Părintele Ilarion V. Felea despre realitatea iadului în pilda bogatului sărac şi săracului bogat

 

0PritchaOBogatILazare_17v1

 

«Era odată un om bogat, care se îmbrăca în porfiră şi vison, veselindu-se în toate zilele strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea la poarta lui, plin de bube, şi dorea să se sature (măcar) din fărâmiturile care cădeau de la masa bogatului. Dar şi câinii venind lingeau bubele lui. Şi a murit săracul şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam; a murit apoi şi bogatul şi s-a îngropat. Şi fiind el în muncile iadului, ridicându-şi ochii săi, a văzut pe Avraam de departe şi pe Lazăr în sânul lui. Atunci strigând el, a zis: Părinte Avraame, miluieşte-mă şi trimite pe Lazăr să-şi întingă vârful degetului său în apă şi să-mi răcorească limba, că mă chinuiesc în văpaia aceasta. Iar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta şi Lazăr, asemenea, cele rele; acum acesta se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi pe lângă toate acestea, între noi şi voi prăpastie mare s-a săpat, ca cei ce vor să treacă de aici la voi, să nu poată, şi nici cei de acolo să nu treacă la noi. Şi a zis (bogatul): Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiţi la casa tatălui meu, că am cinci fraţi, să le mărturisească, să nu vie şi ei la acest loc de chin. Şi i-a zis Avraam: Au pe Moise şi pe proroci, să-i asculte pe ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraame; ci de va merge la dânşii cineva dintre morţi, se vor pocăi. Atunci i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi de proroci, nici de ar învia cineva din morţi nu vor crede» (Lc. 16:19-31).

Pilda bogatului nemilostiv este o lecţie de măsură şi cumpătare. Ea ne arată zgârcenia şi destrăbălarea în toată urâţenia lor.

Nimeni nu este împotriva bogăţiei când vine în ajutorul sărăciei, când aduce oamenilor hrana cea de toate zilele, îmbrăcămintea şi adăpostul, când serveşte ca mijloc de cultură şi civilizaţie. Însă toată lumea se ridică împotriva bogăţiei când ea este unealtă de stăpânire şi asuprire, izvor de mândrie şi nedreptate, prilej de lux, lenevie şi desfrâu.

Bogatul din pildă este osândit pentru că inima lui a fost împietrită faţă de mizeriile săracului Lazăr. De o parte era zgârcit, faţă de omul nefericit, iar pe de altă parte era risipitor, ca să-şi sature plăcerile pântecului.

Lăcomia îi împietreşte inima, risipa îi osândeşte sufletul.

„Banul este slugă bună, dar rău stăpân”, spune proverbul. Şi iarăşi alt proverb zice: „Când aurul şi argintul locuiesc în inimă, credinţa, dragostea şi nădejdea bat la uşă”.

Bogaţii lacomi şi risipitori sunt robii pântecului nesăţios. După moarte, trupurile lor ajung hrana viermilor, iar sufletele lor în osânda iadului. «Că mai uşor trece cămila prin urechile acului, decât să intre bogatul în împărăţia lui Dumnezeu» (Mt. 19:24).

Muştele se prind în miere şi mor în pânzele de păianjen, pentru că li se pare că acestea sunt sclipitoare şi atrăgătoare, ca aurul şi argintul. Aşa se prind şi pier bogaţii nesăţioşi în mierea plăcerilor lumeşti şi în pânza lăcomiei lor. Mor şi se osândesc, deşi pot aşa de uşor să facă din avuţiile lor izvor de mântuire, de mângâiere şi fericire…

Un înţelept avea obiceiul ca totdeauna după mâncare să roadă câte o coajă de pâine, ca să-şi aducă aminte de cei săraci. Bogaţii ar trebui să facă aceasta înainte de mâncare, ca niciodată să nu se aşeze la masă, înainte de a împăca pe Lazăr, care zace la poartă, plin de bube.

Dar pilda bogatului nemilostiv nu ne dezvăluie numai zgârcenia şi destrăbălarea, ci şi urmările lor în viaţa veşnică. Pilda ne arată că după moarte săracul Lazăr ajunge în sânul lui Avraam (raiul), iar bogatul nemilostiv în muncile iadului. Unul se mângâie, celălalt se chinuie.

