Prigoana împotriva tinerilor legionari

 

Cel mai mare pericol pentru comuniştii aflaţi la putere îl reprezentau însă studenţii, deoarece ideile legionare în­cepuseră să-şi facă tot mai mult simţită prezenţa în rândurile lor. Diriguitorii de la Moscova şi Bucureşti ştiau foarte bine că tinerii reprezintă o categorie vulnerabilă, mai lesne de manipulat, prin urmare mai uşor de influenţat, dar care s-ar putea adapta ceva mai repede noului regim politic.

Locul cel mai nimerit de a cunoaşte şi aprofunda con­cepţiile marxist-leniniste era închisoarea, ferită de ochii unor curioşi şi unde se puteau utiliza metode de constrângere. In noaptea de 14/15 mai 1948 au avut loc masive arestări ale unor membri aparţinând Mişcării Legionare ori Frăţiilor de Cruce. Această acţiune de amploare s-a desfăşurat pe tot cu­prinsul ţării. Ea s-a derulat concomitent în marile oraşe, la ora stabilită. Factorul surpriză a făcut ca mulţi legionari să nu se poată ascunde la rude sau prieteni. Martor al drama­ticelor evenimente, fostul deţinut politic Traian Popescu susţine, după aproape şase decenii, într-o discuţie cu Gabriel Stănescu, că numeroasele arestări s-au făcut potrivit unui plan dinainte stabilit, conform Ordinului nr. 5 al lui Teohari Georgescu din 13 mai 1948. Organele de ordine şi Siguranţa au întocmit din vreme tabele nominale cu persoanele care trebuiau să fie reţinute în acea nouă „noapte comunistă a Sfântului Bartolomeu”. Potrivit aceluiaşi, „s-au alcătuit echipe speciale formate din trei persoane. Şeful echipei era de regulă agent al Siguranţei Statului, organism încă în func­ţiune. El a primit un plic închis conţinând adresele celor care urmau să fie arestaţi, dar nu avea voie să-l deschidă înainte de plecare”.

La rândul său, părintele Gheorghe Calciu, la vremea aceea student la Medicină, notează în nişte însemnări con­fiscate de Securitate că „arestările au început în ziua de 15 mai. Era o acţiune masivă, spectaculoasă, desfăşurată pe în­treaga ţară şi după un plan minuţios stabilit. Teohari Georgescu, ministrul de Interne şi Ana Pauker şi-au calculat lovi­tura cu sânge rece. Securitatea [Siguranţa – n. n.] întocmise vreme de peste trei ani dosarele tuturor grupărilor care pro­liferau în ţară şi al tuturor indivizilor periculoşi […] Comu­niştii, care fuseseră o simplă fracţiune a Internaţionalei co­muniste, suplineau lipsa totală de popularitate prin forţă şi violenţă. Nici nu exista altă cale […]. Teohari Georgescu şi consilierii lui s-au servit de vechea poliţie, care deţinea şi informaţiile despre Mişcarea Legionară, dar şi unele date compromiţătoare despre membrii Partidului Comunist, date care puteau fi folosite la nevoie împotriva oricui”.

Comuniştii au utilizat şi Siguranţa Statului. Membrii ei, dar şi poliţiştii, respectiv jandarmii în mare parte, au dovedit în acei ani tulburi exces de zel în favoarea noilor autorităţi prosovietice, în speranţa menţinerii lor pe posturile deţinute şi înainte de 6 martie 1945. Când şi-au format ca­drele necesare proprii, comuniştii români nu numai că i-au alungat din posturile respective, dar i-au aruncat, după pro­cese sumare, în închisori şi lagăre.

Dumitru Bacu susţine în excelenta sa lucrare dedicată „fenomenului Piteşti” că „organele de ordine publică au reţi­nut o mie de studenţi din centre universitare – Bucureşti, Iaşi şi Cluj”.

În schimb, un alt deţinut politic, Grigore Dumitrescu, considera într-o carte publicată la Munchen în limba româ­nă, acum mai bine de trei decenii, că avem de a face cu cinci mii de tineri studenţi arestaţi. Părintele Gheorghe Calciu – Dumitreasa, care a trăit acele momente cumplite, susţine în­tr-o discuţie amplă cu Monahul Moise de la Mănăstirea Oaşa, că atunci, în mai 1948, „au fost peste zece mii de arestaţi”.

La rândul său, tânărul avocat buzoian Nicolae (Nicu) Păun afirmă în memoriile sale, publicate după aproape cinci decenii, că „în noaptea de 14/15 mai 1948, în toată ţara s-au făcut masive arestări. Duba neagră, devenită celebră, funcţi­ona fară întrerupere în cursul nopţii, după procedee necu­noscute până atunci. Sunt informaţii că în Buzău fuseseră arestate cam 60-70 de persoane din toate categoriile sociale: muncitori, ţărani, intelectuali’.

Un alt martor al acestor evenimente dramatice, Cornel Drăgoi, notează în însemnările sale, tipărite după decembrie 1989, că noaptea respectivă a fost „cea mai celebră a Se­curităţi!, când au arestat pe toţi elevii şi studenţii care erau în evidenţa lor ca legionari […]. în satul Olaru [lângă Călăraşi – n. n.], unde mă găseam, erau douăzeci şi patru. Într-o şoapte i-au luat pe toţi”.

Aflat şi el printre miile de reţinuţi, scriitorul şi eseistul Dan Lucinescu descrie în cartea sa de rememorări aceste clipe de coşmar astfel: „Tot ce a fost frumos şi nobil a fost călcat în picioarele hâde de cel mai monstruos fenomen al istoriei comunismului bolşevic. Pericolul morţii întinse aripa neagră asupra miilor de tineri care erau legaţi de tradiţiile poporului”.

Nu peste multă vreme va începe procesul de reeducare a tinerilor arestaţi şi azvârliţi în Gulagul românesc.

(Constantin I. Stan – Crucea reeducării)

 

http://www.fericiticeiprigoniti.net

– – – – – – – – – – – – –

„Viaţa creştină are trei izvoare: Sfânta Scriptură, Sf. Tradiţie şi învăţătura Bisericii. Pe această scară trebuie să se ridice o naţiune”

 

Ce părere aveţi despre ceea ce înseamnă sufletul?

Să vorbeşti despre suflet, despre originea, calităţile şi continuitatea lui în istoria lumii şi a omului, e un lucru interesant, dar cam greu. Pentru că sufletul se adaptează după cultura şi civilizaţia omului. Poate o să spuneţi cum să se adapteze sufletul? Iaca aşa se adaptează şi la bune şi la rele. Eu am intrat în 1949-1950 într-o mină la 800 m. adâncime. Acolo nu ştiam ce e barosul, ce e ranga, ce e perforatul, ce este în sfârşit, rostogolul. Nu cunoşteam nimic. Şi ni le-au pus în mână, fraţii noştri comunişti, Securitatea României noastre Mari. Noi intram sub numele de braţele speciale. Nu ne numeau acolo deţinuţi. Eram văzuţi ca cei mai mari duşmani ai poporului. În apropiere erau două secţii: secţia poliţia şi secţia de drept comun, cu scrisori, cu pachete, cu toate bunurile acestea, iar noi de 12-14 ani, nu primeam o scrisoare, o carte poştală…

Cum vedeţi sfinţia voastră lumina?

Lumina lui Hristos luminează tuturor. În Postul Mare la Sf. Liturghie a Sf. Grigorie Dialogul e un moment când preotul vine în faţa credincioşilor şi ridică lumânarea zicând: „Lumina lui Hristos luminează tuturor”. De aici se întoarce către Sf. Altar şi se cântă „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta”. Şi cel mai important moment este când începem slujba Învierii Domnului nostru Iisus Hristos cu „Veniţi de luaţi lumină”. Acest act important menţine viaţa spirituală de la cel mai complex până la cel mai simplu om.

Cât e de frumos să mergi pe drum cu maşina sau pe jos! Te opreşti la sfânta cruce rezemată de o proptea, că deh, n-ai voie azi să pui cruci pe lângă şosele, ca să nu încurci circulaţia!… Şi aşa la sfânta cruce se mai pleacă o bătrână, îşi dă traista jos şi stă acolo cu nasul în pământ şi zice o rugăciune. Aceasta este poate mai valoroasă decât soborul acela mare pe care îl vezi frăţia ta în biserică. Asta-i sfânta rugăciune. Tot ce se vede în lărgimea asta, în sărbătorirea asta mare… Aliluia, de cele mai multe ori e mort.

Cum ar trebui să trăiască creştinul astăzi, într-un timp pe care îl cunoaştem cu toţii?

Timpul nu există pentru creştin. Cum a zis şi cronicarul, nu stă omul sub vreme pentru că omul este în măsură să realizeze timpul. Cât de frumos este să asculţi, de pildă, colindele! Şi fiecare colind este cântat şi de câte şaptezeci de ori, dar în fiecare cântare există viaţă. Dacă Biserica îşi face Liturghia de nenumărate ori, tu învaţă să trăieşti ca la prima Liturghie. Aceasta este prezenţa noastră în Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în Dumnezeu… Ne zbatem în lumea aceasta, păcătuim, ne ridicăm, ne spovedim, ne împărtăşim ca să preîntâmpinăm Învierea Domnului. Dar Învierea Domnului nu se poate realiza decât prin naşterea Domnului, ieslea, Betleemul. De acolo am venit şi ne ridicăm noi spre înălţimile cerului. Aici se întâlnesc cerul cu pământul: „Osana întru cei de sus lui Dumnezeu” , „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu” şi împreună cu ceata îngerilor, Hristos coboară în mijlocul nostru şi ne ridică pe noi, împreună cu El la ceruri. Aşa cum şi colacul acesta cu lumânarea pe care noi îl dăm în stânga şi în dreapta, reprezintă naţia noastră, Ortodoxia noastră.

Ce puteţi să-i învăţaţi pe tinerii de astăzi?

Tinerii de azi nu au nici măcar noţiunea de neam, de naţie, de familie pe care trebuie să le-o dea mama, tata. Acesta este secolul care ne ucide pe noi pentru că este stăpânit de frică, de frica omului care nu poate trăi liber şi de ateism. Ori a fi liber înseamnă să fii fericit. E unul şi acelaşi lucru, că „fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi pe scaunul pierzătorilor n-a şezut”. Aceasta este fericirea: să trăieşti în legea aceasta a purităţii, ducând greutăţile neamului.

Ce se cere acum de la noi?

Acum se cere rugăciune, nimic altceva. Tinerilor le spun: „Ascultaţi, munciţi şi vă rugaţi!” Într-o şcoală, dacă intri într-o clasă şi te uiţi la copii, ştii şi cum sunt părinţii lor. Din păcate, acum familiile sunt mai degrabă marxist-leniniste. Ţin ziua agriculturii, a prăjiturii, a cozonacului şi uită de sărbătorile creştine. Ori familia este cărămida lumii, iar femeia are un rol sacru în cadrul familiei. Ea este şi cu căderea şi cu ridicarea, de aceea este importantă… Îmi amintesc, la şaptesprezece ani am intrat în mănăstire şi am început o viaţă aspră. Am învăţat la Seminarul de la Cernica unde era multă exigenţă şi asceză. Stăteai un an de zile acolo şi nu plecai nicăieri. Acolo stăteai de Paşti, de Crăciun… Plângeam când mă uitam înspre nordul ţării noastre şi îmi ziceam: „Uite, măi, Neamţul şi noi stăm aici în Ilfov şi ne mănâncă ţânţarii!”…

Aţi avut o viaţă aspră şi cu privaţiuni. Aţi ales sfinţia voastră aceste privaţiuni?

Da, eu le-am ales. Când a fost vorba să-mi aleg drumul mănăstirii, am stat vreun an şi jumătate de vorbă cu tata care îmi spunea: „Nu se poate. Neam de neamul nostru nu a fost călugăr”. Dar mama plângea şi îi spunea tatii: „Hai, lasă-l să meargă”. Şi într-una din zile mă trimite tata: „Du-te şi adă caii, mă!”. M-am dus după ei, i-am pus la căruţă, mama mi-a dat un băgăjel cu schimburi, plânsă adânc şi tata cu băgăjelul: „Hai înspre Durău!” Am ajuns la Durău şi era târziu, noapte, iar tata trebuia să vină înapoi. Unde să lase pe băiatul lui acolo în întuneric? Ne-am băgat într-o cameră întunecoasă şi tata nu a dormit toată noaptea. S-a gândit mereu şi dimineaţă mi-a zis: „Măi, băiete, te las aici. Poate o să fie mai bine de tine dacă o să rămâi aici şi o să te rogi şi pentru noi”.

Şi el s-a întors şi a intrat în pădure cu căruţa şi eu am rămas în mănăstirea Durău unde am început viaţa mea, viaţă frumoasă. Ce mă impresiona cel mai mult erau sărbătorile mari: Paştile, Crăciunul, Boboteaza când îmbrăcam stiharele de ipodiacon. Era pentru noi mare lucru. Mă uit acum şi la copiii noştri, că avem aici doi, cum se îmbracă şi ies cu lumânările şi mă văd şi eu acolo printre ei, acum 80 de ani. Şi am dus viaţa de mănăstire mereu în ascultare, viaţă de cazarmă. În general viaţa e o cazarmă dacă vrei să faci ceva. Uitaţi-vă la starea degradantă în care a ajuns tineretul nostru pentru că televizorul, calculatorul, internetul au distrus fiinţa umană, şi spirituală şi biologică. De la desene animate la păpuşele, mai vede şi o scenă oribilă, alta teribilă, una grosolană, alta mârşavă şi aşa s-a îngroşat viaţa copiilor şi a familiilor noastre. Greşeala mare nu este a copiilor, cât este a părinţilor pentru că în faţa televizorului unde sunt toate măscările, e şi tata, e şi nepotul şi bunicul şi toţi bat din palme acolo. Şi aşa au ajuns copiii noştri că nu mai ştiu să joace oina, şotronul…

Eu veneam de la şcoală vreo doi kilometri şi mă băgam în pârâu până la genunchi şi îl treceam de vreo trei, patru ori pe zi, că nu era pod. Când ajungeam acasă, mama îmi zicea: „Mă, dă jos ce ai pe tine şi du-te la cuptor”. Şi mă ridicam pe cuptor, mă uscam acolo şi a doua zi eram şef şi viaţa era extraordinar de frumoasă. Acum nu poţi să mai pui băieţii în opinci de purcel. Acum, de cum l-a născut mama, îl pune în costum. Eu eram de 14, 15 ani şi încă mergeam în durligi aşa cum umblă acum femeile cu cămăşuţă puţin mai lungă şi cu ciorapi. De unde o mai fi apărut şi moda asta? De la chinezi, de la japonezi? Măi, în fiecare an trebuie să apară o prostie că dracul vine întotdeauna cu ajutorul!

Copiii nu mai stau cu părinţii pentru că acum mama trebuie să facă norma. Altădată bărbatul lucra pentru întreaga familie ca să o întreţină. Acum am fost aduşi la mizerie, la sărăcie să nu aibă timp nici mama, nici tata de copii. Aici e greutatea mare, că din mizerie numai mizerie iese. Asta se urmăreşte… Adă-l la cazan şi la gamelă şi de acolo îl porţi cum vrei. Ştiţi cum îl întreba Churchill pe Stalin: „Cum de merg aşa legile la voi? Acum votezi în parlament şi gata e legea. Apăi, noi trebuie să aşteptăm un an de zile să treacă prin camera unu, camera doi şi de abia-abia”. „Ia un cucoş de afară şi bagă-l acolo în coteţ până mine dimineaţă”. Iese Stalin şi deschide uşa coteţului, aruncă o boabă, cocoşul o ia. Mai trece un pic, mai aruncă o boabă şi tot aşa vreo patru, cinci boabe. Şi i-a spus Stalin lui Churchill că aşa e şi cu poporul: „trebuie să-l înfometezi, să-l aduci la mizerie că altfel nu te ascultă”.

Şi aşa ajung copiii bolnavi, handicapaţi, n-au memorie. La şcoală dacă merge, el, săracul, se uită pe câmp…  Dar nu trebuie să trăieşti cu orice preţ, să accepţi orice umilinţă ca să ai ce mânca. Un popor trebuie să creeze un tineret demn şi brav. Aşa ne învaţă istoria noastră. Nu să trăieşti în frică şi sărăcie ca şi cocoşul lui Stalin!

Ce s-ar putea face pentru ţara noastră în aceste momente?

Să fie un guvern naţional care să fie ales de popor în nişte alegeri nobile fără tam-tamuri, fără atâta amar de cheltuială pe seama poporului, fără atâtea partide care trăiesc pe spinarea unei naţii. Cine întreţine toată mizeria asta a partidelor? E cea mai mare crimă într-un stat să fie atâtea partide care nu fac altceva decât să jecmănească şi să ia bani! Oamenii care umblă după măririle astea, care ţin cu tot dinadinsul să câştige, sunt cei la care Dumnezeu le ia minţile. Şi atunci omul nu mai vede cât rău este în el.

Dacă vrem să schimbăm ceva trebuie să schimbăm mentalitatea copiilor, a părinţilor, a şcolii şi a Bisericii. Vă dau un exemplu. Noi avem aici nişte copii care au crescut la mănăstire[1] şi nu se joacă cu jucăriile de acum, ci după ceea ce au văzut la biserică: cu Evanghelia, cu Apostolul, cu litia, îşi fac acolo altarul lor şi încep slujba în legea lor.

Ce ar trebui să facem ca să ne ridicăm spiritual?

„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie. Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei dăruieşte-l mie slugii Tale”. Dacă nu plecăm de aici, niciun savant din lumea asta nu scoate lumea din sărăcie, decât dacă se sprijină pe ajutorul puterilor cereşti.

Spuneaţi, referitor la cipuri, că dacă generaţia noastră le acceptă acum, cu siguranţă generaţia de mâine va accepta pecetea.

Păi da, aşa este, că şi o casă când arde, iese mai întâi puţin fum. Spun unii că trebuie să ne războim cu cipurile când ni se vor pune cu sila. Dar e târziu atunci!…

Sărăcia materială duce la cea spirituală?

Omul trebuie să potrivească în aşa manieră postul, rugăciunea, nevoinţa ca să fie în raport cu stările sufleteşti şi cu bogăţia spirituală pe care o are el. Sărăcia este şi ea o virtute când este purtată cu bună-voie, cu dragoste şi dăruire. Când intri în mănăstire trebuie să te gândeşti la un lucru: că întri în ascultare. Ce înseamnă asta? Tu nu mai ai cuvânt, nu-ţi mai aparţii. Aparţii de sfatul duhovnicului tău.Ascultarea aceasta este suprema lege divină după care se poate conduce omul. Mai trebuie să-ţi păstrezi puritatea spirituală şi trupească, pentru că altfel nu poţi face nimic dacă nu ai o uşurinţă a vieţii sufleteşti.

Când eram copil şi mai făceam câte o poznă, stăteam ascuns prin pod, aşteptam până se culcau toţi şi atunci apăream şi eu. Aşa este şi cu vinovăţia omului în viaţa lui de toate zilele, dar în acelaşi timp era şi o descărcare sufletească şi o dăruire pentru că îi spuneam mamei toate trăsnăile pe care le făcusem. Ei îi spuneam întâi… De sărbători mama făcea o sumedenie de bunătăţi şi pe măsură ce noi creşteam, cuptorul părea din ce în ce mai mic. Vedeţi ce diferenţă este între lumea aceasta a simplităţii, a modestiei şi cea de acum? Trebuie să revenim de unde am plecat altfel nu există niciun drum. De aceea vin peste noi şi cipurile pe toate ţidulele noastre… Dacă le refuzi, vii din nou la simplitatea asta şi începi să cauţi sapa, târnăcopul şi să treci pe ogoraşul tău ca să nu te amesteci cu dracul. Simplitatea înseamnă normalitate şi ea se deformează pentru că nu are un ideal. Scopul lumii de azi este mereu potrivnic realizării binelui.

Cum faci ca să înţelegi care este menirea ta în lume?

Păi, eu dacă m-am botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh menirea mea este: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat”. Şi sensul vieţii îl descoperim urmărind acest ideal.

Există moduri de a comunica între noi prin tăcere?

Tăcerea este cea mai puternică şi mai valabilă comunicare. Să vorbeşti şapte cuvinte pe zi, acesta este ascetismul creştin! Viaţa creştină are trei izvoare: Sfânta Scriptură, Sf. Tradiţie şi învăţătura Bisericii. Pe această scară trebuie să se ridice o naţiune.

Ce înseamnă „sărac cu duhul”?

Sărac cu duhul? Să fii plin de ştiinţă şi să nu te umpli. Că nu ai nimic de la tine, ci de la Dumnezeu care este părintele luminilor de unde vine toată înţelepciunea.

Cum vă menţineţi sănătatea la această vârstă frumoasă?

Apăi, Domnul îmi datorează mie mult. Aceşti şaisprezece ani de condamnare pe care i-am făcut, mi-i adaugă Domnul acum la anii mei. Că vedeţi nobleţea omului stă doar în suferinţă. Fără suferinţă nu-L putem cunoaşte pe Dumnezeu.

 

Părintele Justin Pârvu

 

http://www.atitudini.com

 

 

Părintele Ilarion V. Felea despre realitatea iadului în pilda bogatului sărac şi săracului bogat

 

0PritchaOBogatILazare_17v1

 

«Era odată un om bogat, care se îmbrăca în porfiră şi vison, veselindu-se în toate zilele strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea la poarta lui, plin de bube, şi dorea să se sature (măcar) din fărâmiturile care cădeau de la masa bogatului. Dar şi câinii venind lingeau bubele lui. Şi a murit săracul şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam; a murit apoi şi bogatul şi s-a îngropat. Şi fiind el în muncile iadului, ridicându-şi ochii săi, a văzut pe Avraam de departe şi pe Lazăr în sânul lui. Atunci strigând el, a zis: Părinte Avraame, miluieşte-mă şi trimite pe Lazăr să-şi întingă vârful degetului său în apă şi să-mi răcorească limba, că mă chinuiesc în văpaia aceasta. Iar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta şi Lazăr, asemenea, cele rele; acum acesta se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi pe lângă toate acestea, între noi şi voi prăpastie mare s-a săpat, ca cei ce vor să treacă de aici la voi, să nu poată, şi nici cei de acolo să nu treacă la noi. Şi a zis (bogatul): Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiţi la casa tatălui meu, că am cinci fraţi, să le mărturisească, să nu vie şi ei la acest loc de chin. Şi i-a zis Avraam: Au pe Moise şi pe proroci, să-i asculte pe ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraame; ci de va merge la dânşii cineva dintre morţi, se vor pocăi. Atunci i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi de proroci, nici de ar învia cineva din morţi nu vor crede» (Lc. 16:19-31).

Pilda bogatului nemilostiv este o lecţie de măsură şi cumpătare. Ea ne arată zgârcenia şi destrăbălarea în toată urâţenia lor.

Nimeni nu este împotriva bogăţiei când vine în ajutorul sărăciei, când aduce oamenilor hrana cea de toate zilele, îmbrăcămintea şi adăpostul, când serveşte ca mijloc de cultură şi civilizaţie. Însă toată lumea se ridică împotriva bogăţiei când ea este unealtă de stăpânire şi asuprire, izvor de mândrie şi nedreptate, prilej de lux, lenevie şi desfrâu.

Bogatul din pildă este osândit pentru că inima lui a fost împietrită faţă de mizeriile săracului Lazăr. De o parte era zgârcit, faţă de omul nefericit, iar pe de altă parte era risipitor, ca să-şi sature plăcerile pântecului.

Lăcomia îi împietreşte inima, risipa îi osândeşte sufletul.

„Banul este slugă bună, dar rău stăpân”, spune proverbul. Şi iarăşi alt proverb zice: „Când aurul şi argintul locuiesc în inimă, credinţa, dragostea şi nădejdea bat la uşă”.

Bogaţii lacomi şi risipitori sunt robii pântecului nesăţios. După moarte, trupurile lor ajung hrana viermilor, iar sufletele lor în osânda iadului. «Că mai uşor trece cămila prin urechile acului, decât să intre bogatul în împărăţia lui Dumnezeu» (Mt. 19:24).

Muştele se prind în miere şi mor în pânzele de păianjen, pentru că li se pare că acestea sunt sclipitoare şi atrăgătoare, ca aurul şi argintul. Aşa se prind şi pier bogaţii nesăţioşi în mierea plăcerilor lumeşti şi în pânza lăcomiei lor. Mor şi se osândesc, deşi pot aşa de uşor să facă din avuţiile lor izvor de mântuire, de mângâiere şi fericire…

Un înţelept avea obiceiul ca totdeauna după mâncare să roadă câte o coajă de pâine, ca să-şi aducă aminte de cei săraci. Bogaţii ar trebui să facă aceasta înainte de mâncare, ca niciodată să nu se aşeze la masă, înainte de a împăca pe Lazăr, care zace la poartă, plin de bube.

Dar pilda bogatului nemilostiv nu ne dezvăluie numai zgârcenia şi destrăbălarea, ci şi urmările lor în viaţa veşnică. Pilda ne arată că după moarte săracul Lazăr ajunge în sânul lui Avraam (raiul), iar bogatul nemilostiv în muncile iadului. Unul se mângâie, celălalt se chinuie.

>Viaţa nu încetează prin moarte. Rânduit este oamenilor să moară, însă după moarte urmează judecata (Evr. 9:27) şi viaţa veşnică: raiul sau iadul, cerul sau tartarul. Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă că raiul este patria cerească (Filip. 3:20; Evr. 11:14-16), cetatea cu porţile deschise (Apoc. 21), împărăţia din care au fugit durerea, întristarea şi suspinarea (Is. 35:10); e locul şi starea în care petrec sufletele drepţilor după moarte şi după judecată. În rai drepţii vor vedea pe Dumnezeu «faţă către faţă» (1 Cor. 13:12), «aşa cum este» (1 In. 3:2); vor avea parte de bunuri veşnice şi de bucurii sfinte, «pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit» (1 Cor. 2:9). Acolo «drepţii vor străluci ca soarele»: nu vor mai flămânzi, nici nu vor mai înseta; nu va mai cădea peste ei soarele şi zăduful (Apoc. 7:16). Va şterge Dumnezeu de pe faţa lor toată lacrima şi din inima lor toată durerea. Pentru ei se va arăta un cer nou şi un pământ nou în care stăpâneşte dreptatea, lumina, bucuria, pacea, dragostea fără de margini şi fericirea fără de sfârşit. Acolo în cer, îngerii, sfinţii, martirii şi toţi drepţii trăiesc în comuniunea iubirii şi a slavei veşnice (2 Tim. 2:10); şi… vom fi «pururea cu Domnul» (1 Tes. 4:17; 1 Petr. 5:10; Apoc. 7:16-17).

Iadul e locul de osândă şi starea de chin în care petrec păcătoşii după moarte şi judecată.În Sf. Scriptură e numit foc nestins (Mt. 3:12), cuptor de foc în care va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor (Mt. 13:50), văpaie de foc pregătită diavolilor şi slujitorilor lor (Mt. 25:41). Acolo intră toţi nelegiuiţii, toţi prorocii mincinoşi, toţi cei ce nu sunt scrişi în „cartea vieţii” (Apoc. 13:8; 17:8; 19:20). Chinurile păcătoşilor în iad, descrise în parabola bogatului nemilostiv, se aseamănă cu chinurile omului în vis şi constau în depărtarea de Dumnezeu (Mt. 25:41; Lc. 13:27), în lipsirea de bunurile pe care ochiul nu le-a văzut, în mustrarea conştiinţei – înfăţişată sub chipul viermelui care nu moare şi a focului ce nu se stinge (Mt. 9:43-44), în mijlocul demonilor (Mt. 25:41), în chinuri care vor ţine ziua şi noaptea în vecii vecilor (Apoc. 20:10).

Lazăr cel sărac şi drept ajunge în rai; bogatul cel nesăţios şi nemilostiv ajunge în iad.

Se putea mântui şi bogatul? Desigur că da, dacă asculta de Moise şi de proroci, adică de cuvântul Sfintei Scripturi. Orice bogat se poate mântui, dacă ascultă poruncile lui Dumnezeu şi trăieşte după Evanghelie; aşa după cum şi orice sărac se poate osândi, dacă nu ascultă de poruncile lui Dumnezeu şi nu trăieşte după cum ne învaţă Evanghelia. Noi toţi ne putem mântui, dacă ascultăm glasul de mamă al Bisericii şi cuvântul Bibliei.

Să nu luăm în deşert cuvintele Domnului despre viaţa veşnică, nici credinţa evanghelică despre rai şi iad. Cine dispreţuieşte sau uită iadul, uşor cade într-însul. De aceeaSf. Ioan Gură de Aur ţinea totdeauna în faţa lui un tablou cu chinurile iadului, ca niciodată să nu le uite.

În pilda bogatului nemilostiv, Hristos Domnul zugrăveşte culorile iadului – care nu au nimic atrăgător – şi în acelaşi timp ne învaţă, cum nu se poate mai limpede, că între rai şi iad nu mai este niciun alt loc sau foc curăţitor (purgator). După moarte păcătosul, ca şi bogatul nemilostiv, nu mai poate face nimic pentru mântuirea lui. Între judecata particulară, care urmează îndată după moarte (Evr. 9:27; Lc. 16:22-23) şi judecata universală (a toată lumea) care va fi la sfârşitul veacurilor (Mt. 25), pedepsele celor din iad se pot uşura, dar nu prin suferinţele purgatoriului, ci prin bunătatea şi iubirea nemărginită a lui Dumnezeu. În „casa Tatălui”, în rai, sunt multe locaşuri (In. 14:2), adică grade de fericire, după vrednicia şi faptele oamenilor drepţi. Tot aşa sunt şi în iad mai multe grade de osândă, după greutatea păcatelor (Apoc. 2:23). Noi ne rugăm pentru morţi: aducem liturghii, facem parastase, pomeni şi fapte de milostenie, nu pentru că sufletele lor se află în purgatoriu (în acest caz mijlocirile noastre ar fi de prisos), ci pentru că Dumnezeu poate să le uşureze suferinţele şi să-i scoată chiar şi din focul iadului. «La Dumnezeu niciun lucru nu este cu neputinţă» (Lc. 1:37). «Mila Lui n-a părăsit nici pe cei vii, nici pe cei morţi» (Rut. 2:20). «Domnul aduce moartea şi dă viaţa; El pogoară în locuinţa morţilor (iad) şi El scoate de acolo» (1 Sam. 2:6). «Dumnezeu va izbăvi sufletul meu din stăpânirea iadului şi mă va lua sub ocrotirea Sa» (Ps. 48:17). Dumnezeu nu este numai atotdrept, dar şi atotbun, atotmilostiv şi atotputernic. Iubirea Lui este nemărginită şi veşnică. De aceea, El poate fără de nicio îndoială să uşureze suferinţele celor morţi în păcate neiertate. Prezenţa şi atotputernicia Lui se simt pretutindeni: în cer, pe pământ şi în iad (Ps. 15:10, 137:8; Amos. 9:2; Lc. 21:28).

Noi n-avem dreptul să punem margini puterii, iertării, bunătăţii şi iubirii lui Dumnezeu.

Iisus Hristos Mântuitorul a făgăduit că ne împlineşte«orice» rugăciune (In. 14:14-16, 16:23; Mc. 11:24); ne-a încredinţat că milosteniile răscumpără păcatele şi se bucură de răsplată veşnică (Mt. 25); ne-a descoperit că sunt păcate care se iartă şi altele care nu se iartă în veacul viitor (Mt. 12:32). El Însuşi «a murit şi a înviat, ca să domnească şi peste cei morţi şi peste cei vii» (Rom. 14:9). El are «cheile morţii şi ale iadului» (Apoc. 1:18). El S-a coborât în iad şi a dezlegat «durerile celor ferecaţi» (1 Petr. 3:18-19). Jertfa Trupului şi a Sângelui Său s-a adus pentru ispăşirea şi răscumpărarea lumii întregi (1 In. 2:2; I Tim. 2:6); pentru vii şi pentru morţi, pentru toţi păcătoşii.

Speranţa şi credinţa celor vii în «sângele iertării» (Evr. 9:22), în jertfa de curăţire pentru cei morţi, se exprimă nu numai în rugăciunile şi mijlocirile (1 Tim. 2:1) pentru morţi, pe care le face Biserica creştină, dar şi în Vechiul Testament (2 Mc. 12:42-46). Iar Apostolul Pavel scrie că «de nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, suntem mai de plâns decât toţi oamenii» (1 Cor. 15:19).

Bogatul din pildă nu se poate mântui pentru că a fost nemilostiv şi cu totul lipsit de fapte bune.

Drept aceea, să luăm aminte la cuvintele cântării sfinte: «Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit, iar cei ce-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele» (Ps. 33:10), nici în veacul de acum, nici în veacul viitor.

 

http://www.atitudini.com

 

 

 

 

Din scrisorile Părintelui Justin Pârvu: „Măcar cu degetul cel mic să participăm la greutatea Crucii de pe Golgota”

 

Dragii mei,

Fiecare om trebuie să treacă prin perioade de luptă, mâhniri, încercări, războaie. Grea este starea şi dureroasă. Despre ea vorbeşte psalmistul: „Dureri ca ale aceleia ce naşte”. Orice om, când se naşte duhovniceşte în viaţa cea nouă, încearcă durere, dar încet-încet merge spre alinare. Aceste dureri constituie lupta împotriva patimilor. Vrăjmaşul nu vă va lăsa liniştită. Aici trebuie răbdare.

Nu dezertaţi de la chemarea D-voastră.

Greutăţile ne sunt trimise din mai multe motive, ori ca să ne taie un rău, ori ca să ne cuminţească, ori ca să ne slăvească mai mult în viaţa ce va să fie, ori ca să ne pedepsească pentru păcatele noastre cele vechi. Trebuie să ne ducem Crucea aşa cum Hristos a dus Crucea întregii omeniri. Măcar cu degetul cel mic să participăm la greutatea Crucii de pe Golgota.

A suferi anumite amărăciuni nu este atât de important. Trebuie să ne îngrijim să nu ne umplem de răutate împotriva aceluia ce ni le pricinuieşte. Domnul să vă binecuvânteze şi să vă primească toată jertfa vieţii.

Protos. Justin, 1990

 

http://www.atitudini.com

 

 

 

Cuvânt profetic al Părintelui Justin despre întinarea memoriei martirilor din temnițele comuniste

 

Dar şi secolul acesta al XX-lea, care a rodit aceşti tineri ce au luat drumul crucii şi s-au jertfit, şi-au măcinat tinereţile lor în celulele puşcăriilor, dovedeşte că bunul Dumnezeu mai este încă alături de Ortodoxia românească şi totodată este şi un îndemn pentru noi, cei de astăzi, să urmăm nevoinţelor şi martirajului lor. Şi dacă nu ne-a binecuvântat Dumnezeu prin suferinţele lor, măcar să aducem la lumină sfinţenia lor şi să ne închinăm lor ca unor sfinţi, care se roagă pentru noi. Cu cât noi vom avea mai mulţi sfinţi, oficial şi neoficial, cu atât şi mila lui Dumnezeu va fi peste noi şi vom putea avea îndrăznire înaintea lui Dumnezeu, prin sfinţii şi martirii noştri.
Toate popoarele acestea din Răsăritul Europei au trecut prin cenzura asta bolşevică, şi bulgarii, şi sârbii, şi cehoslovacii, şi polonezii, şi ungurii, naţiuni care au opus şi ele, într-adevăr, un efort puternic împotriva ateismului. Dar ceea ce s-a remarcat îndeosebi la noi, a fost faptul că România a avut un tineret foarte înţelept şi foarte pătruns de esenţa acestui adevăr ortodox, încât prin jertfele lor, cred eu, am depăşit cu mult toate aceste ţări din jurul nostru. De aceea şi obiectivul nr.1 al pedepsei şi al persecuţiei Ortodoxiei în Balcani a fost şi este ţara noastră, este România Ortodoxă cu tineretul acesta de jertfă care, în sfârşit, a luat taurul de coarne al comunismului şi al tuturor străinilor care şi-au vândut conştiinţa şi neamul. Însă nu este suficient să admirăm ostenelile şi nevoinţele lor, ci mai trebuie să le încercăm şi noi, pe pielea noastră, căci aşa s-a plămădit Ortodoxia asta până astăzi.
Politica întotdeauna a fost asemeni păgânismului cu care a luptat Creştinismul de-a lungul secolelor, încă de la începuturile lui. Ca şi atunci, aşa cum spunea şi Sf.Iustin Martirul şi Filosoful, creştinul trebuie să se lepede de imoralităţile păgâne, apoi să înveţe legea creştină, să cunoască adevărata filosofie, a cultivării calităţilor sufleteşti şi apoi să le aplice practic în viaţa de zi cu zi. Aceasta a făcut Mişcarea Legionară şi munca lor sinceră le-a încununat-o
bunul Dumnezeu cu martiriul. Bineînţeles că cei care au învins au scris istoria şi au scris-o cum le-a plăcut, transformându-i pe legionari în nişte terorişti, nazişti, antisemiţi…
Tinerii români, simpatizanţi sau membri ai Mişcării Legionare, au fost singurii din Europa care s-au ridicat făţiş împotriva comunismului. Ei s-au ridicat împotriva abuzurilor totalitariste şi păcatelor pe care le promova doctrina comunistă, cu toate nedreptăţile şi urgiile ei. Aceşti tineri au înfuriat foarte tare masoneria, vrăjmaşii creştinismului şi au trezit toată Europa din somnolenţa în care se afla. Aceşti martiri incomodează şi după moarte. Dar vor ajunge cu toţii în faţa judecăţii şi vor vedea la cine au fost adevărul şi dreptatea. Dacă aici pe pământ nu s-au putut convinge nici cu jertfele noastre, se vor convinge dincolo cu hotărârea lui Dumnezeu. Treceţi de la Mine că nu vă cunosc pe voi…

 

http://www.atitudini.com

 

 

Petre Țuțea: Mișcarea Legionară nu a fost fascistă!

 

„Un Român absolut trebuie să fie legionar. Corneliu Codreanu a fost o PERSONALITATE. Personalitatea e un ins care influenţează ambianţa prin simpla lui forţă harismatică; un om cu har. Și Codreanu a avut acest har, a făcut o Mișcare puternică. Legionarismul a fost o revoluţie pentru că a însufleţit o generaţie, construind ordinea de stat pe substanţa istorică a poporului roman”.
(extrase din Între Dumnezeu şi Neamul meu, Fundaţia Anastasia, Bucuresti, 1992).
„Fenomenul legionar românesc a fost confundat cu fascismul italian și cu național-socialismul german. Dreapta românească nu seamănă cu aceste două forme ale dreptei europene, fiind mistic-creștină. Aspectele creștine ale dreptei românești îi dau acesteia caracter de constantă a ordinii naturale, care chiar dacă nu a fost realizat, elita socială aspiră permanent la el… Legionarismul e mistic-creștin. Fascismul e ca și național-socialismul, nereligios. Acestea sunt explozii etno-istorice, iar nu religioase. Legionarismul se salvează prin creștinismul stăpânitor înlăuntrul lui. Adică legionarul nu se simte bine decât în umbra bisericilor și a troițelor”. (din Jurnal cu Petre Țuțea de Radu Preda, Ed. Deisis, 2002, pag. 22).

 

http://www.atitudini.com

 

Lămuriri asupra controverselor legate de Părintele Arsenie Boca

 

10448247_704558226258459_4500443464026783181_n1

 

M-am ferit, de ceva timp încoace, să iau poziţie în disputele (şi certurile, scandalurile etc.) privitoare la Părintele Arsenie Boca. De ce? Din pricina patimilor atât de puternice care se războiesc între ele în aceste dispute. Din păcate – la figurat şi la propriu – cei mai mulţi dintre participanţii la dispute nu sunt interesaţi în a căuta adevărul. Şi folosesc, şi unii, şi ceilalţi, o argumentaţie atât de subiectivă încât adesea se reduce la insulte. Bineînţeles, am putea discuta despre creştinismul unor asemenea discuţii (şi persoane). Dar, ca să vezi, nu sunt parte în aceste discuţii doar creştinii. Mulţi sunt din afara Bisericii dar, ca de obicei, se bagă şi ei în seamă. Chiar cu foarte multă „competenţă” şi „autoritate”, cu foarte multă agresivitate. Deşi în neştiinţa lor arogantă sunt la fel de ridicoli precum un vestit comentator de presă care nu ştia deosebirea [sic!] dintre „Împărtăşanie” şi „Spovedanie”, dar încerca să explice Bisericii care i-ar fi rostul!! Faţă de un asemenea ghiveci total, plin de tot felul de legume şi buruieni, între care se găsesc şi ciuperci halucinogene, cucută sau omag, am socotit bine să stau, măcar o vreme, deoparte.
Dincolo de cei din afară, în Biserică am văzut câteva linii:
– cei care nu ştiu ce este cu Părintele Arsenie Boca şi nici nu se implică în discuţii; în treacăt fie zis, o poziţie de mult bun-simţ.
– cei care nu ştiu ce este cu Părintele Arsenie Boca, dar se aruncă şi ei într-o tabără sau alta, ba chiar dintr-o tabără în alta; trist, dăunător.
– cei care cred că ştiu că Părintele Arsenie Boca este sfânt sau rătăcit şi adoptă o poziţie creştină; fie cinstindu-l după tipic, fie ferindu-se de el, dar fără să încerce a-şi impune părerea; şi aici trebuie spus, poziţii corecte amândouă.
– cei care încearcă să lămurească şi să se lămurească, sincer; iarăşi un lucru foarte bun.
– cei care cred că ştiu că Părintele Arsenie Boca este sfânt sau rătăcit şi încearcă să impună cu forţa punctul lor de vedere pe care şi-l închipuie adevăr absolut; trist şi foarte greşit.

Unele din argumente şi exprimări sunt dincolo de hotarele raţiunii şi bunului simţ. De pildă:
• „Părintele Arsenie nu putea să greşească (fiind luminat de Duhul Sfânt)”.
Absurditate desăvârşită! De Duhul Sfânt au fost luminaţi şi Sfinţii Apostoli, şi tot au mai greşit, au mai fugit, s-au şi lepădat unii… Ceea ce nu îi face nici eretici, nici osândiţi, nici mai puţin sfinţi decât sunt. Dar ne arată limpede că nu există infailibilitate omenească.
• „Dacă [Părintele Arsenie Boca] a greşit înseamnă că nu este sfânt” (cu variante de tipul „înseamnă că este în iad”). Am arătat mai sus absurditatea unei asemenea idei.
De fapt orice sfânt are şi greşeli, iar Iov spune chiar că şi îngerilor Dumnezeu le găseşte vină (oricât de neînţeleasă ni s-ar părea nouă această idee). Asta nu înseamnă că îngerii încetează a mai fi îngeri, sau sfinţii trec deodată în iad, pentru că am aflat noi că au greşeli.
• „Dacă nu îl cinsteşti pe Părintele Arsenie Boca te duci în Iad”, cu completarea la fel de extremistă „Dacă îl cinsteşti pe Părintele Arsenie Boca te duci în Iad”.
În fapt sunt milioane de sfinţi şi nu este posibilă o cinstire (cultică) nominală a fiecăruia dintre ei. Iar ceea ce este din încredinţare nu este păcat. Câtă vreme nu a fost canonizat Părintele Arsenie Boca este greşit să spună cineva că cei care nu îl cinstesc săvârşesc vreun păcat. Aşa cum atâta vreme cât nu a fost osândit de vreun sinod, a crede că cei care îl cinstesc sunt rătăciţi este foarte greşit.
Desigur, există situaţii în care a cinsti sau a nu cinsti pe un sfânt te poate duce în iad. De exemplu, dacă cineva îl cinsteşte pe Sfântul Apostol Petru pentru lepădarea lui, crezând că este un lucru bun, are toate şansele să se osândească (ferească Dumnezeu!). Aşa cum cineva care nu îl cinsteşte exact din această pricină iarăşi se află pe o cale greşită.
Pe scurt, a judeca viaţa şi învăţătura unui om este greu. Simplismul duce în rătăcire, iar radicalismul este un semn clar că deja suntem în afara Căii lui Dumnezeu.

O poziţie radicală o găsim în cartea „Fenomenul Arsenie Boca”, scrisă de Pr. Aniţulesei Gheorghe. Ţin să îmi exprim aici dorinţele cele mai bune faţă de Pr. Aniţulesei Gheorghe şi faţă de oricare alte persoane – în viaţă sau nu – care sunt cumva amintite, direct sau indirect, de rândurile mele. Le vreau tuturor binele şi Dumnezeu să îi miluiască şi să ne miluiască! Orice critică se referă la cele spuse ori scrise, nu atinge persoana şi nu înseamnă că îmi îngădui eu vreo apreciere asupra altuia.
Deci, voi folosi această broşură, foarte răspândită astăzi – „Fenomenul Arsenie Boca” – deoarece sintetizează majoritatea acuzaţiilor aduse Părintelui Arsenie Boca.
Ţin să menţionez aici o serie de informaţii şi afirmaţii ştiinţifice făcute de Părintele Arsenie Boca şi pe care cercetări ulterioare le-au infirmat. Aceste afirmaţii şi informaţii ştiinţifice greşite sunt fireşti pentru fiecare epocă a cunoaşterii umane. „Adevărurile ştiinţifice” din secolul al IV-lea cuprindeau lucruri ce i-ar face să râdă cu poftă pe savanţii secolului al XIX-lea. Pe de altă parte, multe din „adevărurile ştiinţifice” ale secolului al XIX-lea au fost invalidate ulterior, unele chiar până la ridicol . Este firesc. Aşa cum informaţiile şi afirmaţiile ştiinţifice total depăşite din „Dogmatica” Sfântului Ioan Damaschin nu aduc nici cea mai mică atingere sfinţeniei sale, la fel nu pot fi invocate cele ale Părintelui Arsenie Boca împotriva sa. Pe de altă parte însă – şi trebuie să spunem asta – ele ne arată şi că orice om poate greşi, inclusiv Părintele Arsenie Boca, dar şi că trebuie cernut totul, după cum ne porunceşte Legea lui Dumnezeu (cercetaţi toate, ţineţi ce este bine).

Ne întoarcem deci la sinteza amintită mai sus, sinteză despre care am spus că reprezintă o poziţie radicală. De ce?
Deoarece chiar din prima pagină, fără o argumentaţie prealabilă, vorbeşte această lucrare de rău despre ucenicii Părintelui Arsenie Boca, „majoritatea… sunt slabi cunoscători ai dogmelor ortodoxe”, refuză să-i acorde persoanei despre care vorbeşte chiar şi titlul de „preot” („ucenicilor lui A. Boca” este una dintre exprimări), foloseşte expresia „idolul lor” (adică Părintele Arsenie Boca) – o dublă insultă, cu atât mai gravă cu cât este lipsită de orice argumentaţie iniţială – etc.
Deja la sfârşitul primului paragraf cititorul obişnuit este silit fie să-l creadă pe cuvânt pe Pr. Aniţulesei Gheorghe, osândindu-l pe Părintele Arsenie Boca, fie să facă invers. Desigur, amândouă poziţiile sunt greşite. Dar sunt provocate implicit de autoritarismul şi radicalismul textului.
Mi-aş dori să putem trece toţi peste asemenea ispite. Şi, dincolo de tonul potrivit sau nepotrivit al broşurii „Fenomenul Arsenie Boca” să vedem care sunt acuzele şi argumentele prezentate aici, ca parte a încercării de a dovedi ne-sfinţenia Părintelui Arsenie Boca.
1. „majoritatea ucenicilor lui A. Boca sunt slabi cunoscători ai dogmelor ortodoxe, şi sunt necunoscători ai spiritualităţii practice a Sfinţilor Părinţi” (p. 3)
Atât acest argument, cât şi alte critici asemănătoare, sunt lipsite de orice putere de a spune ceva despre starea Părintelui Arsenie Boca. De la Sfântul Proroc Elisei şi până la Domnul nostru Iisus Hristos, şi de la Sfântul Apostol Ioan la Sfântul Ioan de Kronstadt, avem o mulţime nenumărată de învăţători ai Adevărului cu mulţi ucenici aflaţi departe de Acesta. Mai pe scurt, majoritatea celor care îşi spun „ucenici ai lui Christos” (adică toţi cei care îşi spun „creştini”) sunt între destul de departe şi foarte departe de Învăţătura Fiului lui Dumnezeu. Ceea ce ne arată categoric faptul că starea ucenicilor nu mărturiseşte automat şi general starea învăţătorului.

