorie de greşeli grave, cînd credincioşi au rămas doar 30 la sută, dar au dus mai departe adevărul de credinţă, chiar dacă 70 la sută dintre păstori s-au pierdut. Asta înseamnă că acum, în momentele grele pe care le trăim, cu ispite puternice, înfricoşătoare, harul lui Dumnezeu va creşte. Sporeşte această forţă dumnezeiască în forţa noastră de rugăciune. Dacă ne vom ruga! Dacă vom păstra unitatea în Biserică, dacă nu ne va împrăştia această ispită, noi vom rezista. Nu contează numărul celor care se vor risipi, ne interesează calitatea şi valoarea celor care rămîn în dreapta credinţă. Poate să rămînă numai unul drept în toată tulburarea aceasta.

– Biserica rămîne numai în jurul episcopului. Dar dacă, Doamne fereşte, vor porni toţi spre ecumenism, iar cei ce se împotrivesc vor fi caterisiţi, ce vom face fără episcop?

– Dar ce făceau cu Sfîntul Ioan Gură de Aur cînd îl izgoneau de pe tronul patriarhal? Îl ocărau, îl izolau şi îl exilau, pînă l-au condus la moarte. Mîncătorie între scaune! Atunci ce făceau credincioşii? Astăzi, din păcate, se întîmplă aceleaşi lucruri. Sunt unii care umblă în consilii ecumeniste, alţii care stau în scaunele lor şi-şi văd de rugăciune şi de turma lor. Au fost şi sunt vremuri de încercare şi de ispitire. Iar dacă s-ar întîmpla astfel de lucruri, mă întreb în ce măsură va fi reală o caterisire nedreaptă. O caterisire care se face în lupta cu adevărul nu e validă. E valabilă numai cînd ai călcat prevederea unui canon şi cînd te-ai opus unei rînduieli. Dar atîta vreme cît eu mă găsesc pe poziţia adevărului, caterisirea e mincinoasă. Acestea sunt mai mult sperietori formulate de unii, dar nu sunt realităţi care să oprească harul lui Dumnezeu. Dacă ieri am slujit împreună şi ne-am împărtăşit din acelaşi potir, iar azi declară că nu sunt bun pentru slujire, înseamnă că schimbarea de opinie şi de atitudine e dictată de interese.

– Există pericolul, ca din aceste motive lumeşti, politice, să se rupă Biserica?

– Dacă vom ajunge să ni se impună condiţii străine adevărurilor noastre de credinţă, neapărat se va rupe. Arta vrăjmaşului este de a împărţi, divide şi stăpîneşte. E un principiu valabil dintotdeauna. Nici cei 12 apostoli nu au rămas în unitatea lor de la început, pe unul l-a dezmoştenit diavolul. La crucea lui Iisus au rămas Maica Preamilostivă şi alţi vreo cîţiva, restul s-au risipit, au fugit. Pînă şi Petru a fost reîncadrat între apostoli. Aşa este şi la ora pe care o trăim. Vremurile sunt mult mai grave acum, pentru că atunci mai exista o şansă de revenire, cum s-a şi întîmplat de altfel. Acum, însă, nu mai e nici o şansă: ori Hristos, ori Satana! Pînă acum mai mergea, cu carnetul de partid, renunţai la el, mai cu steaua în cinci colţuri, mai cu crucea, dar de data asta nu se mai poate aşa. Acum e tranşant: ori 666 şi cardul, ori crucea! De-acum se alege şi urmează un creştinism adevărat şi un anarhism cu totul lepădat. Aşa cum ne întreabă la botez: „Te lepezi de Satana şi de toate lucrurile lui?” „Mă lepăd de Satana şi de toate lucrurile lui”. Iată că acum se împlinesc nişte făgăduinţe ale tale, puse deoparte mai de demult. La călugărie, în faţa altarului, iarăşi te întreabă: „De ce-ai venit, frate? Din vreo silă sau din vreo nevoie?” „De bunăvoie am venit, Părinte”. „Dar nu ştii că ai durere, ai necazuri, ai amărăciune, ai luptă, ai crucea lui Hristos?” „Cu ajutorul lui Dumnezeu, da, Părinte”. Ce avem noi creştinii şi monahii care trăim în acest gînd frumos al Maicii Domnului, ca să ne putem împotrivi vrăjmăşiei care s-a ridicat împotriva noastră? Să nu ne temem de zilele acestea care sunt cele mai favorabile pentru spălarea şi dezbrăcarea noastră de omul vechi şi îmbrăcarea întru Iisus Hristos, Domnul nostru. Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine! E un prilej de fericire, ca să ne luminăm şi să ne întărim pe calea mîntuirii.