>Viaţa nu încetează prin moarte. Rânduit este oamenilor să moară, însă după moarte urmează judecata (Evr. 9:27) şi viaţa veşnică: raiul sau iadul, cerul sau tartarul. Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă că raiul este patria cerească (Filip. 3:20; Evr. 11:14-16), cetatea cu porţile deschise (Apoc. 21), împărăţia din care au fugit durerea, întristarea şi suspinarea (Is. 35:10); e locul şi starea în care petrec sufletele drepţilor după moarte şi după judecată. În rai drepţii vor vedea pe Dumnezeu «faţă către faţă» (1 Cor. 13:12), «aşa cum este» (1 In. 3:2); vor avea parte de bunuri veşnice şi de bucurii sfinte, «pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit» (1 Cor. 2:9). Acolo «drepţii vor străluci ca soarele»: nu vor mai flămânzi, nici nu vor mai înseta; nu va mai cădea peste ei soarele şi zăduful (Apoc. 7:16). Va şterge Dumnezeu de pe faţa lor toată lacrima şi din inima lor toată durerea. Pentru ei se va arăta un cer nou şi un pământ nou în care stăpâneşte dreptatea, lumina, bucuria, pacea, dragostea fără de margini şi fericirea fără de sfârşit. Acolo în cer, îngerii, sfinţii, martirii şi toţi drepţii trăiesc în comuniunea iubirii şi a slavei veşnice (2 Tim. 2:10); şi… vom fi «pururea cu Domnul» (1 Tes. 4:17; 1 Petr. 5:10; Apoc. 7:16-17).

Iadul e locul de osândă şi starea de chin în care petrec păcătoşii după moarte şi judecată.În Sf. Scriptură e numit foc nestins (Mt. 3:12), cuptor de foc în care va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor (Mt. 13:50), văpaie de foc pregătită diavolilor şi slujitorilor lor (Mt. 25:41). Acolo intră toţi nelegiuiţii, toţi prorocii mincinoşi, toţi cei ce nu sunt scrişi în „cartea vieţii” (Apoc. 13:8; 17:8; 19:20). Chinurile păcătoşilor în iad, descrise în parabola bogatului nemilostiv, se aseamănă cu chinurile omului în vis şi constau în depărtarea de Dumnezeu (Mt. 25:41; Lc. 13:27), în lipsirea de bunurile pe care ochiul nu le-a văzut, în mustrarea conştiinţei – înfăţişată sub chipul viermelui care nu moare şi a focului ce nu se stinge (Mt. 9:43-44), în mijlocul demonilor (Mt. 25:41), în chinuri care vor ţine ziua şi noaptea în vecii vecilor (Apoc. 20:10).

Lazăr cel sărac şi drept ajunge în rai; bogatul cel nesăţios şi nemilostiv ajunge în iad.

Se putea mântui şi bogatul? Desigur că da, dacă asculta de Moise şi de proroci, adică de cuvântul Sfintei Scripturi. Orice bogat se poate mântui, dacă ascultă poruncile lui Dumnezeu şi trăieşte după Evanghelie; aşa după cum şi orice sărac se poate osândi, dacă nu ascultă de poruncile lui Dumnezeu şi nu trăieşte după cum ne învaţă Evanghelia. Noi toţi ne putem mântui, dacă ascultăm glasul de mamă al Bisericii şi cuvântul Bibliei.

Să nu luăm în deşert cuvintele Domnului despre viaţa veşnică, nici credinţa evanghelică despre rai şi iad. Cine dispreţuieşte sau uită iadul, uşor cade într-însul. De aceeaSf. Ioan Gură de Aur ţinea totdeauna în faţa lui un tablou cu chinurile iadului, ca niciodată să nu le uite.

În pilda bogatului nemilostiv, Hristos Domnul zugrăveşte culorile iadului – care nu au nimic atrăgător – şi în acelaşi timp ne învaţă, cum nu se poate mai limpede, că între rai şi iad nu mai este niciun alt loc sau foc curăţitor (purgator). După moarte păcătosul, ca şi bogatul nemilostiv, nu mai poate face nimic pentru mântuirea lui. Între judecata particulară, care urmează îndată după moarte (Evr. 9:27; Lc. 16:22-23) şi judecata universală (a toată lumea) care va fi la sfârşitul veacurilor (Mt. 25), pedepsele celor din iad se pot uşura, dar nu prin suferinţele purgatoriului, ci prin bunătatea şi iubirea nemărginită a lui Dumnezeu. În „casa Tatălui”, în rai, sunt multe locaşuri (In. 14:2), adică grade de fericire, după vrednicia şi faptele oamenilor drepţi. Tot aşa sunt şi în iad mai multe grade de osândă, după greutatea păcatelor (Apoc. 2:23). Noi ne rugăm pentru morţi: aducem liturghii, facem parastase, pomeni şi fapte de milostenie, nu pentru că sufletele lor se află în purgatoriu (în acest caz mijlocirile noastre ar fi de prisos), ci pentru că Dumnezeu poate să le uşureze suferinţele şi să-i scoată chiar şi din focul iadului. «La Dumnezeu niciun lucru nu este cu neputinţă» (Lc. 1:37). «Mila Lui n-a părăsit nici pe cei vii, nici pe cei morţi» (Rut. 2:20). «Domnul aduce moartea şi dă viaţa; El pogoară în locuinţa morţilor (iad) şi El scoate de acolo» (1 Sam. 2:6). «Dumnezeu va izbăvi sufletul meu din stăpânirea iadului şi mă va lua sub ocrotirea Sa» (Ps. 48:17). Dumnezeu nu este numai atotdrept, dar şi atotbun, atotmilostiv şi atotputernic. Iubirea Lui este nemărginită şi veşnică. De aceea, El poate fără de nicio îndoială să uşureze suferinţele celor morţi în păcate neiertate. Prezenţa şi atotputernicia Lui se simt pretutindeni: în cer, pe pământ şi în iad (Ps. 15:10, 137:8; Amos. 9:2; Lc. 21:28).