2. Părintele Arsenie Boca ar fi fost (prea) mândru (p. 3-6 ş.a.)
Îmi cer iertare, dar deoarece exprimările textului în această privinţă sunt şi multe şi, adesea, gratuit insultătoare, nu le-am reprodus ca atare. Ideea este însă extrem de clară.
Care sunt însă argumentele? Ei bine, afirmaţii pe care le găsim la mulţi sfinţi din Istoria Bisericii! Afirmaţii atribuite Părintelui Arsenie Boca de către diferiţi martori şi referitoare la puterea rugăciunii sale sau adâncimea legăturii sale cu Dumnezeu.
În această privinţă, este de amintit ceva foarte important. Pe de-o parte, avem într-adevăr în Patericul egiptean, invocat în „Fenomenul Arsenie Boca” sfinţi care „după o viaţă de nevoinţă cereau pe patul de moarte timp de pocăinţă” (op.cit., p.4). Dar avem, tot acolo, şi sfinţi care erau siguri de mântuirea lor! Avem sfinţi ce nu făceau minuni văzute, în afara vieţii lor minunate. Dar şi sfinţi care mergeau pe apă, mutau munţii din loc, alungau demonii pe faţă, vindecau bolnavii etc., etc. Este cel puţin interesant faptul că românii îi acceptă liniştiţi pe aceşti sfinţi, doar pentru că nu sunt români! Ceea ce ne duce la o altă acuzaţie asemănătoare cu aceasta:

3. Părintele Arsenie Boca făcea prea multe minuni, avea prea multe daruri. (citat „Nu pare oare suspect faptul că A. Boca [sic!] avea atâtea daruri… ?”).
O afirmaţie asemănătoare am auzit-o odată şi faţă de Sfântul Nectarie, învinuit şi el că face prea multe minuni. Doar că era o opinie izolată a unui om care abia venise la Biserică şi care a fost, totuşi, exprimată cu prudenţă şi decenţă. Chiar şi termenul de „Sfântul Nectarie” a fost întrebuinţat de persoana în cauză.
Dincolo de exprimarea radicală, izbitoare, să reţinem faptul esenţial că Duhul împarte darurile după cum voieşte. Nici lipsa minunilor nu înseamnă lipsa sfinţeniei, nici prezenţa „prea multor minuni” sau daruri. Dumnezeu este Cel care ştie câte daruri se împart, cum şi cui.
Dacă – subliniem, dacă – un om este de la Dumnezeu şi ştie ce daruri a primit şi ce poate face cu ele se prea poate să le amintească atunci când este nevoie. De pildă atunci când trebuie să scoată un om din întristare, deznădejde, tulburare.
A, dacă un om spune că poate face de la Dumnezeu cutare şi cutare lucru, şi se dovedeşte mereu mincinos, putem spune că este în înşelare. Dar dacă un om chiar face ceea ce spune, de ce l-am desconsidera? Aşa au făcut mulţi sfinţi în istorie, de la unii dintre prooroci şi până la Sfântul Apostol Pavel, dar nu numai. Putem da numeroase pilde, atât din Biblie cât şi din Vieţile Sfinţilor şi multe alte lucrări. Dar credem că cine vrea să caute le va găsi singur şi se va bucura de ele.
Oricum, simplul fapt că un om aminteşte de ceea ce poate face ca să-l ajute pe altul nu-l face mândru. Este ca şi cum ai spune că un medic este prea mândru – şi, deci, incompetent – pentru că îl asigură pe un pacient că îi poate face operaţia, explicându-i eventual o operaţie mai grea deja făcută sau pe care urmează să o facă. Deşi, pe de altă parte, pacientul este înfricoşat şi are nevoie de asigurări pentru a se linişti.
Prin urmare amândouă aceste acuzaţii sunt cu totul lipsite de temei. Trist este că se începe cu asemenea acuzaţii aflate în afara teologiei ortodoxe în loc să se înceapă, aşa cum este firesc, de la viaţa şi opera celui acuzat. Dar ajungem şi aici prin afirmaţia după care

4. „A. Boca [sic!] credea în metempsihoză [reincarnare]”
Afirmaţia este „aruncată” la p. 6 a lucrării scrise de Pr. Aniţulesei, trecându-se apoi rapid la altă discuţie. Ni se pare foarte important pentru atmosfera duhovnicească a broşurii faptul că este însoţită de o vorbă uimitoare: „aflăm de la pr. Papacioc (nu cred că poate fi bănuit de invidie sau bârfă) că A. Boca [sic!] credea în metempsihoză [reincarnare]”.
Sincer, atunci când am dat prima oară de această frază am simţit nevoia să o recitesc. Şi tot nu am înţeles. Nu am înţeles de ce l-am putea bănui pe Părintele Arsenie Boca de orice, dar pe Părintele Arsenie Papacioc – sau oricare altul – de nimic. După ce criteriu? Ori putem să ne îndoim de oricare dintre duhovnici, ori de niciunul! Este elementar, este logic, este de bun-simţ!
Fac aici o paranteză personală. Pentru că, din nefericire, mulţi dintre români nu mai pot astăzi să discute idei fără a trece, adesea fără să-şi dea seama, la atacul la persoană. Şi sunt sigur că dintre cei care îl cinstesc pe Părintele Arsenie Papacioc unii se vor simţi, greşit, atinşi de observaţia mea. Totuşi eu l-am cunoscut pe Părintele Arsenie Papacioc şi am avut bucuria de a vorbi cu el, îl respect şi îl iubesc. Fără să îl cred infailibil, aşa cum infailibil nu cred pe nimeni în afară de Dumnezeu Însuşi. Ştiu că şi Părintele Arsenie Papacioc a avut greşeli, aşa cum au avut greşeli şi Părintele Arsenie Boca, dar şi Sfântul Apostol Ioan sau Sfântul Apostol Petru. Dar numai cei încă aflaţi departe de Dumnezeu îşi închipuie că greşelile sau păcatele „anulează sfinţenia”. În realitate, fiecare dintre noi are nevoie de iertarea lui Dumnezeu şi prin această iertare intrăm în Rai, nu prin meritele noastre.
Trist şi paradoxal ni se pare că în aceeaşi lucrare autorul foloseşte două măsuri. Atunci când sunt prezentate afirmaţii împotriva Părintelui Arsenie Boca, oricât de lipsite de substanţă, ele sunt „incontestabile”, şi la fel sunt şi cei care le fac. Tot incontestabili. Dar atunci când sunt prezentate afirmaţii în favoarea Părintelui Arsenie Boca, precum cele al Părintelui Justin Pârvu, se invocă îndată failibilitatea umană! Adică Părintele Justin Pârvu putea greşi, că era dezinformat (Fenomenul…, p. 7), dar Părintele Arsenie Papacioc nu putea greşi, nu putea fi dezinformat… O asemenea dublă măsură este incorectă şi nu poate fi privită ca argument valabil sau obiectiv. Dimpotrivă.

Mă întorc la acuzaţia adusă Părintelui Arsenie Boca. Menţionez întâi că am ascultat materialul înregistrat care circulă pe youtube, pe care îl ştiu încă din vremea când îl dispreţuiam profund pe Părintele Arsenie Boca. Şi că până şi atunci mi s-a părut foarte neduhovnicesc, un exemplu de cădere în bârfă de care călugării trebuie să se ferească. Dar, dincolo de acest aspect – poate odată voi avea vreme să îl tratez mai pe larg – părerea mea este să-l ascultăm chiar pe acuzat. Înainte de a ne lua după ce crede unul sau altul (ori doar pretinde) că ar fi crezut Părintele Arsenie Boca, să vedem ce spune chiar el! Iată:

Părintele Arsenie Boca: „Dacă doctrina aceasta [a reîncarnării] ar exprima adevărul, toată icnomia mântuirii omului, descoperită nouă prin Hristos, ar fi inutilă.”
Este clar? Credem că da. Însă Părintele Arsenie Boca continuă: „Dacă doctrina aceasta [a reîncarnării] ar exprima adevărul… mântuirea era automată. Însăşi venirea lui Iisus n-ar mai fi avut rost. Dar, fiindcă a venit Iisus şi a pus cu adevărat problema mântuirii omului, reîncarnarea – „mântuirea” automată – nu are nici o bază în Revelaţie.” (Cuvinte vii, Ed. Charisma, Deva, 2006)
Textul continuă, dar nu insistăm, cine doreşte îl poate citi în întregime în lucrarea indicată. Esenţial este faptul că, indiferent de impresiile unora, Părintele Arsenie Boca mărturiseşte public împotriva reîncarnării. Iar logica acestei mărturisiri este imbatabilă, făcând parte organic din Teologia Dogmatică ortodoxă.
Iată deci o acuzaţie azvârlită în fugă – ceea ce este împotriva canoanelor ortodoxe – şi lipsită, în fapt, de orice temei.

5. Părintele Arsenie Boca citea/primea/avea cărţi despre hipnoză, despre Rudolf Steiner etc.
Acuzaţia aceasta poate părea de o absurditate incredibilă, însă există şi în lucrarea „Fenomenul Arsenie Boca”, şi în înregistrarea de pe youtube amintită mai sus, şi în alte discuţii pe temă.
Sfinţi ca Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur, Grigorie de Nisa, Grigorie de Nazianz şi mulţi alţii au citit lucrări păgâne ale vremii lor, inclusiv despre practici magice, aducere de jertfe, citirea viitorului în măruntaiele jertfelor etc., etc. De la Ioan Damaschinul sau Epifanie de Salamina şi până la Serafim Rose sau Iustin Popovici nenumăraţi sunt sfinţii care au citit şi lucrări păgâne sau eretice. Uneori dându-le răspunsuri sau replici directe, alteori nu. Uneori folosind părţi din ele spre bine – ca Sfântul Apostol Pavel în Areopag – alteori părând că le ignoră cu totul.
Eu însumi am citit sute de cărţi şi broşuri adventiste, iehoviste şi de la alte culte neoprotestante, unul din roade fiind cartea „Lumina Adevărului”, în care prezint Adevărul lui Dumnezeu în paralel cu învăţăturile greşite din acele cărţi.
După „logica” acestei acuzaţii, toţi apologeţii, de la autorul „Stromatelor” şi până la cei de astăzi, sunt deja „vinovaţi”. În fapt nu contează existenţa unor cărţi de acest fel în biblioteca sau bibliografia unui teolog, ci felul în care se raportează la ele, felul în care le foloseşte. Ori în scrierile Părintelui Arsenie Boca ocultismele sunt osândite. Ceea ce înseamnă că a folosit bine cărţile respective.

6. „fanii lui Boca nu i-au spus [Părintelui Justin Pârvu] că a pictat [Părintele Arsenie Boca] la Drăgănescu pe ereticii Ulfila şi Francisc de Assisi cu aureolă” (Fenomenul… p. 7). Din nou se foloseşte un limbaj radical, injurios chiar. Şi fără acoperire, pentru că nu are cum să ştie cineva ce i-au spus sau nu ucenicii Părintelui Justin dacă nu a fost de faţă.
Dincolo de aceste aspecte triste rămâne faptul că, într-adevăr, Părintele Arsenie Boca i-a pictat la Drăgănescu pe ereticii Ulfila şi Francisc de Assisi cu aureolă.
Pentru a înţelege cu adevărat cum putem judeca acest gest avem nevoie de obiectivitate. Nu să încercăm să demonstrăm că persoana X – aici, Părintele Arsenie Boca – este în Rai sau în Iad. Ci să încercăm sincer să ne dăm seama de ce a făcut ceea ce a făcut.
Primul lucru: era Părintele Arsenie Boca un om care punea pe picior de egalitate Biserica lui Hristos cu feluritele confesiuni sau grupări creştine? Nu. În Cărarea Împărăţiei (p. 14, 16-17 ş.cl.) şi în Cuvinte vii (p. 116), ca să luăm ceea ce este consemnare directă, Părintele Arsenie Boca arată că este o singură Biserică a lui Dumnezeu. Că aceasta nu este unde este Papa, nu este unde sunt adunările sectare, ci acolo unde sunt cu adevărat, neschimbate, Învăţătura Apostolică, Sfânta Împărtăşanie şi Sfânta Cruce. Delimitarea între Biserica lui Hristos şi toate celelalte grupări (catolice sau protestante) se face politicos dar clar.
Desigur, aici avem o problemă, şi nu chiar mică. Sunt foarte mulţi astăzi cei care cred că cei care nu-i ocărăsc, blesteamă şi insultă pe cei de altă credinţă înseamnă că nu sunt mărturisitori, ba chiar sunt „ecumenişti”. Este o rătăcire profundă, a unor oameni care confundă dragostea de Adevăr cu ura faţă de cei căzuţi. Ca şi cum Hristos nu s-ar fi răstignit pentru aceea, nu ar fi vorbit despre bucuria întoarcerii celui rătăcit etc. Una este a te delimita de rătăcire şi a-i vedea hotarele şi adâncurile şi alta a da cu pietre după tiparul fariseilor. Desigur, Părintele Arsenie Boca nu dă cu pietre. Dar face o delimitare clară. Şi pentru cei care cunosc teologie este limpede că Părintele Arsenie Boca nu era ecumenist.
Deci nu a pictat pe cei doi pentru a face propagandă pro-ecumenistă sau pro-catolică (nu există aşa ceva în scrierile sale, dimpotrivă). Şi atunci, de ce a făcut acest lucru?
Părerea mea, întemeiată pe ceea ce ştiu despre mediul teologic românesc interbelic, în care s-a format Părintele Arsenie Boca, şi chiar postbelic, este că avem de-a face cu ceea ce Pr. Aniţulesei Gheorghe a numit o „dezinformare”. Imaginea lui Francisc de Assisi în întreaga lume era, până la sfârşitul secolului al XX-lea, aceea a unui „ortodox în catolicism”. Dăm în această privinţă un citat clasic, a Profesorului Ioan Savin, care spune că Francisc de Aisis avea o viaţă care „uneşte sărăcia materială cu totala bogăţie spirituală, lepădarea de lume cu bucuria de a fi în lume, combinarea deplină a simţurilor cu gustarea frumuseţilor pe care le oferă natura; independenţa personală cea mai puternică, cu supunerea disciplinară totală; iubirea cea mai larg cuprinzătoare, cu castitatea cea mai ideală, ignoranța livrescă cea mai uluitoare, cu înţelepciunea cea mai edificatoare, … toate trăite, gustate şi realizate în acest mare mistic al Bisericii creştine”.
Această imagine a lui Francisc de Assisi este atât de răspândită încât un neoprotestant new-age interbelic îl vedea ca un chip al blândeţii ce se opune radicalismului petrin, ca o formă cu totul deosebită a Catolicismul de autoritarismul comun acestuia.
Această imagine a lui Francisc de Assisi apare chiar şi la sfinţii închisorilor, pentru că era singura informaţie despre el cunoscută în epocă.
Analiza demolatoare făcută vieţii lui Francisc de Assisi de către Sfântul Ignatie Briancianinov este tradusă în limba română şi începe să fie cunoscută la începutul anilor ’90, şi astăzi fiind teologi mai în vârstă care încă nu o cunosc. Eu însumi am avut prilejul să aud în Facultatea de Teologie din Bucureşti părinţi profesori care lăudau ortodoxia lui Francisc de Assisi sau Ulfila [sic!], dar şi pe Origen! Şi sunt departe, foarte departe de a fi singurele rătăciri care au circulat sau circulă în mediul teologic, un mediu foarte supus ispitelor de dreapta şi de stânga.
Fără a judeca pe nimeni, şi cu atât mai mult fără a osândi pe nimeni, putem uşor să vedem că Părintele Arsenie Boca a fost în această privinţă, ca să-l cităm pe Pr. Aniţulesei Gheorghe, dezinformat.
A ştiut – greşit, dar aşa a ştiut – că Ulfila şi Francisc au fost ortodocşi din afara Ortodoxiei oficiale. Sau, ceea ce aminteşte şi Sfântul Apostol Pavel când vorbeşte despre cei care, neavând Lege, îşi sunt loru-şi Lege, ceea ce îi apără în Ziua Judecăţii (Romani 2.14-16) .
În situaţia în care Părintele Arsenie Boca a făcut o separaţie clară între Biserica lui Dumnezeu, pe care o declară limpede, conform canoanelor, ca unică, sfântă, sobornicească şi apostolească; în situaţia în care mediul teologic ortodox din România l-a receptat cel puţin până în 1992 pe Francisc de Assisi drept „ortodox din catolicism”; în situaţia în care încă sunt voci care îl prezintă pe Ulfila ca un ortodox greşit socotit arian, cauzele apariţiei celor doi în biserica de la Drăgănescu devin limpezi. Şi nu ţin de rătăcire, ci de dezinformare.
Menţionez aici o teorie, după care această pictură ar avea un caracter profetic ce ne scapă. De exemplu s-a menţionat cazul unei femei catolice convertită la Ortodoxie prin îndemnul lui Francisc de Assisi, care i s-a arătat în vis. Nu ştiu dacă se poate argumenta serios o asemenea teorie. Mie nu mi se pare că stă în picioare, dar se poate să mă înşel. Mi-aş dori să fie o proorocie adevărată despre o revenire a catolicilor în Biserică, dar îmi pare foarte puţin probabilă. Mai curând cred, după cum am argumentat, că a fost vorba despre o cunoaştere greşită a Părintelui Arsenie Boca în privinţa celor doi.

7. Puterile Părintelui Arsenie Boca ţin(eau) de ocultism. (Fenomenul Arsenie Boca, p. 8-11)
Este o teorie cu atât mai stranie cu cât vine din partea unor oameni care altfel manifestă credinţă şi respect faţă de cele sfinte, inclusiv faţă de moaşte, icoane, Sfânta Cruce şi Sfânta Împărtăşanie. Mai mult, chiar în Fenomenul Arsenie Boca se menţionează minuni făcute în Biserică, la Sfânta Liturghie etc. Consecinţele dogmatice ale unor asemenea afirmaţii sunt atât de grave încât nu putem să nu ne uimim de uşurătatea emiterii şi preluării lor.
Există nenumărate mărturii despre puterea Sfintei Cruci, a moaştelor şi chiar a rugăciunii unui mirean de a opri manifestări oculte extrem de puternice. Să îţi închipui că toate acestea la un loc – Evanghelie, Cruce, Liturghie, Împărtăşanie, moaşte etc. – erau mai slabe decât „puterile oculte” ale Părintelui Arsenie Boca ni se pare extrem de grav.
Ori clasica pierdere a puterilor în prezenţa celor sfinte – adesea însoţită de o stare de rău extremă, ba chiar de manifestări directe ale demonilor izgoniţi sau chinuiţi de sfinţenie – nu există nicăieri în toată viaţa Părintelui Arsenie Boca. Dimpotrivă, sunt arhicunoscute dragostea lui faţă de Sfânta Împărtăşanie şi Sfânta Cruce, faţă de Evanghelie ş.a.m.d.

8. „… A. Boca [sic!] era un slab cunoscător al dogmelor ortodoxe, de aceea nu deosebea erezia de dreapta credinţă” (p. 11)
Afirmaţia este urmată de o serie de interpretări (răstălmăciri) ale unor citate scoase din context sau completate după dorinţă, spre a se potrivi ideilor. În primul rând, dacă ar fi adevărată această afirmaţie, Părintele Arsenie Boca ar fi în situaţia Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful, care din neştiinţă a propagat mai multe idei eretice, dar a fost primit de Biserică fără tulburare.
În al doilea rând, este de observat că a declara pe unul dintre cei care au luat parte la traducerea şi publicarea Filocaliei drept un „slab cunoscător al dogmelor ortodoxe” este cel puţin straniu. Mai ales când lipseşte o argumentaţie solidă.
De pildă, atunci când Părintele Arsenie Boca vorbeşte în Cărarea Împărăţiei despre creştinii ne-ortodocşi care vor trebui să renunţe la vrajbă confesională şi să fie una în faţa unei prigoane universale anti-creştine, autorul broşurii Fenomenul… vrea musai să interpreteze textul în cheie ecumenistă. De ce nu înţelege oare acest cuvânt ca o întoarcere (dorită sau proorocită) la Ortodoxie a confesionaliştilor? Pentru că a hotărât dinainte osânda, iar acum trebuie potrivite lucrurile astfel încât să o sprijine. Dar aşa cum am arătat mai sus, Părintele Arsenie Boca spune limpede, în chiar acea carte, la începutul ei chiar (nu la p. 123!) că există o singură Biserică a lui Dumnezeu, una mântuitoare, una sfântă, una apostolească etc. Ceea ce dă interpretării ecumeniste fie statutul unei răstălmăciri intenţionate, fie al unei răstălmăciri făcută din abordare neatentă.
Merită consemnat aici un fapt simplu şi trist. Oriunde cineva spune o afirmaţie nepotrivită despre ori pe seama Părintelui Arsenie Boca, autorul lucrării pe care o analizăm o preia ca adevărată. Fără să aibă îndoieli, fără să se gândească în ce măsură este exactă sau nu etc. Lipseşte orice interes faţă de spusele celui acuzat. Din ceea ce este scris chiar de către Părintele Arsenie Boca nu se bagă în seamă decât mici fragmente care, izolate din context, sunt prezentate răstălmăcit. O asemenea abordare nu se numeşte analiză, cu atât mai puţin obiectivă.
Un exemplu tipic este faptul că se notează cu majuscule (nu cursiv, nu bolduit, cu majuscule!) că „Biserica Ortodoxă este una, sfântă, sobornicească şi apostolească”, dar nu se aminteşte (nu se ştie?) că în chiar Cărarea Împărăţiei Părintele Arsenie Boca menţionează şi dezvoltă această realitate. Paradoxal este faptul că, fără să fi adus nicio dovadă reală pentru o asemenea afirmaţie, se proclamă că „Boca” [sic!] ar fi crezut că Biserica Ortodoxă este „jumătate de biserică”! (Fenomenul…, p. 11).
Iarăşi poate fi observat faptul că autorul pretinde că „Arianismul are o singură diferenţă de ortodoxie” (op.cit., p. 12), ceea ce este profund greşit. Erezia amintită („că Fiul este prima creatură a Tatălui” ibidem) duce la multe, foarte multe alte erezii. De la cele privitoare la Întrupare până la cele privitoare la Împărtăşanie, Biserică, Duhul Sfânt etc. Ignorarea acestei realităţi dogmatice este mai mult decât nepotrivită pentru cineva care îşi doreşte să judece capacităţile dogmatice ale altuia.

9. Sunt ucenicii ai Părintelui Arsenie Boca ce judecă Biserica după etalonul acestuia în loc să-l judece pe acesta după etaloanele Bisericii (Fenomenul…, p. 14)
Am lămurit această aşa-zisă acuzaţie la punctul 1. Este adevărat că sunt oameni care ajung să fie împotriva Părintelui Arsenie Boca datorită purtării radicale a unor (aşa-zişi) ucenici. Dar există şi fenomenul invers, de oameni care ajung să fie „de partea” părintelui datorită radicalismului acuzatorilor.
Din păcate, o mare parte din discursul broşurii pe care o cercetăm se învârte iar şi iar în jurul unor mărturii indirecte, la a doua şi a treia mână, dar şi în jurul unor insinuări ce nu ţin în nici un caz de practica ortodoxă. Bârfa, socotită de Scripturi ca o formă de canibalism, este oprită. Ştii ceva, spui – cu cel puţin doi sau trei martori pe fiecare fapt în parte. Nu ştii, taci. Insinuări de genul „oare nu era prea…”, „nu vă face impresia că…” sunt cu totul în afara liniei ortodoxe de cercetare.
Da, pentru orice canonizare ortodoxă există un advocatus diaboli, un teolog – sau un grup de teologi – care caută punctele slabe ale vieţii şi operei candidatului. Care încearcă să argumenteze de ce ar trebui să nu fie canonizat acesta. Dar argumentaţia merge întotdeauna pe fapte atestate, pe documente clare, nu pe insinuări.

10. „Se spune că A. Boca [sic!] era clarvăzător, dar modul cum îşi exercita această însuşire este străină Sfinţilor Părinţi: descoperea păcatele oamenilor în public” (op.cit., p. 18 ş.u.).
Această afirmaţie categorică este greşită în două puncte. Unul se vede curând după ce este făcută – de către cel care citeşte broşura ca să vadă adevărul, nu ca să-şi confirme ideile preconcepute. Acest prim punct este generalizarea. „Descoperea păcatele oamenilor în public” este o afirmaţie generală, care prezintă o regulă. În fapt, după cum se vede imediat, este vorba despre cazuri izolate (sunt citate… două!).
Al doilea punct greşit este acela al ideii că această însuşire este străină Sfinţilor Părinţi. Dimpotrivă, ea apare de-a lungul istoriei Bisericii de foarte multe ori, chiar dacă în raport cu numărul celor care vin la Biserică pare o excepţie. Avem de la exemplul Sfântului Ioan Botezătorul până la cel al Sfântului Antonie cel Mare sau al multor sfinţi nebuni pentru Hristos o mulţime de asemenea pilde. Nu le înşirăm aici. Pentru cei care cunosc Sfintele Scripturi, Patericul şi scrierile aghiografice mai vechi şi mai noi sunt uşor de regăsit aceste cazuri. Iar cei care nu le cunosc au o mare nevoie să înceapă să le citească măcar acum.
Dacă am fi avut un obicei al Părintelui Arsenie Boca de a dezvălui public păcatele celor care veneau la el, nu am avea doar câteva asemenea cazuri, ci mii şi zeci de mii. Ceea ce nu se întâmplă. Dimpotrivă, avem de-a face cu o purtare tipic patristică.

11. Dacă este clarvăzător (prin harul lui Dumnezeu) de ce a greşit? (Fenomenul…, p. 20-21).
Este o acuzaţie interesantă, mai ales că vine în contradicţie cu explicaţii oferite chiar de acuzatori. De pildă, ei spun că Părintele Justin sau Părintele Cleopa ar fi greşit când l-au apreciat pe Părintele Arsenie Boca pentru că au fost dezinformaţi. Dar şi despre cei doi sunt mărturii clare, categorice, că aveau darul înainte-vederii! Deci, cum au putut fi dezinformaţi?
Pentru cine cunoaşte Istoria Bisericii şi Teologia Dogmatică răspunsul este evident: Dumnezeu este singurul atotştiutor şi infailibil. Sfântul Epifanie de Salamina, vestit pentru darul său proorocesc, nu l-a pomenit ani de zile pe Sfântul Ioan Gură de Aur, socotindu-l rătăcit pe temeiul unor bârfe. Se vede că ispitele călugăreşti erau aceleaşi atunci ca şi astăzi, mulţi purtând vorbe fără destul discernământ. Întâlnirea dintre cei doi a dus la lămurirea lucrurilor şi îndreptarea lor. Dar această clarificare, în această lume, nu este întotdeauna posibilă.
Există un canon de sinod ecumenic ce osândeşte grav pe cei care spun că sfinţii nu aveau greşeală, ci numai din smerenie spuneau asta. Corolarul este că săvârşeşte un mare păcat şi cel care neagă sfinţenia cuiva pe temeiul imperfecţiunii, existenţei unor greşeli şi păcate etc., nu pe temeiul unei lepădări propriu-zise, a profesării conştiente a ereziei ş.a.m.d.
Greşeli, chiar teologice, chiar dogmatice, au avut destui sfinţi vestiţi ai Bisericii. Am amintit de Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, dar putem să amintim şi pe Grigorie Taumaturgul, Augustin, Irineu şi alţii. Care sunt, cu toţii, în calendar, pecetluiţi de Biserică din vremea sinoadelor ecumenice şi până astăzi.
Atunci când Biserica cercetează viaţa şi opera cuiva, spre a vedea, atunci când există îndoieli, dacă poate fi canonizat sau nu, se urmăreşte cu stăruinţă găsirea adevărului, nu satisfacerea unor idei preconcepute. Şi nu aduc musai canonizarea nici minunile, nici martiriul chiar, după cum nu aduc musai oprirea canonizării anumite greşeli sau păcate. Se construieşte un întreg tablou al vieţii şi operei, încercându-se aşezarea fiecărei bucăţi după adevăr. Abia aşa se poate vedea ce intenţii au animat pe omul acela, ce sentimente a trăit faţă de Dumnezeu şi Biserica Lui, în ce măsură a trăit Credinţa – în hotarele priceperii şi puterii sale.

12. „ucenicii lui aproape toţi sunt ecumenişti”.
O afirmaţie tristă, aflată în gama celor combătute la punctul 1. O menţionez şi pentru a mă întreba care sunt studiile sau statisticile din care reiese că „majoritatea ucenicilor lui A. Boca [sic!] sunt slabi cunoscători ai dogmelor ortodoxe” sau că „ucenicii lui aproape toţi sunt ecumenişti”…
Asemenea afirmaţii gratuite pot avea efect de intimidare pentru cei slabi, sau pot fi mângâietoare pentru cei mândri, după cum sunt aceştia „pro” sau „anti” „Arsenie Boca”. Dar din punct de vedere ortodox sunt total gratuite. Şi, cu tristeţe o spun, în lipsa unor cercetări serioase reprezintă doar o formă de a bârfi, insulta şi şantaja moral. Practic prin ele se spune „dacă eşti de altă părere decât această broşură eşti slab cunoscător al dogmelor şi ecumenist”. De fapt asemenea afirmaţii, mai directe, chiar există în carte. Şi nu ţin de o analiză ori prezentare obiectivă…

13. Televiziunile – şi toată mass-media – îl prezintă frumos pe Părintele Arsenie Boca, deci este rău. (Fenomenul… p. 22-26).
Desigur, argumentul nu este nici ortodox, nici logic. La televiziuni au apărut de-a lungul vremii emisiuni laudative despre Părintele Dumitru Stăniloaie, Părintele Arsenie Papacioc sau Părintele Justin Pârvu. De asemenea, există emisiuni şi articole denigratoare faţă de Părintele Arsenie Boca. Nici unele, nici altele nu dovedesc nimic prin simpla lor existenţă şi/sau poziţie.

În încheiere, amintesc cele spuse mai la început: cercetarea mea este asupra unor idei, nu asupra unor oameni. Autorul broşurii, Pr. Aniţulesei Gheorghe, recunoaşte la sfârşit că este failibil, că este supus greşelii, prin aceea că ani de zile l-a lăudat pe Părintele Arsenie Boca. Nu discut schimbarea sa de poziţie, pe care o consider personală şi, prin urmare, prea puţin importantă pentru cercetarea aceasta. Însă mi se pare foarte important să subliniez deosebirea între recunoaşterea failibilităţii şi tonul broşurii, de o infailibilitate agresivă. Acuzaţii, categorisiri, răstălmăciri şi insulte sunt făcute cu un glas extrem de categoric, fără cea mai mică îndoială. De ce această contradicţie, nu ştiu. Şi, până la urmă, nu este treaba mea. Lucrul meu a fost acela de a cerceta câteva din cele mai importante acuzaţii ce se aduc Părintelui Arsenie Boca. Am lăsat deoparte ceea ce ţine strict de insinuări fără acoperire, zonă în care nu avem de ce să intrăm.
Constat că dintre cele 13 acuzaţii principale există una singură care este parţial justificată, aceea a pictării lui Ulfila şi Francisc de Assisi la Drăgănescu. O greşeală cât de cât mai semnificativă într-o viaţă de om. O greşeală într-o viaţă ce a cuprins puşcărie pentru Hristos, lagăr pentru Hristos, persecuţii pentru Hristos.
Ceea ce par să uite acuzatorii este cât de uşor i-ar fi fost Părintelui Arsenie Boca dacă ar fi schimbat macazul. Dacă tot era un „hipnotizator” şi „iluzionist”, ar fi putut uşor mânca un cozonac excepţional pe seama statului comunist. Interesul faţă de asemenea oameni, mai ales după moartea lui Stalin, era maxim. Şi avantajele pe măsură: vile, vacanţe la munte şi la mare, băutură, fetiţe, petreceri, onoruri etc., etc. Şi gigantic ar fi fost şi numărul celor pe care laicul Arsenie Boca i-ar fi despărţit de Biserică, i-ar fi atras în ocultism, i-ar fi făcut comunişti. Cine cunoaşte într-adevăr epoca bolşevică ştie interesul uriaş al Partidului Comunist pentru paranormal şi felurite asemenea puteri, banii şi feluritele avantaje pe care le căpătau cei care, având astfel de abilităţi, se puneau în slujba lui. Ca şi efectul uriaş pe care l-ar fi avut o personalitate de această talie asupra tinerilor şi copiilor.
În loc de aşa ceva Părintele Arsenie Boca, în ciuda capacităţii de teleportare – cum a fost numită de unii – sau de a face (multe) alte minuni, a ales să fie închis pentru Hristos. A ales să fie numit „bandit” şi insultat în toate felurile, zi de zi. A ales să rabde chinuri, foamete, sete, frig, arşiţă, bătăi. A ales să mărturisească neîncetat Crucea: „podoaba Bisericii, lauda lui Pavel, semnul Fiului Omului, semnul Sfintei Cruci, suferinţa noastră cea de toate zilele, crucea suferinţei, harul crucii – iată atâtea nume în legătură cu Crucea. Dar cea mai grea cruce e lepădarea de sine: nu poţi fi liber fără aceasta. Libertatea cu atât se plăteşte” „Prin Cruce, prin suferinţa unei răstigniri în viaţă, se intră în Împărăţia lui Dumnezeu. Şi se intră cu atât mai sigur, cu cât răbdăm o răstignire nedreaptă.” A ales să bată munţii şi drumurile Ţării, să întărească pe oameni în Credinţă, să se roage şi să vestească pe Dumnezeu. Urmărit mereu de oamenii Securităţii, având mereu din partea diavolului oferte avantajoase de apostazie. De ce să fi stat în Biserică, dacă ieşind putea îndeplini toate scopurile negative ce i se atribuie de unii, în cele mai bune condiţii pentru el însuşi, incomparabil mai eficient?
Însă o asemenea întrebare devine pur retorică în faţa realităţii: Părintele Arsenie Boca a fost şi a rămas al Bisericii. Da, nu infailibil. Astfel încât niciun om raţional să nu-l transforme în idol (deşi sunt mereu oameni care îşi caută, iraţional, idoli, orice ai face). Dar a fost şi a rămas al Bisericii, până la moarte şi dincolo de ea.
Ca unul care am străbătut Ardealul din Maramureş în Braşov şi din Bistriţa în Oradea, Arad ori Timişoara, cred că am dreptate să spun că fără Părintele Arsenie Boca de mult s-ar fi prăbuşit aici Credinţa. S-a pus întrebarea „de ce i-a dat Dumnezeu atâtea daruri”? Răspunsul meu este simplu: pentru că am avut nevoie de toate ca să ne păstrăm credinţa. În faţa fascinaţiei orientalismelor, magicului, secularismului ş.a.m.d. se ridică, în Ardeal şi nu numai, chipul Părintelui Arsenie Boca. Prin care Dumnezeu a arătat unde poate ajunge omul care Îl iubeşte. Prin care Dumnezeu a mărturisit, iar, „da, puteţi deveni dumnezei prin har”. Ca dumnezei prin har sfinţii nu sunt Dumnezeu şi nu sunt infailibili. Dar, da, sunt apropiaţii Lui, prietenii Lui, dăruiţii Lui. Este o parte din mărturia Părintelui Arsenie Boca. O mărturie care ţine zeci de mii, dacă nu sute de mii de oameni în Biserică, dându-le iar şi iar şansă de mântuire. Şi care le aminteşte să nu creadă că vor intra după moarte în Împărăţia în care nu au trăit pe pământ.
Da, unii înţeleg greşit mărturia Părintelui Arsenie Boca, învăţătura Bisericii, cuvântul lui Dumnezeu. Ceea ce, de fapt, sporeşte cununa mărturisitorului, nu îi aduce vină.
Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte! Şi, cu mila lui Dumnezeu, pace tuturor!

 

de Pr. Mihai Andrei Aldea

http://www.atitudini.com

 

Mucenicia lui Niță Cornel in lagarul de la Pitesti

 

nita-cornel

Era pe la sfârşitul lunii februarie 1950, când într-o zi a fost introdus în cameră un tânăr student cu faţă de copil. Să fi avut vârsta de 19-20 de ani. Numele lui: Niţă Cornel.
A fost direct introdus în „focurile reeducării”, adică în torturi cumplite alături de noi ceilalţi.
Toată noaptea am petrecut-o în torturi groaznice aplicate de însuşi Ţurcanu sau echipa sa de peste treizeci de torţionari, toţi cu creierele „spălate” şi transformaţi în roboţi docili, fără voinţă şi iniţiativă decât acea impusă de Ţurcanu.
Pardoseala era stropită cu sânge, hainele celor torturaţi – la fel.
A trecut ora deschiderii, s-a servit terciul şi am fost obligaţi să stăm cu mâinile în buzunar, cu privirea fixă la bec, fără să facem nici cea mai mică mişcare în dreapta sau în stânga.
Ţurcanu a ieşit din cameră, dar peste un minut sau două a reintrat ca o furtună :
– Măi, fiţi atenţi. Avem control. Când strig drepţi, toată lumea se va ridica în picioare.
După câteva minute, primul gardian deschide uşa, zicându-i lui Ţurcanu: „Au intrat pe secţie!” N-a terminat bine de zis că uşa s-a deschis larg şi în cameră au intrat doi indivizi îmbrăcaţi civil şi doi îmbrăcaţi militar, ambii având grade superioare.
Pe individul civil din frunte, ce se vedea că e şeful „delegaţiei”, l-am recunoscut imediat după figură (căci făcea parte din biroul politic al comitetului central al partidului comunist şi pozele acestora erau atârnate peste tot). Era Iosif Kişinevschi, de naţionalitate evreu.
Al doilea civil era Alexandru Dumitrescu, al treilea, îmbrăcat militar, era generalul Nikolschi (Grunberg, de naţionalitate evreu), iar al doilea îmbrăcat în uniformă era şeful securităţii din Piteşti.
– Ei, cum e? a pus întrebarea batjocoritor Iosif Kişinevschi.
În clipa aceea studentul cel tânăr adus în cameră abia cu o zi înainte ţâşni din locul său de lângă prici şi zise lui Iosif Kişinevschi:
– Sunt deţinutul Niţă Cornel. Cum să fie? Nu vedeţi şi dumneavoastră? Şi arată cu mâna spre ceilalţi. Suntem torturaţi.
Abia atunci am îndrăznit să privesc la figurile celor torturaţi. Erau pur şi simplu desfiguraţi. Feţele tumefiate, ochii umflaţi şi negri de lovituri. Unora le mai curgea încă sânge din gură. Era un tablou înspăimântător. Şi eu am fost torturat. Probabil arătam la fel cu ceilalţi.
– Ce, te plângi că sunteţi bătuţi? Asta nu-i nimic. Aţi fost aduşi aici ca să fiţi omorâţi! Să ziceţi „merci” de regimul „uman” pe care vi-l aplicăm! Zicând aceasta, au făcut cu toţii stânga-mprejur şi au ieşit grăbiţi din cameră pentru a evita orice replică a celor torturaţi.
Am rămas cu toţii înmărmuriţi de răspunsul primit şi „figurile” făcute de aceşti inspectori.
Spaima celor torturaţi a atins cota maximă.
Nu mai aveam cui să ne plângem. Simţeam că suntem pierduţi.

Moartea studentului Niţă Cornel

Ţurcanu a închis liniştit uşa camerei după inspectori, apoi privind crunt la Niţă Cornel, începu cu înjurăturile cele mai abjecte şi josnice din repertoriul său:
– Să te dezbraci imediat!
Astfel, bietul Niţă s-a dezbrăcat în pielea goală. A fost legat cu mâinile la spate de doi din roboţii lui Ţurcanu. Între mâini fu introdus un par gros ca să reziste şi cei doi l-au ridicat la înălţimea priciului de la etaj până a rămas aşa spânzurat în cea mai dureroasă poziţie.
A luat apoi Ţurcanu o bâtă mai groasă (cam cât mâna mea) şi începu să-l lovească pe Niţă. Apoi, adresându-ni-se nouă celorlalţi – care priveam îngroziţi, ne-a zis :
– Iată ce o să păţească acel care va mai îndrăzni să iasă la raport!
Bestia de Ţurcanu îl lovea cu parul peste faţă cu o ferocitate crescândă.
La fiecare lovitură peste obraz capul îi era zvârlit în dreapta sau în stânga având impresia că gâtul secat de carne se va rupe şi va zbura cât colo, rostogolindu-se.
Am auzit cum la o lovitură mai puternică oasele faciale i-au fost zdrobite. Am sesizat un sunet stins şi surd ca sfărâmarea unei coji de nucă subţire. La altă lovitură i-au sărit mai mulţi dinţi din gură. Ochii i-au sângerat holbaţi gata să iasă din orbite, cu groaza şi spaima tipărită în ei. Începu să vomite cu cheaguri de sânge şi o picătură de sânge i se prelingea din ureche. Nu-mi pot da seama cât a durat supliciul acestui martir căci fiecare clipă părea o veşnicie.
La un moment dat a scăpat capul în jos, dând semnal de moarte. Chiar şi astfel, cu capul bălăngănind fără viaţă, l-a mai lovit de câteva ori până când unul din cei ce-l ţineau spânzurat, îi zise lui Ţurcanu:
– A murit.
– Dă-l în . . . mă-sii! Ce-i dacă a murit? Cu un legionar mai puţin.
Trupul fără viaţă şi faţa aceea gingaşă de copil zdrobită înspăimântător. Sânge cu carne amestecat zăceau acum în mijlocul camerei. Dar pofta de tortură a lui Ţurcanu încă nu se potolise ci privea ca o fiară în dreapta şi stânga gata să sfâşie şi pe alţii.
– Aduceţi o pătură !
Pe loc au adus o pătură în care au înfăşurat cadavrul şi astfel l-au scos afară pe coridor de unde l-au luat gardienii să-l ducă mai departe.

 

http://www.atitudini.com

 

Părintele Justin Pârvu despre iluzia partidelor politice de azi. „Noțiunea de Ceaușescu au transformat-o în noțiunea de partid”

 

Părinte, credeți că se mai pot forma partide de încredere care să reprezinte cu adevărat interesele românilor?

Maică, după 89 toate partidele care s-au format, s-au format pe baza acestui bloc comunist. Din blocul ăsta comunist a apărut apoi ciupercăraia de partide de astăzi, dar au aceeași rânduială, aceeași concepție, aceeași gândire comunistă. Pentru că ei au știut și știu întotdeauna să joace un teatru foarte elegant în fața unei națiuni care e indusă în eroare de toată manevra asta politică. Și au o experiența de atâta vreme, încât nu le poți sta în față cu adevărul, cu cinstea, cu corectitudinea.

Sunt multe probe că ar fi falsificat revoluția și că Gorbaciov a avut un rol important în formarea Guvernului postdecembrist.

Păi nu vezi acuma că aceleași fețe apar în mai toate manifestările importante politice? Parcă nu ar mai exista în lumea asta a noastră politică alți bărbați și oameni care au avut o valoare și au o activitate în cadrul național și care au murit pentru realizarea acestei nații. Politicienii de azi stau acum și benchetuiesc pe ruinele și osemintele martirilor, celor care au luptat. E adevărat că așa se întâmplă, unii mor și alții poartă decorații, dar chiar în halul acesta? E mârșavă toată politica asta.

 Dar credeți că poporul român își va menține unitatea, ca să nu mai spun de Basarabia, sau ne vom dezmembra?

Maică, unitatea ține undeva de mila Domnului, dar cu românii și cu armata care doar defilează, nu faci niciun front împotriva unei eventuale încercări. Dar astăzi, dragul meu, de la masa politică și diplomatică se stabilește unitatea sau dezmembrarea unei națiuni. Nu te mai cucerește cu aviația, cu tancurile și cu forțele. Și înainte erau trădările și toate manevrele acestea politice, dar azi a devenit un principiu. Atunci era un început al dezastrului care noi îl trăim astăzi. Ne uităm la 1944, când a început declinul nostru, ce știam noi de toate manevrele și toate tratativele ascunse care se duceau la Yalta, la Malta când toate țările erau împărțite pe blocuri și dați sub stăpânirea chinejilor, dați sub stăpânirea americanilor, sub stăpânirea rușilor și ne-au împărțit cum ai diseca un cadavru de experiență? Nu știa nimeni, doar s-au trezit cu steagurile puse și manifestând în cinstea marii armate victorioase. Armata victorioasă era în pământ și ăștia, cum am spus, benchetuiau pe seama lor, fără niciun respect. În fond ce să faci cu tot putregaiul ăsta de politicieni la ora actuală? Începând de la 1944 și până în prezent scena politică e o salată orientală de care nu mai scăpăm nici până azi; pleacă unii, vin alții. Nu s-a schimbat nimic, nicio transformare câtuși de puțin. Să-l vezi țăranul nostru sărac în ce hal a ajuns la el în țară, la el acasă…

Dar vedeți, Părinte, tot țăranul ăsta votează aceeași culoare și el…

Păi dacă nu îi spune nimeni nimic altceva, măi? Tot asta îi bagă în cap, se duce primarul, cu notarul, cu toată organizația asta comunală și îl amețește cu te miri ce pe-acolo. „Ce faci măi, Ioane, unde mergem? Cu cine votăm?”. „Păi tot ce-am avut și până acum”. „Păi hai măi, așa, hai să mergem”. Îi mai dă un păhărel si i-ai pecetluit o soartă pe 40, 50 de ani. Dacă nu știe, nu are habar săracul dar nici orientare. E amețit de conferințe, ședințe la radiouri, televizor.

Ce rol are televiziunea și presa până la urmă? În favoarea sau în defavoarea adevărului?

În favoarea noastră nu este în niciun caz. Că de altfel, dacă ai încerca să demarezi o anchetă jurnalistică și să spui un adevăr, păi nu-ți dă voie, nu te lasă. Nu-ți dă voie că este al lor pus acolo pe post, stăpânit, sub controlul lor și poporul ăsta nu știe, nu află decât ceea ce îi dă partidul. Pe vremea lui Ceaușescu nu era tot la fel? Nu gândește nimeni decât Ceaușescu, acuma i-a dat o nuanță mai largă, partidul. Atuncea era Ceaușescu creierul, acum partidul e creierul. Noțiunea de Ceaușescu au transformat-o în noțiunea de partid. Iar alegerile astea sunt așa ca un fum dat din avion peste poporul acesta, nu au niciun rost. Sunt niște ocazii de a câștiga și de a cheltui țara niște bani, niște sume enorme. Asta îi trebuie țării noastre în sărăcia în care suntem? Cheltuielile astea enorme care se fac fără rost în campania electorală? Iar țăranul nostru săracul ia și curăță cartofi, de aceea nu-i are[2].

Dar acum chiar dacă o națiune ar vrea să-și aleagă un om dorit, nu te mai lasă Europa Centrală, și tot nu iese cine vrei tu.

Și în cazul în care nu ai pe cine să alegi, ce faci? E bine totuși să alegi răul cel mai mic?

Măi, nu faci decât să împlinești o dispoziție. Hai că mă duc să votez că e o datorie de cetățean, chipurile. Dar eu când mă duc la alegeri ar trebui să aleg pe cineva pe care să îl propun eu, nu care mi-l impun ei pe listă. Atunci care e diferența dintre Partidul Comunist Ceaușescu și Partidul Comunist Iliescu sau Constantinescu? Nicio deosebire. Ei îți impun oamenii de partid, iar dacă vrei să aduni tu singur semnături, nu te lasă. Tu deranjezi mitul politic, nu ai voie.

 Deci nu avem un candidat care să ne reprezinte.

Și chiar dacă ai avea așa un candidat să te reprezinte îți dă acolo un 5%  dar nu ai nici o influență. Ăștia ți-o iau înainte, „alesul poporului” zice.

Dar cum credeți că putem schimba comunismul în politica românească?