– S-au rostit şi am văzut şi scris îndemnuri către mulţimile de credincioşi să nu mai vină la Mănăstirea Petru Vodă, inclusiv la Sfinţia Voastră, nici la Părintele Arsenie Papacioc, pentru că este un marginal, întrucît, spun ei, aceştia au ieşit din Biserică. De fapt, sunt ocărîţi şi denigraţi aceia care îndrăznesc să rostească adevărul. Totuşi, poporul vine puhoi la Mînăstirea Petru Vodă, îl caută neîncetat pe Părintele Arsenie, îl caută pe Părintele Rafail Noica şi nu-l găseşte. Ce se va întîmpla, Părinte, cînd veţi pleca şi Sfinţia Voastră, şi Părintele Arsenie, că are 93 de ani? Dacă vă apucă aşa, deodată, dorul de Domnul? Unde va mai face lumea cărare bătută?

– Chiar dacă s-ar pierde toată lumea, unul de rămîne, acela este tot adevărul. El duce lupta, el este modelul şi prototipul vieţii noastre creştine. Şi niciodată – nu-i număr eu cîţi sunt în mînăstirea x, y, în Moldova, în Ardeal, în Muntenia – nu vor izbîndi vrăjmaşii Ortodoxiei, deoarece cu cît vor înmulţi oprimările, cu atît îşi vor face deservicii. Adevărul creştin nu se impune cu forţa. Adevărul creştin vorbeşte prin sine. Nu noi îl apărăm pe Hristos, noi suntem nişte slugi netrebnice. Hristos ne apără pe noi! Cine se poate opune lui Hristos!? Iar vrăjmaşii, prin oprimări, îşi iau toată osînda, şi de la popor, şi de la Dumnezeu. Aceşti oameni nu cred în adevărul lui Hristos, nu cred în canoane, nu cred în martirajul creştin. Se încred în forţa lor materialistă, a funcţiei şi a măririi deşarte, care vor pieri odată cu ei, dar vor rămîne pentru osînda veşnică în faţa lui Dumnezeu şi a unui neam întreg. Între 1948 şi 1964, cît am stat în puşcăriile lor, am văzut tot felul de lucruri de maniera aceasta. Vine, într-o seară, de la Ministerul de Interne, un colonel balşoi, de-abia intra pe uşă în celulă. Noi, eram patru inşi înăuntru, aşteptam să vedem ce spune acest mare inspector al securităţii. El întreabă: „De ce mai aveţi nevoie aici?” Era între noi un avocat dibaci la vorbă. Îi răspunde: „Tovarăşul colonel…” „Băi, eu nu-s tovarăş cu tine”. „Ei, atunci, domnule colonel, n-avem cîrpe pentru spălat pe jos, că suntem obligaţi să spălăm de trei ori pe zi duşumelele”. Pentru noi spălatul acesta era bun, că trecea timpul mai uşor, aveam o îndeletnicire. Acolo fiecare lucru era bine aranjat, ca în chilia Părintelui Isaia, de la Mînăstirea Rarău, aşa era în celula noastră. „Măi, banditule, măi, aşa vorbeşti cu mine?”, s-a răstit colonelul la el. „Am răspuns, pentru că m-aţi întrebat”, a zis acela. „Auzi, tu cînd vorbeşti cu mine, să taci!” Şi ne ia la întrebări: „Tu ce eşti? Dar tu? Tu?” Răspundeam pe rînd: „Avocat”. „Profesor”. „Preot”. „Ce preot eşti tu, măi, cînd te-oi trînti acuşi, cine te-a mai preoţit şi pe tine? Stai aici şi ai să te topeşti, măi, că toţi de afară sunt ai noştri. Voi vă topiţi aici, ca nişte animale, măi! Voi nu ştiţi nimic”. A ieşit şi noi am început să comentăm în urma lui. Ce înseamnă oare că „toţi de afară sunt ai noştri”? Ce-o fi vrut să spună? Am aflat abia după 12 ani de la ieşirea din puşcărie. […]

În cel mai neputincios şi mai mic, acolo se înmulţeşte harul. De aceea să nu ne temem niciodată, pentru că vor veni vremuri şi mai grele, în care se vor îndeplini jurămintele botezului şi ale monahismului şi ale vieţii noastre creştine. Sunt vremuri de firească mîntuire. Să ne bucurăm, fiindcă acesta este prilejul nostru cel mai potrivit, acesta este purgatoriul, nu acela catolic, ci vremurile care ne cern. Eu sper că Ortodoxia cu cît va fi pusă la stîlpul infamiei de către toată Europa, cu atît va intra şi mai mult în harul lui Dumnezeu. Chiar dacă vor cădea toţi şi va rămîne numai un arhiereu, numai un călugăr sau numai un preot, acela va fi salvarea credinţei şi mîntuirea neamului.

(interviu de Ioan Enache, publicat în revista Credinţa Ortodoxă)