Noi n-avem dreptul să punem margini puterii, iertării, bunătăţii şi iubirii lui Dumnezeu.

Iisus Hristos Mântuitorul a făgăduit că ne împlineşte«orice» rugăciune (In. 14:14-16, 16:23; Mc. 11:24); ne-a încredinţat că milosteniile răscumpără păcatele şi se bucură de răsplată veşnică (Mt. 25); ne-a descoperit că sunt păcate care se iartă şi altele care nu se iartă în veacul viitor (Mt. 12:32). El Însuşi «a murit şi a înviat, ca să domnească şi peste cei morţi şi peste cei vii» (Rom. 14:9). El are «cheile morţii şi ale iadului» (Apoc. 1:18). El S-a coborât în iad şi a dezlegat «durerile celor ferecaţi» (1 Petr. 3:18-19). Jertfa Trupului şi a Sângelui Său s-a adus pentru ispăşirea şi răscumpărarea lumii întregi (1 In. 2:2; I Tim. 2:6); pentru vii şi pentru morţi, pentru toţi păcătoşii.

Speranţa şi credinţa celor vii în «sângele iertării» (Evr. 9:22), în jertfa de curăţire pentru cei morţi, se exprimă nu numai în rugăciunile şi mijlocirile (1 Tim. 2:1) pentru morţi, pe care le face Biserica creştină, dar şi în Vechiul Testament (2 Mc. 12:42-46). Iar Apostolul Pavel scrie că «de nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, suntem mai de plâns decât toţi oamenii» (1 Cor. 15:19).

Bogatul din pildă nu se poate mântui pentru că a fost nemilostiv şi cu totul lipsit de fapte bune.

Drept aceea, să luăm aminte la cuvintele cântării sfinte: «Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit, iar cei ce-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele» (Ps. 33:10), nici în veacul de acum, nici în veacul viitor.

 

http://www.atitudini.com

 

 

 

 

Părintele Justin: Vor veni vremuri şi mai grele, va îngădui Dumnezeu vrăjmaşului să se atingă şi de suflet

 

– Ce ne puteţi spune despre vremurile grele prin care vom trece şi noi?

– Ei, prin ce-am trecut noi!… Dar prin ce-o să treceţi voi!… Acele vremuri deja le-aţi început. Spre deosebire de alte vremuri, va îngădui Dumnezeu vrăjmaşului să se atingă şi de suflet; va fi mai mult o prigoană psihologică şi nu vă veţi putea ascunde nici în crăpăturile pămîntului. Nu este uşor, sînt vremuri foarte grele.

De exemplu, pe vremea marilor trăitori din Pustia Tebaidei, acolo nici miliţia nu intra, nici control de stat, nici finanţa nu intra, nici un control care să-i tulbure pe călugări. Erau de sine stătători şi atît de liberi, încît ei într-adevăr puteau să-şi ducă aşa, cu toată dragostea, nevoinţa lor. Însă, la ora aceasta, trebuie să lupţi, şi cu cel văzut, şi cu cel nevăzut; să lupţi cu tine, să lupţi cu lumea, să lupţi şi cu dracul. Diavolul, dacă faci cruce, se mai depărtează, măi. Ăştia văzuţi nu se depărtează, ba te asaltează şi-ţi mai pun în cîrcă şi altele; şi toate se răsfrîng asupra ta.

De aceea credincioşii aceştia, de pildă, care vin din toată lumea înspre mănăstiri, sînt iarăşi un semn că toată lumea trăieşte în clocotul ăsta, în cazanul ăsta de fierbere de la un rău la altul. Iar călugărul, de bine, de rău trebuie să stea acolo, în faţa lor, să dea un sfat, o relaţie, să le citeşti o rugăciune şi să plece măcar cîtuşi de puţin alţii de cum au intrat. Monahul trebuie să fie prezent şi să răspundă la toate aceste nevoi ale creştinului.