Păi cine să schimbe comunismul din România? Comunismul din România nu se schimbă așa de ușor, așa cum și poporul evreu a trebuit să stea atâția ani în robie ca să dobândească pământul făgăduinței.  Așa și aici, trebuie să treacă timp ca să piară din neam în neam sămânța de comunist. Și astfel trebuie să ai răbdare, pentru că Dumnezeu îngăduie. Iar acești politicieni sunt oameni care au o experiență foarte adâncă, crescuți la Moscova, crescuți în centrele astea mari politice de manevră și nu ai cum să reziști în fața lor. Deci tot politică comunistă se desfășoară în continuare. El își pune în sfârșit o eșarfă cu care mărșăluiește în fața poporului. Și care popor? Care nu mai există? În urmă sunt însă martirii de la Timișoara, martirii revoluției, pe care acum calcă în picioare. Jertfa lor îi mai ustură.

 

[2] În sensul că nu se interesează să afle mai mult.

 

 

http://www.atitudini.com

 

 

 

VASUL CE NU SE UMPLEA

 

Un bandit furios se duse la un pustnic și spunându-i că vrea să se lase de rele, îi ceru un leac de mântuire și de iertare a trecutului său. „Du-te”, zise pustnicul, „Ia un vas mare și îl umple cu apă. Când vasul se va umple, să știi că ești iertat.” Păcătosul se duse, luă un butoi și începu al umple cu apă. Dar, o minune! Vasul nu se mai umplea. Oricât turna el, vasul nu se umplea. Atunci păcătosul aplecându-se peste vas începuse a plânge cu amar strigând: „O, Dumnezeule! Numai eu păcătosul nu sunt vrednic de iertare!” Și, o minune! Îndată ce căzură lacrimile în apă, vasul se umplu. Erau lacrimile căinței.

SĂ NU RĂMÂI FĂRĂ CREDINȚĂ

 

Să nu rămâi fără credință și să nu uiți al ei sfânt preț,
căci, de trăiești fără credință, îți pierzi folosu-ntregii vieți.
Cel care uită-al ei scump soare, se prăbușește-n iad de viu.
De-acolo ar crede și-ar întoarce, dar cei din iad cred prea târziu…

Să nu taci când vezi adevărul și când îți cere el să-l spui.
Să nu plângi după slava lumii, ce azi o vezi iar mâine nu-i.
Căci, cine tace adevărul, își arde sufletul de viu.
Va plânge-amar în veșnicie, dar cei din iad plâng prea târziu…

Să nu cânți când e vremea jalei și unde-s stările de plâns,
ca să nu pieri pe neașteptate cu sufletul în jale strâns.
Căci, cine cântă-n loc să plângă, va plânge-odată în pustiu.
Și cei ce mor văd adevărul dar cei din iad văd prea târziu…

 

TRAIAN DORZ

EREZIILE SI DREAPTA CREDINTA – SF. IGNATIE BRIANCIANINOV

 

Ce spectacol vrednic de plans si de plans in hohote: crestini care nu stiu in ce consta propriu-zis crestinismul! Privirea noastra intalneste acest spectacol neincetat; rareori vedem cate o exceptie, rareori putem intalni, in numeroasa gloata a celor ce se numesc crestini, unul care e crestin nu doar cu numele, ci si de fapt. Intrebarea: “De ce sa nu se mantuie paganii, mahomedanii si asa numitii eretici?” a devenit o intrebare obisnuita astazi. “Printre ei se gasesc oameni cat se poate de buni. A-i pierde pe acesti oameni buni ar fi contrar milei lui Dumnezeu!… Mai mult, aceasta e contrar chiar ratiunii umane sanatoase! Doar ereticii sunt si ei crestini. Sa te socoti mantuit iar pe membrii altor credinte – pierduti, este o nebunie, este o trufie fara margini!

Crestinilor! Voi vorbiti despre mantuire, dar habar nu aveti ce este mantuirea, de ce au nevoie oamenii de mantuire si, in sfarsit, nu-L cunoasteti pe Hristos – singurul mijloc al mantuirii noastre! Iata adevarata invatatura despre acest obiect, invatatura Sfintei, Universalei Biserici: mantuirea consta in restituirea partasiei cu Dumnezeu. Aceasta comuniune a fost pierduta de intregul neam omenesc prin caderea in pacat a protoparintilor. Tot neamul omenesc e o categorie de fiinte pierdute. Pieirea este domeniul tuturor oamenilor, atat a celor virtuosi, cat si a raufacatorilor. Ne zamislim in faradelegi, ne nastem in pacat. “Voi pogori la fiul meu, plangand, in iad” zice sfantul patriarh Iacov despre el insusi si despre sfantul sau fiu Iosif, cel cast si minunat. Coborau in iad, dupa sfarsirea pribegiei pamantesti, nu doar pacatosii, ci si dreptii Vechiului Testament. La atata se limiteaza puterea faptelor bune omenesti. Acesta e pretul virtutilor firii noastre cazute! Ca sa se refaca comuniunea omului cu Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, ca omul sa obtina mantuirea era necesara rascumpararea. Rascumpararea neamului omenesc a fost savarsita nu de un inger, nu de un arhanghel, nu de vreo fiinta si mai inalta dar marginita si creata – ci a fost savarsita de insusi nemarginitul Dumnezeu.
Pedepsele – partea neamului omenesc, au fost inlocuite cu pedeapsa luata de El; lipsa meritelor omenesti a fost inlocuita de vrednicia Lui infinita. Toate faptele bune omenesti neputincioase, pogoratoare in iad, au fost inlocuite cu o singura fapta buna, plina de putere: credinta in Domnul nostru Iisus Hristos. Cand iudeii L-au intrebat pe Domnul: “Ce sa facem ca sa facem lucrurile lui Dumnezeu”, Domnul le-a raspuns: “acesta este lucrul lui Dumnezeu, sa credeti in Cel pe Care L-a trimis El”, dar un singur lucru bun ne e necesar intru mantuire: credinta; credinta ca lucrare. Prin credinta, numai prin credinta, putem intra in comuniune cu Dumnezeu, prin mijlocirea Tainelor pe care ni le-a daruit El. In desert dar, si cu pacat cugetati si ziceti ca oamenii buni dintre pagani si mahomedani se vor mantui, adica vor intra in comuniune cu Dumnezeu!… Nu!… Biserica a recunoscut intotdeauna ca exista un singur mijloc de mantuire: Rascumparatorul! Ea a recunoscut ca cele mai mari virtuti ale firii cazute pogoara in iad. Daca dreptii adevaratei Biserici si facatorii de minuni care credeau in Rascumparatorul ce urma sa vina pogorau in iad, cum va inchipuiti ca paganii si mahomedanii care nu au cunoscut si nu au crezut in Rascumparator vor capata mantuirea numai pentru ca ei vi se par dumneavoastra draguti si buni, cand mantuirea nu se obtine decat printr-un singur, va repet, un singur mijloc si acesta este credinta in Rascumparator!

 

http://www.ortodoxie-ecumenism.ro

 

Părintele Justin Pârvu despre Sf. Ilie Lăcătușu

 

sf.-ilie-lacatusu-1

Părintele Ilie Lăcătuşu a fost un model de desăvârșire creştină, de demnitate şi bunătate; era un sprijin şi reazem duhovnicesc, numai dacă îl vedeai. Nu a cedat niciodată în faţa anchetelor, a mărturisit cu curaj şi nu a trădat pe nimeni. A fost un bărbat foarte demn, cu multă prestanţă şi nu s-a compromis cu nimic. A fost ca un apostol care a îndrumat mulţime de oameni pe calea lui Hristos. Era un mare trăitor, trăia rugăciunea şi viaţa în Hristos. Era un model de lepădare de sine, toţi ştiau că părintele împărțea orice bun pe care îl avea. Şi ori de câte ori primea vreun pacheţel de acasă, el imediat dădea haina sau ce altceva primea deţinutului care era mai bolnav, mai prăpădit. Iar el rămânea tot în zeghea lui ruptă. Îmi amintesc altădată că era un deţinut foarte bolnav care își arunca plămânii afară când tuşea (a şi murit de altfel după două luni) şi Părintele Ilie își dădea porţia de mâncare acestui deţinut bolnav şi cine ştie pe câţi alţii nu a mai hrănit? Această forţă imensă de dăruire către celălalt l-a sfinţit. De altfel era un om foarte bun şi blând la suflet. Faptul că Părintele Ilie este proslăvit poate mai mult decât ceilalţi martiri arată cinstea cu care Dumnezeu i-a proslăvit pe aceşti mărturisitori din temniţele comuniste, şi că nu doar cei care au fost muceniciţi acolo sunt sfinţi în faţa Domnului, ci şi cei care, eliberaţi fiind, au continuat trăirea evanghelică în lume. El a ieşit din închisoare sfinţit, ca un odor de preţ al Bisericii lui Hristos şi a luminat tuturor celor din jurul lui calea mântuirii.

Iar faptul că la noi nu sunt canonizaţi este lesne de înțeles. Dacă ar recunoaşte sfinţenia lor, ar însemna să recunoască toată baza lor de minciuni, se prăbuşesc cu totul. Ei supraviețuiesc numai prin minciuna aceasta permanentă.

Dar prin martirii Bisericii trăieşte Ortodoxia şi va trăi. Cu cât sunt mai mult denigraţi şi osândiți şi după moarte, cu atât mai mult ei vor rămâne mai vii în faţa poporului nostru. Ei sunt oricum canonizaţi nu numai prin evlavia poporului român, ci şi a altor popoare ortodoxe. Creştinii adevăraţi nu se tulbură atunci când sunt osândiţi şi calomniaţi, ci se bucură pentru că se aseamănă Mântuitorului Hristos aşa cum zice foarte frumos şi Sf. Serafim de Sarov: „O, dacă, ai ştii – spuse Părintele – de câtă bucurie, de câtă dulceaţă se împărtășesc sufletele drepţilor în cer, atunci ai fi gata ca în această viaţă trecătoare să pătimești orice necaz, persecuţie sau calomnie, cu mulţumire şi recunoștință”.

 

http://www.atitudini.com

 

 

 

Părintele Justin Pârvu despre Sf. Parascheva și despre cinstirea sfintelor moaște

 

sf-paraskeva

Unde mai găseşti un popor cu atâta dragoste, respect şi cinste faţă de sfinţi? Când vezi câtă lume vine la Sf. Cuv. Parascheva, sau la Sf. Ioan de la Suceava, sau la Sf. Dimitrie Basarabov, rămâi uimit. Aceste valori încheagă unitatea şi forţă noastră ortodoxă.

Sfinţii sunt apărătorii şi avocaţii noştri înaintea lui Dumnezeu. Domnitorii noştri au avut tare mare grijă să fie împodobită ţara aceasta cu cât mai mulţi sfinţi. Dar de ce oare? Pentru că iată, forţa rugăciunii este aceea cu care trebuie să lupte pe corabia acestei vieţi, nevoitorul. Biserica lui Hristos a fost luptătoare. Iată, Cuvioasa Parascheva, Sfântul Ioan de la Suceava, Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, şi toţi, în sfârşit, Sfântul Dimitrie Basarabov, au căutat să aibă acest frumos ţel de a lupta împotriva întunericului, împotriva răului.

Domnitorii noştri n-aveau în ţara noastră a Moldovei sfinte moaşte, n-aveau sfinţi, n-aveau icoane făcătoare de minuni, însă au intervenit şi aşa am obţinut pe Cuvioasa Parascheva, aşa am obţinut icoane făcătoare de minuni, la care se închină tot poporul astăzi. Acestea toate au fost, în sfârşit, valori aduse din lumea aceasta ortodoxă şi ei, domnitorii noştri, au socotit că, cu cât vom avea mai mulţi sfinţi, cu atât şi ţara va fi apărată cu mai mult zel faţă de năvălirile şi greutăţile istorice prin care am trecut în decurs; moaşte şi icoane care au acoperit pă­mântul cu rugăciunea şi cu prezenţa lor.

 

http://www.atitudini.com

 

 

 

Îndemn al Părintelui Justin Pârvu pentru Neamul Românesc!

 

Capture

Dacă ne-am mai mişca noi, românii, şi am crea o unitate aşa, să ştiţi că s-ar face lucruri multe şi bune. Dacă s-ar pune ortodocşii noştri numai o săptămână să se roage, păi întoarcem şi Dunărea înapoi, nu numai Iordanul. De aceea ne-a şi lăsat Domnul în grădina asta, unde a ştiut ce să semene Sf. Andrei. Noi ne adăpăm direct de la izvoarele acestea apostolice. Mă uit numai în zonele astea ale noastre, începând de la Rarău, Călimani, toţi munţii aceştia sunt presăraţi cu nişte nevoitori, care duc pe umerii lor toată povara păcatelor mulţimii. Dar chiar şi muncitorii din întreprinderile noastre, de exemplu am întrebat într-o brutărie din Piatra, pe cei vreo 40 de muncitori: „Măi, voi mai postiţi din când în când?” Şi au zis toţi într-un glas: „Da, cum să nu, părinte!” Măi, dar acesta e mare lucru.

Acum şi europenii ăştia îşi dau seama şi ei că nu pot exista fără o consistenţă religioasă în popoare, pentru că altfel nu le poţi stăpâni, nu le poţi dirija. Şi atunci e nevoie să se ajungă la starea asta de împăcarea a con­ştiinţei lor, să rămânem totuşi o naţiune duhov­nicească. De aceea ei vor îngădui mereu să existe manifestaţii din acestea religioase ca să poată menţine po­porul într-o ascultare. De bine de rău, pe vremea aceasta dificilă a perioadei comuniste, nu a lipsit totuşi patriarhul şi clerul şi manifestările sărbătoreşti. I-a ţinut acolo, cum i-a ţinut, dar i-a înghiţit cât s-a putut. Ileana i-a bat­jocorit, Nicolae i-a ocrotit. Aşa şi cu Europa asta, chipurile nouă, o Europă nouă nu înseamnă deloc ateism, numai faptul că merge atâta lume şi se îndreaptă spre comu­nitatea asta a Israelului! Ei văd toate aceste mişcări ale popoarelor înspre Mormântul Domnului. De aceea nici nu iau ei nişte măsuri aşa drastice.

Arhimandritul Justin Parvu de la Petru VodaOrtodoxia şi neamul nostru au coexistat încă din primele veacuri ale Creştinismului şi de atunci Ortodoxia a fost sufletul acestui neam. De aceea noi am şi dăinuit în istorie cu demnitate până astăzi, datorită binecredincio­şilor noştri voievozi şi tuturor mărturisitorilor şi rugătorilor acestei ţări, care au preferat mai bine să moară decât să vândă credinţa predată nouă de Sfântul Apostol Andrei şi au fost totdeauna conştienţi că aceasta este cinstea şi puterea neamului, şi nu altceva. Datorită fap­tului că am păzit credinţa nevătămată mai rezistă acest neam în istorie, acum.

Dragi credincioşi, vă aduc în atenţie faptul că de noi depinde soarta acestui neam, de noi depinde predania pe care o vor moşteni fii fiilor noştri, de noi depinde mân­tuirea acestui neam. Învăţaţi de la eroii şi martirii noştri cum s-au luptat să ne păstreze nouă, celor de azi, învă­ţătura strămoşilor noştri. Ei nu au tăcut, dragii mei, ni­ciodată când a fost vreme de mărturisire, când vrăjmaşii Ortodoxiei năvăleau asupra credinţei noastre. Chiar dacă mulţi au tăcut, mari oameni de stat, mari feţe bisericeşti, poporul credincios nu a tăcut, totdeauna s-au găsit oameni de valoare, investiţi cu putere de sus, care să mărturisească adevărul.

 

 

http://www.atitudini.com

Preotul făgărăşean Ioan Ghindea – torturat până la moarte pentru că nu a trădat luptătorii din munţi

 

Parintele-Martir-Ioan-Ghindea-Fagaras-inainte-de-preotie

 

S-a născut la 4 iunie 1908 în localitatea Ucea de Sus, judeţul Braşov. După absolvirea claselor primare, a urmat Şcoala Normală de şapte ani din Sibiu, cu examen de calificare ca învăţător, apoi cursurile Academiei Teologice din Sibiu. A fost hirotonit diacon la 5 martie 1935, iar la 7 martie acelaşi an preot, de către arhiereul-vicar Vasile Stan, pe seama Parohiei Zdrapţi, judeţul Hunedoara. Ulterior, a fost transferat la Parohia Drăguş, judeţul Făgăraş, unde în 1941 figura ca „administrator parohial”. Va fi activat în timpul guvernării naţional-legionare, însă numai pe plan local, deoarece la consumarea evenimentelor din ianuarie 1941 se afla în Parohia Drăguş. După ianuarie 1941 a fost anchetat, împreună cu alţi preoţi „legionari”, în urma unui ordin special al Inspectoratului General al Jandarmeriei. După anchetă, inclusiv la Parchetul Militar din Capitală, cazul părintelui Ioan Ghindea a fost clasat la 8 mai 1941 de către Parchetul Militar al Garnizoanei Braşov. Cu toate acestea, organele Jandarmeriei l-au urmărit în continuare ca un potenţial „atentator la siguranţa statului”. Mai mult, pe 27 decembrie 1942 a fost internat din ordinul guvernului antonescian în lagărul de la Mănăstirea Tismana, destinat preoţilor. Ca şi ceilalţi preoţi, a fost eliberat în aprilie 1943, când, probabil, s-a întors în parohia sa.

La 15 octombrie 1944, părintele Ghindea era arestat din nou de către jandarmi şi trimis în lagăr, pentru antecedentele sale politice şi în virtutea convenţiei de armistiţiu încheiate de statul român cu URSS. Faţă de această măsură, locuitorii satului au protestat energic printr-un memoriu către prefectul judeţului Făgăraş, care suna astfel:

„Pe noi, credincioşii Bisericii ortodoxe din comuna Drăguş, ne-a întristat foarte mult acest fapt, deoarece nu se cuvenea, după a noastră părere, să se aplice o asemenea pedeapsă preotului nostru Ioan Ghindea, pe care îl avem de mult timp în mijlocul nostru, ca pe un bun păstor sufletesc şi care nicicând nu ne-a îndrumat pe căi rele, ci numai bune, pentru binele nostru obştesc. Prin plecarea sfinţiei sale dintre noi, ne cauzează o mare întristare, rămânând ai nimănui, fără nici un povăţuitor şi îndrumător în toate împrejurările vieţii noastre de toate zilele. […] Faţă de aceste împrejurări, respectuos şi cu supunere, vă rugăm […] să binevoiţi a se interveni locului în drept, pentru eliberarea părintelui nostru Ioan Ghindea, pentru a-l avea în mijlocul nostru pentru totdeauna”.

În urma acestui demers, se pare că părintele a fost eliberat din detenţie, însă persecuţia la adresa sa nu s-a terminat aici. Potrivit unei note informative furnizate Securităţii, aflăm că, în săptămâna 14-21 mai 1950, „la iniţiativa” părintelui Ioan Ghindea s-a ridicat o cruce la ieşirea din sat, care a fost sfinţită de cinci preoţi printr-o „mare procesiune”, urmată de săvârşirea Sfintei Taine a Maslului. Informatorul Securităţii arăta: „Impresionant a fost pentru cei 400-500 de credincioşi că, [pe] lângă prapori, stăteau cu multă evlavie şi un grup de membri PMR din organizaţia Drăguş”, nominalizându-i, dar şi preşedintele cooperativei din localitate, de asemenea membru de partid. Aceeaşi sursă mai nota că, pentru agapa ce s-a organizat ulterior, preotul Ghindea a strâns de la locuitorii comunei diferite produse, printre care şi „8 kilograme carne viţel, tăiat probabil clandestin”, prin aceasta dorind să semnaleze o posibilă abatere de la legea cotelor.

Ulterior, Securitatea l-a pus sub strictă urmărire informativă. Totodată, printr-un ordin al Comitetului Provizoriu local, din mai 1950, i se confisca locuinţa pentru instalarea noii „case de naşteri” din localitate. Faţă de acest abuz, părintele Ghindea a protestat, din acest motiv fiind ameninţat atât de organele administrative locale, cât şi de Securitate, prin Miliţie. De asemenea, la 2 mai 1951, preotul Ghindea era semnalat că interzisese copiilor să intre în biserică cu cravata roşie de pioner la gât.

De asemenea, conform documentelor Securităţii, părintele Ioan Ghindea s-a implicat în mişcarea de rezistenţă armată anticomunistă din România prin spovedirea şi cuminecarea luptătorilor Remus Sofonea şi Ioan Ilioiu, dar şi a celor din grupul condus de Olimpiu Borzea, din munţii Făgăraşului, fiind în permanentă legătură cu aceştia, sprijinindu-i cu bani şi alimente.

Pentru sprijinul acordat celor din munţi, în 1950 Securitatea avea să-l reţină la Făgăraş. La Sibiu, părintele a fost anchetat de însuşi colonelul Gheorghe Crăciun. În octombrie 1951 era anchetat din nou de Securitate, pentru a i se cere informaţii despre cei din munţi. Deşi acceptase să devină informator, probabil în urma presiunilor fizice şi psihice, el a refuzat. De data aceasta însă, din cauza torturilor, aflat acasă, în Ucea de Sus, la 6 martie 1952, părintele trecea la cele veşnice. A fost înmormântat în cimitirul parohial din Ucea de Sus.

 

http://www.marturisitorii.ro

 

Noul Martir Constantin Oprişan – Un mărturisitor plămădit din credinţă și rugăciune

 

126439_constantin-costache-oprisan

 

A văzut lumina lumii în data de 16 martie 1921, în localitatea  Onceşti. În anul 1940, absolvă liceul şi se înscrie în Frăţiile de Cruce. În următorul an, fuge în exil, din cauza prigoanei. Ajuns în Germania, audiază cursurile de filozofie ţinute de renumitul Martin Heidegger. Revine în ţară şi este arestat în data de 15 mai 1948. Îndură torturi grele în închisorile Piteşti, Gherla, Târgu Ocna, Văcăreşti şi Jilava. Moare în 26 iulie 1958, la închisoarea Jilava.

Constantin Oprişan a fost fiu de răzeș. Copilăria i‑a trecut repede şi când a venit timpul, s‑a înscris la Facultatea de Litere și Filozofie din Cluj, unde a reuşit să‑şi uimească profesorii datorită capacităţii intelectuale extraordinare cu care era înzestrat. Datorită vastelor cunoștințe, acumulate în timpul șederii în Germania, prelegerile sale deseori le înlocuiau pe cele ale profesorului, mândru cu un asemenea discipol. Colegii săi de celulă au mărturisit că în timpul petrecut cu el au avut parte de cele mai elevate preocupări intelectuale. Declaraţiile martorilor mai arată că, la doar 30 de ani, Oprișan era de invidiat. „Era, ca Pascal, un matematician strălucit și un gânditor și logician de temut. Pentru ca timpul să treacă cu folos, l‑am rugat să ne țină un curs de istoria filozofiei. Expunerile lui nu erau făcute ex cathedra, ci de la suflet la suflet și atât de plăcute și atrăgătoare, încât opt ore pe zi parcă uitam de foame și de lumea de afară.”

Datorită soţiei sale, cu care nu a reuşit să întemeieze o familie, din cauza anilor pe care a fost nevoit să‑i petreacă în temniţe, numele lui Constantin Oprişan nu s‑a pierdut, ci a fost cunoscut chiar şi peste Ocean prin mijlocirea monahiei Nina Hagopian, autoarea numărului din revista „The Orthodox Word”, dedicat în anul 1997 martirului filozof.

O seamă de însemnări ale ilustrului Constantin Oprişan au fost cuprinse în „Cărţile spiritului şi alte poezii”, operă din care redăm câteva versuri: „Să nu te‑ntorci din cale când Duhul Rău te minte,/ Căci vei rămâne pururi în a Sodomei carceri;/ Prin fier, prin foc, prin apă, dar numai înainte,/ Căci drumurile‑n spirit nu suferă întoarceri!”

Rămân peste timp cuvintele impresionante ale fraţilor de carceră: „Era ca un sfânt; nu vorbea mult. Dar fiecare cuvânt care ieşea din gura lui era un cuvânt sfânt – numai despre Hristos, numai despre dragoste, numai despre iertare. Îşi rostea rugăciunile şi, auzindu‑l cum le spune, ştiind cât de mult suferea, eram profund impresionaţi. Vorbea despre credinţă, despre dragoste, despre rugăciune. Se ruga tot timpul.”

„Prin Camera 4 Spital trecuseră deja mai multe serii de <reeducare>. Pe Costache Oprişan l‑au chinuit ca pe Hristos, săptămâni de‑a rândul, obligându‑i pe toţi cei care au fost cândva în subordinea sa şi care îl divinizau, căci el chiar merita aceasta, să‑l bată, să‑l scuipe, să‑l chinuie şi să spună minciuni despre el, să se dezică, să‑şi denigreze ideile şi să declare că a fost un farsor. L‑am văzut odată, când ne‑au scos la aer. Îşi dăduse cămaşa jos şi spinarea lui toată era zebrată în forme regulate, cum ar fi fost jupuit de viu, ars cu foc sau cu bici, răstignit, ştie Dumnezeu!” (Eugen Măgirescu, „Moara dracilor”).

„Constantin (Costache) Oprişan – bărbat trecut de 30 de ani. Şeful Frăţiilor de Cruce pe ţară. Om de un caracter şi o cultură impresionantă. La Piteşti, Ţurcanu i‑a pregătit cele mai groaznice torturi, distrugându‑l fizic şi umilindu‑l mai jos decât pământul. Spatele lui, de la ceafă până la călcâie, era numai cicatrice lângă cicatrice. Carnea toată i‑a fost ruptă în fâşii. A reuşit Ţurcanu să‑l <disciplineze> în sensul de a‑i executa ordinele, dar n‑a reuşit să‑i întoarcă conştiinţa spre a‑l face comunist convins, aşa cum i‑a făcut pe alţii. Era prea puternic acest Costache Oprişan. În celulă şla Jilava, n.n.ţ era singurul care avea dreptul să stea întins pe pat. Era bolnav de tuberculoză în ultima fază” (Octavian Voinea,„Masacrarea studenţimii române”).

„Era un om de o complexitate extraordinară, ce stăpânea varii domenii, de la muzică, artă până la matematică și filosofie. Din fire era foarte afectuos, trăind totul la maximum. A fost supus celui mai mare supliciu, nefiind altul mai schingiuit ca el” (Dumitru Bordeianu,„Mărturisiri din mlaștina disperării”).

Ultimul an din viaţă l‑a petrecut la Jilava. Părintele Gheor­ghe Calciu Dumitreasa a fost martor la moartea lui Constantin. Momentul, de o intensitate emoţională puternică, l‑a povestit în cartea „Tinerii vremurilor de pe urmă. Ultima şi adevărata răzvrătire”(Editura Sofia, 2002):

„În celula mea era un om, Costache Oprişan, ai cărui plămâni erau slăbiţi de tuberculoză. (…) Nici de vorbit nu vorbea prea mult. Dar fiecare cuvânt pe care îl rostea era un cuvânt sfânt, numai despre Hristos, numai despre dragoste, numai despre iertare. Îşi rostea rugăciunile, şi ce impact puternic avea asupra noastră când îl auzeam rostind acele rugăciuni şi aflam cât de mult suferea! Nu era deloc uşor. (…) Un sfânt locuia în celulă cu noi. Simţeam prezenţa Duhului Sfânt în jurul său. O simţeam pur şi simplu. Chiar şi în ultimele sale zile, când nu mai era capabil să vorbească, nu a încetat să‑şi arate bunătatea faţă de noi. Îi puteam citi în ochi lumina spirituală şi dra­gostea. Faţa sa era inundată de dragoste. Era complet dăruit oamenilor, fiind şi foarte inteligent – uimi­tor de inteligent. Nu vorbea prea mult despre el însuşi. Vorbea în schimb despre credinţă, despre dragoste, despre rugăciune. Se ruga tot timpul. Nu era deloc uşor să fii în celulă tot timpul cu aceiaşi oameni. (…) Nu a spus niciodată vreo vorbă urâtă despre torţionarii săi, iar nouă ne vorbea despre Iisus Hristos. (…) Constantin era gata să moară. M‑am uitat la el. Faţa îi era complet slăbită. Ochii îi erau deschişi şi am văzut dea­supra ochilor săi ceva ca o perdea de ceaţă. M‑am speriat foarte tare. Am simţit că va muri şi voi fi singur în celula lui. Mi‑am pus mâinile pe ale sale şi i‑am zis: «Constantine, nu muri! Nu muri! Vino înapoi! Vino înapoi!» (…) Am avut sentimentul că fusese pregătit să păşească în lumea de dincolo, iar eu îi cerusem să se întoarcă în celulă. Aceasta îl în­spăimânta şi de aceea a început să plângă. (…) Constantin Oprişan plângea fiindcă eu îl silisem să se întoarcă. După câteva minute a murit”.

Rămâne posterităţii o ultimă imagine din viaţa unui mare om, un român cum puţin se nasc şi un creştin ales: „Gardienii au luat trupul numai piele şi os şi l‑au dus. Unul dintre colegii de celulă i‑a pus o floare albastră pe pieptul gol sub care bătuse inima plină de Hristos a lui Constantin Oprişan.” Înainte de a muri, a rostit cuvintele: „Voi muri, dar după moarte mă voi ruga lui Dumnezeu pentru voi!”

C-tin Oprisan

http://www.marturisitorii.ro/

LAUDA de Nichifor Crainic

 

Tu, cel ce te ascunzi in eterna-ti amiaza
Si lumea o spanzuri in haos de-o raza,
Metanie tie, Parinte.
Izvod nevazut al vazutelor linii,
Ma scalzi si pe mine in unda luminii
Un mugur de carne fierbinte.

Sunt duh invalit in naluca de huma,
Sunt om odraslit dintr-un tata si-o muma,
Dar sunt neraspunsa-ntrebare.
Ce glas destoinic sa-mi spuna-ncotro e
Oceanul de somn ce icnind fara voie
M-a-mpins si pe mine-n miscare?

Nici maica nu stie ce tainica norma
Imi dete din carnea-i vremelnica forma,
Neant inflorit in minune.
Caci toate izvoadele umbrelor noastre
Roiesc mai presus de arhangheli si astre
Din vesnica ta-ntelepciune.

In ceruri, Parinte, sunt abur in aburi
Si-asemeni cu apa ce-ngheata pe jgheaburi
Prind coaja de carne din spatiu.
Tu cugeti, se naste; voiesti si dureaza;
Respiri si-nfloreste; iubesti si vibreaza
De-adancul luminii nesatiu.

De tine mi-e foame, de tine mi-e sete,
Fac dara de umbra acestei planete
Cu spuma de soare pe creste;
Si-n saltul credintei gustand vesnicia,
Din pulberea lumii imi strig bucuria
Ca sunt intru Cel care este!

Puzderii de stele ascunse-n amiaza,
Fapturile-n tine de-a pururi dureaza
Si-n spatiu vremelnic colinda.
A fi, bucurie eterna si sfanta!
O vraja a toata lumina rasfranta
De-a gloriei tale oglinda.

 

 

http://corortodox.blogspot.ro

 

Cuviosul Gavriil Georgianul, cel nebun pentru Hristos

 

 

 

 

gavil ghbadz

 

Rugăciunea Părintelui Gavriil

 

Doamne, rogu-Te, auzi-ne pe noi din Ceruri, întoarce Fața Ta către noi. Miluiește-ne pe noi ca să mergem în pace pe calea Ta, împlinind poruncile Tale și izbăvindu-ne de rău. Doamne, învață-ne pe noi să ne rugam înaintea Ta și să păzim Sfânt Legămantul Tău. Ca inima noastră să se închine Tie și să petrecem întru Legea Ta cea Sfântă.

Amin!

 

 

Viata ieromonahului Gavriil fu perturbata de un eveniment care s-a intamplat de ziua muncii, pe 1 mai 1965, cand, ca in fiecare an, o mare manifestatie era organizata. Atunci, cand o multime de oameni era adunata in fata Comitetului Partidului Comunist pentru a asculta un discurs, au vazut ca un portret gigantic al lui Lenin suspendat pe fatada cladirii, a luat foc. De la etajul unu, Parintele Gavriil striga:

Domnul a spus: Să nu-ţi faci chip cioplit… Să nu te închini lor, nici să le slujeşti, că Eu sunt Domnul Dumnezeul tău. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!(Iesirea 2-5) Voi toti, reveniti-va in fire! Georgienii au fost mereu crestini. Atunci, de ce va inchinati idolilor? Iisus Hristos a murit si a inviat a treia zi din mormant, dar idolii vostri de bronz nu vor invia niciodata. Din timpul vietii lor deja sunt morti„.

Ani dupa aceasta, cand Parintele Gavriil a fost intrebat cu privire la aceasta intamplare, a spus:

Sunt un pastor caruia Dumnezeu i-a incredintat grija turmei Sale. Ei au ridicat un idol si vroiau ca poporul sa sa inchine lui. Este un chip al Antihristului, imaginea unui om, sau mai de graba a unei fiare, si comunistii vroiau sa i se aduca cinstea care I se cuvinea doar lui Dumnezeu. Nu puteam sa las sa se intample asta„. 

De-abia ajuns jos, multimea s-a napustit asupra lui, batandu-l cu pumnii si cu picioarele si aruncandu-i pietre. Când pompierii l-au scos din mâinile oamenilor, si l-au transportat la spital, unde a fost pus in izolare, Părintele Gavriil avea 18 fracturi, din care una craniană, iar fața îi era de nerecunoscut. O lună de zile a fost aproape inconșient, apoi a fost transferat la un spital de boli mintale.Cand si-a mai revenit, un reprezentat KGB a venit sa-l interogheze si l-a brutalizat din nou. Aceasta nu l-a impiedicat pe Parinte sa ii spuna, in continuare, ca ar trebui distruse toate monumentele lui Lenin si sa fie inlocuite cu straturi de flori.Dupa o ancheta sumara este condamnat la moarte, dar autoritatile comuniste incearca sa exploateze situatia, promitandu-i ca va fi salvat daca va marturisi ca a participat la o conspiratie a Bisericii Ortodoxe Georgiene impotriva regimului. Parintele Gavriil refuza propunerea si il trateaza din nou pe Lenin ca fiara raufacatoare, ceea ce face ca sa fie din nou rupt in bataie. Stirea acestui eveniment incredibil si senzational, in timpul in care actele de nesupunere erau foarte rare, iese din tara, fiind difuzat de mass-media europeeana si americana. Aceasta a facut ca Kremlinul, in loc sa-l condamne la moarte, sa-l interneze intr-un spital de psihiatrie, in luna august 1965.

I se face un raport de catre un medic psihiatru, care, nu numai ca este tipic metodelor staliniste ale epocii, dar in el se poate observa cum sunt prezentate ca simptome patogene credinta si practicile curente ale crestinismului:

Spitalul de Psihoneurologie din Tbilissi, Republica Socialistă Sovietică Georgia, Str. Electroni, nr.119 / 1-1966, nr. 666 Pacient Urgebadze Vassili, născut în 1929, educația: 6 clase. Adresa: Str. Tetritskaro, nr. 11. Pacientul este ținut în spitalul psihoneurologic din oras, din 18.VIII.1965, cand a fost adus de la închisoare pentru un tratament forțat. Diagnostic: persoană psihopata, predispus la psihoza schizofrenică. A fost eliberat din spital pe 19. XI.1965. În conformitate cu istoricul bolii, el a avut o viziune fantomatică a spiritului răului cu coarne pe cap, la vârsta de 12. Pacientul pretinde ca tot raul care se intampla in lume este din cauza diavolului. De la varsta de 12, el a început să meargă la biserici, să se roage, să cumpere icoane, și sa studieze literatura bisericeasca […] Nu manânca nimic în zilele de miercuri și vineri, dand acest motiv absurd care face sa rada adultii si soldatii prezenti: „Intr-o miercuri Iuda a vândut pe Hristos pentru 30 de arginți, și intr-o vineri preoții evrei L-au crucificat”; era într-o stare de halucinație totală. Așa se explică faptul că in timpul demonstratiei de 1 mai 1965 a ars un portret mare a lui Lenin atârnat pe clădirea Consiliului de Miniștri. In timpul interogatoriului, el a spus că a făcut, aceasta deoarece imaginea Răstignirii lui Hristos ar fi trebuit să fie agatata acolo, și ca nu este posibil să se idolatrizeze un om pământesc. Aceasta a suscitat îndoială cu privire la starea lui de sănătate mentală, motiv pentru care a fost supus unei expertize psihiatrice. Examinarea a arătat că echilibrul pacientului este pierdut în spațiu, în timp, cât și în mediul înconjurător. El vorbește cu el însuși cu voce scăzută. Crede în existența fiintelor cerești, a lui Dumnezeu și a îngerilor,etc. În timp ce vorbeste, axa principală a discursului sau psihopat este întotdeauna intoarsa spre ideea ca totul depinde de voința lui Dumnezeu, etc. In departament se  izoleaza de ceilati pacienți cu boli mintale. Dar când cineva i se adreseaza, el vorbește cu siguranță de Dumnezeu, îngeri și icoane, etc. Este incapabil să critice starea lui. A primit un tratament pe baza de aminazinofrazie și siptomicina, după care a fost dus în fața comisiei.

 

Parintele Gabriel a fost eliberat in februarie 1966 si dat in grija mamei sale la domiciliul acesteia. Actul eroic al Parintelui a pus in cauza Biserica insasi, ceea ce a facut ca sa fie exclus de la slujire, putand insa sa participe la Sfanta Liturghie si sa se impartaseasca precum un simplu mirean. In mod periodic era chemat de securitate unde, de fiecare data, era supus unor tratamente inumane. Intr-o zi a fost batut atat de tare, incat nemaiputand sa mearga, au fost chemate rudele sa-l recupereze.

Intr-un timp Parintele nu putea nici sa iasa in oras, insa a reusit sa-si gaseasca mici slujbe in afara acestuia, ca de exemplu sa pazeasca via sau sa intretina focul la cate o biserica. Cu toate acestea ducea o viata duhovniceasca foarte intensa.

 

In 1971 cu binecuvantarea Mitropolitului Ilia, Catholicos-Patriarhul de mai tarziu, si a Catholicos-Patriarhului Efrem II, Parintele Gavriil a fost instalat la manastirea Samtavro. I s-a dat chilia la parterul unui turn antic, denumit in onoarea regelui Mirian, si care avea 4,5 m diametru, si pe ai carui pereti circulari Parintele s-a grabit sa instaleze tot felul de icoane. Cum nu mai slujise Sf. Liturghie de mult timp, Parintele Gavriil marturisea unui apropiat:

Visam adeseori noaptea ca inaltam Sfintele Daruri, dar poate intr-o zi voi muri fara sa fi putut sa slujesc Sfanta Liturghie”.

Dar, slava Domnului! i s-a dat din nou voie sa slujeasca ca preot. Ducea o viata modesta, muncea din plin, curata localurile sau pregatea masa la trapeza, petrecea mult timp sa curete candele in biserica si pentru el nu exista o munca fara importanta caci orice munca putea sa fie de folos atata timp cat prin ea se aduce slava lui Dumnezeu.

Din 1972 pana in 1990, aproape 20 de ani, si pana ce starea sanatatii lui ii facea deplasarile dificile, Parintele Gavriil mergea la manastirile si bisiericile care erau abandonate sau distruse in urma politicii antireligioase, unde slujea Sfanta Liturghie si aducea tot ajutorul care-i era in putinta.

Manastirea Samtavro

In 1990 Parintele Gavriil merge la manstirea Shio-Mghvime, cu intentia de a duce o viata ascetica. Acolo are o revelatie divina in urma careia se intoarce la Manastirea Samtavro pentru a fi in slujba oamenilor. Primeste vizita pelerinilor din ce in ce mai numerosi, ii spovedeste, ii mangaie, ii linisteste si ii sfatuieste, ajutat fiind si de harismele primite, de stravedere si inainte-vedere. Pe toti ii primea, fara sa faca vre-o diferenta intre oameni. Impartea bucuriile si necazurile lor. In acele timpuri, asa cum aduc marturie numerosi martori, Parintele Gavriil faptuia multe minuni, desi disimula pe cat ii statea in putinta puterile pe care le-a primit de la Dumnezeu.

In  ultimile sale zile de viata invata cu lacrimi in ochi:

Amintiti-va de aceasta: Dumnezeu dragoste este. Aveti atata bunatate pe cat puteti pentru a gasi prin ea mantuirea. Fiti simpli, caci robilor Sai smeriti Dumnezeu le va arata milostivirea Sa. Pocaiti-va de pacatele voastre si nu asteptati ziua de maine sa o faceti, caci aici este cursa diavolului. Iubiti-va unii pe alti, caci omul fara dragoste nu poate mosteni Imparatia Cerurilor

 

 

http://corortodox.blogspot.ro/

 

Sfinţi martiri şi mărturisitori români din secolul XX

 

„Şcoala cea mai puternică este şi rămâne rugăciunea. Dorinţa după cunoaşterea lui Dumnezeu, lacrimile, durerile şi apăsările erau uşurate de fascicolele biblice ale Noului şi Vechiului Testament şi de psalmii lui David.

Poezia a fost al doilea factor de rezistenţă. Poezia lui Radu Gyr şi cea a lui Nichifor Crainic a menţinut cel mai mult elanul şi curajul de luptă.

Rugăciunea şi poezia au fost cele două elemente ale martirilor şi mărturisitorilor români care le-au dat puterea maximă de rezistenţă.

Cât priveşte suferinţa, ea a născut răbdarea, a născut elanul de luptă. Viaţa pentru un deţinut politic nu mai conta, după cum spun cuvintele Scripturii: „Dacă trăim, ai Domnului suntem, dacă murim, ai Domnului suntem”. Eram permanent în stare de împăcare faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.

Răutatea Puterii, invidia diavolului nu a fost alta decât împotriva mărturisirii lui Hristos. Şi cu cât mărturiseau mai puternic, cu atât erau mai împilaţi.

Aiudul a fost cea mai cumplită închisoare. Aici, deţinuţii nu puteau avea legături cu cei de afară, nu primeau scrisori sau pachete. La celelalte temniţe puteau primi pachete la două săptămâni, pe când la Aiud nu se făcea niciun fel de indulgenţă. Erau ţinuţi în starea aceasta de chin şi chiar gardienii spuneau: „Voi sunteţi în afara legii. Pentru voi nu e nicio lege. Staţi aici la cheremul nostru. Voi nu aveţi niciun drept”.

Aiudul era o închisoare de fier. Rugăciunea te transforma până la sânge. Rugăciunea s-a trăit acolo până la maxim. Rugăciunea o învăţau noaptea sub pătură: învăţau doi-trei Psalmi, un Acatist, un Paraclis.
Nu era voie să faci rugăciune în celule, însă într-un colţ, într-un unghi mort unde nu putea să te observe caraliul, în genunchi, se citea Paraclisul Maicii Domnului, Psaltirea sau orice alt text, un Acatist, tot ce se ştia.”

 

de Părintele Justin Pârvu

 https://manastirea.petru-voda.ro

 

Elisabeta Rizea, ţaranca noastră din Rai: 12 ani de temniţă pentru că nu a vrut să fie Iudă

 

elisabeta-rizea

 

“Mi-au luat tot comunistii. Ultima data, a venit Carnu cu o curea pe mana. «Spune!» N-am spus. M-a legat de maini cu unu, care-a murit si el pe soseaua spre Bucuresti. «Iti dam 300 de lei!» «Domnule capitan, eu nu sunt Iuda, sa-i vanz pe 30 de arginti…» M-a trantit pe jos. M-a legat si m-a batut cu cauciucu’, de la ceafa la calcai, si pe stanga, si pe dreapta. A dat Domnu’ de-a murit, si eu traiesc, na! Da’ n-am luat banii lui. Apoi, m-au suit legata pe un scaun, de pe scaun pe masa, de pe masa, pe alt scaun. Mi-a zvarlit basmaua din cap. «Spune!» Purtam coada cu funda. Mi-au aruncat fota si am ramas in ie. Mi-a legat coada sub carligua de lamba din tavan. Coada era groasa. Eram si eu altfel la 38 de ani… Carnu mi-a tras scaunu’, celalalt mi-a tras si masa. Coada mi-a ramas in carlig si eu am cazut la pamant. Asa mi-au smuls paru’. Am facut tratament si nu mi-a mai crescut. Da’ tot nu i-am vandut”. 

Elisabeta Rizea

 

La 6 octombrie 2003 se stingea din viață Elisabeta Rizea, o eroină a luptei anticomuniste din România, nepoată a liderului țărănist Gheorghe Șuța, ucis de comuniști în 1948. A susținut activ rezistența din Munții Făgăraș, suportând 10 ani de temniță grea și fiind supusă cumplitelor torturi de către anchetatorii Securității.

Elisabeta Rizea s-a născut pe 28 iulie 1912, în comuna Domnești, județul Argeș, în familia lui Ion și a Mariei Șuța. În 1950 a fost arestată pentru prima dată și condamnată la 6 ani de închisoare, pentru ajutorul acordat partizanilor din Muscel, fiind eliberată în 1956. Deși a fost bătută și torturată, nu a divulgat nici un secret, continuând să-i ajute, și după prima eliberare, pe cei care se opuneau comunismului. În 1959, după prinderea fraților Arnăuțoiu, Elisabeta Rizea a fost arestată pentru a doua oară și condamnată la 25 ani muncă silnică pentru favorizarea infracțiunii. A fost eliberată în 1964 prin grațiere. După 12 ani de închisoare petrecuți la penitenciarele din Pitești, Jilava, Mislea, Miercurea Ciuc și Arad, a fost numită „dușman al poporului“, iar gospodăria i-a fost etichetată drept „casă de bandiți“.

Elisabeta Rizea a sprijinit activ mișcarea de rezistență a luptătorilor din munți, pe care îi ajuta cu alimente și informații. A continuat lupta chiar și după ce a ieșit din închisoare, când abia putea sa meargă din cauza bătăilor primite.

Atârnată de păr, de cârligul din plafon

După ce securiștii au atârnat-o cu părul de pe cap de un cârlig care era agățat de tavan, Elisabeta Rizea a rămas fără niciun fir de păr pe cap… „Au început să mă bată cu un băț până la sânge. Mi-au rupt câteva coaste și am leșinat. Îmi făceam cruce cu limba în cerul gurii și mă rugam la Dumnezeu să mă ajute să nu spun nimic“.

În 1992, Elisabeta Rizea a acordat pentru prima dată un interviu Luciei Hossu-Longin, pentru serialul „Memorialul durerii“, povestea sa cutremurând o țară întreagă.

„Când m-a bătut cel mai rău Cârnu, m-a dus la miliție, într-o cameră. A tras o masă. Avea un cârlig mare la mijloc acolo. (…) Și a tras Cârnu un scaun lângă masă, m-a legat cu mâinile la spate după spătar, cu frânghie, așa, după aia a suit scaunul pe alt scaun și a urcat scaunele pe masă și mi-a legat coada acolo sus în cârlig. Și era un lanț și a băgat lanțul aici, după frânghie, cum eram legată la mâini.

Și mi-a fost frică că atunci eram și eu grăsuță, nu prea tare, dar nu eram slută ca acum, și stam și țipam și spuneam: «Domnule, împușcați-mă, tăiați-mi capu’, scoateți-mi ochii, tăiați-mi limba, nu știu de ei, nu mă întrebați, că nu știu! Nu mă chinuiți, nu mă lăsați fără mâini, mai bine împușcați-mă!.» (…)

Când m-a urcat de tot acolo, mi-a dat drumul la coadă, mi-a dezlegat părul și m-a lăsat numa-n mâini. Da’ păi tot nu i-am vândut… Și după aia m-a dat jos, m-a dezlegat la mâini, era o căldare de apă pă sobă acolo și a muiat un sac în apă, l-a stors, mi-a luat fota aia după mine și-a pus sacul așa, peste mine. Și a băgat pe mâna dreaptă un d-ăla dă cauciuc, așa, cu șnur, și m-a făcut toată numai dungi groase cât mâna. Cum ziceți să-l iert? Nu pot! M-a dus patru soldați acasă. (…) M-a dus și m-a pus în pat. Am stat zece zile acasă. Mai rămăsese la ochi, aici, ca cum dai cu ceva, așa, oleacă de vânătaie. Da aici în jos eram dungi și niagră ca bluza. Și dungi făcută, dungi cât mâna. Ce să fac? Am răbdat. Am răbdat“. („Povestea Elisabetei Rizea“, ediție îngrijită de Irina Nicolau și Theodor Nițu, București, 1993, pag. 53-54)

Cârnu a bătut-o și în spital…

„Cârnu Ioan, căpitan, Nucșoara. L-a bătut pe soțul Elisabetei Rizea de «i-a rupt carnea de pe el». Pe Elisabeta Rizea a agățat-o într-un cui din tavan, de părul împletit în coadă, femeia s-a prăbușit, iar scalpul i-a rămas în tavan. Apoi a bătut-o cu un cauciuc, pe spate. Rănile fiind atât de grave a fost dusă la spital în cele din urmă, însă nu i se putea face nici o injecție, pentru că la orice înțepătură izbucnea sângele. 10 zile Elisabeta Rizea a stat numai în frunte și în genunchi. Cârnu a bătut-o și în spital, într-o rezervă specială“ (Arhiva de istorie orală a Centrul International de Studii asupra Comunismului – Cezar Zugravu, „O antologie a crimei“).

 

http://www.marturisitorii.ro

 

Nea Gică, nepotul Elisabetei Rizea: “Comunismul, s-a înfiinţat din ţigani, din potlogi, numai din adunătură…

 

 

Gheorghe-Suta-nea-Gica-din-Nucsoara-Haiducii-Muscelului-Nepotul-Elisabetei-Rizea-Mirabilis-Mundi

 

L-am întâlnit pe nenea Gică sus pe dealurile dintre Corbi şi Brăduleţ acum aproape 7 ani într-o zi de iunie extraordinară. Aveam să petrec la stână una dintre zilele memorabile ce nu le uiţi până la capătul vieţii. Asta i se datorează domnului inginer Florin Petrescu căruia i s-a făcut dor să-l revadă pe unul dintre tovarăşii de oierit din tinereţea tatălui său. Ne-a primit şi ne-a ospătat cu inima largă, o gazdă ancestrală, aşa cum va fi făcut şi cu partizanii de la Nucşoara, aşa cum au făcut şi rudele sale, aşa cum a făcut-o şi mătuşa lui, Elisabeta Rizea.

 

,, – Aţi făcut ani de zile de închisoare. Vă pare acuma rău că i-aţi ajutat pe partizani şi aţi făcut închisoare pentru ei?

– Nu, dragul meu, nu, că eu am făcut din conştiinţa asta. Eu n-am vrut să fiu cu ruşii nicicum. N-am vrut să fiu sub comunism! N-am avut moşie în Domneşti, am fost ăl mai păduche. N-am vrut să fiu slugă. […] Cum s-a înfiinţat comunismul, s-a înfiinţat din ţigani, din potlogi, numai din adunătură… Au omorât elita ţării, toată spuma ţării, la Sighet…”

 

http://marturisitorii.ro/

 

 

 

Credinţa noastră Ortodoxă

 

„Credinţa noastră Ortodoxă! Aceasta este bogăţia noastră, aceasta slava, aceasta neamul, aceasta cununa, aceasta lauda. Nu ne vom lepăda de tine, iubită Ortodoxie! Nu vom minţi faţă de tine, Cinstire de Părinţi predanisită! Nu ne vom îndepărta de tine, Maică, bună–cinstire. Întru tine ne–am născut şi întru tine trăim, şi întru tine vom adormi! Iar dacă vremea o va cere, şi de mii de ori vom muri pentru tine”.

 

Despre puterea rugăciunii

 

Rugăciunea este atât de tare şi de puternică, încât poţi să te rogi şi să faci ce vrei, căci rugăciunea te va povăţui spre adevărata şi dreapta lucrare. Ca să fii plăcut lui Dumnezeu n-ai nevoie de nimic altceva decât să iubeşti. „Iubeşte şi fă ce vrei”, spune Fericitul Augustin, căci cine iubeşte cu adevărat, acela nu poate şi nu vrea să facă ceva ce nu este plăcut fiinţei iubite… Cum însă rugăciunea nu este decât revărsarea şi lucrarea dragostei, atunci se poate spune cu toată dreptatea despre ea acelaşi lucru: pentru mântuire nu e nevoie de nimic altceva decât de rugăciune neîncetată. Roagă-te şi fă ce vrei, şi vei atinge ţelul rugăciunii, vei dobândi iluminarea prin ea!… Spre a înfăţişa mai amănunţit înţelesul acestei chestiuni, o vom lămuri prin pilde:

1. Roagă-te şi gândeşte ce vrei, iar gândurile tale se vor curaţi prin rugăciune. Rugăciunea îţi va lumina mintea, va izgoni şi va linişti toate gândurile necuviincioase. Aceasta o întăreşte Sfântul Grigorie Sinaitul: „Dacă vrei, ne sfătuieşte el, să-ţi alungi gândurile şi să-ţi cureţi mintea, atunci izgoneşte-le cu rugăciunea, căci, în afară de rugăciune, nimic nu le poate opri.” Sfântul Ioan Scărarul spune în această privinţă acelaşi lucru: „Caută să biru- ieşti vrăjmaşii ce ţin de gânduri prin Numele lui Iisus. Afară de această armă, nu vei găsi alta.”
2. Roagă-te şi fă ce vrei, şi faptele tale vor fi plăcute lui Dumnezeu, iar ţie-ţi vor fi folositoare şi mântuitoare. Rugăciunea deasă, chiar atunci când nu iei seamă de cererea pe care o faci, nu va rămâne fără rod (cf. Marcu Ascetul), pentru că în ea însăşi se află o putere plină de dar: „Sfânt este Numele Lui, şi oricine va chema Numele Domnului se va mântui.” Aşa, de pildă, cel ce s-a rugat multă vreme fără să simtă vreo îmbunătăţire în viaţa sa păcătoasă, a primit în cele din urmă înţelepţire şi chemare la pocăinţă. O fată iubitoare de plăceri se ruga, şi rugăciunea i-a arătat calea spre viaţa feciorelnică şi spre ascultarea învăţăturilor lui Iisus Hristos.

3. Roagă-te şi nu încerca să birui patimile doar prin propriile puteri. Rugăciunea le va dărâma, în timp: „Căci mai mare este Cel ce e în voi decât cel ce este în lume”, spune Sfânta Scriptură, iar Sfântul Ion Carpatul învaţă că cel ce nu are darul înfrânăm nu trebuie să se întristeze, ci să ştie că Dumnezeu cere de la el silinţa spre rugăciune, iar rugăciunea îl va mântui. Despre un bătrân scrie în „Pateric” cum, „căzând, a biruit”, adică, poticnindu-se de păcat, nu a deznădăjduit, ci s-a întors cu rugăciunea spre Dumnezeu şi Acesta l-a ridicat. Iată o pildă grăitoare!

4. Roagă-te şi nu te teme de nimic, nu te înfricoşa de necazuri, nu te înspăimânta de năpaste, căci rugăciunea te va apăra, înlăturându-le. Adu-ţi aminte de puţin credinciosul Petru, care sta să se înece; de Pavel, care se ruga în temniţă; de tânărul scăpat de rugăciune din ispita în care căzuse; de fecioara care, în urma rugăciunii, a fost salvată din mâinile unui ostaş ce Venise cu gânduri rele şi de alte cazuri asemănătoare. Toate aceste întâmplări arată puterea, tăria şi întinderea atotcuprinzătoare a rugăciunii făcute în Numele lui Iisus Hristos.

5. Roagă-te oricum, însă mereu şi nu te nelinişti de nimic, fii vesel şi liniştit cu duhul, căci rugăciunea va rândui toate şi te va înţelepţi. Ţine minte puterea rugăciunii despre care vorbesc Sfinţii Ioan Gură de Aur şi Marcu Ascetul; cel dintâi spune că „rugăciunea, chiar atunci când este făcută de noi, care suntem plini de păcate, ne curăţă numaidecât”… Iar al doilea vorbeşte astfel: „Ca să ne rugăm într-un fel oarecare, stă în puterea noastră; dar ca să te rogi curat este un dar de sus!” Prin urmare, jertfeşte lui Dumnezeu ceea ce îţi stă în putere; adu-I la început drept jertfă măcar cantitatea, adică un număr cât mai mare de rugăciuni, şi puterea lui Dumnezeu se va revărsa în neputinţa ta. Rugăciunea va deveni o deprindere şi făcându-se una cu firea, va ajunge o rugăciune curată, luminoasă, înflăcărată, aşa cum se cuvine. 6. Apoi, în sfârşit, îţi mai spun că dacă vremea vegherii tale ar fi însoţită de rugăciune, atunci, în chip firesc, nu ţi-ar ajunge timpul nu numai pentru fapte păcătoase, dar nici pentru gânduri necurate. Vezi câte idei adânci sunt înmănuncheate în această înţeleaptă vorbă: „Iubeşte şi fă ce vrei! Roagă-te şi fă ce vrei!”… Cât de îmbucurătoare şi mângâietoare sunt toate cele zise mai sus pentru un păcătos îngreunat de slăbiciuni, pentru cel care geme apăsat de povara patimilor! Iată, rugăciunea e totul! Ea ne este dată ca un mijloc atotcuprinzător spre mântuirea şi desăvârşirea sufletului… Dar cu indicarea rugăciunii este aici strâns unită şi condiţia ei: „Neîncetat vă rugaţi!”, aşa cum porunceşte cuvântul Domnului. Ca urmare, rugăciunea îşi va arăta toată puterea ei lucrătoare şi roadele doar atunci când va fi rostită des, neîncetat. Repetarea deasă a rugăciunii ţine fără nici o îndoială de voinţa noastră liberă, pe câtă vreme osârdia, desăvârşirea, ca şi curăţenia rugăciunii sunt un dar de Sus.

Să ne rugăm, prin urmare, cât mai des cu putinţă, în-chinându-ne întreaga viaţă rugăciunii! Practica deasă ne va învăţa să fim cu luare-aminte, cantitatea ne va conduce negreşit la calitate. „Ca să învăţăm să facem un lucru bun, trebuie să-l săvârşim cât se poate mai des”, a spus un scriitor duhovnicesc plin de experienţă.

 

Dragostea duhovniceasca

 

„Dragostea, zice un scriitor duhovnicesc, se dezvoltă de obicei prin cunoştinţă şi, în măsura în care cunoştinţele sunt adâncite şi lărgite, în aceeaşi măsură va creşte dragostea, iar sufletul se va muia mai uşor şi se va pregăti mai lesne pentru iubirea lui Dumnezeu, contemplând cu luare-aminte nespusa frumuseţe şi desăvârşire a fiinţei lui Dumnezeu, precum şi nemărginita Lui dragoste pentru oameni.”

 

Pildă

 

Să-ţi povestesc, ca pildă, o întâmplare cunoscută de mine însumi acum un an. Într-o mănăstire din Basarabia, unde am stat o vreme, se afla un călugăr bătrân, cu viaţă îmbunătăţită. Într-o bună zi, îi veni o ispită: pofti un peşte uscat. Şi, cum în acea vreme  nu-l putea găsi în mănăstire, se gândi să se ducă la piaţă şi să cumpere… Mult timp s-a luptat el cu acest gând, cugetând în sinea lui că un călugăr trebuie să se mulţumească cu masa frăţească, de obşte, şi să fugă pe toate căile de iubirea de plăceri. Ba, mai mult, un călugăr săvârşeşte o grea sminteală şi necuviinţă când merge prin mijlocul mulţimii de oameni ce se află în piaţă. Războiul vrăjmaşului îi birui judecata Şi el, prizonier al propriei sale dorinţe, se duse să-şi cumpere peşte. Ieşind din chilie şi mergând pe străzile oraşului, băgă de seamă că din mâinile lui lipsesc metaniile, şi atunci începu să se gândească: „Cum mă voi duce asemenea unui ostaş fără sabie? Nu e cuviincios, ba chiar mirenii înşişi mă vor osândi când mă vor întâlni şi se vor sminti văzând un călugăr fără metanii!” Voia să se întoarcă, dar, băgând mâna în buzunar, le găsi. Atunci le scoase, îşi făcu cruce, le prinse de mână şi-şi continuă calea liniştit. Apropiindu-se de piaţă, a văzut lângă o tarabă un cal înhămat la un car plin de butoaie mari. Speriindu-se de ceva, calul o rupse la goană din toate puterile, în fuga lui, sări peste călugăr şi, lovindu-l la umăr, îl trânti la pământ, fără să-l rănească însă grav. La vreo doi paşi distanţă, carul se răsturnă şi se zdrobi. Sculându-se repede de jos, se miră cum l-a păzit Dumnezeu de nu a căzut carul mai înainte numai cu o singură secundă, căci s-ar fi ales praful de el. Fără să se gândescă mai departe la această întâmplare, el cumpără peştele, se întoarse, îl mancă şi, după ce-şi făcu rugăciunea, se culcă să doarmă… În somnul său uşor i se arătă un bătrân necunoscut, cu înfăţişare plăcută, care-i spuse: „Ascultă, eu sunt apărătorul acestui locaş şi vreau să te înţelepţesc, ca să înţelegi şi să ţii minte pilda ce ţi-am dat acum… Priveşte: lupta slabă pe care ai dus-o cu plăcerile simţurilor şi lenea în nevoinţa ta de a te înţelege cu tine însuţi şi de a te aduce jertfă pe tine însuţi i-au dat prilej vrăjmaşului să se apropie de tine şi să-ţi pregătească această întâmplare pierzătoare, care a explodat înaintea ochilor tăi. Îngerul tău păzitor, prevăzând acest lucru, ţi-a dat gândul ca să te rogi şi să-ţi aminteşti de metanii. Şi pentru că tu ai primit acest gând, l-ai ascultat şi l-ai vădit prin faptă, ai scăpat din ghearele morţii. Vezi cât de mari sunt iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi răsplata Lui plină de dărnicie pentru o mică întoarcere la El?” După ce isprăvi aceste cuvinte, moşul plecă repede din chilie, călugărul îi făcu o închinăciune până la pământ şi apoi se trezi, însă nu în pat, ci pe pragul uşii, cu mâinile întinse şi în genunchi. A povestit aceasta fără multă zăbavă, spre folosul sufletesc al multora, printre care eram şi eu.
Dragostea lui Dumnezeu pentru noi, păcătoşii, nu are margini! Nu e minunat cum pentru un lucru atât de mărunt, că a scos din buzunar metaniile, le-a prins de mână şi a chemat o singură dată Numele lui Dumnezeu, pentru o faptă atât de mică i se dă omului în schimb însăşi viaţa?! Iar în balanţa soartei omeneşti, o scurtă clipă în care e chemat Numele lui Iisus Hristos precumpăneşte multe ceasuri irosite în lenevire…! Vezi, frate, cât e de puternică rugăciunea şi cât e de tare Numele lui Iisus Hristos chemat de noi?! In acest caz, cu adevărat, în schimbul unui singur ban, Dumnezeu l-a răsplătit pe călugăr cu un galben… În Filocalie, Sfântul Ioan Carpatul spune că atunci când chemăm Numele lui Iisus în rugăciune şi zicem: „Miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, la fiecare cerere răspunde glasul tainic al lui Dumnezeu: „Fiule, iartă-ţi-se păcatele tale…!” Şi tot el spune în continuare că, atunci când rostim rugăciunea, nu ne deosebim întru nimic de sfinţi, de cuvioşi şi de mucenici, căci, după cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur, „rugăciunea, chiar când e rostită de noi, cei plini de păcate, ne curăţă numaidecât”. Mare e mila lui Dumnezeu pentru noi, iar noi, păcătoşii şi lăsătorii, nu voim să-I dăm nici măcar o jumătate de ceas drept mulţumită şi înlocuim vremea rugăciunii, care e mai însemnată decât orice, cu grijile şi interesele vieţii, uitând de Dumnezeu şi de datoria noastră! Aşa că, nu arareori, dau peste noi necazurile şi năpastele, pe care le hotărăşte Pronia plină de dragoste a lui Dumnezeu spre a ne înţelepţi şi a ne întoarce spre Tatăl ceresc.

Miluieşte-mă Dumnezeule !

 

Sa nu spunem vorbe nesocotite, precum: „Ce va câştiga Dumnezeu dacă noi ne vom ruga?” Asta, frate, nu e bine… Sigur că Dumnezeu nu are nevoie de păcătoasa noastră rugăciune, totuşi, din dragostea Lui pentru noi, Se bucură când ne rugăm. Şi nu numai rugăciunea sfinţită, pe care însuşi Duhul Sfânt o mijloceşte şi o deşteaptă în noi este plăcută Lui – de vreme ce El însuşi ne-o cere poruncindu-ne: „Petreceţi întru Mine şi Eu întru voi” -, ci în faţa Lui este de mare preţ orice faptă, chiar dacă pare mică, orice intenţie, orice îndemn şi orice gând ce se săvârşesc pentru El şi se îndreaptă spre slava Lui şi spre mântuirea noastră. El ne răsplăteşte din belşug pentru toate acestea, potrivit nemărginitei Sale milostiviri. Iubirea lui Dumnezeu ne răsplăteşte prin binefacerile Sale de mii de ori mai mult decât merităm. Dacă tu vei face pentru Dumnezeu ceva de valoarea unui bănuţ, El te va răsplăti cu un ban de aur. Dacă tu nu vei face nimic altceva decât să-ţi pui în gând să mergi la Tatăl, El de îndată îţi va ieşi în întâmpinare. Tu vei rosti un cuvânt scurt şi uscat, zicând: „Primeşte-mă! Miluieşte-mă!”, în timp ce El te va îmbrăţişa şi te va săruta. Iată câtă dragoste are Tatăl ceresc pentru noi, nevrednicii! Şi El se bucură chiar de fiecare mişcare, oricât de mică ar fi, ce are drept ţintă mântuirea noastră. Tu îţi închipui că nu vei adăuga nimic la slava lui Dumnezeu şi la folosul sufletului tău dacă te vei ruga puţin şi pe urmă te vei afla iarăşi risipit; sau dacă vei săvârşi vreo faptă bună, cât de neînsemnată, dacă, de pildă, vei citi o rugăciune, vei face cinci sau zece metanii, vei suspina din adâncul inimii şi vei chema Numele lui Iisus Hristos sau vei descoperi în tine un gând bun, sau vei avea plăcerea să citeşti o carte de suflet folositoare, sau te vei înfrâna de la mâncare, sau vei suferi o mică ocară în tăcere… Tu îţi închipui că toate acestea nu sunt de ajuns pentru o mântuire desăvârşită şi că ele ar fi fapte în urma cărora nu culegi nici un rod. Nu! Nici una dintre aceste fapte nu se pierde în zadar. Toate vor fi numărate de ochiul atotvăzător al lui Dumnezeu şi vor primi o însutită răsplată, nu numai în viaţa veşnică, ci chiar în viaţa de aici. Acest lucru îl întăreşte şi Sfântul Ioan Gură de Aur  „Nici o faptă bună, zice el, oricât de neînsemnată ar fi, nu va fi trecută cu vederea de Dreptul Judecător. Dacă păcatele sunt cercetate într-un chip atât de amănunţit, încât ni se va cere răspuns pentru cuvinte, pentru dorinţe şi pentru gânduri, atunci cu atât mai mult faptele cele bune, oricât de mărunte ar fi, vor fi numărate cu o deosebită băgare de seamă şi vor fi socotite drept un merit al nostru în faţa Judecătorului Cel preaplin de dragoste.”

 

Cuvântul lui Nichita Stithatul din Filocalie

 

„Firea lucrurilor se măsoară după dispoziţia lăuntrică a sufletului, adică, aşa cum este fiecare, aşa îl judecă şi pe celălalt.” Şi mai departe zice: „Cel ce a ajuns la adevărata rugăciune şi dragoste, acela nu deosebeşte lucrurile. Nu-l deosebeşte pe cel drept de cel păcătos, ci îi iubeşte pe toţi la fel şi nu-i osândeşte, tot aşa cum face Dumnezeu, Care face să răsară soarele şi să plouă şi peste cei drepţi, şi peste cei nedrepţi.”

 

 

Rugaciunea

 

„Trebuie să ne învăţăm a chema numele lui Dumnezeu mai mult decât a respira, în toată vremea şi în tot locul şi la tot lucrul. Apostolul zice: «Rugaţi-vă neîncetat», adică ne învaţă să avem aducere-aminte de Dumnezeu în orice vreme, în orice loc şi în timpul oricărui lucru. Dacă faci ceva, trebuie să ai în minte pe Creatorul lucrurilor; dacă vezi lumina, adu-ţi aminte de Cel ce ţi-a dat-o; dacă vezi cerul, pământul, marea şi tot ce se află într-însa, minunează-te şi proslăveşte pe Cel ce le-a zidit; dacă te îmbraci cu hainele tale, adu-ţi aminte cine ţi le-a dat pe acestea şi mulţumeşte-I Celui care are grijă de viaţa ta. Ca să spun pe scurt, orice mişcare să-ţi fie pricină de aducere-aminte şi de proslăvire a lui Dumnezeu. Şi, iată, în acest fel tu te vei ruga neîncetat, iar sufletul tău se va bucura totdeauna de aceasta.”

 

 

-Din cartea ”Pelerinul rus”-

8 MARTIE – sărbătoare cu origini evreieşti. Care este sărbătoarea femeii creştine?

 

Ziua de 8 Martie a fost propusă în 1910, de Clara Zetkin (1857-1933), ca zi dedicată femeii, care să fie sărbătorita la nivel internaţional, la aşa-numita Conferinţă a Femeilor Socialiste de la Copenhaga.

Prima sărbătorire a femeii la 8 martie, a avut loc în anul următor. Cu toate că 8 martie este numită “ziua internaţională a femeii”, această zi nu a fost sărbătorita oficial decât în ţările din fostul „lagăr socialist“.

De ce 8 Martie?

Unul dintre motivele cel mai des invocat este că în această zi avuseseră loc mai multe demonstraţii revendicative ale „femeilor muncitoare“, începând cu o greva a ţesătoarelor new-yorkeze din 1857.

Însă, diac. prof. dr. Andrei Kuraev pornind de la originea evreiască a Clarei Zetkin, susţine că aceasta a propus ziua de 8 martie pentru că s-a gândit la sărbătoarea Purim care rememorează anual un cumplit masacru (după tradiţie, 75.000 de morţi – bărbaţi, femei şi copii) întreprins asupra poporului persan de iudeii aflaţi în exil. Personajul-cheie al evenimentului este tocmai o femeie, Estera, devenită întruchipare biblică a “eroismului“ feminin evreiesc. El susţine că Esterei îi este închinată cea mai veselă sărbătoare a evreilor – Sărbătoarea Purim. Astfel, în viziunea sa, ziua de 8 Martie este o chemare a lumii de a slavi Femeia-Lider – pe Estera, adică a serba Purimul.

8 Martie – o sărbătoare necreştină

Ortodoxia nu a asumat ziua de 8 martie ca zi închinată femeii. Dacă ar fi să vorbim de o zi pe care Ortodoxia o închină femeilor, acesta este Duminica Femeilor Mironosiţe, a treia duminică după Învierea Domnului. Femeile Mironisiţe sunt cele care au urmat, au slujit lui Hristos atât înainte cât şi după moartea Sa şi au vestit pentru prima dată că El a înviat din morţi. Potrivit Sfintei Scripturi, ele au plecat de la mormânt „cu frică şi cu bucurie mare ca să vestească ucenicilor Lui“ (Matei 28, 18). „Dar când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus le-a întâmpinat zicând: Bucuraţi-vă!“ (Matei 28, 9). Cu aceste cuvinte întâmpină Biserica femeia.

De ce nu trebuie sărbătorită ziua de 8 martie

Cu toţii ştim că 8 Martie este “ziua internaţională a femeii”. De asemenea ştim că femei sunt în toate ţările lumii. Cu toate acestea, în ultimii ani ne-am dat seama că această zi se serbează doar în ţările fostei URSS şi în unele ţări foste socialiste. De ce în celelalte ţări nu se serbează această zi? 8 Martie nu e ziua femeii, ci a unui tip de femeie – a femeii-revoluţionar. Iată de ce în ţările unde mişcarea comunista nu a prins rădăcini, această sărbătoare nu s-a păstrat.

De ce însă ziua femeii-revoluţionar a fost pusa pe 8 Martie? Cine din liderii mişcării a fost concediat? Cine a fost arestat? Cine din ei s-a născut în această zi? Nici un raspuns… De aici reiese că motivele creării acestei sărbători nu au fost istorice, sociale sau publice. Ceva personal se asocia la fondatorii acestei sărbători cu această dată. O dată ce motivele au fost personale, ar trebui să cercetam mai îndeaproape persoanele, care de altfel ne sunt cunoscute încă din copilarie. Numai că abia nu demult ne-am permis să observăm că nu doar apertenenţa la Internaţionala şi ideile revoluţionare erau comune pentru ei, ci şi o legătură etnica. Internaţionala, cum s-a constatat mai tirziu, în mare parte era uninaţională. Este un fapt fără de care nu se poate vorbi despre mişcarea revoluţionară din Europa sfârşitului de secol 19 – începutul secolului 20. Anume evreii au ridicat popoarele împotriva “lumii violenţei” şi au propus ca ea să fie “distrusă din temelie”.

Instinctul mitic al revoluţiei pune întrebarea astfel: “Au fost în istorie femei care au ridicat poporul în lupta contra tiraniei şi au avut succes?” Rugând un european să dea un nume de femeie-lider, el negreşit va răspunde: Ioana d’Arc. Dar Clara Zetkin e evreică şi pentru ea mai familiare sunt asocierile cu evenimentele din istoria poporului său. Pentru evrei Ioana d’Arc se asociază cu Estera din istoria biblica. De acea, atunci când Partidul a pus problema înfiinţării unei sărbători feminine, Clara Zetkin şi-a adus aminte de Estera.

https://i0.wp.com/www.glasulstramosesc.ro/art/foto/estera.jpg

Cu multe secole în urmă Estera şi-a salvat poporul de mânia unui tiran. Istoria aceasta este prezentă nu numai in Biblie. Esterei îi este închinată cea mai veselă sărbătoare a evreilor – Sărbătoarea Purim. Ea se serbează la sfârşitul lunii februarie – începutul lui martie. Această sărbătoare nu are o data fixă (ca si Paştele creştin) şi e posibil ca în anul când s-a înfiinţat “ziua internaţională a femeii” Purimul a coincis cu 8 Martie. A schimba în fiecare an data ar fi fost incomod, de aceea s-a hotărât ca ziua femeii-revoluţionar să se serbeze aparte de Purim. Indiferent de aceasta însă, în fiecare an ziua de 8 Martie este o chemare a lumii de a slăvi Femeia-Lider – pe Estera, adică a serba Purimul. Numai că în acea zi au fost nimiciţi 75.000 de oameni – elita ţării, din imperiul persan.

Cum se poate sărbători o zi de macel? Nici un popor din lume nu serbează o asemenea zi cu bucurie. Purimul – sărbătoare în special pentru copii ( unde se cânta, se joacă, iar Talmudul recomanda celor maturi chiar să bea băuturi spirtoase pâna nu mai deosebesc diferenţa dintre expresiile “blestemat fie Aman” şi “binecuvântat este Mardoheu”) este comemorarea unui masacru în care au murit poate mii de copii. Nu a fost o bătălie (cum încearcă unii să explice), în care şi evreii şi perşii să se lupte cu armele în mână, ci anume un măcel.

Biserica nu are nimic împotriva personajelor biblice, doar că înţelegerea evenimentelor petrecute în cartea Estera este diferită în creştinism şi iudaism. Creştinismul vede în aceasta cum Dumnezeu nu a permis ca poporul Său să fie nimicit de duşmanii perşi, iar iudaismul vede în toate popoarele un duşman, care ar trebui să fie nimicit asemenea perşilor.

Exista în istoria gândirii iudaice o părere precum că toate popoarele sunt ostile evreilor, iar evenimentele Purimului amintesc cum trebuie să se procedeze cu ele.

În creştinism, războaiele şi robia babiloniană din Vechiul Testament sunt înţelese în mod alegoric. În iudaism însă s-a păstrat înţelegerea literală a normelor şi exemplelor vechi-testamentare.

De ce un popor în istoria căruia au fost atâtea suferinţe, care a trecut prin atâtea devastări, sărbătoreşte un masacru care în vechime i-a reuşit?

Internaţionala a avut scopuri mondiale. Ea a avut ce spune lumii: că Purimul e sărbătoarea nimicirii duşmanilor, iar duşmanii Revoluţiei bineînţeles au fost nu numai capitaliştii, ci şi Biserica. În acest caz e lipsită oare de motivaţie presupunerea că în conştiinţa liderilor evrei ai Internaţionalei, mişcarea revoluţionară feminină se asocia cu Estera, iar 8 Martie – din obişnuinţă cu sărbătoarea Purim?

Am scris acest articol nu pentru ca noi creştinii să avem o atitudine neprietenoasă faţă de cei de un neam cu Clara Zetkin, ci pentru a înţelege ce sărbătorim de fapt pe 8 Martie şi pentru a reîntoarce stima faţă de tradiţiile noastre ortodoxe. Motivele Clarei Zetkin sunt evidente… Nu înţeleg de ce noi ar trebui să serbăm Purimul evreilor. N-ar fi timpul să uităm de sărbătorile “roşii”, ostile creştinismului şi de 8 Martie în special? Zi care nu are nimic comun cu femeia creştină.

https://i2.wp.com/www.glasulstramosesc.ro/art/foto/femeile_mironosite.jpg

   Care este sărbătoarea femeii creştine?

Creştinismul sărbătoreşte femeia într-un mod smerit, aşa cum se cade. De fapt nici nu e normal să existe o sărbătoare diferenţiată pe sexe, ca din moment ce există o sărbătoare a femeii, logic ar fi să existe şi o sărbătoare a bărbatului, dar aceasta nu este. De aceea credem că femeia este subapreciată atunci cand i se închină o zi anume, ca una ce are nevoie de celebrare pentru a-şi asigura condiţia de om. Creştinismul nu sărbătoreşte firea umană, ci cinsteşte nevoinţele lăudabile ale sfinţilor, indiferent de sex. Calendarul bisericesc este plin de cinstiri ale sfintelor femei, muceniţe sau cuvioase, după nevoinţele lor. Dar exista o zi anume, prin care Biserica cinsteşte femeile împreună, şi anume ziua mironosiţelor, Duminica mironosiţelor, zi în care sunt slăvite toate sfintele femei care L-au urmat pe Mântuitorul, unele chiar până la Cruce, cum e cazul Sfintei Mironosiţe Maria Magdalena. Pentru a înlătura ideea de discreditare a femeii în faţa bărbatului, Traditia le numeşte nu numai sfinte femei, ci şi întocmai cu Apostolii. Oricine vieţuieşte în Hristos, bărbat sau femeie, este mai presus de oricine vieţuieşte după legile lumii căzute, indiferent că ar fi bărbat sau femeie.

Asadar dorim tuturor femeilor: fecioare, căsătorite sau văduve, să urmeze sfintelor femei mironosiţe pe drumul Crucii Mântuitorului, care să le dăruiască focul dumnezeiesc al iubirii sfintei Maria Magdalena şi inima bună a sfintei Veronica, cea care a şters faţa Mântuitorului, ostenită pe drumul Crucii.

O altă mare sărbătoare ce aduce bucurie îndeosebi femeilor (creştine) este Bunavestire, când Fecioarei Maria i se oferă cinstea maximă de a purta în pântece pe Dumnezeu Fiul, Iisus Hristos.

 

 

http://www.glasulstramosesc.ro

 

CE ESTE EREZIA?

 

  • Abaterea de la sfintele dogme ale Sfintei Biserici Ortodoxe.
  • Credinţa, părerea şi propovăduirea că mîntuirea nu este doar în Biserică şi că nu e nevoie să fii ortodox ca să te mîntuieşti.
  • Credinţa că – dacă eşti creştin, dacă crezi, dacă eşti “religios”, credincios, “mistic”, “spiritual” etc., fără a fi ortodox – te poţi mîntui.
  • Credinţa şi mărturisirea că te poţi mîntui (şi) prin “tehnici”, “asane”, “meditaţii”, “formule” (“mantre”), gnoză, cunoaştere, raţiune, ştiinţe, filosofii, concepte, doctrine umaniste (iluminist-idealiste revoluţionare şi religioase).
  • Credinţa şi afirmarea că Hristos a fost un “mare învăţat“, un “mistic”, un “iluminat”, un “înţelept”, un “guru”, un “iniţiat” cu puteri paranormale, oculte, vrăjitoreşti, un “şef spiritual”, un fel de “mare şaman” venit din “ceruri astrale”, ori “strălucită personalitate” a umanităţii, iar nu Însuşi Dumnezeu-Cuvîntul.

CE ÎNSEAMNĂ A FI ECUMENIST?

  • A crede şi a spune că nu contează “biserica”, religia, credinţa din care faci parte, că toate sînt bune, că toţi avem acelaşi “dumnezeu”, dar numit în diferite chipuri, după “tradiţii”.
  • A crede şi a spune că Vechiul şi Noul Testament sînt schimbate, răstălmăcite, falsificate, greşit scrise ori traduse de Sfinţii Părinţi şi de istoricii Bisericii, cu sau fără intenţia de a ascunde adevărul înşelînd pe credincioşi.
  • A crede şi a spune că Biserica nu are, nu cunoaşte şi nu vesteşte: adevărul, mila, pacea, dragostea, dreptatea etc., aşa cum au fost acestea arătate şi lăsate nouă de Hristos la vremea sa, ci că dimpotrivă, ele sînt nesigure şi relative în Biserica Ortodoxă.
  • A crede şi a spune că Biserica încă nu există (şi că Biserica Ortodoxă e doar o parte a “bisericii adevărate” ce va fi “cîndva”), ci se formează în timp, începînd de acum, înaintînd spre viitor, prin urirea tuturor credinţelor şi religiilor lumii, creştine şi păgîne, rămînînd însă fiecare cu credinţa sa, ca şi pînă acum, dar sub o conducere mondială unică.
  • A crede şi a spune că Biserica nu e numai una, ci mai sînt şi altele, “surori”: catolică, greco-catolică, protestantă, anglicană, baptistă, adventistă etc., uitînd că, precum un singur Hristos există, o singură Biserică avem.
  • A te ruga, a sluji, a te împărtăşi la un loc cu ereticii creştini (chiar avînd poruncă de la duhovnic, stareţ, episcop).
  • A moderniza Biserica şi legile ei (dogme, canoane, tradiţii, pravile şi rînduieli administrative, juridice, morale), prin reforme înnoitoare hotărîte de instanţe civile şi bisericeşti, după mintea lumii şi împotriva rînduielilor ortodoxe lăsate nouă de Sfinţii Bisericii.
  • A crede şi a spune că important e să “crezi”, să ai “credinţă” – fără a preciza cum să crezi, ce să crezi, în cine să crezi, ce credinţă să ai – să fii “bun”, “liniştit”, “paşnic”, “cuminte”, “cinstit”, “harnic”, “muncitor” etc., neştiind că atît ereticii creştini, cît şi păgînii au în chip firesc aceste virtuţi, fără a fi însă ortodocşi, botezaţi în Biserica lui Hristos.
  • A crede, a susţine, a propovădui următoarele înşelări drăceşti: spiritism (vorbirea cu morţii), yoga, reiki, zen, shiatsu, ki-kong, întemeiate pe credinţa în reîncarnare, nirvana, karma, suflet cosmic, lumi paralele, civilizaţii extraterestre, spaţii astrale, puterea horoscopului (zodiac), bioenergie şi radiestezie.
  • A crede şi a practica felurite autovindecări: mantre, tratamente naturiste, energia palmelor, antrenarea reflexelor, folosirea cristalelor, pietrelor, culorilor, sunetelor, muzicii, rîsului, hipnozei, stimularea imaginaţiei, a gîndirii pozitive, educarea minţii / sinelui / conştiinţei, sacroterapiei.
  • A citi publicaţii ocultist-eretice-sataniste, care popularizează cele de mai sus: Biblia ortodoxă ilustrată, Credinţa ilustrată, Formula As, Bărbatul As, Femeia As, Magazin, Paranormal, Revista fenomenelor paranomale, Lumea misterelor, Revista misterelor, Dracula;
  • Precum şi cărţi de felul acestora: Medicina isihastă, Gîndirea pozitivă, Programul Terra, Apocalipsa decodificată, Metode sfinte şi cereşti de vindecare şi sfînt tratat de medicină, Calea spre desăvîrşire, OZN-uri de pe celălalt tărîm, Fenomenul Valentina, Puterile gîndului, Programaţi-vă succesul, Divina iubire, Bioritmuri, Îndepărtează frica, Rezolvarea conflictelor, Reiki tradiţional, Yin-yang: secrete şi reţete, Dezvăluirea aurei, Fenomenul psi – spirit şi destin, Psihometria – capacitate paranormală, Fenomene parapsihologice, Hipnoza, Terapia destinului, Reîncarnarea într-o nouă perspectivă, Călătorii astrale etc;
  • Cărţi de demonizare a copiiilor. Colecţiile: Pokemon, Harry Potter, Micul vampir, Ştrumfii şi seria Aventurilor baronului Munchausen, Broscuţele ninja etc.;
  • Cărţi fals-ortodoxe: Epistolia, Visul Maicii Domnului, Talismanul, evangehliile apocrife: după Toma, cea Eseniană, Cartea apocrifă a lui Enoh.
  • A viziona filme de felul: Stăpînul inelelor, Highlander, Frenkenstein, Secrete şi dezvăluirii, Extratereştri, Vrăjitoarele din Salem, Dracula, Cei şapte gladiatori, Un înger pentru May, Formula mortală, Întoarcerea morţilor, Zombi, Godzilla, Evadare imposibilă etc;
  • Şi desene animate: Omul de tinichea, Omul păianjen, Batman, Frumoasa şi bestia, Broscuţe ninja, Vrăjitorul din Oz, Ştrumfii etc.
  • A crede şi a admira “puterile” marilor vrăjitori contemporani: Gregorian Bivolaru, Mihai Dogaru, Valeriu Popa, “fenomenul” Mudava, Ana Pricop, Desanca, Valentina, Ioan Negrea, Marian Zidaru, Vasile Andru, Mario Vasilescu; şi a înşelaţilor din Biserică: preot Vrăjitoru’ (Liteni-Suceava), preot Daniel Horga (Călugăreni – Suceava), preot Gabriel Nicu (Brăneşti – Ialomiţa), ieromonah Ghelasie Gheorghe (Frăsinei – Vîlcea); autori de manuale drăceşti: Rudolf Steiner, Alistair Crowley, Alina Simina, Vasile Constantinescu, Lidia Şlesar, Vera Pfeiffer, Maria Kobrileanski, Ion Ţugui, Toni Victor Moldovanu, Vanga, Lazarev, Ion Mamulaş, Ruth Berger, Uri Geler, Ted Andrews, doctor Sorin Modreanu-Banat, Dan D. Farcaş, Florin Gheorghită, Ion Hobana, Paramahansa Yogananda, Omraam Mikhael Aivanhov, Wendy Grant.
  • A crede şi a admira puterile marilor “artişti magicieni”: Jozefini, David Copperfield, precum şi altor circari şi fachiri.
  • A crede şi a spune că toate cele pomenite nu sînt erezii, nici înşelări, ci doar: “adevăr privit din mai multe unghiuri”, “părţi ale aceluiaşi adevăr”, “noi moduri de a percepe adevărul”, “moşteniri culturale şi etnice diferite”.

CE ÎNSEAMNĂ A FI ATEU?

  • A fi “bun cetăţean” (chiar botezat ortodox) în relaţia cu familia, rudele, pretenii, vecinii, şefii, dar fără a crede în Dumnezeu.
  • A fi “instruit”, “învăţat”, “cult”, “savant”, “erou al neamului”, “binefăcător al societăţii”, “luptător pentru fericirea omenirii”, dar nu pentru Hristos, Evanghelie şi Biserică.
  • A fi “om de treabă”, “educat”, “cinstit”, “onest”, “serios”, “riguros şi metodic”, “harnic şi priceput”, “bun gospodar acasă şi la serviciu”, “curat şi ireproşabil în toate”, dar fără să te preocupe Hristos, Biserica, mîntuirea.
  • A fi “corect”, “punctual”, “elegant”, “manierat” şi “respectuos” cu tot omul, dar fără a te smeri, considerîndu-te om cu păcate, vinovat de multe răutăţi şi crezînd în Hristos.
  • A nu fi deloc credincios, nici măcar cît păgînii, crezînd că nu există decît ceea ce se vede, se aude, se gustă, se pipăie, căzînd aşadar în animalitate.

PĂCATE CARE SÎNT IERTATE PRIN SPOVEDANIE, DAR NE OPRESC DE LA ÎMPĂRTĂŞANIE

 

  1. Lipsa rugăciunii zilnice.
  2. Lipsa postului de miercuri şi vineri.
  3. Nepostirea în cele patru posturi de peste an.
  4. Lipsirea de la slujbele Bisericii.
  5. Scandaluri, bătăi, violenţă. Lovirea părinţilor.
  6. Fumatul şi beţia.
  7. Ceartă/ură veche, stăruitoare.
  8. Mărturia mincinoasă.
  9. Mutilări (automutilări), crime.
  10. Dorinţa de sinucidere.
  11. Responsabilitate morală pentru sinuciderea cuiva.
  12. Credinţa că te poţi mîntui şi fără Hristos, Maica Domnului, Sfinţii Îngeri, icoane, Evanghelie, într-un cuvînt, fără Biserica Ortodoxă.
  13. Necredinţa şi îndoiala în credinţă.
  14. Reaua-credinţă, care pune la îndoială predania Bisericii Ortodoxe.
  15. Lipsa Botezului ortodox (fără acesta nu poate fi nici spovedit, nici împărtăşit).
  16. Trecerea la altă credinţă.
  17. Vrăjitorie, fermecătorie, ghicitorie şi căutarea lor.
  18. Credinţa în horoscop, zodiac, astrologie etc. Practicile vrăjitoreşti şi magice, atît “populare”, cît şi: bioenergia, radiestezia, yoga, spiritismul, meditaţia transcendentală, zen-budismul, dianetica, parapsihologia, hipnoza, precum şi consultarea celor care le săvîrşesc.
  19. Port de amulete, talismane (cuarţuri, cristale, şnururi, brăţări), protectoare, vindecătoare.
  20. Jocuri de noroc: robingo, loto, loz în plic, ruletă, bridge, wist, remi, table, cărţi, zaruri şi jocuri mecanice. Şi jocuri sportive: biliard, popice şi celelalte.
  21. Lipsa desei spovedanii, spovedania nesinceră, incompletă (ascunzînd mai ales păcatele trupeşti ruşinoase).
  22. Vizionarea filmelor/spectacolelor erotice/horror/terror.
  23. Masturbarea.
  24. Perversiuni sexuale (relaţii orale/anale).
  25. Pedofilie/homosexualitate.
  26. Relaţii sexuale fără a fi cununat în Biserica Ortodoxă.
  27. Relaţii sexuale cu rudenii după trup şi după duh.
  28. Relaţii sexuale cu animale.
  29. Folosirea diferitelor metode contraceptive: anticoncepţionale, leacuri, băi, păzire, calendar, sterilet, avort, prezervative etc.
  30. Copilul mort nebotezat din negrija părinţilor.
  31. Relaţii conjugale în posturile mici şi mari, în duminici şi sărbători.
  32. Ocupaţie care se împotriveşte vieţii ortodoxe: bar, casă de amanet, bordel, sex-shop, strip-tease, anchetator la poliţie, executor judecătoresc etc.
  33. Actorie, muzică, dans; participare/organizare de spectacole şi emisiuni distractive etc. (regie, coregrafie, scenografie).
    Căci: “Sfinţii Apostoli afurisesc pe lirişti, pe viorişti, pe jucători şi pe toţi cîntătorii din organe, zicînd în aşezămintele lor: «Dacă vreun bărbat sau vreo femeie care a fost începător de jocuri va veni la credinţă, sau jucător, sau luptător în privelişte, sau din cei ce cîntă din fluier, sau chitaragiu, sau viorist, sau învăţător de jocuri, ori să înceteze, sau, de nu, să se lepede» (Cart. 8, Cap. 32), adică să fie îndepărtaţi din Biserică“ (Sfîntul Nicodim Aghioritul, în Hristoitia).
  34. Sportul. (care vine din şi naşte grija faţă de trup, stimularea curviei, a părerii de sine, a trufiei succesului şi a cîştigului, riscul sinuciderii în cazul sporturilor extreme: curse diverse, paraşutism, alpinism, speologie, cascadorie etc.).
  35. Colportaj de publicaţii sectare, eretice, pornografice.
  36. Afaceri necurate, din care au rămas oameni înşelaţi, pe drumuri, în temniţă.
  37. Favorizare/îndemn la divorţ/avort.
  38. Furt (de la oameni, ori din biserică).
  39. Neparticiparea (morală, materială) la nevoile (sărăcia, boala) părinţilor.
  40. Neglijarea nevoilor materiale ale familiei.
  41. Trafic cu droguri, femei, arme.
  42. Neimplicarea copiilor în viaţa ortodoxă, lipsa exemplului cu fapta şi cu cuvîntul.
  43. Participarea le experienţe genetice sau de schimbare a sexului.
  44. Răpire/sechestrare de persoane.
  45. Politică anarhistă, apostată, antiortodoxă.
  46. Profanare de biserici, troiţe, morminte.

Toate acestea duc la oprirea de la Sfînta împărtăşanie, cu canonisire, între 1 şi 15 ani (care se adună!).

ORICARE DIN PĂCATELE SPOVEDITE ŞI IERTATE, DACĂ SE REPETĂ, SE SPUN DIN NOU LA SPOVEDANIE, PRIMIND UN NOU CANON.

 

CE TREBUIE SĂ CEREM ÎNTR-UN POMELNIC

 

  1. Păstrarea credinţei ortodoxe, curaj în apărarea credinţei, neţinînd seama de ameninţări sau avantaje. Puterea de a săvîrşi fapte ortodoxe.
  2. Venirea la credinţă a neortodocşilor (păgîni, Iudei şi eretici creştini: papistaşi, protestanţi şi neo-protestanţi).
  3. Răbdarea necazurilor şi a celor ce ni le fac.
  4. Răbdare în boală, sărăcie, lipsă.
  5. Mulţumiri lui Hristos în necazuri, căci necazurile ne smeresc.
  6. Sănătate în Hristos.
  7. Cunoaşterea păcatelor proprii.
  8. Izbăvire de patimi.
  9. Milă şi iertare de la Hristos a păcatelor şi greşelilor noastre.
  10. Milă şi iertare de la Hristos pentru duşmanii noştri.
  11. Căsătorie spre vieţuire ortodoxă (între oameni iubitori de Hristos).
  12. Ajutorul lui Dumnezeu într-o muncă plăcută lui Hristos.
  13. Alte cereri de folos spre mîntuire.

 

NU CEREM:

  1. Moartea duşmanilor, pedepsirea celor ce ne-au supărat, umilit, înşelat etc.
  2. Bucurii trupeşti: satisfacţii, bogăţie, belşug, avansări.
  3. Succese, cîştiguri la jocuri, concursuri şi olimpiade şi noroc în viaţă.
  4. Sănătate cu orice preţ, neştiind că boala fără răzvrătire poate aduce mîntuire.
  5. Puteri supraomeneşti, paranormale: minuni, vedenii (arătări, lumini, mirosuri) “spirituale” – pentru bucurie trupească.
  6. Ajutor de la Hristos în toate dorinţele.
  7. Alte cereri după mintea lumii, cum ar fi “pacea între popoare”, împăcarea tuturor Bisericilor şi religiilor etc.

 

Cererile să nu calce poruncile Evangheliei şi ale Bisericii.

Regretatul Antonie Iorgovan despre masonerie

 

 

q

 

e

 

r

 

t

 

y

 

w

Alt exemplu asemanator de cancer galopant este cazul Svetlana Mihaela Tanasă, care a murit ca Maica Heruvima de la Paltin, manastirea de maici a sfintiei sale Justin Parvu.

https://oanazgrn.wordpress.com/2017/01/18/sfanta-mucenita-heruvima-de-la-petru-voda-savarsita-la-venirea-arhanghelilor-18-ani-de-la-plecarea-la-ceruri/

 

 

 

 

 

 

 

Celor ce în mod conştient se află în comuniune cu ereticii, anatema

 

O cuvântare a Părintelui Adrian Făgeteanu vorbind despre Patriarhul Daniel la Mânăstirea Lainici, in aprilie 2008:
‘’Până-n prezent, niciodată Biserica noastră n-a fost condusă de eretici. Deci erezia Patriarhului Daniel ne duce pe toţi la dezastru… Dacă ascultăm de el, nimeni nu se va mântui. Aţi înţeles? De toate păcatele te poţi pocăi, de erezie nu.