Altădată nimeni nu-l deranja pe sfîntul, pe cuviosul. Păi, cîte pomelnice aveam noi acum 70-80 de ani la Mănăstirea Durău sau la Secu? Te duceai la proscomidie, începeai slujba, tu, ca preot, înainte cu o oră, sunai la intrare în tochiţa metalică, toată lumea ştia că a intrat părintele la biserică. Paraclisierul deja era venit.

Care este rînduiala paraclisierului? Intră în biserică, se închină, ia blagoslovenie de la strana arhierească, se duce şi se închină pe la icoane, la Maica Domnului, la Mîntuitorul Hristos, intră în sfîntul altar, face trei metanii la intrare, trei metanii la proscomidiar şi cu frică de Dumnezeu începe să aprindă lumînările (cele două lumînări de pe sfînta masă), candelele. Era o scară cu trei trepte. Se urca părintele de canon săracul, sufla din greu, dar el voia să aprindă candelele în fiecare miez de noapte, să fie primul acolo cînd venea preotul slujitor. După aceea venea la stareţ, lua blagoslovenie de toacă şi de clopot şi părintele stareţ de atunci nu dormea, era treaz, la apel, era în pravilă. Acuma are o maşină cu opt locuri, cu bagaj în spate şi-ntr-o dimineaţă se duce după sticle, a doua zi are nevoie de mătură, apoi de coada măturii şi tot se plimbă şi tot se plimbă, mai merge la o conferinţă, pe la examene şi printr-alte părţi, numai la biserică şi la utrenie nu-i. Şi paraclisierul n-are unde să se mai ducă, toacă săracul cu 25 de blagoslovenii de la… bec.

Terminam de pomenit înainte ca să vină preoţii, dar acum sunt cîte 3-4 mape de pomelnice numai într-o zi.

De asemenea, ca să revin, nu erau atîtea nevoi şi atîtea boli. Acum s-au înmulţit bolile psihice, organice, demonizările. Apoi nu erau atîtea construcţii, atîtea vite, atîta lume. Pe lîngă acestea mai sunt şi ispitele supratehnicii, sistemele acestea extraordinar de ascuţite care pătrund pînă în a-ţi cunoaşte şi gîndul. Şi, cînd ţi-a prins gîndirea, aici este şi partea sufletească. Iar cînd a intrat pe firul acesta Satana, nu mai este deloc uşor. Este o luptă împotriva sufletului.

Acum nu vezi ce fac? Dacă vrei să ai un serviciu mai bun, trebuie să te înscrii în loja masonică, să te lepezi de Hristos. Şi, iată, acestea toate sunt încercări şi ispite şi greutăţi care ne fură de la adevăratele ţeluri ale trăirii noastre. Acestea aduc la zero viaţa duhovnicească.

– Este bine în zilele noastre să mai căutăm povăţuitori duhovniceşti?

– Este mai bine să dobîndeşti tu puţină pricepere duhovnicească, căci vin vremuri cînd nu numai că nu veţi mai găsi îndrumător, dar nici măcar un cuvînt din Scriptură sau din Sfinţii Părinţi. Sfinţii Părinţi pînă acum recomandau povăţuirea după Sfînta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi, însă vin vremuri cînd vor lipsi şi acestea.

– Ce să facem ca să păstrăm dragostea şi unitatea dintre noi?

– Este nevoie de multă rugăciune, căci rugăciunea întreţine buna noastră înţelegere. Acum, însă, ne îngrijim mai mult de cele materiale decît de cele duhovniceşti. Înainte, forţele răului erau legate cu rugăciunile marilor trăitori; rugăciunea lor avea o mare putere. Şi încă n-a slobozit Dumnezeu puterea Satanei, căci lumea este nepregătită… Forţa diavolului stă în patimile şi relele noastre.

– Ce trebuie să facem să ne întărim credinţa şi să răbdăm toate cele ce vor veni asupra noastră? Şi cunoaştem din proorociile sfinţilor că de vor răbda creştinii necazurile de pe urmă vor fi mai mari decît cei dintîi. Iar Cuviosul Paisie Aghioritul îndrăzneşte să spună că ‘mulţi sfinţi şi-ar fi dorit să trăiască în vremurile noastre‘.

– Cugetînd la moarte. Monahul şi creştinul nu are această însutită datorie să fie gata de plecare? O are! Nu te interesează dacă trăieşti şi cum trăieşti. Din ce în ce oamenii sunt mai dificili şi mai cu scadenţe intelectuale şi putere de judecată. Ei, sînt multe de zis, dar iată că s-a făcut ora unsprezece şi acuş bate de utrenie…

Revista Glasul Monahilor, Mănăstirea Petru Vodă, Anul II – Nr. 7 (9) – Iulie 2004

 

Sursa:

http://manastirea.petru-voda.ro/2008/07/05/parintele-justin-vor-veni-vremuri-si-mai-grele-va-ingadui-dumnezeu-vrajmasului-sa-se-atinga-si-de-suflet/