Când eram elev de liceu, la Aron Pumnul, la Cernăuţi, a venit în piaţa din Cernăuţi cel mai mare erou … care se numea Grigore Cantacuzino. Erou, erou. Care a scăpat armata română dintr-o încercuire, când trebuia să fie omorâţi toţi şi i s-a pus întrebarea: „Dacă se va mai întâmpla aşa o încercuire din care nu poţi să ieşi cum ai ieşit, ce faci?” (răspunsul) „Comand armata română în genunchi, numai Dumnezeu ne poate ajuta, noi nu avem nicio salvare”.
Eu vă dau următorul sfat: să nu bravaţi! Ce înseamnă „a brava”? Să spui ca Apostolul Petru „Doamne, dacă toţi Te vor părăsi, eu nu”, Dumnezeu ce i-a răspuns: „Nu va cânta cocoşul a doua oară şi te vei lepăda de mine de trei ori”. Ci să spui cu smerenie „Binecuvântate Doamne, învaţă-mă; Stăpâne, înţelepţeşte-mă să înţeleg; Binecuvântate Sfinte, luminează-mă! Doamne Dumnezeul nostru, Tu învaţă-mă, înţelepţeşte-mă, întăreşte-mă să nu Te părăsesc şi să rămân cu Tine şi cu Biserica strămoşească, Biserica Ortodoxă, să nu trec la erezia Patriarhului”. E clar?
„Dacă nu ceri de la Dumnezeu să te întărească, să te lumineze, degeaba îţi spune cineva verbal şi să te apuci tu singur să faci ceva. „Doamne, Tu învaţă-mă, înţelepţeşte-mă, luminează-mă şi întăreşte-mă, ajută-mă, să nu Te părăsesc, să rămân în ortodoxie, să nu mă las păcălit de acest diavol care e Patriarhul ecumenismului”.

 

Mărturie

 

Moșii și strămoșii mei

Și Apostolul Andrei

Mi-au lăsat ca Hrană vie

Numai Sfânta Liturghie.

 

Mi-au sădit în suflet Rai

Și mi-au spus cu dulce grai

Să mă-nchin ca rob, supus

Doar la Domnul Sfânt, Iisus.

 

În haina smereniei

Și a milosteniei

Cu puterea dragostei

Și cu mila Precistei.

 

Noi avem pe frunte pus

Mirul Domnului Iisus

Avem Ruga, avem Crezul

Și Agheazma și Botezul.

 

Avem rodul copt in vie

Pentru Sfânta Liturgie

Grâul și frământătura

Din care facem prescura

 

Avem semn al Biruinței

Crucea grea a suferinței,

Mucenici avem o oaste

In pământul plin de moaște.

 

Și când timpul va veni

Doamne, Te-oi mărturisi

Și te voi urma pe tine

Brâncovene Constantine.

 

N-am să vreau să mor vândut

Îngerului ce-a căzut

Mai bine să mor ca tine,

Mucenice, Constantine!

 

 

 

Sursa:

http://www.glasulstramosesc.ro

 

Martirii

 

Aiud, Pitesti sau Gherla,

Golgota românească

Ce-a răstignit în sine, ai noştri dragi părinţi

Cuptoru-n care focul a oţelit metalul,

Vărsând din a sa gură şi Mucenici şi Sfinţi.

 

Din beciuri zăvorâte şi pline de duhoare

Făcut-aţi sfinte altare pe care să jertfiţi

Şi sufletul şi trupul şi ultima suflare

Murit-aţi pentru lume, ca-n Domnul să trăiţi.

 

Cu sângele spălat-aţi mulţime de păcate

Pe care neamul nostru din moşi strămoşi le-a strans,

Aţi fost aleşi să duceţi o cruce pân’ la moarte

Doar îngerii din ceruri şi mamele v-au plans.

 

În bezna disperării şi-a chinurilor grele

Răzbit-a ca o rază, nădejdea în Iisus

Şi mucegaiul umed, schimbatu-sa în stele,

Pe care Prea Înaltul pe frunte vi le-a pus.

 

Din mlaştina durerii, crescut-au spre Lumină,

Cu lujere firave, frumoase flori de crin,

Din glod hidos se-nalţă o aură divină

Ce-acopera durerea şi greul lor suspin.

 

Trăit-aţi fericirea în suferinţă adâncă

Încătuşaţi în lanţuri, înfometaţi şi goi

Şi dragă v-a fost crucea ce către cer vă urcă

Prin voi trăim noi astăzi, şi voi trăiţi prin noi.

 

Sursa:

http://www.glasulstramosesc.ro

 

Apostazia

 

Te rog, dragă România
Să nu vinzi Ortodoxia
Să ţii Soboarele Sfinte
Dogmele nemăsluite
Şi să nu ai părtășie
Cu cei ce-s în erezie
De ecumenişti să fugi
Că-s a diavolului slugi
Fugi de cei ce fac „sinoade”
Ca Biserica s-o prade
Fugi de cei ce în „tăcere”
Privesc la turmă cum piere
Fugi de cei ce par „smeriți”
Şi vând oile pe-arginți
Au vândut Ortodoxia
Și cu ea și România
Cei ce-n Creta au semnat
De Hristos s-au lepădat
Şi doresc ca şi pe noi
Să ne-arunce în noroi
Şi de vrem să nu pierim
Din mijlocul lor să ieşim
Să nu fim „ascultători”
De Ierarhii trădători
Biserica e acum
La cei alungaţi în drum
Pentru-a lor mărturisire
Şi-ntrerupta pomenire
Sfinţii mereu au luptat
Adevăru’au apărat
Azi n-avem deloc Păstori
Ci doar câţiva râvnitori
Cândva, doar unul lupta
El era Biserica
Era singur luptătorul
Maxim Mărturisitorul
Iar azi, chiar de sunt câţiva,
Aceştia-s Biserica.
Te rog, dragă Românie
Smulge-te din erezie!!!
Sursa:

”Răzvrătiţii” ortodocşi

 

Aproape Ierarhii toţi
Ne consideră „zeloţi”
Pe cei ce cu acrivie
Stăm tari în Ortodoxie.
Cei de azi ecumenişti
Ne spun că suntem „stilişti”
Că nu ne supunem lor
Tâlhărescului Sobor
Ierarhii cei „azimiţi”
Ne acuză de „răzvrătiţi”
Că nu facem „ascultare”
De un aşa „Sinod Mare”
Spun că Sfinţii au greşit
Căci eretici n-au iubit
Şi prin al lor iubirism
Au căzut în sincretism
La sinod ei fac complot
De Hristos zic că-i „zelot”
Şi de toţi Sfinţii Părinţi
C-au fost nişte „răzvrătiţi”
Însă va ierta Hristos
Pe tot omul păcătos
Iar pe cei ce-L vor huli
Sigur îi va pedepsi.
Sursa

Inima în Marele Post

 

Cea dintâi săptămână

„Fiule, dă-mi inima ta!, zis-a Domnul” /Pilde 23:26/

1. Mai presus de toate gândeşte-te la Dumnezeu, căci şi Dumnezeu se gândeşte la tine mai presus de toate. Precum păstorul se gândeşte la oaia cea rătăcită mai mult decât la întreaga turmă, aşa şi Dumnezeul tău se gândeşte la tine, care te pierzi în păcat, mai mult decât la toţi îngerii din ceruri.

2. A cugeta la Dumnezeu nu înseamnă a cerceta fiinţa lui Dumnezeu, ci înseamnă a cerceta şi a afla ce aşteaptă Dumnezeu de la om.

3. Cel ce cumpără nuci nu caută la coajă, ci la miez. La fel şi cel ce cumpără ouă. Şi aşijderea cu nenumărate lucruri din lume, oamenii le caută pe cele nevăzute şi nu pe cele văzute. Şi Dumnezeul tău caută la tine după inimă. Prin coaja cea trupească, El priveşte în miezul tău, în inima ta, şi caută la inima ta. Fiul meu, dă-I inima ta!

4. În inimă, Ziditorul a pus temelia vieţii. În inimă viaţa se zămisleşte, purcede, creşte şi se îndreaptă spre mormânt şi dincolo de mormânt. Oare cât preţuieşte omul despre care toţi spun: e deştept, dar nu are inimă? Dumnezeu nu va cere de la el deşteptăciune, ci inimă. Căci s-a zis: „ce este nebun al lui Dumnezeu, mai înţelept decât oamenii este.” /I Cor. 1:25/

5. Sau cât preţuieşte omul despre care se spune: e bogat, dar nu are inimă? Oare îşi va duce bogăţia în cealaltă lume şi o va dărui Celui a cărui vistierie sunt pământul şi cerul, şi soarele şi stelele şi toate împărăţiile ştiute şi neştiute?

6. Sau ce-i ajută omului puterea şi frumuseţea cea trupească? Oare nu întâlnim zilnic pe cei ce în tinereţi erau puternici şi frumoşi, iar acum, gârboviţi şi traşi, se sprijină ori în baston, ori de mâna cuiva? Multora, puterea şi frumuseţea trupească le-a slujit, din nefericire, la putrezirea inimii înainte de putrezirea pielii şi oaselor.

7. Fericiţi sunt cei ce din tinereţe nu s-au îndrăgostit de nici o frumuseţe trecătoare şi muritoare, ci de Ziditorul lor, a cărui putere nu slăbeşte şi a cărui frumuseţe nu piere! La dragostea lor, Dumnezeu va răspunde cu dragoste însutită, şi inima lor Dumnezeu o va rândui lângă inima Sa.

8. Postul înseamnă slăbirea legăturii inimii cu lumea şi întărirea legăturii inimii cu Dumnezeu. Aminteşte-ţi şi cugetă la aceasta în cea dintâi săptămână a Marelui Post.

9. Întărirea legăturii cu Dumnezeu aduce bucurie in inimă. De aceea se citeşte la începutul Postului din cărţile bisericeşti: „Iată, a venit veselitoarea vreme a postului!”

10. Aminteşte-ţi numele acelor mărimi duhovniceşti care, cu postul, au slăbit legăturile lor cu lumea şi au întărit legăturile cu Dumnezeul cel Viu – Sfinţii Antonie, Pavel, Efthimie, Avxentie, Avramie, Savva, Visarion, Vitalie, Gherasim, Chiriac, Zosima, Hariton, Efrem, Arsenie, Carion, Zaharia, Savva cel Sfinţit, Simeon şi Alipie Stâlpnicii, Onufrie, Pahomie, Petru şi Athanasie Athoniţii, şi cei dimpreună cu dânşii.

11. Aminteşte-ţi şi de Dumnezeu purtătoarele fecioare şi femei, a căror inimi au fost umplute de dragoste către Hristos – Sfintele Thecla, Xenia, Evpraxia, Anastasia, Matrona, Sara, Maria Eghipteanca, Pelaghia, Thaisia, Theodula, Vasilisa şi cele dimpreună cu ele.

12. Dacă îţi sunt departe după loc sau după vreme, atunci aminteşte-ţi de acele slăvite nume din neamul tău – Sfânta Parascheva, Sfântul Sava, slava Serbiei, Sfinţii Ioannichie de la Devici, Petru de la Korişa, Vasilie al Ostrogului, Prohor, Gavriil, Ioachim, Ioann al Rilei, Naum al Ohridei, Nectarie al Bitoliei şi mulţi, mulţi alţii care cu postul au sfinţit trupurile lor şi cu rugăciunea au sfinţit ţara în care vieţuieşti.

13. Ei toţi acelaşi glas au auzit: „Fiule, dă-mi inima ta!” Acelui glas au răspuns şi inima lor întru totul au dat-o Dumnezeului şi Ziditorului lor.

 

Sursa:

http://axa.info.ro

 

Sf. Nicolae Velimirovici: De ce se aprinde candelă înaintea icoanelor?

 

În primul rând, deoarece credinţa noastră e lumină. Hristos a zis: Eu sunt lumina lumii. Lumina candelei ne aduce aminte de lumina cu care Hristos luminează sufletele noastre.

În al doilea rând, ca să ne aducă aminte de caracterul luminos al sfântului în faţa căruia aprindem candela – fiindcă sfinţii sunt numiţi fii ai luminii.

În al treilea rând, ca să ne slujească drept mustrare pentru faptele noastre întunecate şi pentru gândurile şi dorinţele noastre rele, şi să ne cheme la calea sfinţeniei evanghelice, ca astfel să ne ostenim cu râvnă pentru a împlini porunca Mântuitorului: aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă lucrurile voastre cele bune.

În al patrulea rând, ca să aducem o mică jertfă lui Dumnezeu, Care a jertfit totul pentru noi. Un mic semn al marii noastre recunoştinţe şi luminoasei noastre dragoste pentru Cel de la Care cerem în rugăciune şi viaţă şi sănătate şi mântuire şi tot ce ne poate da numai nemărginita dragoste cerească.

În al cincilea rând, ca să fie o sperietoare pentru puterile cele rele, care năvălesc uneori asupra noastră şi la rugăciune şi ne abat gândurile de la Făcătorul nostru – fiindcă puterile cele rele iubesc întunericul şi fug de orice lumină, mai ales de cea care este închinată lui Dumnezeu şi sfinţilor Lui.

În al şaselea rând, ca să ne dea imbold la ardere de sine. Precum untdelemnul şi fitilul ard în candelă, supuse voii noastre, aşa să ardă şi sufletele noastre cu flacăra dragostei în toate pătimirile, supuse totdeauna voii lui Dumnezeu.

În al şaptelea rând, ca să ne înveţe că după cum candela nu poate să se aprindă fără mâna noastră, nici inima noastră, această candelă lăuntrică a noastră, nu poate Să se aprindă fără sfântul foc al harului Dumnezeiesc, chiar dacă ar fi plină cu toate virtuţile – fiindcă toate virtuţile noastre sunt ca un combustibil, iar de la Dumnezeu este focul ce le aprinde.

***

Rugăciune la aprinderea candelei.

Prea Sfântă şi Înaltă Treime, primeşte dragostea mea înaintea ta şi arde în focul Dumnezeirii Tale fărădelegile mele şi şterge mulţimea răutăţilor mele şi dă-le îngropării şi uitării Tale, Doamne. Amin!

Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, fă bine primită lumina darului meu şi o du înaintea Fiului şi Dumnezeulului nostru pentru iertarea păcatelor noastre! Amin!

 

Sursa:

http://ruga.ro

 

Despre solidaritate

 

Tolstoi scrie ca ne luam manusi cu degete crezand ca daca separam degetele si le incalzim pe fiecare in parte, le facem un mare bine. Dar ca ele tot impreuna se incalzesc cel mai bine… Oricat de mare inventie ni s-ar parea manusile cu degete, cand ni se face foarte frig ne scoatem degetele din manusa si le strangem bine laolalta ca sa le incalzim.

Cele scrise mai sus pot fi foarte bine motivul pentru care asistenta sociala este o profesie profund umana. Da, este dureros de artificial faptul ca societatea trebuie sa desemneze oameni special platiti si instruiti sa se ingrijeasca de destinele altor oameni, straini lor, pe care familiile nu mai pot sau nu mai vor sa ii iubeasca si sa ii adaposteasca de urgiile vietii. De la Dumneze ar trebui ca mama si tata si fratele si sora si unchiul sau macar prietenul si vecinul sa isi rupa bucurosi de la gura sau sa isi ia din timp pentru ca semenul cu care au crescut alaturi, sa aiba un trai mai bun si mai ales sa fie iubit, sa nu fie singur. Dar este chemarea noastra sa nu plangem decat o clipa pentru ca viata este asa cum este si mai apoi, cu toata promptitudinea, sa ne aruncam din nou in ea si sa platim pretul uitarii de sine.

In Imparatia lui Dumnezeu suntem toti frati. Asa cum nu as putea dormi linistit, asa cum nu as putea petrece daca m-ar roade suferinta, asa nu pot dormi si nu pot petrece cand pe tine te roade suferinta. Plang lacrimile tale, sufar cand viata te zdrobeste, cred si ma rog in locul tau cand iti piere vocea, iti dau mainile mele sa iti imbraci si sa iti mangai copiii atunci cand ai obosit.

Traim aceeasi viata, de la acelasi Tata. Adevarata nenorocire incepe cand nu mai platim pretul, nu mai purtam povara slavei si ne intoarcem spatele spre cel de langa noi ca sa ne conservam puterile. Dar niciodata nu ne vom odihni si nu ne vom bucura pe deplin daca bunastarea noastra va convietui cu nenorocirea altuia. Suntem un trup. Ne leaga mult mai multe decat ne despart, iar fericirea nu este niciodata individuala.

Asistenti sociali sau nu, tineri sau nu, trebuie cu totii sa ne incingem stergarul si sa ne spalam picioarele. Sunt atatia nebagati in seama, atatia oameni invizibili care se scurg pe langa noi, singuri, duruti, neiubiti. Sa nu ne chircim, sa ne daruim cu generozitate, fara sa facem contabilitati. In iubire nu este exces. Sa ne fereasca Dumnezeu de clipa in care am putea decide ca iubirea este o pierdere. Iubirea isi este siesi rasplata.

Asa cum cine se ridica de la rugaciune este un om mai bun si astfel ruga i-a fost ascultata, asa si cine iubeste seamana mai intim cu Tatal si se poate odihni in singura identitate care umple inima pe deplin.

Asa sa ne ajute Dumnezeu!

 

Sursa:

Revista Immanuel

Izvor slavit

 

Izvor slavit tasnit prin lupte,

De-adanc dinspre parinri sarmani

Ai curs cu jertfe ne-ntrerupte

Prin razvratiri si-ntre dusmani.

 

Tu n-ai aflat croita Calea,

Ci singur ai trudit ne-nfrant

Si indelung sa curati Valea

Pe care-a curs Trecutul Sfant.

 

Dorim cu unde-mbelsugate

In cantec clar sa curgi frumos,

Umpland campii nemasurate

Cu dulce rod pentru Hristos.

 

In ziua Lui cea Stralucita,

Cand va veni marit, Iisus,

Cu toata slujba ta-mplinita

Sa mergi la Slava Lui de Sus.

 

Traian Dorz

 

Sfantul Vasile Novicov- Despre lepadarea de Hristos

 

Sfântul Mărturisitor a cărui fotografii sângerează şi izvorăsc mir, ne avertiza cu îndrăzneală că, codul de identificare din 13 cifre ce se află în buletine, paşapoarte, poliţe – este lepădare de Hristos.

 

Din viaţa Sfântului Ioan Evanghelistul

 

Despre cele ce a lucrat Chinops vrăjitorul, minunile făcute de dânsul cu farmecele lui. Asemenea va face şi Antihrist în vremea împărăţiei sale.

 

ÎN vremea când propovăduia Sfântul Ioan Evanghelistul în Ostrovul Pergamului, era un vrăjitor cu numele Chinops, care de mulţi ani petrecea în pustie cu duhurile necurate.

Şi toţi oamenii din ostrovul acela îl aveau ca pe un Dumnezeu, pentru nălucirile pe care le făcea. Jertfitorii, care slujeau lui Apolon, erau foarte nemulţumiţi asupra Sfântului Ioan, pentru că a risipit capiştea acestui idol, cu puterea lui Dumnezeu, şi pe toţi oamenii i-a întors la învăţătura Bisericii Ortodoxe, învăţându-i în numele lui Iisus Hristos.
Deci, aceşti jertfitori s-au dus la Chinops şi i s-au jeluit împotriva Sfântului Ioan, rugându-l pe el ca să vină să-i răzbune pentru necinstea dumnezeilor lor. Dar Chinops n-a vrut să meargă în cetate. Apoi mai mulţi cetăţeni l-au rugat. El tot nu a vrut, însă le-a făgăduit că va trimite un înger viclean (drac) în casa lui Miron, unde locuia Sfântul Ioan, ca să-i ia
sufletul lui şi să-l dea judecăţii veşnice. Deci, a doua zi, a trimis un diavol mai mare din cei vicleni, poruncindu-i ca să aducă la dânsul sufletul Sfântului Ioan.
Mergând diavolul în casa lui Miron, a stat deoparte. Ştiind Sfântul Ioan de venirea lui i-a zis: „Îţi poruncesc ţie în Numele lui Hristos ca să nu pleci din locul acesta, până ce nu
îmi vei spune de ce ai venit la mine.” Şi fiind legat diavolul, cu cuvântul lui Ioan, a zis: „Jertfitorii lui Apolon au mers la Chinops şi l-au rugat ca să meargă el în cetate (ostrov) ca să aducă asupra ta moarte, iar el nu a voit, zicând: «Mulţi ani am stat în locul acesta neieşind şi acum oare să mă ostenesc pentru acel om prost şi de nimica? Duceţi-vă în calea voastră şi dimineaţă eu voi trimite pe un înger de al meu (drac) ca să ia sufletul lui şi îl va aduce la mine, iar eu îl voi da judecăţii veşnice.»”
Şi a mai zis Sfântul Ioan către drac: „Dar te-a mai trimis pe tine vreodată să iei suflet omenesc şi să-l aduci la dânsul?” Şi i-a răspuns: „Am fost trimis de-am omorât, dar
suflet n-am putut lua.” Şi l-a întrebat Sfântul Ioan: „Dar pentru ce îl asculţi pe dânsul?”

Şi i-a răspuns cel viclean: „Toată puterea satanei în dânsul este şi ne ascultă pe noi Chinops şi noi pe el.” Apoi i-a zis Sfântul Ioan: „Apostolul lui Iisus Hristos, îţi porunceşte ţie, duhule viclean, ca să nu mai intri în locuinţele oamenilor şi nici să nu te mai întorci la Chinops, ci, afară din ostrovul acesta, să ieşi şi să te munceşti.”

Şi îndată a ieşit spurcatul din ostrov. Şi văzând Chinops că nu i s-a mai întors dracul, a trimis pe altul, dar şi acela a pătimit la fel. Apoi a trimes pe alţi doi diavoli, dar le-a poruncit ca unul să intre la Ioan, iar altul să stea afară, să asculte şi să îi aducă lui răspuns.
Deci, intrând unul din diavoli la Sfântul Ioan, a pătimit ca şi cei dinaintea lui, iar cel care era afară, văzând chinul tovarăşului său, a fugit la Chinops şi ceea ce văzuse i-a spus.
Deci, auzind Chinops s-a umplut de mânie pentru aceasta, şi luând toată mulţimea drăcească, a mers în cetate şi sau bucurat mulţi cetăţeni văzând pe Chinops, şi mergeau de i se închinau lui. Şi văzând el că Ioan învăţa poporul, s-a umplut de multă mânie şi a zis către toţi: „O, oameni orbi care aţi rătăcit de la calea adevărului, ascultaţi-mă pe mine; de este drept Ioan şi de sunt drepte cele grăite de dânsul, să vorbească cu mine şi să facă acele feluri de minuni pe care şi eu le voi face, şi veţi vedea cine este mai mare între noi, Ioan sau eu? De va fi mai mare Ioan voi crede şi eu pe cele spuse şi făcute de dânsul.”
Deci, luând Chinops pe un tânăr i-a zis lui: „Tânărule, este viu tatăl tău?” Şi i-a răspuns lui tânărul: „A murit.” Şi l-a întrebat Chinops: „Dar cu ce moarte a murit?”. Iar tânărul a zis:
„Corăbier a fost şi spărgându-se corabia s-a înecat în mare.”
Atunci a zis Chinops către Ioan: „Acum să-ţi arăţi puterea ta, Ioane, ca să vedem cele zise de tine şi să pui pe tatăl viu, înaintea fiului său.” Iar Ioan a zis: „Nu m-a trimis pe mine
Hristos ca să ridic pe cei morţi din mare, ci pe oamenii cei amăgiţi să-i învăţ.” Şi a zis Chinops oamenilor: „Măcar acum să mă credeţi pe mine că înşelător este Ioan şi că vă amăgeşte pe voi. Prindeţi-l pe el şi-l ţineţi până ce voi scoate pe tatăl copilului viu.”

Şi mulţimea l-a ţinut pe Ioan.
Apoi şi-a întins mâinile Chinops şi a plesnit cu ele şi a lovit marea, toţi temându-se, apoi făcându-se nevăzut din locul acela, oamenii cei de pe mal ridicau glasurile lor şi ziceau:
„Mare eşti Chinopse.” Şi a ieşit Chinops din mare, ţinând pe tatăl copilului viu şi toţi s-au mirat. Şi a zis tânărului: „Oare este acesta tatăl tău?” Şi a răspuns tânărul: „Aşa, doamne,” şi sau închinat toţi lui Chinops. Atunci căutând lumea să-l ucidă pe Ioan, Chinops i-a oprit pe ei şi a zis: „Când veţi vedea cele mai mari decât acestea atunci să fie muncit.”

Şi chemând pe alt om i-a zis lui: „Ai avut tu fiu?”

Iar acela a răspuns: „Da, doamne, dar din zavistie l-a ucis pe el un oarecare.” Şi îndată a strigat Chinops, chemând pe nume pe ucigaş şi pe cel ucis, şi amândoi au stat de faţă. Atunci a zis Chinops omului aceluia: „Oare acesta este fiul tău şi acesta este ucigaşul lui?” Şi a zis omul: „Aşa, doamne!” Şi a zis Chinops lui Ioan: „Ce te minunezi  Ioane?

Iar Ioan a răspuns: „Eu de aceasta nu mă minunez.”
Atunci a zis Chinops: „Şi mai mari decât acestea vei vedea şi atunci şi mai mult te vei minuna şi nu vei muri până ce nu te voi înfricoşa pe tine cu semnele.” Atunci a răspuns Ioan lui Chinops: „Semnele tale degrabă se vor strica.” Auzind mulţimile un cuvânt ca acesta, s-au repezit asupra Sfântului Ioan şi l-au bătut până când au considerat că a murit.
Şi a zis vrăjitorul Chinops: „Lăsaţi-l neîngropat ca păsările cerului să-l mănânce pe el,” apoi s-au dus toţi din acel loc bucurându-se împreună cu Chinops.
După aceea auzind Chinops că Ioan învaţă în locul care se numea „Aruncarea de pietre” a chemat pe un diavol cu ajutorul căruia făcea vrăjile şi mergând acolo unde era Sfântul
Ioan i-a zis lui: „Mă gândesc că mai multă ruşine şi înfruntare să îţi fac ţie că pentru aceasta te-am lăsat viu, să vii deci la malul mării şi vei vedea slava mea şi te vei ruşina.”

Şi mergeau după Chinops trei diavoli care li se păreau mulţimii că sunt
oameni înviaţi din morţi. Apoi lovind tare şi plesnind cu mâinile s-a aruncat în
mare şi s-a făcut nevăzut în ochii tuturor. Atunci mulţimea de pe mal a strigat: „Mare eşti Chinopse şi nu este altul mai mare decât tine!”
Atunci a poruncit Ioan celor trei diavoli care luaseră chip de oameni să stea pe loc şi să nu se ducă după dânsul. Şi sa rugat Sfântul Ioan Domnului ca să nu-l mai socotească printre
cei vii pe Chinops, şi aşa a fost. Pentru că pe neaşteptate s-a tulburat marea şi fierbea cu valuri mari şi n-a mai ieşit Chinops din mare, rămânând acolo în adâncul apelor după cum şi Faraon, când s-a afundat în apă la trecerea prin Marea Roşie.
Iar diavolilor acelora, pe care mulţimea îi considera că sunt oameni înviaţi din morţi, le-a zis Sfântul Ioan: „În Numele lui Iisus Hristos, Celui răstignit şi a treia zi înviat, vă poruncesc să ieşiţi din ostrovul acesta,” iar ei îndată s-au făcut nevăzuţi.
Mulţimea de oameni stăruia tot aşteptând să iasă Chinops din mare, trei zile şi trei nopţi pe nisipul mării răbdând de foame, de sete şi arşiţa soarelui. Iar cei mai mulţi dintre ei au slăbit şi zăceau fără de glas, dintre care trei copii au murit.
Milostivindu-se Sfântul Ioan s-a rugat pentru mântuirea lor şi mult vorbindu-le despre credinţă, a înviat pe copiii lor şi a tămăduit pe bolnavi.
Apoi toţi, apropiindu-se de Domnul nostru Iisus Hristos, s-au botezat şi s-au întors la casele lor slăvind şi lăudând pe Mântuitorul Hristos.
Aşa va face şi Antihrist tot felul de minuni, ba şi mai mari are să facă decât Chinops, însutit şi înmiit, cu vrăjile şi cu farmecele lui. Că toată puterea satanei i se va da lui, ca să facă
orice, pentru a înşela pe oricine, iar dacă va fi cu putinţă şi pe cei aleşi.

” Dumnezeu sa-ti ajute sa poti inchide usile!”

 

Un elev terminase liceul si se pregatea a-si continua studiile int-un oras mare.

-Dumnezeu sa-ti ajute, dragul meu nepot, sa poti inchide usile! ii zise, la despartire, bunica sa.

-Ce usi, bunica draga? Doar n-o sa ma fac portar, acum, dupa ce am terminat liceul?

– Pe unde vei merge, baga de seama sa-ti inchizi mai intai usile urechilor tale! Sa le inchizi fata de toate soaptele si ispitele lui satan!

Sa-ti inchizi apoi usile ochilor tai! Sa nu citesti carti rele, pline de otrava, si sa nu te duci nicaieri unde inima ta se poate otravi cu privelistea ochilor!

Sa-ti inchizi apoi usa gurii tale, ascultand de sfatul Psalmistului: ” Pune, Doamne, paza gurii mele si usa de ingradire buzelor mele!”, gandindu-te neincetat si la cuvintele Mantuitorului ca pentru orice cuvant nefolositor omul va da seama in Ziua Judecatii.

Si, mai presus de toate, dragul meu, sa-ti inchizi usa inimii tale fata de toate ispitele cele rele! Sa o lasi deschisa numai pentru Domnul!

Asa facand numai bine vei avea.

Sfaturi de la Paisie Aghioritul

 

  • Diavolul a întins trei mreje ca să prindă toată lumea. Pe bogați să-i prindă cu masoneria, pe săraci cu comunismul, iar pe cei care cred cu ecumenismul.
  • Adevărata bucurie se naște din durere. Credința noastră se întărește cu încercările.
  • Când ni se face observație, fie de greșim, fie nu, să cerem iertare și în felul acesta ne smerim și primim Har.
  • Astăzi Evanghelia o dau deoparte, fărădelegea o fac lege, păcatul îl fac modă. Lumea se îndreaptă spre distrugere totală, dar ultimul cuvânt îl are Dumnezeu.
  • Din clipa în care omul crede că nu a greșit, face o mare greșeală.
  • Cineva a spus starețului Paisie ceva nepotrivit care a fost spus de o persoană. Iar Starețul, fără să osândească, a răspuns: „Cine știe cu ce gând a spus?”. Altădată, când i-au spus pățania unui monah, deși cunoștea pricina pățaniei, a spus doar atât: „Cine cunoaște judecățile lui Dumnezeu?”.
  • Cea mai mare încercare prin care trec ceilalți este pentru noi cel mai bun medicament. Eu, orice aș suferi, când mă gândesc cât de mult suferă acești oameni, spun Slavă lui Dumnezeu! Aș fi putut să fiu și eu un paralizat și să nu pot să mă mișc. Ce aș fi făcut atunci? Slavă lui Dumnezeu! Acum sunt ca un împărat.
  • Atunci când Dumnezeu vestește de mai înainte, omul trebuie să ia aminte. Căci dacă omul rămâne nepăsător și se schimbă (în rău), atunci și Dumnezeu Se schimbă. Sfârșitul lucrului prezis de Dumnezeu depinde și de om.
  • Este foarte bine pentru copiii mici să învețe muzică bizantină, deoarece în felul acesta au mintea ocupată și nu se mai gândesc la lucruri deșarte și păcătoase; se sfințesc și slăvesc pe Dumnezeu.
  • Mulți dintre cei care s-au înșelat și diavolul i-a făcut profeți, nu au început de la pocăință și supravegherea de sine, ci urmăreau posturi, privegheri, ca să se sfințească.
  • Am spus cuiva care zicea că monahismul nu este taină, ci numai cununia este taină, că monahismul este una din tainele Bisericii biruitoare, fiindcă trăiește încă de aici viața îngerească.
  • Pătimirile, durerea, rușinea răscumpără iadul; sau așa cum spune Sfântul Isaac, mănâncă iadul.
  • Este foarte bine pentru copiii mici să învețe muzică bizantină, deoarece în felul acesta au mintea ocupată și nu se mai gândesc la lucruri deșarte și păcătoase; se sfințesc și slăvesc pe Dumnezeu.
  • Diavolul nu poate vindeca nici o boală, cum ar fi parkinson. Poate însă să facă bine pe unul care a pătimit din pricina lucrării diavolești.
  • Nu trebuie să dorim plăcerea în rugăciunea noastră, chiar dacă este și duhovnicească. Fiindcă atunci este ca și cum am iubi pe părintele nostru pentru că ne dă caramele și ciocolate. Mai presus de aceasta este pacea.
  • Diavolul, pentru că este întunecat, poate să înțeleagă gândurile întunecate pe care le aduce în mintea noastră. Pe cele luminate nu poate să le înțeleagă și să urmărească gândul nostru.
  • Mulți dintre cei care s-au înșelat și diavolul i-a făcut profeți, nu au început de la pocăință și supravegherea de sine, ci urmăreau posturi, privegheri, ca să se sfințească.
  • Cel care participă la durerea cuiva și îi spune ceva ca să-l mângâie, aceasta este ca o binecuvântare și de multe ori se împlinește.
  • Postul și în general nevoința trebuie să pornească de la o jertfă pe care omul o face pentru dragostea lui Hristos. Diavolul este ars de dragostea noastră pentru Hristos. Cu o asceză seacă nu sporim.
  • Când se vor închide ochii trupești și se vor deschide cei sufletești, vom vedea lucruri care ne vor uimi. În cealaltă viață vom avea multe surprize.
  • În anii ce urmează mulți oameni vor deveni monahi, fiindcă se vor sătura de distracții și vor suferi din pricina golului din sufletul lor. Vor veni la mănăstire și vor face nevoință, posturi, dar nu vor afla nimic pentru că le vor lipsi condițiile necesare. Căci pentru a afla, trebuie să împlinești aceste condiții. Prima este sensibilitatea. Dacă nu ai sensibilitate, vei rămâne la o asceză seacă, orice ai face.
  • Oamenii păcătoși în cealaltă viață vor suferi din pricina dorințelor lor.
  • Viața duhovnicească are nevoie de multă lepădare de sine și mărime de suflet.
  • Lucrurile de temelie sunt smerenia, bunătatea și simplitatea. Bunătate este să cauți să vezi ce-l odihnește pe celălalt, nu ceea ce ne convine nouă. Dumnezeu nu este nedrept; completează după aceea ceea ce noi am cheltuit cu fratele nostru.
  • Astăzi a venit vremea să se împlinească profeția Marelui Antonie: Va veni vremea când oamenii vor înnebuni, iar dacă cineva va fi întreg la minte, îl vor numi nebun. Și aceasta pentru că nu ești ca ei.
  • Epoca noastră este foarte dificilă; creștinii de astăzi trebuie să facă multă răbdare, ca să primească răsplată multă. Mulți Sfinți și-ar fi dorit să trăiască în zilele noastre, ca să aibă o răsplată mai mare.
  • Binecuvântarea prinde atunci când este rostită din inimă. De aceea Isaac a spus lui Isav să-i aducă să mănânce, ca să se desfăteze inima lui, și astfel să-l binecuvinteze.
  • Când cineva este nervos, mai bine este să nu-i vorbești deloc, nici măcar cu bunătate, fiindcă unul ca acesta seamănă cu cel rănit, care nu primește nici măcar o mângâiere, pentru că se irită rănile lui.
  • Nu trebuie să analizăm în amănunțime, dacă cineva spune din simplitate ceva care este din punct de vedere dogmatic nepotrivit. Trebuie să punem gândul cel bun, fiindcă Dumnezeu va judeca în felul Său.
  • Să ai întotdeauna o carte deschisă pe masă, ca să nu găsească diavolul prilej să aducă gânduri.

Cele trei priviri

 

Un om evlavios fu intrebat, odata, cum se face ca el intotdeauna isi pastreaza sangele rece, cu toate necazurile ce le intampina in viata.

-Ei, bine! raspunse el. Sa stii ca totdeauna sunt cu cea mai mare bagare de seama la ochii mei, ca tot raul din lume, ca si binele, patrunde prin simturile omului la inima.

Pentru aceea, in toate diminetile, inainte de a pleca la afaceri, fac urmatoarele trei lucruri:

  • intai, privesc spre cer si-mi aduc aminte ca Acolo, Sus, am cea mai principala afacere si inspre Acela are sa mi se indrepte tinta si silintele mele;
  • al doilea, plec ochii la pamant si ma gandesc de ce putin loc am nevoie pentru a-mi gasi si eu acolo mormantul;
  • in fine, al treilea, privesc de jur-imprejur si ma gandesc la marea multime de oameni care au de patimit si mai rau ca mine.

In chipul acesta, ma mangai de toate suferintele ce le indur si traiesc multumit si cu lumea si cu Dumnezeu.

Urechi mantuite

 

In tarile rasaritului , circula o istorioara veche, plina de inteles si pentru noi, crestinii.

Se spune ca un sfant profet, ajungand in Rai, a vazut pe acolo, intre altele, si o gramada de urechi stranse la un loc.

-Ce inseamna aceasta gramada de urechi? a intrebat profetul pe pazitorul Raiului.

-Acestea sunt urechile oamenilor care au ascultat cu bucurie Cuvantul lui Dumnezeu, dar nu l-au implinit. Urechile care au ascultat, iata, s-au mantuit si au ajuns in Rai, dar stapanii urechilor se chinuiesc acolo jos, in focul iadului! a raspuns pazitorul Raiului.

Numai auzirea Cuvantului lui Dumnezeu nu mantuieste. Cele auzite trebuie sa strapunga inima noastra ( Fapt. Ap. 2:37) si sa le primim si pastram in inima noastra (Luca 1:66), caci altfel le fura satan ( Matei 6:20) si nu aduc roade. Cel ce aude cuvintele Domnului si le implineste, acesta este omul cel cuminte care si-a zidit casa pe piatra ( Matei 7:24).

Mama mea si fratii mei – zicea Iisus – sunt cei ce aud Cuvantul lui Dumnezeu si il pazesc pe el ( Luca 8:21). Nu auzitorii legii, ci implinitorii ei se vor mantui (Romani 2:13 ).

 

Sursa:

Preot Iosif Trifa- 600 istorioare religioase

 

PROTOCOALELE INTELEPTILOR SIONULUI (I)

 

PRIMUL PROTOCOL SECRET FRANCMASONIC
Dreptul, în viziunea francmasonilor, consta în forta. Libertatea este o idee himerica. Liberalismul si anarhia. Credinta. Autonomia. Despotismul exercitat prin intermediul capitalului. Dusmanul intern. Multimea trebuie sa fie pacalita. Anarhia si efectele ei. Politica si morala nu trebuie sa aiba nimic comun. Dreptul trebuie sa fie al celui mai tare. Puterea ascunsa francmasonica trebuie sa fie de neînvins. Scopul francmasonic justifica întotdeauna mijloacele. Multimea este oarba si de aceea poate sa fie atât de usor manipulata de francmasoni. Alfabetul politic secret. Discordiile partidelor. Forma de guvern care conduce cel mai bine la scopul principal urmarit de francmasoni este autocratia. Lichiorurile tari si bauturile alcoolice în exces, care fac sa slabeasca constiinta crestinilor. Clasicismul. Desfrâul generalizat. Principiul si regulile principale ale guvernului superstatal francmasonic. Teroarea necesara. Libertate, Egalitate, Fraternitate sau marea minciuna. Principiul guvernului dinastic. Privilegiile aristocratiei crestine trebuie sa fie cât mai repede nimicite. Noua aristocratie care trebuie sa apara. Un calcul psihologic folosit de francmasoni. Abstractia utopica a libertatii. Amovibilitatea (revocarea) reprezentantilor poporului.
Sa lasam la o parte vorbele goale si sa cercetam fiecare idee în sine, sa luminam situatia prin comparatii si deductii.
Eu va voi arata, deci, sistemul nostru, atât din punctul nostru de vedere, cât si din acela al crestinilor.
Trebuie cunoscut ca oamenii care au instincte si porniri rele, sunt mult mai numerosi decât cei care au porniri bune. De aceea, cele mai bune rezultate se ating guvernând pe oameni prin violenta si teroare, nu prin discutii academice. Fiecare om este însetat de putere, fiecare ar voi sa se faca dictator, daca ar putea. În acelasi timp, sunt foarte multi cei care ar fi oricând gata sa jertfeasca bunurile celorlalti, pentru asi atinge propriul lor bine.
Ce lucru a tinut si tine în frâu fiarele salbatice care se numesc oameni? Ce ia calauzit pâna acum? La început ei sau supus puterii oarbe a pumnului, mai târziu legii, care nu este decât aceeasi putere, dar mascata. De aceea ajungem la concluzia ca dreptul e în forta, dreptatea este de partea puterii.
Libertatea este o idee, un gând, un fapt. Trebuie stiut cum sa se fluture aceasta idee, când este nevoie sa fie atras poporul în cursa vicleana a unei idei, în jurul unui anumit partid, mai ales daca acest partid are de gând sa îl zdrobeasca pe cel aflat la putere. Problema aceasta devine usoara daca adversarul îsi gaseste puterea în ideea de libertate, în ceea ce se numeste liberalism, si mai ales daca îsi jerfeste ceva din putere pentru aceasta idee. Iata în ce va constata atunci triumful teoriei instituite de noi: frânele slabite ale puterii sunt luate în mâna de catre altii, deoarece forta oarba a maselor nu poate ramâne nici o singura zi fara sa fie strunita si pentru ca noua putere nu face decât sa ia locul celei vechi, deja slabite prin ideea de liberalism.
În zilele noastre, puterea aurului a înlocuit puterea guvernelor liberale. A fost o vreme când domnea credinta. Ideea de libertate este acum irealizabila, deoarece nimeni nu stie sa se foloseasca de ea întro masura dreapta. Este suficient sa fie lasat poporul sa guverneze câtva timp singur, pentru ca aceasta autonomie sa se transforme de îndata în destrabalare. Iar în clipa aceea se nasc dezbinari care se transforma foarte repede în lupte sociale, în care Statele se mistuie si unde marimea lor se preface în cenusa.
Fie ca Statul se istoveste de propriile lui framântari, fie ca certurile sale launtrice îl aduc în stare de a fi la bunul plac al dusmanilor din afara, din acel moment el poate fi socotit ca pierdut si fara de scapare. El intra astfel în stapânirea noastra. Puterea capitalului, care acum este în întregime în mâinile noastre, îi apare atunci acestui Stat ca o luntre de scapare, de care este silit sa se agate pentru a nu se îneca.
Pe aceia pe care sufletul lor simtitor iar face sa considere netrebnice aceste gânduri, ias întreba: daca un Stat are doi dusmani si daca îi este îngaduit sa foloseasca împotriva unuia dintre ei, dusmanul din afara, toate mijloacele de lupta, ca de pilda: de a nui aduce la cunostinta planurile de atac si de aparare, de al surprinde noaptea, sau cu puteri mai mari, fara ca toate acestea sa fie privite ca imorale; de ce, aceleasi masuri întrebuintate de noi împotriva unui dusman si mai rau, care urmaresc sa darâme ordinea sociala si proprietatea, ar fi privite ca neîngaduite si imorale?
O minte bine cumpanita poate oare nadajdui sa aiba sansa sa cârmuiasca cu folos popoarele prin îndemnuri cuminti sau prin convingere atunci când calea e deschisa contrazicerii, fie chiar nesocotita si fara însemnatate, dar totusi ademenitoare pentru poporul care întelege totul numai usurel, la suprafata? Oamenii, fie ca fac parte din patura de jos, fie ca nu, sunt cârmuiti de micile lor patimi, de obiceiurile, de traditiile si de teoriile lor sentimentale. Sunt robi inconstienti ai împartirii în partide care se împotrivesc întelegerii celei mai cuminti. Orice hotarâre a multimii atârna de o majoritate întâmplatoare si este mai mereu superficiala. Fara a cunoaste tainele politice, multimea ia hotarâri fara rost; si atunci un fel de anarhie sapa pe dedesubt guvernul.
Politica nu are nici o legatura cu morala. Guvernul, care se lasa condus de morala, nu este politic si, prin urmare, puterea lui este subreda. Acela care vrea sa domneasca trebuie sa se foloseasca de viclenie si fatarnicie. Marile însusiri ale poporului sinceritatea si cinstea sunt defecte pentru politica, pentru ca ele doboara regi si tronuri mai usor decât dusmanul cel mai puternic. Aceste însusiri trebuie sa le lasam regatelor crestine; noi nu trebuie în nici un caz sa le luam drept calauza.
Scopul nostru este sa avem în mâna puterea. Cuvântul DREPT este o idee abstracta pe care nimic nu o îndreptateste. Acest cuvânt nu înseamna decât atât: „Dami ceea ce vreau, pentru a putea dovedi ca sunt mai tare decât tine”. Unde începe si unde se sfârseste dreptul?

Într-un Stat unde puterea este rau organizata, unde legile de guvernare au devenit impersonale si usor de ocolit, în urma drepturilor nenumarate întemeiate de liberalism, eu socotesc ca este un nou drept al meu sa ma arunc, pe baza legii celui mai tare, asupra tuturor ordinelor si asupra tuturor regulilor stabilite, si sa le rastorn; sa pun mâna pe legi, sa cladesc toate institutiile si sa ma fac stapânul celor care miau predat mie drepturile pe care le daduse forta lor si de care sau lepadat de buna voie, din liberalism.
Din pricina slabiciunii de astazi a tuturor puterilor, stapânirea noastra va fi mai trainica decât oricare alta, pentru ca ea nu va putea fi înfrânta. Pentru aceasta este însa necesar ca ea sa se fi înradacinat atât de bine, încât nici un siretlic sa nu o mai poata darâma.
Din raul trecator pe care suntem siliti sal facem acum, se va naste ulterior binele unui guvern neclintit care va restabili mersul regulat al mecanismului existentei nationale, tulburat de liberalism. Rezultatul îndreptateste mijloacele. Sa ne orientam cu luare aminte în planurile noastre, mai putin asupra celor bune si morale si cel mai mult asupra celor trebuincioase si folositoare.
Avem înaintea noastra un plan, în care este trasa în mod strategic linia de care nu ne putem îndeparta, fara a primejdui opera mai multor veacuri.
Pentru a gasi mijloacele care duc la acest scop, trebuie sa tinem seama de lasitatea, de nemernicia, nestatornicia multimii, de neputinta ei de a întelege si cumpani posibilitatile si împrejurarile propriei sale vieti si ale bunastarii sale. Trebuie sa întelegem ca puterea multimii este oarba, nesabuita, cel mai adesea ea nu gândeste, ci se ia dupa orice zvon. Un orb nu poate calauzi un alt orb fara ca sal duca la prapastie. Tot astfel, membrii multimii, iesiti din popor oricât lear fi mintea de geniala , nu pot pretinde sa conduca poporul fara al pierde în întregime, din pricina ca ei nu înteleg nimic din politica.
Numai un individ pregatit înca din copilarie pentru autocratie poate recunoaste graiul politicii si realitatea ei. Un popor lasat pe seama lui proprie, adica pe seama celor ridicati din sânul sau, se ruineaza prin certurile partidelor atâtate de setea de putere, si prin dezordinile care se nasc de aici. Este oare cu putinta ca poporul sa judece linistit, fara dusmanii launtrice si sa conduca afacerile tarii, care nu pot fi amestecate cu interesele personale? Se pot ei apara împotriva dusmanilor din afara? Nu, e cu neputinta! Un plan împartit în atâtea capete câte are multimea îsi pierde unitatea, devine de neânteles si fara putinta de a fi înfaptuit.
Numai un autocrat (un singur stapân atotputernic) poate alcatui planuri mari si limpezi, poate aseza la locul sau fiecare lucru, în mecanismul masinii guvernamentale. Sa recunoastem, deci, ca un guvern folositor tarii si în stare sasi atinga scopul propus, trebuie sa fie condus de un singur individ responsabil. În anarhia absoluta, civilizatia nu poate exista. Ea nu este opera poporului ci a conducatorului ei, oricare ar fi el. Multimea este un barbar ce îsi arata barbaria la orice prilej. Îndata ce poporul apuca în mâini libertatea, ea se transforma foarte repede în anarhie, care e treapta cea mai deplina a barbariei.

Închipuitiva dobitoacele acelea umane îmbibate de alcool, naucite de vin, carora li se va da dreptul de a bea fara masura, în acelasi timp în care li se va da libertatea. Noi nu putem îngadui ca ai nostri sa decada pâna la o asemenea treapta. Popoarele crestine sunt îndobitocite de bautura. Tineretea le este irosita si înjosita de studiile clasice complet inutile si de desfrânarea precoce la care iau impus agentii nostri: profesorii, oamenii de serviciu, guvernantele din casele bogate, apoi însasi negustorii nostri si chiar femeile noastre din localurile de petrecere ale crestinilor. În rândul acestora din urma eu numar si pe asa zisele „femei din lumea buna”, care la rândul lor imita de buna voie, ca niste maimute, luxul si desfrânarea celor dintâi.
Cuvântul nostru de ordine este: putere cu orice pret si fatarnicie. Singura puterea poate învinge în politica, mai ales când este ascunsa în talentele trebuincioase oamenilor de Stat. Violenta trebuie sa fie un principiu, viclenia si fatarnicia o regula pentru guvernele care nu vor sasi predea coroana în mâinile agentilor unei noi puteri. Acest rau este singurul mijloc de a ajunge la scopul pe care îl urmarim noi. De aceea, noi nu trebuie sa ne oprim în fata mituirii, înselatoriei, tradarii, ori de câte ori ele ne pot servi atingerii scopului nostru. În politica trebuie sa te pricepi sa iei proprietatea altuia fara a sovai, mai ales daca poti obtine prin acest mijloc supunerea si puterea.
Statul nostru, în aceasta cucerire pasnica, are dreptul sa înlocuiasca grozaviile razboiului prin condamnari la moarte mai putin vazute si mai folositoare, necesare adeseori pentru a întretine teroarea aceasta care face popoarele sa asculte orbeste. O neînduplecare constanta, dar strasnica este cel mai mare sustinator al puterii unui Stat; prin urmare, nu este numai în folosul nostru, este chiar de datoria noastra sa ne tinem de acest program al violentei si fatarniciei. O asemenea doctrina bazata pe calcul este tot atât de folositoare ca si mijloacele pe care le întrebuinteaza. Nu numai prin aceste mijloace, dar si prin aceasta doctrina a neînduplecarii, vom învinge si vom robi Guvernului nostru Suprem toate celelalte guverne. Va fi îndeajuns sa se stie ca suntem neînduplecati, pentru ca orice nesupunere sa înceteze.
Noi, înca din vechime, am aruncat poporului cuvintele: LIBERTATE, EGALITATE, FRATERNITATE, cuvinte repetate de atâtea ori de catre papagalii inconstienti care, atrasi din toate partile de aceasta momeala, nu sau folosit de ea decât pentru a nimici prosperitatea lumii si adevarata libertate individuala, altadata atât de bine asigurata prin constrângerea multimii. Oamenii care sau crezut inteligenti, nau stiut sa descurce întelesul ascuns al acestor cuvinte si nau vazut deloc ca ele se contraziceau, ei nu au vazut ca în realitate nu exista egalitate în natura si ca nu poate sa existe libertate, ca natura însasi a creat inegalitatea mintilor, a caracterelor si a inteligentelor, atât de mult supuse legilor ei. Acesti oameni nu au înteles ca multimea este o putere oarba si ca parvenitii pe care sii alege pentru a o guverna, nu sunt mai putini orbi în politica decât ea însasi. Nau înteles ca initiatul, cel introdus în tainele politicii, fie el chiar un prost, poate guverna, în vreme ce multimea neinitiatilor, fie chiar plini de geniu, nu înteleg nimic din politica. Toate aceste gânduri nu leau venit deloc în minte crestinilor. Totusi, pe aceasta se întemeia principiul guvernamântului drastic. Tatal, Domnitorul, transmitea fiului sau secretele politicii, necunoscute, în afara de membrii familiei domnitoare, pentru ca nimeni sa nu le poata trada. Mai târziu, obiceiul transmiterii adevaratelor principii ale politicii,                       s-a pierdut. Izbânda operei noastre sa marit mult prin aceasta.
Totusi, în lumea întreaga, cuvintele LIBERTATE, EGALITATE, FRATERNITATE au adus în rândurile noastre, prin mijlocirea agentilor nostri orbi, legiuni întregi de crestini care ne purtau cu însufletire steagurile. Aceste cuvinte erau pentru ei niste viermi care rodeau prosperitatea tuturora, distrugând peste tot pacea, solidaritatea, stapânind pe dedesubt toate institutiile Statului. Veti vedea din cele ce urmeaza sa va comunicam, ca aceasta nea folosit cel mai mult noua. Acest aspect nea dat, printre altele, putinta de a obtine cheia cea mai importanta sau, mai bine zis, de a desfiinta privilegiile pe care era întemeiata aristocratia crestinilor si singurul mijloc de aparare cel aveau împotriva noastra popoarele si natiunile. Pe ruinele jalnice ale aristocratiei naturale si ereditare noi neam ridicat aristocratia noastra, a inteligentei si a banului. Am luat drept baza a acestei noi aristocratii bogatia, care depinde de noi, si stiinta, care este îndrumata de maestrii nostri.
Izbânda noastra a mai fost mult usurata si prin faptul ca, în legaturile noastre cu oamenii de care aveam nevoie, am stiut întotdeauna sa atingem si sa influentam corzile cele mai sensibile ale sufletului oamenilor: meschinaria, lacomia, neîndestularea, lipsurile materiale, fiecare dintre aceste slabiciuni omenesti, luate în parte, fiind în stare sa înabuse gradat neatârnarea gândului, punând vointa oamenilor în slujba celor care astfel le cumpara sufletul.
Ideea abstracta a libertatii nea dat putinta de a face multimea sa înteleaga ca un guvern nu este altceva decât un loctiitor al proprietarului tarii, adica al poporului, si ca poate fi schimbat asa cum se schimba manusile învechite.
Amovibilitatea (faptul de a fi revocat) reprezentantilor poporului îi pune totdeauna la dispozitia noastra; ei depind de alegerea noastra.

 

AL II-LEA PROTOCOL SECRET FRANCMASONIC
Toate razboaiele economice sunt de fapt temelia suprematiei francmasonice. Administratia vizibila si „Consilierii francmasonici secreti care actioneaza din umbra”. Succesul foarte mare al tuturor doctrinelor distrugatoare. Asimilarea anumitor principii francmasonice în politica. Rolul de manipulator eficient al maselor care revine presei. Pretul socotit al aurului si valoarea victimelor omenesti. Este în interesul nostru ca razboaiele sa nu urmareasca, daca se poate, câstiguri teritoriale. Razboiul fiind astfel mutat pe terenul economic, natiunile vor simti puterea stapânirii noastre si situatia va pune pe cei doi vrajmasi la dispozitia agentilor nostri internationali, care au mii de ochi pe care nici o granita nui poate opri. Atunci drepturile noastre internationale vor covârsi drepturile nationale, în adevaratul înteles al cuvântului, si ele vor guverna popoarele la fel cum reglementeaza dreptul civil al Statelor legaturile dintre supusii lor.
Administratorii, alesi cu grija din popor de catre noi dintre crestinii inconstienti cei mai slugarnici, nu vor fi niciodata oameni competenti pentru administratia tarii. În acest chip ei vor deveni niste papusi trase de ata de catre inteligentii si genialii nostri sfetnici, de catre specialistii nostri, crescuti si pregatiti înca din copilarie în vederea administrarii afacerilor lumii întregi. Voi stiti ca specialistii nostri siau câstigat cunostintele necesare administrarii si punerii în practica a planurilor noastre politice, din experienta istoriei, din studiul tuturor evenimentelor importante.
Crestinii nu se orienteaza dupa practica observatiilor impartiale culese din istorie, ci dupa o rutina teoretica, incapabila de a ajunge la vreun rezultat real. De aceea niciodata noi nu ne vom orienta dupa ei; sai lasam sasi mai petreaca înca ceva timp ca sa se mai hraneasca cu noi nadejdi si noi petreceri, sau cu amintirea placerilor trecute. Sai lasam sa creada în însemnatatea pe care leam inspirato, relativ la legile stiintei, la teorii. Tocmai de aceea propagam în continuu, prin presa noastra, încrederea lor oarba în aceste legi. Clasa inteligenta a crestinilor va fi mândra de cunostintele sale si, fara a le examina în mod logic, ea va pune în aplicare toate învataturile stintei nascocite de catre agentii nostri pentru a le calauzi mintile în directia care ne este trebuincioasa noua.
Sa nu credeti nici o clipa ca aceste afirmatii sunt fara o baza serioasa: gânditiva la succesul pe care lam stiut fauri cu Darwinismul, Marxismul, Nietzscheismul. Însa numai noua influenta cu adevarat rea a acestor tendinte trebuie sa ne fie cunoscuta.
Trebuie permanent sa tinem cont de ideile, caracterele, tendintele moderne ale popoarelor, pentru a nu face greseli în politica si în administrarea afacerilor. Sistemul nostru, ale carui parti pot fi alcatuite în mod deosebit dupa popoarele pe care le întâlnim în drumul nostru, nu poate reusi daca realizarea sa practica nu este bazata pe confruntarea rezultatelor trecutului cu prezentul.
Statele de astazi au o mare putere ce poate fi influentata foarte mult: PRESA.

Rolul presei este de a arata nemultumirile asazise intolerabile, de a aduce la cunostinta plângerile poporului, de a crea nemultumiti si de a le pune la dispozitie un glas.
Presa întruchipeaza în aparenta libertatea cuvântului. Dar Statele nu au stiut sa foloseasca aceasta putere si acum ea a cazut aproape în întregime în mâinile noastre. Prin ea noi am obtinut o mare trecere, cu toate ca am stat în umbra, multumita ei am strâns în mâinile noastre AURUL, în ciuda valurilor de sânge si de lacrimi în mijlocul carora am fost siliti sa nil agonisim. Dar toate acestea leam rascumparat, pâna la urma, jertfind pe multi dintre ai nostri. Fiecare victima din rândurile noastre, valoreaza cât mii de crestini înaintea lui Dumnezeu.

 

AL III-LEA PROTOCOL SECRET FRANCMASONIC
Sarpele francmasonic simbolic si semnificatia lui secreta. Nestabilitatea urmarita a balantei constitutionale. Teroarea necesara care se inoculeaza în palate. Puterea francmasonica si ambitia. Masinile ridicole de vorbit, parlamentare si pamfletele. Abuzurile curente ale puterii. Sclavia economica. „Adevarul poporului”. Acaparatorii si aristocratia. Armata secreta a francmasonilor. Accelerarea prin toate mijloacele a degenerarii crestinilor. Foamea generalizata si dreptul de neclintit al capitalului. Venirea si încoronarea „stapânului planetar universal”. Scopul fundamental secret al programelor viitoarelor scoli populare ale francmasonilor. Secretul stiintei ordinii sociale. Criza economica generala provocata de francmasonerie. Siguranta celor care care sunt de ai „Nostri”. Despotismul prestabilit al francmasonilor si domnia necesara a ratiunii. Pierderea unui calauzitor. Francmasoneria si cum a provocat chiar ea în realitate „Marea” Revolutie Franceza. Regele despot este o prefigurare a „STAPÂNULUI PLANETAR UNIVERSAL”. Cauzele de baza ale invulnerabilitatii francmasoneriei mondiale. Libertatea este o himera.
Va pot anunta ca suntem deja aproape de telul final. Înca putin timp si cercul se va închide. Când cercul va fi închis, toate Statele Europei vor fi cuprinse în el ca în niste catuse puternice.
Balanta constitutionala va fi în curând rasturnata, deoarece noi am falsificato în asa fel ca sa se aplece când întro parte, când întralta, pâna ce, în sfârsit, se va prabusi. Crestinii credeau ca au faurito destul de puternica si asteptau întotdeauna ca cele doua talere sa fie în echilibru. Acum persoanele domnitoare sunt puse la zidul infamiei de catre reprezentantii lor, care fac neghiobii si se lasa târâti de catre puterea lor, fara control si fara responsabilitate. Acesti reprezentanti îsi datoreaza puterea terorilor prin care sunt stapânite Palatele. Persoanele domnitoare, nemaiavând deloc legatura cu poporul lor, nu se mai înteleg cu el si nu se pot apara împotriva persoanelor lacome dupa putere. Puterea clarvazatoare a persoanelor domnitoare si puterea oarba a poporului fiind acum despartite de catre noi, sia pierdut toata însemnatatea; separate, sunt în prezent tot atât de neputincioase precum orbul fara toiag.
Pentru a îndemna pe ambitiosi sa abuzeze de putere, noi am pus fata în fata toate fortele, dezvoltând si amplificând toate înclinatiile lor liberale catre independenta. În acest scop am încurajat orice actiune rea, am înarmat toate partidele, am facut din putere tinta tuturor ambitiilor. Am transformat în arene de lupta Statele unde se dezvolta si se manifesta astfel de tulburari. Înca putina vreme si dezordinea, împreuna cu falimentul, vor apare peste tot.
Neobositii limbuti au transformat sedintele Parlamentelor si adunarilor administrative în sterile lupte oratorice. Ziaristii îndrazneti, pamfletari fara rusine, ataca zilnic personalul administrativ. Abuzurile puterii vor pregati prabusirea în final a tuturor institutiilor si atunci totul va fi rasturnat sub loviturile multimii înnebunite.
Popoarele sunt înlantuite prin munca grea, cu mai multa eficienta si tarie decât au fost înlantuite de sclavie si robie. Din sclavia antica ori din robia Evului Mediu se mai putea scapa uneori, întrun fel sau altul. Sclavii puteau fi rascumparati, dar astazi noi urmarim ca majoritatea oamenilor sa nu poata scapa de mizerie. Drepturile pe care noi leam înscris în constitutii sunt himerice închipuiri pentru multime deoarece ele sunt neadevarate. Toate aceste asazise „drepturi ale poporului” nu pot exista decât în închipuire, fiindca în realitate ele nu pot fi înfaptuite niciodata. Pentru muncitorul proletar, încovoiat si epuizat de munca lui grea, zdrobit de o cruda soarta, ce pret are dreptul dat vorbaretilor de a flecari, dreptul dat ziaristilor de a scrie tot soiul de nerozii alaturi de lucruri serioase, din moment ce proletariatul nu trage alt folos din constitutie decât nenorocitele farâmituri pe care i le aruncam de la masa noastra îmbelsugata, în schimbul unui vot favorabil planurilor complicilor si agentilor nostri? Drepturile republicane sunt o amagire pentru bietul om: nevoia unei munci aproape zilnice nui îngaduie sa se foloseasca de ele; în schimb, aceste drepturi îi iau si garantia unui câstig statornic si sigur, punândul la bunul plac al grevelor patronilor sau camarazilor.
Sub conducerea noastra, poporul a distrus aristocratia (nobilimea), carei era ocrotitoarea si mama hranitoare naturala, de a carei înflorire depindea si bunastarea poporului. Acum când aristocratia este distrusa, poporul a cazut sub stapânirea hraparetilor, a speculantilor îmbogatiti, care îl apasa întrun chip nemilos.
Noi vom aparea mai târziu muncitorului ca niste eliberatori de acest jug, când îi vom propune sa intre în rândurile acestei armate de socialisti, de anarhisti de comunisti pe care, sub pretext de solidaritate, o sustinem totdeauna înfruntând printre ei membrii francmasoneriei noastre sociale. Aristocratia, care se bucura de dreptul asupra muncii lucratorilor, avea interes ca muncitorii sa fie satui, sanatosi si puternici. Interesul nostru este, dimpotriva, ca toti crestinii sa degenereze cât mai repede. Puterea noastra izvoraste din lipsuri, din foame cronica, din slabiciunea muncitorului, deoarece toate acestea îl supun vointei noastre si îl fac sasi piarda si puterea si hotarârea de a se împotrivi acestei vointe. Foamea da capitalului mai multe drepturi asupra muncitorului decât capatase aristocratia de la puterea regilor si a legilor. Prin mizerie si prin ura pe care o produce ea, noi îndrumam multimile, ne folosim de mâinile lor pentru a zdrobi pe cei ce se împotrivesc planurilor noastre.
Atunci când va veni vremea ca regele nostru universal, al întregii planete, sa fie încoronat, toate aceste mâini vor matura din calea noastra tot ceea ce ar putea fi o piedica.
Crestinii aproape ca au pierdut obisnuinta de a gândi fara ajutorul sfaturilor noastre stiintifice. Iata de ce ei nu vad trebuinta grabnica de a face ceea ce vom face noi atunci când ne va fi sosit domnia si anume de a propavadui în scolile primare singura stiinta adevarata, care e cea dintâi dintre toate stiintele ordinii sociale, ale vietii omenesti si ale existentei sociale, stiinta care arata diviziunea muncii si împartirea oamenilor în clase si conditii deosebite.
Trebuie ca fiecare sa stie ca niciodata nu poate exista egalitate în urma deosebitelor feluri de munca la care sunt supusi oamenii, ca nu pot fi toti deopotriva raspunzatori înaintea legii; ca, de pilda, raspunderea nu e aceeasi pentru acela care nu aduce atingere decât cinstei lui proprii. Adevarata stiinta a ordinii sociale, în taina careia noi nu lasam sa patrunda crestinii, ar arata tuturor ca locul si munca fiecaruia trebuie sa fie diferita, pentru a nu fi un izvor de încurcaturi în urma lipsei de potrivire dintre educatie si munca. Învatând aceasta stiinta (si înca din scolile primare) popoarele se vor supune de buna voie puterilor si ordinii sociale stabilite de catre ei în Stat. Dimpotriva însa, în starea de azi a stiintei, asa cum am faurito noi, poporul încrezânduse orbeste în cuvântul tiparit nutreste, în urma neadevarurilor pe care le crede si cu care îi întretinem prostia, o ura împotriva tuturor pozitiilor pe care le crede a fi deasupra lui, deoarece el nu întelege importanta fiecarei pozitii sociale.
Aceasta dusmanie va creste înca în urma crizei economice, care se va sfârsi prin încetarea operatiunilor de bursa si a mersului industriei.
Când vom da nastere (cu ajutorul tuturor mijloacelor ascunse de care dispunem, prin aurul care se afla în întregime în mâinile noastre) unei crize economice generale, atunci vom arunca în strada multimi întregi de muncitori în aceeasi zi, în toate tarile Europei.
Aceste multimi nemultumite vor varsa cu sete sângele acelora pe care, în simplitatea nestiintei lor, îi pizmuiesc înca din copilarie si ale caror bunuri le vor putea atunci jefui.
Ele însa nu se vor atinge de ai nostri, deoarece momentul atacului ne va fi cunoscut dinainte si vom lua toate masurile pentru a ne pune la adapost.
Am spus ca progresul îi va supune pe toti crestinii domniei ratiunii. Astfel va fi manifestat despotismul nostru; el va sti sa linisteasca toate framântarile prin masuri strasnice si exemplare; el va sti sa goneasca liberalismul din toate institutiile.
Când poporul vede ca i sau facut, în numele libertatii, atâtea concesiuni si avantaje, îsi închipuie prosteste ca el este stapânul si se arunca avid asupra puterii dar, bineânteles, se izbeste de o multime de piedici. Atunci el nu se gândeste sa se întoarca de unde a plecat, ci începe sasi caute un nou conducator si, astfel, fara sasi dea seama, el îsi depune toate puterile la picioarele noastre. Amintitiva de Revolutia Franceza, careia noi iam dat numele de „Mare”; tainele pregatirii ei ne sunt bine cunoscute deoarece ea a fost în întregime opera noastra.
De atunci noi ducem poporul de la o dezamagire la alta, cu scopul ca sa se lipseasca chiar si de ceea ce este bun, în folosul viitorului Regedespot, pe care în viitor îl pregatim lumii.
Astazi suntem atotputernici ca putere internationala, caci daca suntem atacati întrun Stat, suntem aparati de celelalte. Lasitatea nesfârsita a popoarelor crestine care se târasc înaintea puterii, care sunt nemiloase fata de mici slabiciuni si greseli, dar complet iertatoare fata de nelegiuirile cele mari, care nu vor sa recunoasca contradictia dintre ideea libertatii, care sunt rabdatoare pâna la jertfa în fata puterii brutale a unui despot îndraznet iata ce ne înlesneste din plin neatârnarea noastra. Aceste popoare crestine sufera si rabda de la primministrii lor nedreptati evidente pentru care ar fi taiat capul la douazeci de regi.

Cum se poate explica pentru noi un asemenea fenomen ce pune în evidenta o asemenea inconsecventa a maselor populare în fata unor stari de lucruri care par a fi de aceeasi natura? Fenomenul acesta se explica prin faptul ca acesti dictatori primii ministri fac ca sa se spuna la urechea poporului, prin agentii lor, ca, daca ei pricinuiesc neajunsuri mari Statelor, toate acestea le fac numai pentru scopul final de a asigura ulterior fericirea popoarelor, înfratirea lor internationala, solidaritatea, drepturile egale pentru toti. Bineînteles, niciodata nu li se spune ca aceasta înfratire nu trebuie sa se faca decât sub ghidarea si stapânirea noastra.
Si iata cum poporul osândeste pe cei drepti sii iarta pe cei foarte vinovati, încrezânduse din ce în ce mai mult ca doar el singur poate face tot ceea ce îi place. În asemenea împrejurari, pâna la urma, poporul nimiceste orice orânduire linistita si da nastere la nedreptate si neorânduire la fiecare pas.
Cuvântul LIBERTATE împinge repede la lupta societatile omenesti împotriva oricarei puteri, fie ea chiar a lui Dumnezeu si a firii. Iata pentru ce, dupa ridicarea noastra la domnie, va trebui sa fie scos acest cuvânt din vocabularul omenesc ca fiind principiul brutalitatii, care schimba multimile în fiare salbatice. Este adevarat ca aceste fiare adorm totdeauna dupa ce sau adapat cu sânge si ca atunci e usor sa le prinzi în lanturi. Dar daca nu li se da sânge, atunci ele nu dorm, ci lupta.

 

PROTOCOALELE INTELEPTILOR SIONULUI (II)

 

AL IV-LEA PROTOCOL SECRET FRANCMASONIC
Diferitele stadii necesare ale unei Republici. Francmasoneria exterioara si secretele sale. Libertatea si credinta. Concurenta internationala a comertului si industriei în viziunea francmasoneriei. Rolul esential al speculatiei. Cultul aurului ca valoare fundamentala la francmasoni.
Fiecare Republica trece prin diferitele trepte de dezvoltare, prin diferite stadii.
Primul stadiu cuprinde cele dintâi zile de nebunie ale unui orb care se arunca în dreapta si în stânga. Al doilea este cel al demagogiei din care se naste anarhia; apoi vine în mod inevitabil despotismul; nu un despotism legal si pe fata si, prin urmare, raspunzator, ci un despotism nevazut si necunoscut, dar totusi eficient si foarte simtit; despotismul desfasurat de catre o organizatie secreta care actioneaza cu scrupule cât mai putine si care opereaza sub scutul cât mai multor agenti, a caror înlaturare la momentul necesar nu numai ca nui face nici un rau (acestei organizatii), ci chiar o ajuta, scutindo sasi cheltuiasca mijloacele sale cu rasplatirea unor servicii prea îndelungate.
Cine ar putea rasturna o putere nevazuta? Caci puterea noastra este una de felul acesta. Francmasoneria exterioara, de la suprafata, nu serveste decât pentru acoperirea planurilor noastre; planul final al actiunii acestei puteri, ba chiar si locul organizatiilor sale, SUPREM CONDUCATOARE, vor ramâne totdeauna necunoscute poporului.
Libertatea în sine ar putea fi complet nevatamatoare si ar putea exista întrun Stat fara a aduce vreun rau bunastarii popoarelor, daca ea sar sprijini pe legile credintei în DUMNEZEU si ale fratiei omenesti, straina de acea egalitate care este dezmintita chiar de legile firii, care a statornicit înfrânarea si supunerea. Având o asemenea credinta, poporul sar lasa guvernat de catre autoritatea parohiilor si ar merge înainte, umil si pasnic, sub conducerea pastorului sau sufletesc, împacat cu împartirea facuta de Dumnezeu a bunurilor acestei lumi. Iata de ce trebuie sa darâmam complet credinta în cele divine si trebuie sa smulgem din mintea crestinilor însusi gândul Dumnezeirii si al Sufletului, pentru a le înlocui cu meschine calcule si lipsuri materiale.
Pentru ca cele mai alese si elevate suflete ale crestinilor sa nu aiba aproape de loc timp sa cugete si sa observe, trebuie sai abatem pe crestini de la aceste preocupari, împingândui numai catre grijile industriei si ale comertului. În acest chip toate natiunile îsi vor urmari doar câstigurile lor si, luptând fiecare cu îndârjire pentru propriile foloase, nu vor baga de seama care este dusmanul lor comun. Însa, pentru ca libertatea sa poata astfel dezbina si nimici în întregime societatea crestinilor, trebuie sa facem din speculatie baza industriei. Procedând astfel, nici una dintre bogatiile pe care industria le va scoate din pamânt nu va ramâne în mâna industriasilor, ci toate se vor spulbera în speculatii, adica, în final, vor cadea în pungile noastre.Lupta tenace si înfierbântata pentru expansiune si loviturile vietii economice a creat si va crea societati dezamagite, reci si fara suflet. Aceste societati vor avea o spontana groaza de politica morala si superioara si de religie. Singura lor calauza va fi calculul meschin, adica aurul pentru care vor avea un adevarat cult din pricina bunurilor materiale pe care le poate procura. Atunci clasele de jos ale popoarelor ne vor urma în lupta noastra împotriva clasei inteligente a crestinilor de la putere, care sunt potrivnicii nostri, si ei vor face aceasta nu de dragul binelui si nici pentru a pune mâna pe bogatii, ci numai din ura ce o poarta celor supusi.

 

AL V-LEA PROTOCOL SECRET FRANCMASONIC
Crearea unei cât mai puternice centralizari a Guvernului. Mijloacele tainice de asi însusi puterea care sunt specifice francmasoneriei. De ce adeseori statele nu se pot întelege între ele. Elitismul generator de mândrie al francmasonilor. Aurul si banii sunt totdeauna motorul principal care face sa se miste toate mecanismele în state. Monopolurile create de francmasoni în comert si în industrie. Importanta nebanuita a criticii. Institutiile statului asa „cum se vad”. Oboseli si plictiseli cauzate de excesul de cuvântari. Cum se pote pune pe deplin stapânire pe opinia publica? Importanta deosebita a initiativei particulare. Guvernul francmasonic suprem.
Ce forma de administratie se poate da unor State în care stricaciunea, coruptia a patruns peste tot, unde nu poti ajunge la bogatie decât prin acele viclene surprize îndemânatice care sunt pe jumatate pungasii? Unde domneste neînfrânarea moravurilor, unde moralitatea si cinstea nu se sustin decât cu pedepse si legi aspre, iar nu pentru ca ar fi întelese si primite de buna voie; unde simtamintele de Patrie si Religia sunt înabusite de credinte cosmopolite? Ce alta forma de guvernare sa se dea acestor societati, decât forma despotica pe care o vom descrie mai departe? Noi vom calauzi atunci în mod mecanic viata politica a supusilor nostri prin legi noi. Aceste legi vor lua înapoi, una câte una, avantajele si prea marile libertati care au fost împartite de catre crestini, iar domnia noastra va pune temeliile unui despotism atât de maret, încât doar el va fi în stare, oricând si oriunde, sa impuna tacere crestinilor care vor voi sa ni se împotriveasca si care vor fi nemultumiti.
Ni se va spune ca despotismul despre care vorbesc nu tine seama de progresele moderne. Vom dovedi contrariul.
Atunci când popoarele considerau persoanele domnitoare ca o întruchipare a Vointei Dumnezeiesti, ele se supuneau fara murmur absolutismului regilor, dar din ziua în care leam picurat în suflet gândul propriilor lor drepturi au considerat persoanele domnitoare ca pe niste simpli muritori de rând. Ungerea Sfânta na mai împodobit capul regilor, deoarece iam luat poporului credinta în Dumnezeu; autoritatea a fost târâta în strada, adica întrun loc de proprietate publica, iar noi am pus astfel îndata mâna pe ea.
Mai mult înca, arta noastra de a guverna masele si pe indivizi cu ajutorul unei teorii si a unor jocuri de cuvinte mestesugit alcatuite, ori prin reglementari ale vietii sociale si prin tot felul de alte mijloace dibace pe care crestinii nu le înteleg deloc face si ea parte din geniul nostru administrativ, crescut în spiritul de analiza, de observatie si de o mare eficienta în conceptii, cum pâna acum nimeni nu a mai avut si nu ni se poate asemana. La fel, nimeni nu se poate compara cu noi în alcatuirea planurilor de actiune politica si de solidaritate a noastra. Numai Iezuitii ar putea sa stea alaturi de noi în aceasta privinta, dar noi am reusit sai discreditam în fata multimii stupide, din pricina ca ei formau o organizatie vizibila, în timp ce noi ramânem mereu în umbra împreuna cu organizatia noastra secreta.

De altfel noi stim ca lumii nui pasa ce stapân are.
O alianta trainica între toti crestinii din lume near putea opri oricând pentru câtva timp, dar acum noi stim ca suntem scutiti de aceasta primejdie prin radacinile adânci de neîntelegere pe care nu le mai poate nimeni smulge din inima crestinilor.
Noi am pus fata în fata calculele individuale si nationale ale crestinilor, urile religioase si etnice pe care leam atâtat si leam tinut aprinse de douazeci de veacuri. De aceea nici un guvern nu va gasi ajutor nicaieri; vom actiona astfel încât fiecare va socoti ca o întelegere sau o actiune împotriva noastra este daunatoare propriilor sale interese. Noi trebuie sa devenim atotputernici în aceasta lume, pentru ca de noi sa se tina mereu socoteala. Puterile trebuie sa ajunga sa nu poata încheia nici cea mai neînsemnata întelegere fara ca noi sa nu luam de îndata parte la ea.
Toate rotitele mecanismului guvernamental depind de un motor care este acum în mâinile noastre si acest motor este AURUL. Stiinta economiei politice, întemeiata de catre maestrii nostri, ne dovedeste de multa vreme puterea uriasa a aurului.
Capitalul, pentru a avea mâinile libere si puternice trebuie sa obtina monopolul industriei si al negotului; o mâna nevazuta este pe cale de a înfaptui toate acestea, în toate partile lumii. Aceasta libertate va da în curând putere politica industriasilor. Poporul le va fi supus. Trebuie mai degraba sa dezarmam astazi popoarele decât sa le împingem la razboi, sa le desteptam patimile fierbinti si sa le canalizam în folosul nostru decât sa le linistim; mai degraba este necesar sa punem stapânire pe ideile lor si sa le rastalmacim decât sa ne prefacem ca nu le luam în seama.
Tinta de capetenie a actiunilor noastre este sa slabim spiritul public al crestinilor prin critica, sai facem sasi piarda obiceiul de a cugeta adânc, deoarece gândirea profunda da nastere împotrivirii fata de noi. Sa obosim, din contra, puterile gândului în vane hartuieli oratorice.
De când lumea, popoarele, ca si orice om, au luat cuvintele drept fapte, au putut fi cu usurinta înselate deoarece ele se multumesc cu aparenta lucrurilor si îsi dau foarte rar silinta de a cerceta daca promisiunile în legatura cu viata sociala au fost îndeplinite. Iata de ce asezamintele noastre vor avea totdeauna o frumoasa înfatisare la suprafata, care va dovedi si va pacali poporul îndeajuns cu privire la binefacerile lor în ceea ce priveste progresul.
Noi vom împrumuta fara sa ezitam haina tuturor partidelor, ale tuturor tendintelor si vom îmbraca cu ele pe oratorii nostri, care vor vorbi atât de mult încât toata lumea va fi dezorientata si obosita sai mai asculte.
Pentru a dezbina si a câstiga opinia publica, trebuie sa o buimacim raspândind din diferite parti si vreme îndelungata atâtea pareri care se bat cap în cap, încât crestinii vor sfârsi prin a se pierde în labirintul acesta si vor sfârsi prin a considera ca este mult mai bine sa nu ai nici o parere în politica. Vor recunoaste în final ca acestea sunt fapte care nu privesc deloc societatea si ca ele nu sunt menite a fi cunoscute decât de acela care o conduce. Acesta este primul secret.

Al doilea secret, necesar pentru a guverna cu succes prin dezbinare, consta în a înmulti în asa fel greselile poporului, apoi obiceiurile rele, patimile si regulile vietii în comun, încât nimeni sa nu mai fie în stare sa descurce acest haos si oamenii sa ajunga sa nu se mai înteleaga unii cu altii. Aceasta tactica va mai avea ca urmare raspândirea discordiei în toate partidele, risipirea în directii divergente a tuturor fortelor colective care nu vor înca sa ni se supuna. Ea va descuraja de asemenea orice initiativa personala oricât de geniala si va fi mai puternica decât milioane de oameni printre care a împrastiat suspiciunea si neîntelegerea. Trebuie sa îndrumam permanent educatia societatilor crestine în asa fel încât mâinile lor sa cada în jos obosite, întro neputinta deznadajduita, în fata oricarui lucru care va cere initiativa, perseverenta si vointa.
Sfortarile, eforturile, care sub regimul libertatii se desfasoara nestânjenite si neîngradite, sunt neputincioase în acest caz, deoarece se izbesc de eforturile libere si contrarii ale altora. De aici se nasc apoi dureroase conflicte morale, dezamagiri si înfrângeri. Noi vom obosi atât de mult pe crestini cu aceasta libertate, încât îi vom sili sa ne ofere o stapânire internationala a carei natura va fi asa de eficienta încât va putea îngloba în mod abil, fara o lupta fatisa, toate Statele lumii pentru a forma Guvernul nostru Suprem care va conduce întreaga planeta.
În locul guvernelor de astazi noi vom pune câte un Guvern fantoma care se va chema Administratia Guvernului Suprem. Mâinile sale vor fi întinse în toate partile ca niste clesti, iar organizatia sa va fi atât de mare, încât pâna la urma nici un popor nu se va putea feri ci i se va supune.

 

AL VI-LEA PROTOCOL SECRET FRANCMASONIC
Monopolurile; averile tuturor crestinilor vor ajunge în curând sa depinda de aceste monopoluri. Aristocratia slabita va fi lipsita de bogatia funciara. Comertul, industria si speculatia ca mijloace francmasonice de îmbogatire fara munca. Luxul care înrobeste. Marirea salariului si scumpirea imediat ulterioara a obiectelor de prima necesitate. Anarhia întretinuta si betia generalizata. Întelesul secret al propagandei unor teorii economice naucitoare.
În curând vom întemeia uriase monopoluri, care vor fi izvoare de bogatii colosale si de care vor depinde chiar si marile averi ale crestinilor întro asa masura, încât vor fi înghitite de ele, cum se întâmpla cu creditul Statelor a doua zi dupa o prabusire politica.
Domnii economisti care sunt de fata vor sti sa aplice si sa pretuiasca însemnatatea acestei combinatii.
Trebuie sa marim prin toate mijloacele cu putinta însemnatatea Guvernului nostru Suprem, înfatisândul ca pe ocrotitorul si rasplatitorul tuturor celor care i se supun de buna voie.
Nobilimea crestinilor, în ceea ce priveste puterea ei politica, a disparut. Nu ne mai temem de ea; dar ca proprietara de bunuri teritoriale, ea ne poate dauna în masura în care izvoarele ei de câstig pot fi independente de noi. Trebuie deci, cu orice pret, sai luam din stapânire pamânturile. Cel mai bun mijloc pentru acest scop este de a mari impozitele pe proprietate funciara, pentru a îndatora prin aceasta pamântul. Aceste masuri inteligente vor tine proprietatea funciara întro stare de supunere desavârsita.
Aristocratia crestinilor, din tata în fiu, nestiind sa se multumeasca cu putin, va fi usor de ruinat.
În acelasi timp trebuie sa ocrotim negotul si industria cu multa putere si mai ales sa promovam speculatia, al carei rol serveste de contragreutate industriei. Fara speculatie industria ar înmulti capitalurile particulare, ar îmbunatati agricultura, eliberând pamânturile de datoriile create prin împrumuturile bancilor funciare. Trebuie ca industria sa rapeasca pamântului roadele muncii sale ca si ale capitalului si, prin speculatie, sa ne puna la dispozitie noua banii lumii întregi. Fiind astfel aruncati în rândurile proletarilor, toti crestinii se vor pleca înaintea noastra pentru a obtine cel putin dreptul de a trai modest.
Pentru a nimici industria crestinilor vom mari speculatia, gustul luxului, al acelui lux inutil care înghite totul. Vom face sa se mareasca salariile, care totusi nu vor aduce nici un folos muncitorilor, deoarece vom face sa apara în acelasi timp si o scumpire a bunurilor de prima necesitate, datorita (vom spune noi) decaderii agriculturii si a crescatorilor de vite. Mai mult chiar, vom submina cu dibacie si în profunzime temeliile productiei, obisnuind pe muncitori cu anarhia si cu bauturile spirtoase, în vreme ce vom lua toate masurile cu putinta pentru a îndeparta de pe pamânturile si întreprinderile lor pe crestinii inteligenti.
Pentru ca situatia sa nu fie vazuta prea devreme sub adevarata ei lumina, vom ascunde adevaratele noastre intentii sub masca pretinsei dorinte de a raspândi si face accesibil lumii marile principii economice pe care le învatam astazi.

 

AL VII-LEA PROTOCOL SECRET FRANCMASONIC
Pentru ce trebuie de fapt sa fie sporite mereu armamentele. Fermentatii, discordii, dusmanii care exista în lumea întreaga. Constrângerea unei eventuale opozitii a „crestinilor” prin razboiul general. Presa ca mijloc important de influenta în masa si modul în care este influentata opinia publica. Tunurile americane, japoneze si chineze.
Înmultirea înarmarilor si a personalului politienesc este o întregire necesara a planului ce lam expus. În toate Statele trebuie ca, în afara de noi, sa nu se gaseasca decât masele de proletari, câtiva milionari devotati noua, politisti si soldati.
În întreaga Europa, ca si pe celelalte continente, trebuie sa întretinem agitatia, suspiciunea, neîntelegerea si ura. Câstigul atunci ne este îndoit. Pe de o parte, prin aceasta tinem în frâu toate tarile, care vor sti ca noi putem, dupa bunul nostru plac, sa provocam dezordinea sau sa stabilim ordinea: toate aceste tari se vor obisnui astfel, la un moment dat, sa ne considere ca o sarcina trebuincioasa. Pe de alta parte, uneltirile noastre ascunse vor încurca toate corzile care vor fi întinse în cabinetele de Stat, si toate acestea se vor realiza de catre noi cu ajutorul politicii, al contractelor economice si al datoriilor financiare. Pentru a ne atinge în întregime scopul, va trebui sa dam dovada de o mare viclenie în cursul tratativelor si a negocierilor; dar în ceea ce se cheama „limba (atitudinea) oficiala” noi vom urmari o tactica opusa si vom parea a fi cinstiti si concilianti. În acest fel, popoarele si guvernele crestinilor, pe care leam obisnuit sa nu priveasca decât acea fata a lucrurilor pe care leo aratam noi, ne vor lua înca o data drept binefacatorii si mântuitorii neamului omenesc. La orice împotrivire, va trebui sa fim în stare sai facem pe vecini sa declare razboi tarii care ar îndrazni sa ne stea în cale; iar daca si acesti vecini sar gândi sa se întovaraseasca împotriva noastra va trebui sai înfrângem repede pe toti întrun razboi universal (mondial) al lumii întregi.
Cea mai sigura cale a noastra spre succes în politica este secretul, tainuirea initiativelor: cuvântul diplomatului francmason nu trebuie sa se împotriveasca deloc cu faptele sale.
Va trebui chiar sa silim guvernele crestine sa lucreze dupa planul nostru amplu alcatuit si care în curând va fi aproape de tel. La aceasta ne va ajuta opinia publica, aceasta opinie publica pe care „marea putere”, presa, a puso deja pe ascuns în mâinile noastre. Întrun cuvânt, pentru a rezuma sistemul nostru de constrângere eficienta a guvernelor crestine ale Europei, îi vom dovedi unuia dintre ele puterea noastra prin atentate, adica prin teroare; iar tuturor, daca cumva aproape toate se vor revolta împotriva noastra, le vom raspunde prin glasul tunurilor americane, chinezesti ori japoneze.

 

AL VIII-LEA PROTOCOL SECRET FRANCMASONIC
Utilizarea intentionat echivoca a dreptului juriticde catre francmasoni. Colaboratorii apropiati ai regimului francmason. Scolile particulare ca mijloc de educatie superioara cu totul speciala. Economisti si milionari. Cui ar trebui sa fie încredintate toate posturile de raspundere în Guvern?
Trebuie sa ne însusim în întregime toate armele pe care lear putea întrebuinta dusmanii împotriva noastra. Va trebui sa gasim în subtilitatile si tertipurile limbii juridice o îndreptatire pentru cazul când vom fi siliti sa dam pedepse care ar putea parea prea îndraznete si nedrepte, deoarece este nevoie ca acestea sa fie exprimate în termeni care sa aiba aerul ca sunt niste maxime morale foarte înalte, având totodata si o înfatisare legala. Stapânirea noastra trebuie sa se înconjoare de toate puterile civilizatiei, în mijlocul carora va trebui sa lucreze. Ea va aduna în jurul sau publicisti, juristconsulti experimentati, administratori, diplomati si, în sfârsit, oameni pregatiti printro educatie superioara în scoli speciale. Acesti oameni vor cunoaste toate tainele vietii sociale, vor cunoaste toate felurile de a vorbi întrebuintând litere si cuvinte politice, vor avea cunostinta despre toate dedesubturile firii omenesti, despre toate corzile simtitoare, pe care va trebui sa stie a cânta. Asemenea corzi sunt, de pilda, înfatisarea spiritului crestinilor, tendintele lor înnascute, lipsurile, viciile si caracteristicile lor, apoi particularitatile de clasa si de conditie. Este de la sine înteles ca acesti sprijinitori geniali ai guvernamântului nostru nu vor fi alesi dintre crestini care sunt obisnuiti sasi faca munca administrativa fara a se îngriji de utilitatea ei. Administratorii blazati ai crestinilor semneaza hârtiile fara a le citi; ei servesc din interes sau din ambitie.
Vom înconjura guvernul nostru cu o întreaga multime de economisti. Iata de ce trebuie ca francmasonii sa învete în primul rând stiintele economice. Vom fi de asemenea înconjurati de o ceata întreaga de bancheri, industriasi, capitalisti si mai ales de milionari, deoarece, în fond, totul va fi hotarât cu ajutorul cifrelor.
Un anumit timp, pâna ce va sosi momentul când nu va fi deloc primejdios sa încredintam posturile de raspundere ale Statelor fratilor nostri francmasoni, le vom încredinta unor indivizi a caror trecut si caracter vor fi de asemenea natura încât sa existe o prapastie între ei si popor; unor astfel de oameni le vom da puterea, carora în caz de abatere de la ordinele noastre sa nu le ramâna altceva de asteptat decât condamnarea sau exilul, pentru ca ei sa fie siliti sa ne apere plini de devotament interesele pâna la ultima suflare.

 

AL IX-LEA PROTOCOL SECRET FRANCMASONIC
Aplicarea atenta a principiilor francmasonice secrete în scopul de a reface educatia popoarelor. Cuvântul tainic de ordine francmason. Importanta nebanuita a orientarilor antifrancmasonice. Din nou despre teroare. Ce îi asteapta pe cei care servesc francmasoneria. Forta cea „inteligenta” si forta cea „oarba” a regatelor crestine. Împartirea aparenta a puterii cu poporul. Misterele arbitrariul liberal. Uzurparea gradata a instructiunii si a educatiei. Interpretarea diferita a legilor. Metrourile si francmasoneria.
Aplicând în practica principiile noastre, trebuie sa fiti cu luare aminte la caracterul poporului în mijlocul caruia va veti gasi si veti lucra; aplicarea generala, uniforma, a acestor principii, înainte de a fi facuta educatia poporului, nu poate avea pentru noi succes. Dar, punândule cu tenacitate în practica, nor sa treaca zece ani fara ca sa se fi schimbat chiar si caracterul cel mai îndaratnic si fara ca sa avem la dispozitie un popor foarte mult supus noua.
Când va veni domnia noastra planetara, vom înlocui liberalul nostru cuvânt de ordine: LIBERTATE, EGALITATE, FRATERNITATE, nu cu un alt cuvânt de ordine, ci cu aceleasi cuvinte reduse la rangul lor de idei. Vom zice: DREPTUL LA LIBERTATE, DATORIA EGALITATII, IDEALUL FRATERNITATII. Vom apuca astfel taurul de coarne. De fapt, am distrus deja toate guvernele afara de cel al nostru, desi de drept exista multe. Daca astazi câteva state îsi ridica glasul împotriva noastra, aceasta o fac numai de forma, uneori la dorinta si ordinul nostru, deoarece ne este folositor, pentru a guverna în siguranta pe fratii nostri mai mici.
În realitate nu mai avem nici o piedica înaintea noastra. Guvernul nostru Suprem exista deja în conditii extralegale, care de obicei sunt cuprinse în cuvântul puternic si energic DICTATURA. Pot spune cu deplina convingere ca astazi noi suntem legislator. Noi dam hotarâri judecatoresti, noi osândim la moarte si noi gratiem. Suntem comandantii tuturor trupelor noastre, încalecati pe calul generalului sef. Vom guverna mereu cu o mâna de otel, deoarece tinem în mâini ramasitele unui partid altadata puternic, astazi subjugat noua. Tinem în mâini si îi dominam pe toti prin pofte nemasurate, lacomii arzatoare, razbunari nemiloase, uri neîmblânzite.
De la noi porneste teroarea care a cotropit totul. Avem în slujba noastra oameni din toate orientarile si din toate doctrinele: restauratori de monarhii, demagogi, socialisti, comunisti si tot soiul de utopisti. Am înhamat pe toata lumea la lucru: fiecare sapa hotarât la locul lui ultimile ramasite ale puterii si, fara sasi dea seama ce face, se sileste sa darâme tot ce mai sta în picioare. Toate Statele, în urma acestor uneltiri abile, cer liniste, sunt gata sa jertfeasca totul pentru pace, dar noi nu le vom da pace atâta timp cât ele nu vor recunoaste deschis si cu umilinta Guvernul nostru Suprem.
Poporul a început deja sa strige ca trebuie sa se rezolve problema sociala cu ajutorul întelegerii internationale. Împartirea poporului în partide ia pus pe toti la dispozitia noastra deoarece, pentru a sustine o lupta pentru putere, trebuiesc bani, iar banii sunt toti sub controlul nostru.

Neam putea teme numai de întelegerea dintre puterea înteleapta a persoanelor domnitoare si puterea oarba a poporului, dar am luat toate masurile cu putinta împotriva unei asemenea eventualitati. Între aceste doua puteri am ridicat un zid, adica o teroare reciproca. În acest chip puterea oarba a poporului ramâne sprijinul nostru, iar noi îi vom fi singurii calauzitori; din aceasta cauza noi vom sti sa o îndreptam cu abilitate spre telul nostru.
Pentru ca mâna orbului sa nu se poate lepada de conducerea si ghidarea noastra, trebuie ca, din când în când, sa intram în legatura directa cu el, daca nu personal, cel putin prin fratii nostri cei mai credinciosi. Când vom fi o putere unanim recunoscuta, vom vorbi noi în persoana cu poporul în pietele publice si vom da învataturi despre afacerile politice, dar în întelesul care ne va fi noua folositor.
Cum ar putea ei verifica ceea cei vom învata noi în scolile de la sate? Iar ceea ce va spune trimisul Guvernului sau persoana domnitoare ea însasi, nu va întârzia sa fie cunoscut îndata de Statul întreg, deoarece se va raspândi repede prin gura poporului. Pentru a nu nimici înainte de vreme fundatiile crestinilor, noi neam atins de ele cu o mâna prevazatoare, am luat în mâini resorturile mecanismelor lor. Aceste resorturi erau asezate întro ordine neclintita, dreapta; noi am înlocuito cu o dezordine arbitrara. Neam preocupat astfel în secret de jurisdictie, de alegeri, de presa, de libertatea individuala si mai ales de învatamânt si educatie, care sunt reazemul vietii libere.
Am înselat, demoralizat, naucit si corupt tineretul crestin printro educatie greoaie si inutila bazata pe învataminte si teorii pe care noi demult le stim ca sunt false, fiind nascocite si raspândite chiar de catre noi.
Ramânând deasupra legilor existente, fara a le schimba în esenta lor, dar desfigurândule numai, prin interpretari contradictorii, am obtinut repede rezultate minunate pentru noi. Aceste rezultate au constat mai întâi prin faptul ca aceste comentarii naucitoare au mascat legile si, mai târziu, leau ascuns în întregime dinaintea ochilor guvernelor incapabile sa se mai orienteze întro legislatie atât de încurcata.
De aici sa nascut teoria tribunalului constiintei. Unii spun ca lumea se va rascula împotriva noastra cu armele în mâini, daca va descoperi prea repede despre ce este vorba. Pentru acest caz noi avem, în tarile din Occident, o arma atât de îngrozitoare, încât chiar si cele mai îndraznete suflete vor tremura înaintea ei: metrourile, care vor fi introduse pâna atunci în toate capitalele, care împreuna cu tunelele lor vor fi folosite de noi pentru a azvârli astfel în aer toate organizatiile si toate sediile dusmanilor nostri din toate tarile lumii.

PROTOCOALELE INTELEPTILOR SIONULUI (III)

 

AL X-LEA PROTOCOL SECRET FRANCMASONIC
Forta tainica a lucrurilor în politica. „Genialitatea diabolica a josniciei. Ce modificari promite dupa aceea lovitura de stat francmasonica. De ce apreciaza francmasonii sufragiul universal. Stima de sine însusi. Sefii francmasoni si promovarea lor. Conducatorul cel genial al francmasoneriei. Institutiile statului si functiile lor. Otrava cea puternica a liberalismului. Constitutia este totdeauna scoala neîntelegerilor ce apar între partide. Noua era republicana. Presedintii statelor sunt aproape totdeauna creaturi „de paie” ale francmasoneriei. Responsabilitatea limitata a presedintilor statelor. Misterul afacerii „Panama”. Rolul important al camerei deputatilor si al presedintelui statului. Francmasoneria este totodata si o forta legislativa. Noua constitutie republicana si rolul acesteia. Trecerea ulterioara la „autocratia” francmasonica. Momentul secret al proclamarii „regelui universal” al planetei Pamânt. Inocularea criminala cu microbi si virusi ale diferitelor boli precum si alte fapte malefice ale francmasoneriei.
Încep astazi repetânduva ceea ce vam mai spus anterior si va rog sa va aduceti aminte ca guvernele si popoarele nu vad decât aparenta, înfatisarea de la suprafata a lucrurilor. Cum ar putea ele sa descurce întelesul ascuns al lucrurilor si situatiilor când reprezentantii lor se gândesc mai mult la petreceri înainte de orice? Este foarte important pentru politica noastra sa cunoastem acest amanunt. Ne va fi de folos când vom trece la discutia diviziunii puterii, a libertatii cuvântului, a presei, a libertatii de constiinta, a dreptului de asociere, a egalitatii înaintea legii, a inviolabilitatii proprietatii si a locuintei, a impozitului si, în sfârsit, la discutia retrospectiva a legilor. Toate aceste probleme sunt de o asemenea natura încât nu trebuie sa te atingi de ele dea dreptul si pe fata, înaintea poporului. În cazul când suntem siliti sa luam contact cu ele, nu trebuie sa fie însirate una câte una, ci trebuie sa declaram în bloc ca principiile dreptului modern sunt respectate si recunoscute de catre noi. Însemnatatea acestei omiteri consta în aceea ca, un principiu caruia nu iai spus pe nume, ne lasa libertatea de a exclude din el câte ceva fara ca aceasta sa se observe, pe când, daca leam enumera tot ceea ce vrem sa excludem, toate acestea ar putea fi primite cu rezerva.
Poporul credul si prost are o deosebita si o mare stima pentru geniile politice si raspunde tuturor actelor de violenta ale acestora prin cuvinte: „E ticalos, grozav de ticalos, dar cât de dibaci! Iata aici este numai un joc abil, dar cât de viclean este jucat, cât este de obraznic!”
Noi socotim ca este necesar sa atragem toate natiunile la zidirea unui noi edificiu fundamental al carui plan îl avem acum gata. Iata de ce trebuie ca, înainte de toate, sa dam dovada de aceasta îndrazneala si de aceasta putere a mintii care, prin persoana influenta a actorilor nostri, va sfarâma în scurt timp toate piedicile din calea noastra. Când undeva vom fi dat, atunci când este cazul, lovitura noastra de Stat, vom spune si vom repeta popoarelor: „totul merge îngrozitor de rau, toti au suferit mai mult decât poate rabda un om. Noi vom îndeparta acum pricinile suferintelor voastre, adica nationalitatile, granitele si diversitatea banilor. Bineînteles ca sunteti liberi de a ne jura sau nu credinta, însa puteti voi oare face aceasta pe buna dreptate, daca o faceti înainte de a fi vazut ceea ce va oferim noi?” Atunci ei ne vor slavi si ne vor purta în triumf întro însufletire înnebunita de nadejdi. Votul public, din care am facut arma ridicarii noastre la putere si cu care iam obisnuit pe oameni prin diferite uniuni si tovarasii (pâna si unitatile cele mai mici ale membrilor omenirii), îsi va juca o ultima data rolul, pentru a exprima dorinta întregii omeniri de a ne cunoaste mai de aproape înainte de a ne judeca.
Iata de ce trebuie sa împingem toata lumea la votul public, fara deosebire de clasa si de cens electoral, pentru a putea întrona absolutismul majoritatii, pe care nul poti obtine de la clasele censitare inteligente. Dupa ce vom fi obisnuit în acest chip toata lumea cu ideea propriei sale valori, vom nimici însemnatatea familiei crestine si valoarea ei educationala, de asemenea nu vom lasa sa se ridice individualitatile, carora multimea, calauzita de noi, nu le vor îngadui sa iasa la iveala si nici chiar sa vorbeasca. Ea va fi pentru aceasta obisnuita sa nu asculte decât pe noi, care îi platim supunerea si atentia. În acest fel vom face din popor o forta atât de oarba, încât nu va fi în stare sa se miste în nici o parte, fara a fi calauzita de agentii nostri, pusi în locul conducatorilor sai. El se va supune acestui regim, deoarece va sti ca de acesti noi conducatori vor depinde câstigurile sale, darurile gratuite si tot felul de privilegii pe care le va avea.
Un plan unic de guvernare trebuie sa iasa dintrun singur cap, deoarece ar fi incoerent si fara legatura, daca mai multe minti siar împarti sarcina de al stabili. De aceea, noi trebuie sa cunoastem acest plan de actiune, dar nu trebuie sal discutam decât noi între noi, pentru a nui distruge caracterul genial, legatura dintre partile sale, puterea practica si întelesul tainic al fiecaruia dintre punctele sale. Daca este discutat si schimbat prin votul public, atunci planul nostru va pastra urma tuturor conceptiilor false ale mintilor care nu vor putea patrunde adâncimea si legatura scopurilor urmarite. Planurile noastre trebuie sa fie secrete, puternice si bine concepute. De aceea noi nu trebuie sa aruncam munca geniala a conducatorului nostru la picioarele multimii si, de asemenea, nu trebuie niciodata sa o încredintam nici macar unei socitati restrânse.
Aceste planuri nu urmaresc deocamdata rasturnarea institutiilor moderne si a statelor existente. Ele le vor schimba numai economia si, prin urmare, toata dezvoltarea lor, care astfel va ajuta mult realizarea planurilor noastre.
Structuri aproape identice exista, sub diferite denumiri, în toate tarile: Reprezentanta, Ministerele, Senatul, Consiliul de Stat, Corpul Legislativ si Corpul Executiv. Nu trebuie sa va explic acum mecanismul legaturilor dintre aceste institutii, deoarece îl cunoasteti prea bine. Observati numai ca fiecare din aceste institutii corespunde unei anumite functii importate a Statului si va rog sa mai observati ca ceea ce este foarte important este nu institutia, ci functia. Asadar functia si nu institutiile sunt importante. Institutiile siau împartit toate functiile guvernamentale: functii administrative, legislative, executive. De aceea ele lucreaza în organismul Statului ca si organele în corpul omenesc. Daca stricam complet o anumita parte a masinii Statului, aceasta va cadea bolnava, si la fel ca în cazul corpului omenesc mai devreme sau mai târziu Statul va muri.

Când am introdus în organismul Statului otrava liberalismului, toata constructia sa politica sa schimbat; Statele au cazut bolnave de o boala mortala: descompunerea sângelui lor vital si nu ne mai ramâne acum decât sa asteptam sfârsitul agoniei lor. Din liberalism sau nascut guvernele constitutionale care au înlocuit, pe seama credulitatii crestinilor, autocratia salvatoare cu Constitutia care, dupa cum stiti, nu este altceva decât o scoala de discordii, de neîntelegeri, de discutii, de deosebiri de vederi si de framântari sterpe ale partidelor. Întrun cuvânt aceasta este scoala a tot ce face ca un Stat sa îsi piarda individualitatea si personalitatea. Atât tribuna cât si presa a condamnat pe conducatori la inactivitate si la slabiciune. Ea a facut astfel din ei niste elemente putin necesare, nefolositoare. Prin aceasta se explica usurinta cu care se va realiza rasturnarea lor. Epoca republicana a devenit atunci posibila, fiindca am înlocuit pe guvernator cu o caricatura a guvernului, cu un presedinte luat din multime, din mijlocul creaturilor noastre, al sclavilor nostri. Aici se afla fundamentul minei sapate de catre noi sub poporul crestinilor, sau mai bine zis sub popoarele crestinilor.
Întrun viitor apropiat vom întemeia în acelasi mod responsabilitatea presedintilor de republica.
Atunci vom putea introduce fara teama anumite schimbari ce ne vor fi favorabile noua, de care nu va raspunde decât aceasta creatura a noastra care va fi o marioneta. Ce ne pasa noua daca rândurile celor ce alearga dupa putere vor deveni mai rare sau daca se vor produce, în lipsa de presedinti, încurcaturi capabile de a dezorganiza în întregime tara?
Pentru a ajunge la acest rezultat, care ne avantajeaza, vom unelti si manevra alegerea de presedinti care au în trecutul lor o pata ascunsa. Teama de o asemenea descoperire, dorinta proprie fiecarui om odata ajuns la putere de asi mentine privilegiile, foloasele si onorurile legate de noua sa conditie, vor face din acestia servitorii credinciosi ai poruncilor noastre. Camera deputatilor va acoperi, va apara, va alege presedinti, dar noi îi vom retrage dreptul de a propune legi sau de a le schimba. Acest drept va fi dat în realitate numai presedintelui responsabil, care va fi o jucarie în mâinile noastre.
Puterea guvernului va deveni astfel fara îndoiala tinta tuturor atacurilor. Noi îi vom da, pentru a se apara, dreptul de a apela la hotarârea poporului, fara sa mai treaca prin intermediarul reprezentantilor sai, cu alte cuvinte îi vom da dreptul de a recurge la serviciul nostru ca un orb ce apeleaza la majoritate. Afara de acestea, vom da presedintelui dreptul de a declara razboi. Vom motiva acest drept spunând ca presedintele, ca sef al întregii armate a tarii, trebuie sa o aiba la dispozitia sa, pentru a apara noua Constitutie republicana, al carei reprezentant direct raspunzator va fi.
În aceste împrejurari, seful guvernului unui stat va fi în mâinile noastre si nimeni, în afara de noi, nu va mai conduce indirect puterea legislativa.
Vom retrage de asemeni Camerei, introducând noua Constitutie republicana, dreptul de interpelare, sub pretext de a apara secretul politic. Vom restrânge prin noua Constitutie numarul reprezentantilor la minimum, aspect care va avea drept urmare de a micsora cu atât mai mult pasiunile politice si pasiunea pentru politica. Daca, contrar oricaror asteptari ale noastre, ele totusi se trezesc chiar în situatia acestui mic numar de reprezentanti, îl vom reduce la minimum printrun apel la majoritatea poporului.
De presedintele republicii va depinde numirea presedintilor si a vicepresedintilor Camerei si ai Senatului. În locul sesiunilor parlamentare constante, vom margini sedintele Parlamentelor la câteva luni. Mai departe, vom actiona astfel ca presedintele, ca sef al puterii executive, sa aiba dreptul de a convoca sau dizolva Parlamentul si, în cazul dizolvarii, de a amâna momentul unei noi convocari. Dar pentru ca urmarile tuturor acestor actiuni, în realitate inegale, sa nu cada asupra responsabilitatii, stabilite de catre noi, a presedintelui (lucru care ar fi daunator planurilor noastre), vom îndemna pe ministri si pe ceilalti functionari care înconjoara pe presedinte sa treaca peste hotarârile acestuia, prin masuri nejuste luate pe propria lor raspundere; în acest chip, ei vor fi vinovati si raspunzatori în locul sau. Noi va sfatuim de a încredinta acest rol mai ales Senatului, Consiliului Ministrilor, mai bine decât unui singur individ.
Presedintelemarioneta va interpreta dupa vointa noastra legile existente, care dupa cum se stie pot fi interpretate în mai multe feluri. El le va anula când îi vom spune noi ca trebuie si va avea dreptul de a propune legi provizorii si chiar o noua schimmbare a Constitutiei, sub pretextul binelui suprem al Statului.
Aceste masuri stabilite aici si puse în practica ne vor da putinta de a nimici încetul cu încetul, pas cu pas, tot ceea ce vom fi fost siliti sa introducem în Constitutiile Statelor, înainte de apucarea frânelor puterii; vom trece astfel pe nesimtite la suprimarea oricarei Constitutii, când va fi sosit timpul de a grupa toate guvernele sub autocratia noastra.
Recunoasterea autocratiei noastre poate sosi si înainte de suprimarea Constitutiei, daca popoarele, obosite de neorânduielile si caracterul usuratic al conducatorilor lor, vor ajunge sa strige: „Alungatii si datine un rege universal, care sa ne poata uni pe toti si sa distruga cauzele neîntelegerilor noastre: granitele natiunilor, religiile, calculele Statelor; un rege care sa ne dea acea pace si acea siguranta pe care nu o putem obtine de la conducatorii si reprezentantii nostri.”
Stiti foarte bine ca, pentru a face posibile asemenea dorinte, trebuie sa tulburam în asemenea mod neîntrerupt, în toate tarile, legaturile dintre popor si guvern pentru a ajunge sa obosim întreaga lume prin dezbinare, dusmanie, ura si chiar prin martiraj, foamete, raspândirea bolilor, pentru ca crestinii sa nu vada alta scapare decât aceea de a recurge la suveranitatea noastra absoluta si întreaga.
Daca dam poporului timp sa rasufle, momentul prielnic nu va veni poate niciodata.

 

AL XI-LEA PROTOCOL SECRET FRANCMASONIC
Programul tainic al noii Constitutii. Câteva amanunte secrete asupra loviturii de stat asa cum este ea propusa de catre francmasoni. Crestinii sunt în general naivi, prosti si mici. Francmasoneria secreta din umbra si lojile sale exterioare de „fatada”.
Consiliul de Stat va fi menit sa sprijine parerea guvernului. Sub înfatisarea unui corp legiuitor, el nu va fi în realitate decât un comitet de redactare a legilor si decretelor guvernatorului.
Iata care este programul noii Constitutii pe care noi o pregatim: vom crea Legea, Dreptul si Tribunalul: 1) sub forma de propuneri ale corpului legislativ; 2) prin decrete ale Presedintelui (republicii) sub forma de ordine generale, prin acte ale Senatului si prin decizii ale Consiliului de Stat, sub forma de ordine ministeriale; 3) în cazul când vom gasi ca este folositor, sub forma de lovitura de Stat.
Acum, dupa ce am stabilit în mod aproximativ acest modus agendi (modalitate de actiune), sa ne ocupam cu amanuntele masurilor care ne vor servi sa terminam transformarea Statului în întelesul pe care lam expus. Vreau sa zic ca ne vom ocupa cu mai multa atentie de liberatea presei, de dreptul de asociatie, de libertatea constiintei, de principiul electiv si de multe alte lucruri care vor trebui sa dispara din repertoriul omenirii si care urmeaza sa fie cu desavârsire schimbate de îndata ce noua Constitutie a noastra va fi proclamata.
Numai în acest moment vom putea publica nestânjeniti toate ordinele noastre. Mai târziu, orice schimbare considerabila va fi primejdioasa. Daca aceasta schimbare se face în sensul unei asprimi care nu poate fi îndurata, ea poate atrage dupa sine o deznadejde foarte mare pricinuita de teama de noi schimbari de acelasi fel.
Daca, dimpotriva, schimbarea se îndeplineste în sensul unor îngaduinte ulterioare, se va zice ca noi însine neam recunoscut greselile, iar acest lucru va întuneca faima înaltei inteligente, a puterii noastre, sau se va zice ca nea fost teama si ca am fost siliti sa facem concesii, pentru care nimeni nu ne va multumi, deoarece toti vor crede ca de fapt au avut dreptul la ele. Atât una cât si cealalta din aceste eventualitati, ar fi deci pagubitoare pentru noua noastra Constitutie.
Noi vrem ca, din ziua proclamarii ei, când popoarele vor fi naucite de lovitura de Stat, care se va fi operat, când înca vor fi sub puterea terorii si a nedumeririi, noi vrem ca din acel moment sa recunoasca cu totii ca noi suntem atât de puternici, atât de invulnerabili, atât de tari, încât nu vom sta în nici un caz la tocmeala cu dânsii; ca, nu numai ca nu vom da nici o însemnatate parerilor si dorintelor lor, dar ca suntem gata si ca avem posibilitatea sa înabusim cu o forta si cu o autoritate indiscutabila orice încercare, orice manifestare a acestor dorinte si pareri; ca am stiut sa punem mâna dintro singura lovitura pe tot ceea ce ne era necesar, si ca nu vom împarti în nici un caz puterea noastra cu ei. Atunci resemnati ei îsi vor închide ochii si vor astepta desfasurarea ulterioara a evenimentelor.

Crestinii naivi sunt ca niste oi iar noi suntem pentru ei niste lupi. Sunt convins ca stiti ce patesc oile când patrund lupii în staul.
Deoarece resemnati ei vor închide ochii înaintea oricarui lucru, spre ai pacali le vom promite ca le înapoiem toate libertatile luate, dar aceasta numai când dusmanii pacii vor fi potoliti, iar partidele existente reduse la neputinta.
Nu mai trebuie sa va spun ca, în realitate, ei vor astepta mult si zadarnic aceasta întoarcere spre trecut.
Pentru ce altceva am fi oferit si inspirat crestinilor toata aceasta politica, fara a le da în realitate putinta de a o patrunde, daca nu doar penru a câstiga pe ascuns, ceea ce noi fara acest mod de a proceda nu puteam câstiga pe fata? Acest aspect fundamental a servit mereu ca baza organizarii francmasoneriei noastre secrete, care nu este cunoscuta si ale caror planuri nu sunt nici macar banuite de dobitoacele crestine, atrase de noi în organizatia vizibila a francmasoneriei, pentru a îndeparta astfel de la noi privirile banuitoare ale fratilor lor.

 

AL XII-LEA PROTOCOL SECRET FRANCMASONIC
Interpretarea masonica secreta a cuvântului „libertate”. Viitorul diferit al presei în timpul domniei planetare a francmasonilor. Controlul strict si total al presei atunci. Agentiile corespondentilor. Ce este în realitate progresul pentru francmasoni? Solidaritatea francmasonilor asa cum se manifesta ea în presa moderna. Atâtarea si întretinerea pretentiilor „sociale” provinciale. Infailibilitatea noului regim.
Cuvântul libertate, care poate fi talmacit în diferite feluri, noi îl vom defini astfel: „Libertatea este dreptul de a face numai ceea ce permite legea”. O astfel de talmacire a acestui cuvânt, facuta la timpul potrivit, va pune toata libertatea în mâinile noastre, deoarece legile vor nimici sau vor face cu putinta ceea ce o sa ne fie noua placut, urmarind punerea în practica a programului de mai sus.
Ce rol joaca astazi presa? Ea serveste adeseori la atâtarea patimilor si la întretinerea egoismelor de partid. Ea este plina de desertaciune, nedreptati si minciuni, iar cea mai mare parte a oamenilor nui înteleg deloc menirea. Noi mai întâi o vom subjuga si îi vom pune oprelisti puternice, iar apoi vom face la fel si cu celelalte lucrari tiparite, caci la ce near servi subjugarea presei, daca nu ne vom pune la adapost si de focul atâtator al brosurii si al cartii? Vom transforma publicitatea, care ne costa astazi foarte scump, deoarece numai prin ea putem cenzura ceea ce se scrie în ziare, întrun izvor de venit pentru Statul nostru. Vom înfiinta un impozit special asupra presei. Vom sili sa se plateasca o garantie atunci când se înfiinteaza ziare sau tipografii. Astfel speram ca va fi scutit guvernul nostru francmasonic de orice atac din partea presei, iar când se va ivi vreun prilej, vom da amenzi fara mila. Timbrele, garantiile si amenzile, toate acestea vor aduce Statului nostru venituri uriase.
Este drept ca ziarele de partid ar putea trece usor peste asemenea pierderi banesti si de aceea pe acestea le vom desfiinta, îndata ce ne vor fi atacat a doua oara. Nimeni nu se va putea atinge nepedepsit de aureola atotputernicului guvern al nostru. Pretextul pentru a desfiinta un ziar va fi ca atâta la revolta si destabilizeaza Statul fara motiv si fara dreptate. Va rog sa nu va surprinda ca printre ziarele care ne vor ataca, vor fi si cele întemeiate de noi, dar ele fiind ghidate de noi din umbra vor ataca numai acele puncte ale caror schimbari le vom dori.
Nimic nu va putea fi adus la cunostinta lumii fara supravegherea noastra. Acest rezultat este deja atins din zilele noastre prin faptul ca toate stirile si noutatile sunt primite de catre mai multe agentii care le aduna din toate partile lumii. Aceste agentii vor fi atunci fara deosebire numai ale noastre si nu vor publica decât ceea ce le vom îngadui noi.
Daca deja de pe acum am stiut sa câstigam de partea noastra pe membrii societatilor crestine în asa masura, încât aproape toti privesc întâmplarile lumii prin sticla cu anticipatie colorata a ochelarilor pe care chiar noi iam pus pe nas, daca deja de pe acum nu mai exista pentru noi usi zavorâte care sa ne împiedice cunoasterea acelor lucruri pe care crestinii le numesc prosteste secrete de Stat, ce va fi atunci când vom fi stapânii recunoscuti ai acestei planete si vom conduce prin persoana Marelui Suveran?
Atunci oricine va voi sa fie editor, bibliotecar sau proprietar de tipografie ori sa se ocupe de industria tipografica, va trebui sa primeasca o diploma, care, în cazul ca posesorul ei se va face vinovat de vreo nelegiuire oarecare împotriva noastra, va fi luata numaidecât înapoi. Cu asemenea masuri, intrumentul gândirii de masa presa va deveni un mijloc de manipulare si educatie în mâinile noastre, care nu va mai îngadui poporului sa bata câmpii asupra binefacerilor evolutiei spirituale si a progresului. Care dintre noi nu stie oare ca aceste binefaceri sunt închipuite si multe dintre ele duc dea dreptul la niste aspiratii care pentru noi sunt absurde? Din aceste aspiratii si vise sau nascut atât raporturile anarhice ale oamenilor între ei cât si cu stapânirea, deoarece progresul sau mai bine zis ideea progresului, a dat nastere ideilor tuturor emanciparilor, fara a le face deloc cu putinta realizarea. Toti acei pe care noi îi numim liberali sunt de fapt anarhisti, daca nu în fapte cel putin în gânduirile lor. Fiecare dintre ei urmareste ideea libertatii si pâna la urma toti cad în anarhie, protestând din simpla placere de a protesta.
Dar sa revenim acum la presa. O vom îngreuna, ca si tot ce se tipareste, cu impozite si preturi foarte mari pentru fiecare foaie tiparita cât si cu alte garantii. Cartile cu mai putin de 30 de pagini vor fi taxate dublu. Le vom înregistra în categoria brosurilor pentru ca, pe de o parte, vom reusi prin aceasta sa reducem numarul revistelor care sunt pentru noi otrava cea mai primejdioasa, iar pe de alta parte, aceasta masura îi va sili pe scriitori sa produca lucrari atât de lungi, încât vor fi putin citite, mai ales din cauza pretului lor foarte mare. Dinpotriva, ceea ce vom edita si tipari noi pentru calauzirea mintilor în directia pe care o vom stabili, va fi ieftin si astfel va fi citit de catre toata lumea. Impozitul foarte mare va înabusi dorinta multora de a scrie, iar teama de pedeapsa va face pe literati sa atârne de noi.
Daca totusi se vor gasi unele persoane care doresc sa scrie împotriva noastra nu se va gasi în schimb nimeni sa le tipareasca scrierile. Înainte de a accepta o lucrare pentru tiparit, editorul va trebui sa mearga la autoritati pentru a obtine încuviintarea scrisa de a o face. În acest chip vom cunoaste dinainte cursele care ni se întind si le vom zadarnici dând dinainte lamuriri asupra subiectului tratat în care suntem atacati.
Literatura si ziaristica sunt cele doua forte educative mai însemnate, de aceea guvernul nostru va trebui sa fie proprietarul celor mai multe ziare. Prin aceasta, înrâurirea daunatoare noua a presei private va fi îndepartata, iar noi vom câstiga o influenta uriasa asupra majoritatii mintilor. Daca încuviintam sa apara 10 ziare noi, îndata vom întemeia 30 de ale noastre si asa mai departe.
Publicul cititor este naiv si nu va banui nimic. Toate ziarele ediate de noi vor fi în aparenta de tendinte si opinii total opuse, lucru care va trezi în cazul majoritatii credule încrederea în ele si astfel va antrage în jurul lor pe dusmanii nostri nebanuiti. Astfel ei vor cadea în cursa si vor fi facuti inofensivi prin diferite mijloace pe care le stim.
Publicatiile cu caracter oficial vor sta în rândul întâi. Ele vor veghea întotdeauna interesele noastre si de aceea influenta lor, care ne va fi favorabila noua, va ramâne uriasa.

În rândul al doilea vor sta publicatiile oficioase, ale caror rol va fi de a atrage pe nepasatori si pe cei fara vlaga.
În al treilea rând vom pune asa numita opozitie a noastra. Cel putin un ziar din acestea va fi cu desavârsire potrivnic ideilor noastre. Dusmanii nostri vor lua pe acest fals opozant drept un tovaras de lupta si astfel ne vor descoperi toate uneltirile lor datorita acestui tertip.
Ziarele noastre vor fi de toate tendintele: unele aristocratice, altele republicane, altele revolutionare sau chiar anarhiste, bineînteles atât timp cât va dainui Constitutia.
Ele vor manifesta în multiple moduri influenta noastra si vor avea, ca zeul Vishnu, o suta de mâini, care fiecare va grabi schimbarea societatii dupa cum urmarim noi. Aceste mâini vor calauzi prin sugestii adecvate opinia în directia care duce la scopul nostru, deoarece un om foarte întarâtat pierde putinta de a rationa si cade cu usurinta sub puterea sugestiei. Neghiobii manipulati care vor crede ca repeta opinia ziarului partidului lor vor repeta si raspândi de fapt parerea noastra, ori aceea care ne va place noua sa se spuna. Ei îsi vor închipui, datorita naivitatii, ca urmeaza planul partidului lor, pe când în realitate nu vor servi decât steagul pe care îl vom ridica pe ascuns chiar noi pe seama lor.
Pentru a conduce în aceasta directie armata noastra de ziaristi va trebui sa organizam cu deosebita grija institutia aceasta. Sub numele de Birou Central al Presei vom pune la cale sedinte literare, în care agentii nostri vor da cuvântul secret de ordine si cu diferitele semnale cunoscute numai de francmasoni, fara ca cineva sa poata sa bage de seama. Discutând si în aparenta contrazicând initiativa noastra, dar în mod superficial, fara a intra în miezul lucrurilor, ziarele noastre vor sustine o polemica prefacuta cu organele oficiale, pentru a ne da prin aceasta putinta de a ne pronunta si mai limpede decât am puteao face în primele noastre declaratii oficiale, întarind astfel sugestiile facute de noi.
Aceste atacuri înscenate de noi vor face ca supusii nostri sa creada ca pot vorbi liber; iar pe de alta parte agentii nostri vor putea spune pretutindeni, ca organele care se declara împotriva noastra nu fac decât sa cleveteasca în mod prostesc deoarece nu pot gasi pricini adevarate pentru combaterea serioasa a masurilor noastre.
Prin aceste mijloace abile de manipulare nebanuite si nevazute de catre opinia publica, dar foarte sigure, vom câstiga în orice situatie atentia si încrederea publica. Prin ele, dupa caz, vom întarâta sau vom linisti, dupa cum avem nevoie, spiritele în probleme politice, le vom convinge sau le vom amagi, scotând de sub tipar când adevarul, când minciuna, când ambele abil combinate, adeverind sau dezmintind faptele, dupa înrâurirea pe care urmarim ca acestea sa o aiba asupra publicului, pipaind totdeauna cu mare prudenta si grija locul, înainte de a pune cu fermitate piciorul pe el. Actionând astfel îi vom învinge pe dusmanii nostri fara doar si poate, deoarece ei nu vor avea la dispozitie publicatii prin care sasi poata spune cuvântul pâna la sfârsit sau denigrând nu le vom permite sa dea nici o replica în ziar în urma masurilor pe care leam aratat. Astfel, prin campanii mincinoase lansate contra dusmanilor nostri nici nu va mai trebui sai combatem cu temeinicie.

În caz de nevoie îi vom combate cu tarie prin ziarele noastre oficiale recurgând chiar la calomnii distrugatoare ce vor fi lansate prin presa noastra din categoria a treia.
Înca de pe acum, cel putin în cadrele presei, exista o puternica solidaritate francmasonica. Toate organele presei sunt legate între ele prin secret profesional. Ca si stravechii auguri, nici unul dintre membrii ei nu destainuie secretul si cunostintele sale daca nu i se porunceste. Nici un ziarist nu se va încumeta sa trateze public si sa divulge aceasta taina, deoarece nici unul dintre ei nu va fi primit în rândul scriitorilor daca nu are vreo pata rusinoasa în trecutul sau, care sa poata fi îndata facuta publica în caz de tradare sau necredinta. Atâta vreme cât aceste pacate sunt pastrate în taina de catre anumiti oameni, scriitorul, prin faima sa, poate atrage si focaliza în jurul lui admiratia si simpatia majoritatii tarii, care îl va urma cu însufletire.
Socotelile noastre în ceea ce prieste recrutarea de noi francmasoni se întind cu deosebire asupra provinciei. Acolo noi trebuie sa atâtam nadejdi si dorinte potrivnice celor din capitala careia îi vom spune ca acestea sunt nadejdiile si dorintele adevarate ale provinciilor, desi este lesne de înteles ca izvorul central al dezbinarilor nu porneste decât de la noi. Sa stiti ca, atâta timp cât nu ne vom bucura înca de o putere deplina va fi adesea nevoie de a înabusi glasul capitalelor prin acela al majoritatii, al poporului din provincii, care va fi cu abilitate atâtat de catre agentii nostri. Va trebui ca, în momentul psihologic stabilit de noi, capitalele sa nu mai aiba nici un cuvânt de spus asupra faptului împlinit, din simplul motiv ca acesta va fi deja primit cu mult mai repede de catre majoritatea poporului, prin intermediul oraselor din provincie.
Când vom intra în noua orânduire de Stat Planetar care va pregati domnia noastra asupra întregii planete, nu vom putea lasa sa se mai descopere prin presa necinstea publica. Va trebui sa se creada atunci ca noua noastra stapânire a multumit atât de bine pe toata lumea, încât au disparut chiar si crimele. Cazurile de izbucnire a criminalitatii nu vor trebui atunci sa fie cunoscute decât de victimele lor si de martori întâmplatori.

PROTOCOALELE INTELEPTILOR SIONULUI (IV)

 

AL XIII-LEA PROTOCOL SECRET FRANCMASONIC
Nevoia pâinii zilnice îi dreseaza gradat pe oameni. Chestiunile politice care apar. Chestiunile industriale. Petrecerile ca mijloc de deviere. Casele poporului. Adevarul este unul. Marile probleme care survin.
Nevoia pâinii zilnice îi face pe crestini sa taca si sa fie servitorii nostri umili. Agentii nostri din presa vor discuta, la porunca noastra, masurile si schimbarile pe care near fi cam greu sa le dam publicitatii dintrodata, pe nesteptate. Noi, în acest timp, folosindune de zgomotul pricinuit de aceste discutii, vom înfaptui masurile dorite si le vom prezenta publicului ca pe un fapt împlinit. Nimeni nu va avea îndrazneala sa ceara nimicirea celor hotarâte, mai ales ca vor fi prezentate ca fiind un real progres. De altfel, presa va face atunci un joc util noua si va atrage îndata atentia publicului spre chestiuni senzationale noi (caci, dupa cum stiti, noi am obisnit oamenii de a cauta totdeauna ceva nou si schimbator). Câtiva neghiobi, închipuindusi ca sunt uneltele sortii, se vor napusti asupra acestor noi chestiuni fara a sti ca ei nu înteleg nimic din ceea ce noi vrem în realitate sa se discute. Chestiunile politicii nu sunt deschise nimanui, în afara de aceia care iau dat nastere, înca înainte cu multe veacuri si care o conduc chiar si acum în taina.
Din toate acestea puteti vedea ca, prefacândune uneori ca cerem parerea multimii, noi nu facem altceva decât sa ne usuram înfaptuirea planurilor noastre. De asemenea puteti observa ca noi cautam totdeauna aprobarea nu a faptelor, ci a cuvintelor noastre rostite la cutare prilej. Noi trebuie sa spunem pretutindeni si totdeauna ca, în toate masurile noastre ne ghidam dupa speranta unita cu siguranta de a fi folositori binelui tuturor.
Pentru a abate cu abilitate atentia oamenilor prea îngrijorati de problemele politice, vom scoate la iveala problemele economice senzationale înainte de asa zisele probleme politice noi. Îi vom lasa atunci pe toti sasi descarce furiile lor asupra acestui subiect. Gloatele se vor învoi sa ramâna linistite, sa se odihneasca dupa închipuita lor activitate politica (cu care iam obisnuit noi însine, pentru ca sa putem lupta prin mijlocirea lor cu guvernele crestine), cu conditia de a avea noi distractii si ocupatii. În aceste noi distractii si ocupatii îi vom îndrepta apoi aproape pe aceleasi cai politice. Vom face aceasta pentru ca aceste gloate ale poporului sa nu ajunga la nimic profund prin cugetare. Eventual îi vom opri eficient de la gândire prin petreceri si sport, prin jocuri, prin desfatari vicioase, prin înlantuiri de patimi si prin case de toleranta publice. Îndata vom pune apoi prin presa concursuri banale de arte si tot felul de sporturi. Aceste preocupari de masa vor îndeparta pentru totdeauna spiritele de la chestiunile elevate unde am avea mult de luptat cu ele. Oamenii, dezobisnuinduse din ce în ce mai mult sa gândeasca spontan si independent numai prin ei însisi vor ajunge sa vorbeasca datorita propagandei noastre tocmai asa cum gândim noi. Datorita superficialitatii si a lenii lor de a gândi noi vom fi singurii care vom da impulsuri si îndrumari cugetarii mai ales prin intermediul anumitor persoane care, bineînteles, nu vor fi deloc banuite de a avea legaturi strânse cu noi.
Rolul utopistilor liberali va fi pentru totdeauna sfârsit, atunci când va fi recunoscut regimul nostru francmasonic planetar. Pâna atunci vor aduce multe foloase noua. De aceea, adeseori îi vom îndemna mult mai mult pe oameni sa nascoceasca tot felul de teorii complet ireale si fantastice, considerate noi, sau asa zise progresiste, caci astfel vom suci cu o mare usurinta capetele acestor crestini, cu ajutorul cuvântului PROGRES. Nu gasiti aproape nici unul printre ei care sa înteleaga ca sub acest cuvânt se ascunde o greseala, afara de cazurile când este vorba de descoperiri materiale, deoarece adevarul este numai unul singur si neschimbat, si nu poate prin urmare sa progreseze. Progresul, ca o idee gresita, serveste la întunecarea adevarului, pentru ca nimeni sa nul cunoasca, în afara de noi alesii care suntem pazitorii lui.
Când domnia noastra planetara va fi sosit, oratorii nostri vor vorbi cu patos poporului despre marile probleme misterioase care au framântat omenirea pentru a o duce, în sfârsit, la regimul nostru mântuitor. Nimeni nu va banui atunci ca toate aceste probleme au fost nascocite de catre noi, dupa un plan politic pe care nimeni nu la ghicit în tot cursul lungilor veacuri.

 

AL XIV-LEA PROTOCOL SECRET FRANCMASONIC
Religia cea noua a viitorului. Sclavia viitorului. Imposibilitatea de a cunoaste misterele religiei francmasonice a viitorului. Pornografia necesara si viitorul cuvântului tiparit atunci când francmasonii vor avea complet puterea.
Când va fi sosit domnia noastra planetara, nu vom recunoaste nici o alta religie afara de aceea a noastra, care este unica si de care ne este legat destinul, deoarece noi francmasonii suntem alesii prin care acest destin este unit cu soarta lumii. Din acest motiv va trebui sa nimicim toate credintele. Faptul ca prin aceasta nimicire a credintei se sporeste numarul ateilor din zilele noastre, nu ne va stânjeni straduintele, ci din contra va servi drept pilda generatiilor care vor asculta predicile noastre asupra religiei, al carei sistem stoic conceput de noi va izbuti sa cucereasca toate popoarele. Vom spune atunci tuturor ca în aceasta consta adevarul ei mistic, în care zace toata forta ei educatoare. Atunci vom publica la toate prilejurile articole în care vom asemana regimul nostru mântuitor cu cele ale trecutului. Binefacerile unei odihne câstigate dupa veacuri de framântari vor scoate la iveala însusirile placute ale stapânirii noastre. Greselile administratorilor crestini vor fi zugravite de noi în culorile cele mai vii. Vom da nastere la o asa de mare scârba fata de aceste administratii, încât popoarele vor prefera odihna robiei în locul drepturilor mult trâmbitatei libertati care ia zapacit atât de mult si care lea rapit mijloacele de trai facândui sa fie exploatati de catre o ceata de aventurieri, nestiutori de ceea ce fac. Nefolositoarele schimbari de guvern, la care îi îndemnam noi pe crestini atunci când voim sa sapam temeliile lor de guvernamânt, vor obosi în aceasta vreme atât de mult popoarele, încât ele vor prefera sa îndure orice din partea noastra, numai sa scape de noi framântari. Vom arata atunci cu staruinta greselile istorice ale guvernelor crestine care, în lipsa adevaratului bine, au ametit omenirea în cursul atâtor veacuri, urmarind un bine social iluzoriu, fara asi da seama ca planurile lor înrautatesc, în loc sa îmbunatateasca, conditiile vietii omenesti pe aceasta planeta.
Filozofii nostri vor discuta toate greselile credintelor crestine, dar nimeni niciodata nu va discuta religia noastra sub adevarata ei înfatisare, deoarece nimeni nu o va cunoaste cu adevarat, afara de cei ai nostri, care nu vor îndrazni niciodata sai descopere tainele.
În tarile zise înaintate, am dat deja nastere unei literaturi nebune, murdare, mârsave. Aceasta o vom raspândi câtva timp, chiar si dupa ce am ajuns la putere, pentru a scoate mai mult la iveala deosebirea dintre discursurile, dintre programele noastre si aceste nemernicii ale crestinilor. Initiatii nostri francmasoni, crescuti pentru a conduce pe crestini, vor alcatui discursuri, planuri, memorii, articole care ne vor da înrâurirea deplina asupra acestor oameni si ne vor îngadui sai îndreptam catre ideile si cunostintele pe care vom voi atunci ca ei sa le însuseasca.

 

AL XV-LEA PROTOCOL SECRET FRANCMASONIC
Secretul loviturii de stat mondiale ce va dura o zi. Condamnarile la moarte ce vor fi pronuntate atunci. Soarta viitoare a tuturor francmasonilor crestini. Caracterul legendar si mistic al puterii francmasonilor. Înmultirea rapida a lojilor francmasonice. Administratia centrala a Marilor maestri francmasoni. Tainica afacere Azeff. Francmasoneria este calauza esentiala a tuturor societatilor secrete. Importanta tainica a succesului public. Colectivismul inerent. Victimele eventuale. Condamnarea ulterioara la moarte a francmasonilor. Prabusirea planetara a prestigiului legilor si al autoritatii. Prealegerea francmasonilor. Scurtimea si limpezimea exemplara a legilor care vor fi promulgate în timpul domniei viitoare a francmasonilor. Supunere totala si neconditionata fata de autoritate. Masuri dure contra abuzurilor de putere. Cruzimea neobisnuita a pedepselor. Limita vârstei pentru cei care vor fi judecatori. Liberalismul judecatorilor si al puterii vor dispare. Banul mondial al Statului Planetar Unic. Absolutismul fara precedent al francmasoneriei. Dreptul de casatie. „Aspectul” patriarhal al viitorului „guvern” Planetar. Zeificarea obligatorie a guvernului. Dreptul celui mai tare în calitatea sa de drept unic. Regele Statului Unic Planetar este considerat a fi patriarhul lumii.
Când în sfârsit vom începe a domni peste tot globul cu ajutorul loviturilor de Stat (pregatite în aceeasi zi) si dupa ce vom fi hotarât desfiintarea tuturor guvernelor în fiinta (chiar daca pâna atunci va mai trece o oarecare vreme), vom cauta sa împiedicam uneltirile si comploturile împotriva noastra. În acest scop, vom osândi la moarte pe toti aceia care vor întâmpina venirea noastra la putere cu armele în mâini. De asemenea orice înfiintare de noi societati secrete, ce nu va servi scopurile noastre, va fi atunci pedepsita cu moartea. Atât societatile secrete care exista în zilele noastre si care ne sunt cunoscute, ori care neau servit si ne servesc înca, cât si cele care nu ne sunt cunoscute, vor fi dupa aceea desfiintate, iar membrii lor vor fi trimisi în continente departate, în afara Europei. La fel vom proceda cu toti cei care stiu prea multe despre noi (chiar din rândurile noastre, din Francmasoneria exterioara, care au ajuns sa stie prea multe lucruri secrete). Aceia pe care îi vom cruta pentru un motiv oarecare, vor trai sub o vesnica amenintare a surghiunului.
De îndata ce vom avea puterea vom publica legi aspre prin care vom sili pe toti fostii membri ai societatilor secrete, care ne sunt sau care neau fost rivale, sa paraseasca Europa, care va deveni centrul stapânirii noastre. (Aici apare destul de clar ca, în final, Europa va fi centrul sau, cu alte cuvinte, Comandamentul Francmasoneriei Mondiale).
În societatea umana în care, gradat noi am semanat din plin semintele dezbinarii, nemultumirii, si a prins radacini neîntelegerea (cum este de exemplu protestantismul), nu se va mai putea restabili dupa aceea ordinea decât prin masuri dure, rapide si nemiloase, care vor dovedi o putere de neclintit; este evident inutil sa se dea vreo atentie victimelor cazute pentru binele nostru viitor. Rolul  fiecarui guvern care recunoaste ca exista, nu este numai de a culege roadele privilegiilor sale, ci si de asi îndeplini datoriile, pentru a ajunge la înfaptuirea anumitor scopuri, fie chiar cu pretul celor mai mari jertfe. Pentru ca un guvern sa ajunga sa fie neclintit, trebuie sasi mareasca la maximum aureola puterii sale, iar aceasta aureola nu se câstiga decât printro fascinanta inflexibilitate a puterii, care trebuie sa poarte semnele unei atotputernicii oculte. Asa era, pâna în vremurile din urma, autocratia care tocmai de aceea ramâne singurul nostru dusman serios din întreaga lume, alaturi de Papalitate. Aducetiva în aceasta directie aminte de pilda Italiei înecate în sânge, care totusi nu sa atins de nici un fir de par al lui Sylla, cel care a varsat acest sânge. Sylla, prin puterea sa uluitoare, sa ridicat pâna la cea mai înalta treapta în ochii poporului chinuit si jertfit chiar de catre el, iar întoarcerea lui îndrazneata în Italia, la facut si mai inviolabil. Poporul nu se atinge niciodata de acela carel hipnotizeaza prin îndrazneala si taria vointei lui.
Asteptând însa venirea momentului victoriei, cât si pentru a grabi clipa triumfului nostru, vom înfiinta si vom înmulti lojile masonice în toate tarile din lume. În aceste loji francmasonice, care pentru cei naivi vor parea opuse si diferite, îi vom coopta si îi vom atrage sa intre în ele pe toti aceia care sunt sau pot fi niste eminenti agenti. Aceste grupari, aceste „loji” vor reprezenta totodata centrul nostru principal de informatii si manipulare a maselor ignorante, fiindca ele vor ramâne mijlocul cel mai eficient al activitatii noastre. Vom conduce centralizat, în mod strict, toate aceste societati francmasonice (în mod aparent diferite) printro administratie cunoscuta numai de noi cei care suntem si vom ramâne total necunoscuti, pentru a putea actiona cât mai eficient din umbra si care va fi compusa si condusa în totalitate numai de cei mai inteligenti oameni ai nostri. Lojile noastre francmasonice vor avea fiecare câte un reprezentant numit de noi, iar acesta va fi cel care va da cuvântul de ordine si programul pe care noi îl vom decide; în dosul acestui reprezentant se va ascunde nebanuita administratia despre care am vorbit. Vom forma si vom întretine în cadrul acestor loji francmasonice focarul tuturor miscarilor anarhicerevolutionare si liberale, care vor servi scopurilor noastre. Aceste loji vor fi alcatuite din oameni cât mai docili si maleabili, care vor proveni pe cât posibil din toate straturile societatii, dar mai ales dintre cei bogati. Planurile politice cele mai secrete ne vor fi astfel aduse noua totdeauna la cunostinta si vor cadea în mâna noastra si, în cazul în care vom fi de acord cu continutul lor, ele vor intra imediat sub autoritatea noastra din prima zi a aparitiei lor. Printre membrii acestor loji vor trebui neaparat sa fie cuprinsi aproape toti agentii politiei nationale si internationale, deoarece serviciile lor sunt de neînlocuit pentru noi, având în vedere ca politia poate nu numai sa ia masuri rapide împotriva nesupusilor si recalcintrantilor, dar sa si acopere ori sa musamalizeze complet toate actiunile noastre rele sau sa gaseasca pretexte avantajoase pentru noi atunci când apar nemultumiri si când am putea fi descoperiti. Aceia care intra cel mai usor în societatile secrete sunt de obicei niste ambitiosi sau aventurieri si sunt în general oameni usurateci, cu care nu ne va fi greu sa ne întelegem pentru înfaptuirea planurilor noastre.
Daca se vor naste la un moment dat dezordini întrun Stat, aceasta va însemna ca am avut chiar noi nevoie sa generam tulburari pentru a nimici o solidaritate prea mare. Daca se va pune la cale un complot în sânul sau, conducatorul acestei uneltiri va fi unul dintre cei mai credinciosi servitori ai nostri.
Este absolut firesc ca noi, cei putini care facem parte din Ierarhia Francmasonica Secreta, si nimeni altcineva, sa fim cei care coordoneaza, nebanuiti de nimeni din umbra actiunea Francmasoneriei exterioare, pentru ca numai noi stim cu adevarat unde vrem sa ajungem; noi, numai noi cei ce facem parte din elita trebuie sa cunoastem scopul final al fiecarei actiuni, în timp ce toti ceilalti membri ai lojilor nu trebuie sa stie mai nimic. Pentru membrii Francmasoneriei exterioare, scopul respectivei actiuni va fi prezentat ca fiind altul si astfel ei nici macar nu vor banui ceea ce urmarim noi atunci. Ei se multumesc de obicei cu un succes momentan, care le satisface amorul propriu în înfaptuirea planurilor lor, fara a observa ca acest plan nu porneste totdeauna din initiativa lor ci le este sugerat de catre noi.
Oamenii se înscriu cel mai adesea în loji din curiozitate sau fiind animati de speranta desarta de asi satisface ambitiile politice cu ajutorul lor; altii vor sa profite de relatiile oferite de noi iar unii numai pentru asi expune înaintea unui public visurile lor irealizabile, care în realitate nu se sprijina pe nimic. De cele mai multe ori acestor oameni naivi le este sete de emotia succesului si a aplauzelor, manifestari cu care noi nu suntem niciodata zgârciti. Noi le oferim întotdeauna acest succes pentru a ne folosi ulterior de multumirea de sine care este legata de el si datorita careia oamenii primesc foarte usor sugestiile noastre fara a baga de seama, fiind în acelasi timp cu totul convinsi ca exprima fara gres ideile proprii si ca ei nici nu ar putea fi în stare sa si le însuseasca pe ale altora. Nici nu va puteti închipui cât de usor si cum pot cadea chiar si cei mai inteligenti oameni care se afla si ramân întro stare de naivitate plina de inconstienta, cu conditia de ai face sa fie cât mai multumiti de ei însisi. În acelasi timp doar noi stim cât este de usor sai descurajezi prin cel mai mic insucces, fie chiar numai prin încetarea aplauzelor, si astfel sai robesti unei supuneri slugarnice numai pentru a putea obtine mai mereu noi succese.
În masura în care marii nostri Maestri Francmasoni dispretuiesc gloria, numai spre a face sa reuseasca pe deplin si cât mai repede proiectele lor, în aceeasi masura oamenii obisnuiti care au mintea unor copii sunt în stare sasi jertfeasca toate telurile lor numai si numai pentru a obtine cât mai multa glorie. Acest fel tipic de a vedea al lor ne usureaza foarte mult sarcina de ai influenta si de ai conduce. Acesti tigri la înfatisare au în realitate sufletul unei turme de oi, iar capetele lor, cu rare exceptii, sunt cu desavârsire goale si tocmai aceasta explica de ce ei pot fi influentati si manipulati atât de usor. Leam dat acum drept cal de bataie, asa cum dai unui copil o jucarile, visul absorbirii complete a individualitatii omenesti de catre unitatea simbolica a colectivismului. Înca nau ajuns sa înteleaga si nici nu vor întelege curând ca aceasta jucarie lea absorbit deocamdata cu totul atentia. Este aici o încalcare fatisa a celei mai importante legi a naturii care, din prima zi a Creatiei, a facut pe fiecare fiinta deosebita de cealalta, tocmai pentru asi afirma în mod creator individualitatea.
Faptul ca noi am fost în stare sai aducem, iar actualmente sai mentinem în aceasta stare nebuneasca, nu ne dovedeste oare cu o limpezime orbitoare, cât de putin dezvoltata este mintea lor fata de mintea noastra? Acest aspect este cea mai importanta garantie a succesului nostru. Cât de clarvazatori erau MAESTRII nostri francmasoni care au spus ca pentru a atinge un scop mare nu trebuie niciodata sa te opresti în fata mijloacelor si nu trebuie sati precupetesti numarul victimelor jertfite! Noi nam numarat victimele din rândurile noastre si cu toate ca la nevoie am sacrificat pe unii dintre ai nostri, procedând astfel, am dat Ierarhiei noastre francmasonice secrete o putere pe care altfel nu am fi dobândito poate niciodata. Victimele dintre cei ai nostri, relativ putine ca numar, neau aparat totdeauna la momentul potrivit de distrugerea totala.
Moartea este sfârsitul de neînlaturat al fiecaruia. Mai util este sa grabim moartea acelora care, plini de fermitate, pun piedici operei noastre, decât sa murim noi, MAESTRII FRANCMASONI care am dat nastere acestei opere gigantice. Noi va trebui sai osândim la moarte si sai executam pe francmasonii tradatori, astfel încât nimeni, afara de fratii lor sa nu poata sa banuiasca ceva, nici chiar victimele condamnarii noastre. Ei mor toti, când trebuie, în conformitate cu planurile noastre, ÎN APARENTA de moarte naturala.
Aceste masuri drastice au înlaturat din sânul francmasoneriei (ordinare) orice urma de împotrivire si de nesupunere. Tot predicând crestinilor liberalismul, noi mentinem totodata si pe agentii nostri agitatori întro supunere desavârsita.

 

AL XVI-LEA PROTOCOL SECRET FRANCMASONIC
Modul secret în care universitatile pot fi facute sa devina nevatamatoare. Clasicismul va fi pe deplin înlocuit. Educatia în Statul Planetar Unic si alte profesiuni. Reclama obligatorie a autoritatii „Stapânitorului” cel nou în scoli. Desfiintarea completa a învatamântului liber. Noile teorii ale Statului Planetar Unic. Independenta gândirii va fi reprimata. Învatatura în Statul Planetar Unic se va face mai ales prin imagine.
În scopul de a nimici cât mai repede si definitiv toate fortele colective care nu sunt ale noastre, vom întemeia noi altele, care vor actiona întrun spirit nou asa cum vrem noi (Universitati). Rectorii si profesorii vor fi pregatiti în taina pentru munca lor, în spiritul nostru francmasonic, prin programe de actiuni strict secrete si amanuntite, de la care ei nu se vor putea abate absolut deloc. Ei vor fi atunci numiti numai dupa ce vor fi verificati cu mare grija si vor depinde de guvern. Atunci când vom prelua puterea si vom conduce printrun Guvern Unic întreaga planeta, vom exclude complet din programele de studii dreptul cetatenesc si tot ceea ce priveste aspectul tainic care se refera la problemele politice. Aceste mari secrete, care permit sa fie manipulate masele, vor fi predate numai câtorva zeci de persoane alese chiar de noi prin testare pentru însusirile lor speciale. Când vom fi în final la putere, vom scoate complet din programele de studii toate acele materii care înainte erau studiate si care pot pricinui tulburari si îi vom face pe tineri sa fie ascultatori si sa îi iubeasca pâna la idolatrizare (cultul personalitatii!) pe cei care îi vor conduce. Vom sterge apoi din memoria umanitatii toate informatiile referitoare la faptele secolelor trecute care nu ne avantajeaza. Tot atunci vom face astfel încât vom desfiinta în întregime orice forma de învatamânt liber. Sistemul de reprimare sistematica a gândirii binefacatoare, creatoare, libere este de pe acum în vigoare în cadrul sistemului educational bazat din ce în ce mai mult pe folosirea persuasiva a imaginilor care va trebui sa transforme cât mai repede oamenii în niste animale supuse, care vor astepta inerti sa li se înfatiseze toate lucrurile prin imagini modificate conform intentiilor noastre pentru a întelege totul asa cum vrem noi. În Franta, unul dintre agentii nostri cei mai eficienti si anume Bourgeois, a început deja sa promoveze noul program de educatie cu ajutorul imaginilor.

 

AL XVII-LEA PROTOCOL SECRET FRANCMASONIC
Baroul va fi restructurat. Influenta preotilor crestini va trebui sa scada tot mai mult. Libertatea constiintei se va urmari sa fie diminuata. Regele Statului Planetar Unic al Francmasonilor va fi simultan si Patriarh si Papa. Mijloacele secrete de lupta ale francmasoneriei cu bisericile existente. Problemele curente ale presei contemporane asa cum sunt ele privite de francmasoni. Organizarea cea noua a politiei. Politia voluntara. Spionajul si turnatoria dupa modelul gruparilor francmasonice secrete. Abuzurile de putere vor fi curent musamalizate.
Baroul îi face cel mai adesea pe oameni sa devina reci, cruzi, îndaratnici, totodata aceasta îi face sa fie obisnuiti sa vada totul în folosul apararii a nu conteaza ce si nu pentru a sustine binele social. Prin aceasta ei demoralizeaza aproape în întregime tribunalul. Noi vom face din acesti oameni împietriti la suflet si foarte servili functionari executivi. Avocatii si judecatorii vor fi lipsiti atunci de dreptul de a comunica cu inculpatii; ei vor primi numai procesele de la tribunal si apoi îsi vor apara clientii dupa interogatoriul luat de tribunal, o data ce faptele le vor fi astfel cunoscute. Ei vor primi în toate cazurile onorarii care vor fi independente de calitatea apararii. Aceasta va duce în scurt timp la suprimarea, printre altele, a coruptiei care exista actualmente în aparatul judecatoresc, caci la ora actuala acesta nu mai consimte sa dea câstig de cauza decât numai celui care plateste. Am luat de asemenea masuri pentru a discredita complet clasa preotilor crestini, si numai câtiva ani ne mai despart de desfiintarea religiei crestine (CONSPIRATIA FRANCMASONICA MONDIALA CARE VIZEAZA SUBMINAREA SI DISTRUGEREA CRESTINISMULUI). În general, presa noastra contemporana va demasca numai afacerile coruptiei de stat, religiile, incapacitatea flagranta si prostia actualilor conducatori si toate acestea vor fi facute în termenii cei mai înjositori, pentru ai ponegri si calomnia mai ales pe cei buni si destoinici în toate modurile, asa cum numai noi stim sa facem cu genialitatea noastra diabolica. În timpul guvernarii noastre planetare, fiecare al treilea om va supraveghea aproape permanent pe ceilalti. Atunci nu va mai fi deloc rusinos sa fii spion, cutra si denuntator. Agentii nostri, care vor fi cozile noastre de topor în multe situatii vor fi racolati atât din înalta societate, cât si din clasele de jos si chiar din cele de mijloc, dintre editori, tipografi, librari, comercianti, muncitori, birjari, lachei etc. Verificarea depozitiilor si a tuturor arestarilor vor depinde atunci de un grup de controlori. Acela care nu va da cât mai detaliat raportul asupra a tot ceea ce a vazut si a auzit în materie de politica, va fi considerat vinovat de tainuire si complicitate, fiind tratat dupa aceea ca si când sar fi dovedit ca a facut aceste doua lucruri. În regatul nostru universal, care va cuprinde toate tarile ce vor fi atunci fara granita, va fi obligatoriu pentru toti oamenii nostri devotati si fideli sa serveasca statul în felul acesta.

 

AL XVIII-LEA PROTOCOL SECRET FRANCMASONIC
Masurile suplimentare de siguranta care vor fi luate de francmasoni. Supravegherea foarte atenta si totala a conspiratorilor. O garda numeroasa care îl pazeste la vedere pe Presedintele Statului indica ruina puterii. Garda regelui Statului Planetar al francmasonilor. Prestigiul mistic si totalitar al puterii. Arestarea rapida si cercetarea abuziva va fi realizata la prima banuiala atunci.
Când vom considera ca este stringent necesar sa întarim masurile de protectie politica, vom declansa imediat dezordine si manifestari de nemultumire, care vor fi amorsate si exprimate de oratori buni. Persoane nutrind aceleasi sentimente se vor uni cu ei. Aceasta ne va servi atunci drept motiv pentru a autoriza tot felul de perchezitii si supravegheri care se vor putea face chiar cu ajutorul politiei.
Nu trebuie sa se uite ca aproape totdeauna prestigiul puterii scade daca se descopera periodic ca exista comploturi împotriva sa. Noi am distrus nu o data prestigiul conducatorilor buni prin desele atentate organizate de agentii nostri, care pentru noi nu sunt altceva decât niste miei orbi ai turmei pe care o conducem. Vom sili astfel pe guvernanti sasi recunoasca neputinta prin masurile fatise de siguranta pe care ei vor fi nevoiti sa le ia si astfel vom ruina complet pâna la urma prestigiul puterii.
A pazi tot timpul, pe fata un mare conducator înseamna a recunoaste slabiciunea guvernului. Conducatorul Suprem ales de noi, când va apare în sânul multimii va fi totdeauna înconjurat de o multime de barbati si de femei care vor fi luati de cei naivi drept curiosi. Noi consideram ca o data cu instituirea garzii oficiale dispare prestigiul mistic al puterii.
Noi îi vom aresta imediat pe criminali la prima banuiala. Teama ca neam putea însela nu trebuie sa fie un motiv care sa dea posibilitatea de fuga ori de sustragere unor indivizi banuiti de un delict sau de o crima politica, situatie pentru care noi ne vom arata a fi neînduratori. Datorita prostiei lor si a naivitatii conducatorilor de state, la ora actuala, guvernele nu sunt în stare sa înteleaga ce este în realitate politica si care sunt tainele ei.

 

AL XIX-LEA PROTOCOL SECRET FRANCMASONIC
Dreptul de a prezenta jalbe si proiecte va fi speculat la maxim de francmasoni. Razvratirile si rostul acestora. Crimele politice vor fi altfel judecate de tribunale. Reclama pentru crimele politice va trebui sa înceteze pentru totdeauna.
Cu toate ca noi nu vom îngadui ca fiecare sa se ocupe în mod direct de politica, vom încuraja în schimb orice raport, orice cerere care va solicita guvernul sa îmbunatateasca starea poporului: aceasta ne va permite sa vedem cât mai clar si la momentul potrivit toate lipsurile si doleantele supusilor nostri, carora le vom raspunde fie cu îndeplinirea cererilor facute, daca evident acestea nu ne lezeaza interesele, fie cu o respingere abil argumentata, care va urmari totodata sa dovedeasca greseala de judecata a celor ce leau alcatuit. Uneltirile revolutionare cel mai adesea nu sunt altceva decât latratul unui catelus împotriva unui elefant. Pentru un guvern care este organizat, asa cum trebuie, nu atât din punct de vedere politienesc, ci social, latratul acestui catelus nare însemnatate si se produce numai pentru ca dobitocul nusi cunoaste de fapt nici locul si nici însemnatatea lui. Va fi deajuns sa se dovedeasca, printrun exemplu sugestiv, atât importanta unuia cât si a celuilalt, pentru ca acesti catei sa înceteze de a mai latra si sa înceapa sa dea bucurosi din coada de îndata ce zaresc elefantul. Pentru a rapi crimei politice faima ei de fapta vitejeasca, vom avea grija sa o punem înaintea judecatorilor pe aceeasi treapta cu furtul, omorul si împreuna cu orice alta nelegiuire mârsava si josnica. Atunci opinia publica va confunda destul de usor în gândul ei aceasta categorie de crime cu rusinea tuturor celorlalte, si va sfârsi prin a le privi cu acelasi dispret. Noi neam propus de asemeni si întro anumita masura credem ca deja am izbutit sai împiedicam pe crestini sa mai lupte împotriva uneltirilor noastre revolutionare. În acest scop, atât prin presa, cât si prin cuvântarile noastre sau articolele publicate, în manualele de istorie care au fost si vor fi în mod viclean alcatuite de noi, am facut o abila reclama pentru asa zisa jertfa totala de sine care a fost sau este facuta de catre cei razvratiti chipurile în vederea binelui obstesc. Aceasta reclama a marit considerabil numarul liberalilor si a aruncat totodata mii de crestini naivi în rândurile turmei noastre facândui sa devina niste supusi francmasoni de duzina care ne servesc cu devotament interesele.

PROTOCOALELE INTELEPTILOR SIONULUI (V)

 

AL XX-LEA PROTOCOL SECRET FRANCMASONIC
Noul program financiar. Impozitul va fi marit în mod progresiv. Perceperea progresiva si insidioasa a impozitului prin asa zisele timbre. Casa de fond de titluri si modul în care va fi evitata stagnarea banilor. Curtea de conturi. Desfiintarea reprezentarii. Stagnarea posibila a capitalurilor. Emisiunea de bani noi. Schimbul aurului. Schimbarea cea noua de cost a muncii. Bugetul. Împrumuturile statului si modul în care vor fi ele realizate. Seria hârtiilor cu 1% dobânda. Hârtiile industriale. Conducatorii crestinilor: favoritii si totodata agentii eficienti ai francmasonilor.
Vom vorbi acum succint despre programul nostru financiar pe care special lam pastrat pentru sfârsit, ca fiind punctul cel mai greu care totodata este culminant si hotarâtor al planurilor noastre de acaparare a puterii asupra întregului pamânt. Începând acum sa va vorbesc despre el, va voi aduce mai întâi aminte ceea ce vam mai spus odata, sub forma de aluzie, si anume ca, la noi, suma actelor noastre se rezolva printro banala chestiune de cifre.
Când vom pune mâna pe putere si vom domni nestingheriti asupra întregii planete, guvernul nostru unic si absolut se va feri în interesul sau propriu de a încarca prea mult poporul cu dari; el nu va uita atunci sa pozeze cu multa abilitate în rolul sau de parinte si aparator. Dar cum noi stim dintotdeauna ca organizatia guvernamentala costa scump, va trebui totusi sa gasim din timp mijloace de întretinere a ei. Iata de ce noi credem ca trebuie pregatit un anumit echilibru financiar cu o deosebita grija.
În timpul guvernarii noastre planetare, unice, Regele ales de noi va avea si va lansa cu ablitate ideea fictiva a legalitatii însusirii si proprietatii asupra a tot ceea ce se gaseste în Statul sau (acest lucru va fi destul de usor de înfaptuit), el va putea tocmai de aceea recurge la confiscarea prompta si aparent legala a tuturor sumelor de bani pe care el va crede ca sunt necesare pentru a regla circulatia monetara a Statului nostru planetar unic.
În felul acesta, atunci impozitele vor fi percepute fara sfiala, dar progresiv si ele vor asigura în realitate un venit cu mult mai mare decât cel dat de impozitul proportional de astazi. Conducatorul unic al statului nostru planetar nu va avea deloc nevoie de proprietati personale deoarece atunci tot ce este în stat este de fapt al lui, pentru ca noi stim ca în cazul în care acesta ar avea averile sale personale acestea ar anula drepturile sale ABSOLUTE de proprietate asupra bunurilor si a posesiunilor tuturor. Cumpararea unei proprietati, sau primirea unei mosteniri, se vor face numai platind o taxa de timbru progresiva. Calculati va rog cât de mult vor depasi aceste impozite care ne vor reveni doar noua actualele venituri ale statelor de pe tot pamântul.
Singurul individ care nu va mai avea atunci interesul sa fure din banii statului este proprietarul lor unic, adica seful statului nostru planetar. Tocmai din aceasta cauza, controlul sau direct interesat va face imposibile pierderile si risipa. Puterea sa nu va fi niciodata la discretia favoritilor carel înconjoara pentru ai da stralucire si maretie, pentru ca noi stim ca acestia nu urmaresc în majoritatea cazurilor decât interesele lor si nu pe acelea ale statului nostru planetar unic.
Crizele economice au fost si vor fi deseori provocate cu abilitate chiar de noi cu scopul de a retrage bani din circulatie. Capitaluri enorme ramâneau astfel fara sa fie folosite, sustragânduse în acest fel banii statului, care era pâna la urma obligat sa se adreseze acestor capitaluri pentru a avea bani. Aceste împrumuturi maresc în final cu foarte mult datoriile statului prin plata ulterioara a dobânzilor. Concentrarea aproape de neimaginat în trecut a industriei în mâinile capitalistilor, care au distrus si vor distruge complet mica industrie, a absorbit nu numai toate fortele poporului ci si pe acelea ale statelor actuale.
Orice împrumut pe care îl solicita dovedeste din plin slabiciunea statului respectiv si neîntelegerea drepturilor sale. În viziunea noastra împrumuturile stau permanent deasupra capetelor guvernantilor precum o sabie a lui Damocles, iar acestia, în loc sa ia de la popor banii de care au nevoie, printrun impozit temporar, vin cu mâna întinsa precum milogii ca sa cerseasca de la acele capitaluri uriase care au fost si sunt ale noastre. Împrumuturile externe sunt întocmai ca niste lipitori care nu se mai pot desface de pe trupul statului decât atunci când cad singure sau atunci când statul le arunca deoparte cu hotarâre. Totusi statele din cauza prostiei lor fara margini nu numai ca cel mai adesea nu le desfac, ci chiar continua sa si le aplice, astfel ca pâna la urma multe dintre aceste state trebuie sa piarda în urma acestor masive si abile „luari de sânge” benevole.
Atâta timp cât împrumuturile sunt doar interne, aceasta nu face decât sa mute banii din buzunarul saracului în acela al bogatului. Dar atunci când noi am cumparat prin coruptie si viclenie persoanele cele mai influente care ne trebuiau, urmarind astfel stramutarea cât mai grabnica a împrumuturilor la extern, aproape toate bogatiile statelor au început sa curga ca niste fluvii spre tezaurele noastre si în urma acestui tratament aproape toti oamenii au început sa ne plateasca un bir de robi. Daca nesabuinta atât de evidenta pentru noi a conducatorilor de stat, în ceea ce priveste afacerile statului si prostia crasa persoanelor cu functii importante de conducere precum si coruptibilitatea ministrilor au încarcat tarile lor de datorii uriase pe care cel mai adesea acestea nu le pot restitui, trebuie sa stiti ca toate acestea neau costat bani si au implicat eforturi. Hârtiile industriale (actiunile) vor fi apoi cumparate chiar de guvern care, din simplu tributar de impozite cum este acum , se va transforma mai târziu în împrumutator din calcul. O astfel de masura abila va face totdeauna sa înceteze stagnarea banilor si parazitismul si va sugruma gradat presa, fiindca trebuie sa aveti în vedere ca aceste lucruri ne sunt foarte de folos atât timp cât noi nu avem puterea la nivel planetar; dar retineti ca ele nu vor mai fi deloc de dorit atunci când o vom dobândi. Calculele pe care le vom prezenta atunci vor fi clare la momentul oportun si ele vor pune astfel capat abuzurilor de care la ora actuala noi ne folosim cu abilitate si îndrazneala pentru a dobândi puterea, fiindca trebuie sa va fie clar ca toate acestea nu vor fi tolerate sub conducerea noastra planetara unica. Conducatorii pe care chiar noi îi povatuiam altadata sa se distreze cât mai mult si cât mai des pe banii statului prin receptii, eticheta, serbari, cadouri nu erau decât un paravan al nostru. Darile de seama prezentate periodic de favoritii lor erau în realitate facute de agentii nostri si ele faceau promisiuni mincinoase si îmbucuratoare asupra viitorului cum ca acesta va aduce importante economii si mari ameliorari… Economii de ce anume? De noi împrumuturi?… Asa ar fi putut cei lucizi si inteligenti sai întrebe daca ar fi fost astfel, dar nefiind, ei nui întrebau pe aceia care le citeau darile de seama si proiectele care veneau si vin în continuare de la noi…

AL XXI-LEA PROTOCOL SECRET FRANCMASONIC
Împrumuturile interne. Pasivul si impozitele. Conversiile. Casele de Economii si renta. Suprimarea completa a bursei fondurilor publice. Taxarea modificata a valorilor industriale.
Noi am profitat totdeauna din plin de coruptia administratorilor si de neglijenta crasa a tuturor conducatorilor pentru a primi ulterior înapoi prin intermediul dobânzilor sume duble, triple si uneori chiar si mai mari, în urma acordarii unor împrumuturi uriase care nu erau aproape deloc necesare statelor respective.
Când vom dobândi puterea absoluta asupra întregului pamânt, vom suprima în scurt timp toate Bursele de fonduri publice, deoarece nu vom mai admite ca prestigiul puterii noastre care va trebui sa fie legendara sa ajunga stirbit datorita unor variatii de preturi. Aceste preturi vor fi instituite atunci prin lege la valoarea lor reala. Vom înlocui astfel complet atunci bursele cu mari stabilimente de credit special a caror destinatie va fi sa taxeze valorile industriale în strânsa legatura cu valorile noastre guvernamentale. Aceste stabilimente vor fi atunci capabile sa arunce pe piata, chiar întro singura zi, peste cinci milioane de valori industriale. În felul acesta, toate intreprinderile industriale fara exceptie vor depinde de noi. Va puteti lesne închipui, sper, ce putere uriasa vom dobândi în acest mod.

 

AL XXII-LEA PROTOCOL SECRET FRANCMASONIC
Secretul viitorului trebuie sã fie ascuns cu grijã. Rãul secular este singura bazã a binelui viitor. Aureola puterii absolute si adorarea ei misticã de cãtre masele ignorante.

V-am arãtat anterior secretul legãturilor noastre cu actualele guverne si operatiunile financiare pe care noi le coordonãm permanent din umbrã.

Sã stiti cã toate acestea se vor împlini pentru cã noi avem în mânã cea mai mare fortã modernã: AURUL. Cu ajutorul lui (al aurului) mai trebuie oare sã demonstrãm cã Ierarhia noastrã este în mod evident predestinatã sã aibã si sã pãstreze puterea absolutã? Puterea noastrã va fi mereu glorioasã atât pentru cã ea va fi imensã, cât si pentru cã ea va guverna si va conduce independent de pozitia liderilor politici si a oratorilor ce strigã cuvinte nebunesti pe care ei le numesc principii mari si care în realitate nu sunt decît utopii.

AL XXIII-LEA PROTOCOL SECRET FRANCMASONIC
Reducerea drastica a productiei obiectelor de lux. Mica industrie si rolul ei. Somajul reprezinta un mare pericol în cadrul Statului Planetar Unic. Interzicerea completa a betiei. Condamnarea definitiva la moarte a vechii societati si învierea sa fara o noua forma. Regele Statului Planetar Unic al francmasonilor va fi considerat în unanimitate ca fiind alesul lui Dumnezeu.
Pentru ca popoarele sa se obisnuiasca cu supunerea, atunci când noi vom avea puterea deplina asupra întregului pamânt, trebuie sa fie obisnuite la un moment dat cu modestia si tocmai pentru aceasta trebuie sa fie micsorata atunci productia de bunuri de consum.
Noi vom restabili apoi noua industrie, care va da lovitura capitalurilor particulare ale diversilor fabricanti, pentru ca marii fabricanti îndreapta de multe ori, fara sa stie, avântul maselor împotriva guvernului. Noi stim de asemeni ca un popor care se ocupa asa cum trebuie de mica industrie nu cunoaste somajul. Somajul este de altfel lucrul cel mai periculos atât pentru conducere cât si pentru noi.
Guvernul Mondial al nostru, care va lua atunci locul guvernelor actuale guverne care deocamdata conduc popoarele deja demoralizate si slabite de noi, care au ajuns sa tagaduiasca chiar si puterea lui Dumnezeu va fi nevoit sa condamne la moarte astfel de societati muribunde si chiar sa le înnece în propriul lor sânge stricat, pentru a ridica pe ruinele lor viitoare Republica Mondiala Planetara care va fi guvernata numai de noi.

AL XXIV-LEA PROTOCOL SECRET FRANCMASONIC
Întarirea radacinilor regelui Statului Planetar Unic al Francmasonilor. Pregatirea atenta si initierea secreta a regelui. Îndepartarea mostenitorilor sai directi. Regele Statului Planetar Unic si cei trei initiatori ai sai. Regele Statului Planetar Unic va avea un destin aparte. Ireprosabilitatea totala a moravurilor externe ale regelui.
Mai multi dintre Maestrii nostri francmasoni îi vor pregati la momentul oportun atât pe conducatorii Republicii cât si pe succesorii acestora, alegândui nu dupa criteriul ereditatii, ci dupa aptitudinile lor, pe care noi le consideram esentiale si îi vor initia în tainele ezoterice ale politicii. Urmasii directi ai conducatorilor vor fi îndepartati prompt daca în timpul studiilor vor da dovada fie de usurinta fie de alte însusiri care în viziunea noastra nu le sunt folositoare pentru a conduce.
Numai cei care sunt totdeauna capabili de a conduce cu o mare viclenie si fermitate fiind neînduplecati pâna la cruzime, vor primi în final dupa unele verificari dure frânele puterii din mâinile Marilor maestri francmasoni. În caz ca vreo boala sau orice altceva îi va slabi vointa si inteligenta, acel conducator va trebui sa cedeze în scurt timp locul altuia care este mai capabil.
Singur Conducatorul Suprem si cei trei Mari Maestri Francmasoni care vor fi initiatorii sai vor cunoaste cu adevarat ce se urmareste sa se finalizeze în viitor. Nimeni altcineva nu va sti unde doreste de fapt sa ajunga Conducatorul si tocmai de aceea nimeni printre ceilalti nu va îndrazni sa se împotriveasca la tot ceea ce el cunoaste.
Conducatorul Suprem al Guvernului Mondial nu trebuie sa fie dominat de pasiuni ci el trebuie totdeauna sasi domine pasiunile. Stâlpul de atunci al umanitatii, în persoana Conducatorului Suprem ales de noi numai dintre ai nostri, trebuie sa ne sacrifice doar noua toate dorintele sale personale.

PROTOCOALELE INTELEPTILOR SIONULUI ( Comentariu)

 

Redam în continuare un inspirat comentariu asupra planului strategic criminal al ofensivei francmasonice mondiale si urmarim astfel sa scoatem în evidenta consideratiile tactice asa cum sunt ele expuse cu cinism în aceste protocoale:
1. Francmasonii marturisesc aici scopul criminal pe care ei îl urmaresc si expun cu o mare îndrazneala mijloacele ce le vor întrebuinta, pentru a ajunge la aceasta tinta. Scopul este: distrugerea oricarui Stat crestin, pentru a ajunge ei stapâni. Sa vedem acum care le sunt mijloacele? Ca sa se întrebuinteze cele mai abile mijloace, trebuie stiut cine este pentru ei adversarul, iar adversarul ce trebuie rapus pâna la urma folosind nu conteaza ce mijloace malefice este natiunea crestina din fiecare Stat european. Dupa destainuirea plina de impertinenta a francmasonilor, omul este o bestie cruda, care nu stie decât de frica. Pentru a stapâni bestia trebuie în viziunea lor nebuneasca sa pui mâna pe putere. Astazi, când votul universal sa acordat poporului, tocmai pentru aceasta trebuie sa fie zapacite cu abilitate masele cu ideea libertatii, pentru ca astfel poporul sa prefaca libertatea în destrabalare si dezordine, si astfel facând sa fie scapate puterea din mâinile guvernantilor, masonii sireti si cruzi ridicanduse la putere pe umerii poporului înselat.
Cea mai evidenta dovada cu privire la punerea în aplicare a acestui plan diabolic de lupta neo da presa din toata lumea, condusa cam pretutindeni de francmasoni. Avem si în tara noastra, asa cum fiecare îsi poate da seama (daca este suficient de inteligent) o asemenea presa, care nu scrie decât numai si numai în numele „libertatii” si „democratiei”.
Pentru a ajunge la o mare destrabalare si dezordine, francmasonii marturisesc ca vor lucra în special prin coruptie pentru a învrajbi între ele toate partidele politice, pentru ca nu cumva sa mai ajunga la vreo întelegere, ei marturisesc ca vor actiona ca sa prosteasca si sa abrutizeze poporul crestin prin bauturi spirtoase; ei marturisesc de asemeni ca vor strica tineretul prin scrieri si filme pornografice, si ca vor deprava femeile crestine prin lux fara masura, superficialitate si îndemnarea la prostitutie. Toate acestea ei le fac aratând cu o criminala fatarnicie ca acesta este de fapt progresul. Învrajbirea aceasta sistematica o urmaresc francmasonii cam peste tot si fara îndoiala ca ei o urmaresc si la noi în România. De aceea putem vedea cu totii cât de înversunate sunt luptele dintre partide.
În ceea ce priveste bauturile alcoolice, nu întâmplator se constata mereu de catre serviciile sanitare, falsificarea lor. Barurile de zi sau de noapte si restaurantele se înmultesc mereu si întro mult mai mare masura decît celelalte magazine.
În privinta degradarii morale si spirituale prin vicii si pornografie se pot vedea zilnic si la noi reviste si ziare care sugestioneaza în acest sens si îndeamna în mod insidios tineretul la desfrâu, vlaguire, sexualitate animalica, prostitutie, sadism, masturbare, masochism, satanism.
Când prin astfel de mijloace se va ajunge sa se destrame toate legaturile sociale si politice din tara atunci, spune el, se va arunca ca o fiara de prada asupra a ceea ce a mai ramas din acest putregai si va rasturna totul, pentru ca el sa întemeieze apoi un Stat nou planetar unic.
În Statul cel nou Mondial, UNIC, ridicat pe ruinele Statelor crestine, francmasonii nu se vor mai calauzi dupa regula LIBERTATII. Acest cuvânt în viziunea sa criminala a fost bun de exploatat, spre a darâma din temelii Statul crestin. El va întrebuinta apoi NUMAI „despotismul absolut, fara de care nu poate exista civilizatia”.
În aceasta lupta ascunsa si pe zi ce trece mai agriga, francmasonul sia luat ca tovaras nedespartit AURUL, cu care el îi cumpara pe crestinii slabi de înger si manipuleaza cu viclenie masele de oameni prin presa aberanta cu care zapaceste mintile celor multi si prosti.
2. Francmasonul a stiut si stie totdeauna sa traga multe foloase din dezordine. Tocmai de aceea, el a cautat si cauta mai mereu sa dezlantuie dezordinea, revolutia, razboiul pentru ca asemenea framântari iau adus numai profituri.
Cum cauta sa profite francmasonii de dezordine? În doua feluri: ei se îmbogatesc, pe când crestinii saracesc si se împutineaza în razboaie; astfel ajung francmasonii sa spuna în final cuvântul hotarâtor chiar în Statele pe care au stiut sa le manipuleze cu viclenie pentru ca sa le arunce în razboi.
Tocmai de aceea, cel mai adesea ei cauta sa faca din razboaie o cearta sângeroasa pentru bani si cum ei au adunat, deloc întâmplator, tot aurul din lume în bancile lor, ei vor fi aproape totdeauna ascultati si la încheierea pacii.
Dar în timp de pace oare cum actioneaza cel mai adesea francmasonul? El cauta înainte de toate sa întunece judecata cea dreapta si cinstita a crestinului cu vorbe goale si cu fagaduinte mincinoase, despre care el înca de mai înainte stie ca nu se pot împlini. Prin ce mijloc? Prin PRESA. Francmasonul sta ascuns în umbra si priveste cu dispret cum altii muncesc, le afla necazurile, nemultumirile si apoi el începe prin presa sa asmuta multimea contra cârmuirii, sa îi clatine încrederea în cinstea si dreptatea conducatorilor, pentru a o atrage de partea lui.
De aceea ei cauta în primul rând ca în orice tara sa puna mâna pe PRESA. Ei stiu ca în viziunea lor satanica presa este scara care duce la o putere pamânteasca si la bogatie, peste cadavre de crestini.
3. Intram astfel si mai adânc în sufletul satanic, perfid si criminal al francmasonului; mai întâi el cauta sa distruga sistematic ordinea stabilita prin Constitutie. Constitutia este legea de baza a Statului, care stabileste un echilibru între puterile Statului: între Conducatorul acestuia, persoanele care cârmuiesc si popor. El cauta sa sfarme aceasta cumpana dreapta, cautând prin puterea aurului si mai ales prin minciunile din presa sa desparta pe conducatori de poporul pe care îl conduc. Pentru a ajunge cât mai repede aici, ei împing pe toti ambitiosii sa dea asalt puterii, îndeamna pe toti nepriceputii sa vorbeasca verzi si uscate în Parlament, pentru a împiedica guvernele sa faca legi, ei pun ziaristii sa atace tot ce este bun, spiritual, divin si cinstit în tara, pentru ca poporul, care în naivitatea sa crede foarte usor, sa nu mai aiba încredere în nimeni si sa ceara mereu schimbare de guvern. Cu cât guvernele se schimba mai des, cu atât slabeste mai mult puterea de a conduce si de aceasta slabiciune nu profita decât francmasonul. De aceea, citim atât de des chiar si în presa de la noi ca e nevoie totdeauna de schimbari de guvern. Poporul care nu cunoaste metoda, greu de învatat, a guvernarii, îi crede pe francmasoni, pentru ca francmasonii pe de o parte îi mint cu impertinenta prin conducatorii pe care îi cumpara cu aurul lor, iar pe de alta parte ei fac sa fie tot mai nemultumit poporul, cautând prin toate mijloacele sal saraceasca si sai scumpeasca viata. Când omul este flamând si coplesit de toate lipsurile, mai usor pleaca urechea la minciuni, decât daca îi merg toate bine. De aceea francmasonul din Protocoale marturiseste ca puterea lor creste foarte mult mai ales atunci când crestinului îi merge tot mai rau, astfel ne apare evident ca puterea francmasonilor sta ascunsa în foametea crestinului, în nefericirea sa, în slabirea tot mai mare a muncitorilor nostri.
Tocmai de aceea francmasonul îsi destainuie gândul sau criminal, ca el, având puterea banului asupra celor pe care ia saracit, îi va stapâni complet si mult mai aprig decât o faceau altadata regii si împaratii. La un semn al lor, toata multimea de flamânzi, salbaticita de ura provocata de francmasoni prin presa, se va arunca asupra puternicilor zilei, va distruge totul si atunci francmasonul sconteaza ca va lua puterea. Asta el nu o viseaza, ci o marturiseste cu un cinism uluitor în Protocoale si tot acolo el arata si drumul pe care va ajunge la aceasta mârsava tinta.
Dar oare în aceasta revolutie ei nu îsi vor pierde capul? Nu! spun ei cu impertinenta, pentru ca ei au pregatit revolutia, ei stiu când va izbucni si doar ei vor sti sa se fereasca.
Asa tind sa ajunga în curând si la noi fracmasonii atâtând luptele politice, împiedicând orice unire cuminte între partide, cumparând pe conducatorii lacomi de bani, învrajbind poporul, aruncând samânta urii si a deznadejdii între mase. Dar peste hotare? Iata ce marturisesc chiar ei: „Astazi aproape nimeni nu ne mai poate ataca, pentru ca deja suntem o mare putere care domneste deasupra tuturor Statelor din lume; când spre exemplu ne ataca un Stat, ne apara imediat celelalte.” De aceea spun ei ca au ajuns la culmea puterii si ca putin le mai trebuie sa se încolaceasca peste trupul ultimelor State de pe continent si astfel sa ajunga sa tina toata Europa în mâini ca întrun cleste.
4. Francmasonul, care lupta cel mai adesea pe ascuns, marturiseste ca astazi a ajuns sa fie o mare putere nevazuta. Si pentru ca sa înlature cât mai repede orice concurenta, el se ridica contra credintei crestine, care iarasi este o forta nevazuta. Astfel el îsi dezvaluie planul, în conformitate cu care trebuie ruinata în întregime religia crestina. Francmasonul considera ca trebuie smuls din sufletul nostru spiritul stramosesc al credintei si al pretuirii bunurilor sufletesti, divine, mai presus de cele materiale. El cauta sistematic sa ne otraveasca, sa ne cufunde pe nesimtite în mocirla poftei nemasurate de bani si a acumularii obsesive de bunuri materiale. Astfel crestinul ajunge sa nu vada pe dusmanul tuturor celor buni care este francmasonul. Cum va ajunge el aici? Înainte de toate el va trezi în noi pofta banului prin speculatii în industrie si va actiona astfel încât valorile sa treaca din mâna în mâna, pâna se vor înfunda tot în bugetul francmasonilor. Odata ce va trezi si va amplifica aceasta pofta nesabuita, care ruineaza sufletul, francmasonul va ademeni pe cei mai multi crestini de partea sa, si apoi pe acestia îi va trimite la lupta împotriva crestinilor celor buni si dezinteresati, pentru a distruge astfel si ceea ce a mai ramas bun si divin. Fiecare, atunci când va privi atent si lucid luptele politice ce se dau la noi pentru putere, va cerceta câti luptatori sunt francmasoni si atunci la lumina cea noua a Protocoalelor, el va întelege multe din caracterul si metodele luptelor politice din România. Pe aceasta tara, siau pus ochii francmasonii; ei doresc sa împiedice aici consolidarea unitatii spirituale a acestui popor, sa sporeasca slabiciunea, saracia si dezordinea, pentru a ajunge MAI ALES AICI cât mai usor la putere.
5. Dupa ce el va ajunge sa destrame tot ce era bun, sfânt si întarit prin legi cinstite în societatea crestina, francmasonul îsi pune acum întrebarea: cum va guverna el peste mormanul de ruine si tot el raspunde astfel: prin cel mai aprig despotism, dar si acesta va fi întronat de o asa maniera încât ei sa ramâna tot în umbra, sa nu fie cumva vazuti, dar mâna lor de fier ascunsa sa tina în frâu si în saracie crestinii. Cum vor ajunge francmasonii sa stapâneasca opinia publica? Prin PRESA, aceasta presa infecta DE SCANDAL va obosi lumea, cautând sa critice cu viclenie tot ceea ce este bun si va urmari totodata sa zapaceasca mintile celor multi în asa fel încât acestia sa nu mai stie a se descurca aproape deloc în gestionarea propriilor lor afaceri. Al doilea mijloc este sa se aduca atâta trivialitate, abjectie, stricaciune, pornografie, pacate (vicii) în popor si sa învrajbeasca partidele politice unele împotriva altora, pâna când în final se va ajunge la o criza generala cu neputinta de vindecat.
Cinematograful a constituit si constituie fara îndoiala un progres remarcabil al fotografiei în legatura cu scenele în miscare. Cine, decât francmasonii, poarta la ora actuala raspunderea pentru degenerarea cinematografului, care prin filmele de groaza si violenta pline de crime si abjectii a ajuns sa constituie o grava primejdie morala, asa încât a ridicat împotrivai opinia generala a celor cu bun simt (dar care sunt foarte putini) care astazi îl condamna? Cine oare sunt (cu rare exceptii) patronii localurilor infecte de asa zisa petrecere si de dans cât si a tuturor cluburilor de BINGO sau biliard unde se omoara timpul, se risipeste în mod aberant energia psihica si se distrug nervii crestinilor din toata lumea? Luati acei tineri debusolati drogati si fistichiu gatiti si fetele de astazi depravate, avide de senzatii tari, care fumeaza, beau si asculta muzica SATANICAMETALICA sau ROCK, cu exteriorul lor straniu si cu lipsa de simt a raspunderii si remarcati cum de la haina din afara pâna la intimitatea ideilor si sperantelor lor demoniace, rele si nesabuite, puteti în final sai pecetluiti aproape pe toti cu aceeasi eticheta: „Educati, rataciti, manipulati si exploatati de noi”. Procedând astfel, faptele crude lumineaza cât se poate de viu fraza din Protocoale: „Printro educatie împanata de principii si teorii aberante, pe care noi le consideram ca fiind false, dar pe care chiar noi leam inspirat, am izbutit sa ratacim aproape în totalitate tineretul crestin si am ajuns sal prostim si sal demoralizam”. „Petreceri abrutizante cu mult alcool si droguri, jocuri de noroc, localuri de dans care streseaza si tulbura mintea, mode paranoice fara gust, briliante false toate acestea si multe altele, care „înfloresc” naucind putina minte ce a mai ramas la unii exercita o presiune insidioasa nevazuta asupra poporului si totodata înghit aproape toate sursele de venituri.”
Protocoalele francmasonilor vorbesc de asemeni despre un Guvern Suprem Planetar care este o forma de cârmuire care sta cu mult deasupra Statelor, asa cum sa facut cu Liga Natiunilor (actuala O.N.U.) unde la ora actuala este stiut ca din umbra masonii cei puternici din Anglia si din Statele Unite uneltesc si hotarasc aproape totul. În afara de aceasta organizatie, ei marturisesc de asemeni cu mult cinism ca întreaga masinarie a oricarui Stat se afla acum în mâna lor, pentru ca masinaria nu merge decât unsa cu bani si aceasta este pentru ei firesc si obligatoriu, pentru ca aurul este al lor.
6. O importanta parte dintre mijloacele diabolice cu care francmasonii pregatesc ruina economica a crestinilor, sunt „monopolurile” de marfuri si articole, adica acapararea în mâna unora a tuturor lucrurilor necesare. Prin aceasta acaparare masiva aproape toate preturile se impun numai de catre ei, dupa bunul lor plac, iar tot ce se mai gaseste în mâinile crestinilor este înghitit rând pe rând, sau stors aproape în întregime tot de ei.
În primul rând este evident ca cea dântâi acaparare a lor este facuta cu banii sau cu alte cuvinte cu creditul pe care ei îl acorda cu atâta „GENEROZITATE” Statelor. Asa numita finantare internationala este menita a conduce în realitate, prin DICTAT si santaje insidioase de tot felul politica Statelor NUMAI dupa interesele LOR. Totodata, dupa cum marturisesc chiar ei, în urma framântarilor politice, revolutii sau razboaie, se poate face simtita puterea mare a lor prin aceea ca ulterior Statele, dupa asemenea framântari, au în mod OBLIGATORIU nevoie de împrumuturi foarte mari pentru echilibrarea bugetelor si pentru acoperirea cheluielilor mari avute.
De aceea arata francmasonii ca trebuie marit cât mai mult prestigiul si însemnatatea asa numitei finantari internationale de care toate Statele, spun ei, trebuie neaparat sa atârne cât mai mult.
Astfel nu este deloc întâmplator ca si tarii noastre, luata ca tinta de cucerire pentru ei, iau impus pe lânga alte grele conditii si „clauza minoritatilor” care în realitate vizeaza controlul din afara a problemelor noastre interne. Ei bine, daca noi am fi complet de acord, cu tot ceea ce francmasonii urmaresc sa reuseasca în ROMÂNIA imediat ni sar da (în schimb) bani multi ca împrumut, marfuri, iar Leul probabil, ar ajunge iar la valoarea lui de mai înainte. Dar iata ca în situatia actuala din moment ce ei nu siau împlinit înca dobitoacele lor scopuri pe care le urmaresc la noi, au continuat si continua sasi bata joc de interesele noastre, aducând Leul la devalorizarea de acum.

Iata prin urmare cu câta abilitate si viclenie siau facut ei interesele, urmarind cu strictete punerea în practica a planului din Protocoale.
Uitândune cu o mare atentie si luciditate în jurul nostru, putem vedea foarte clar cum aproape tot, ceea ce ei au planuit în urma cu aproape 100 de ani se pune la cale si se realizeaza acum sub ochii nostri CARE NU BANUIESC NIMIC. Inflatia care creste în fiecare zi, provocata chiar de ei, a adus la stadiul de criza îndeosebi crestinii. Toate bunurile si pamânturile, trec aproape întotdeauna în mâinile LOR. Pretul muncii se ridica tot mai mult, fara ca muncitorii sa foloseasca ceva, caci prin intermediul masinatiilor si a speculatiilor puse la cale de ei pretul celor necesare se scumpeste si mai mult.
Prin acest exemplu, elocvent luat din mijlocul vietii noastre de zi cu zi, putem vedea (daca nu suntem, ORBI (tâmpiti!)) cât de mult corespunde realitatii planul cel hidos si criminal al Protocoalelor, care dovedeste în mod semnificativ ca marirea reciproca si dezastruoasa atât a salariilor cât si a preturilor obiectelor de prima necesitate, nu este niciodata facuta pentru ca sa câstige salariatul sau producatorul, ci tot numai EL FRANCMASONUL.
7. Începând cu revolutia franceza, aproape toate revoltele si toate framântarile, ca si marea majoritate a razboaielor din tarile crestine, au fost începute de ei sau au fost întretinute de ei.
Spre exemplu, chiar la noi în tara, rascoala din anul 1907 a fost fara îndoiala pusa la cale si întretinuta tot de ei, cu scopul (ascuns, se întelege), de a profita cât mai mult de situatia precara a tarii, pentru a obtine noi drepturi si avantaje nemeritate care sai tina în fruntea treburilor publice, dar chiar si în aceste conditii ei tot au încercat si încearca mai departe sa provoace noi dezastre prin revolte sau razboaie.
Idei rau sau în mod nebunesc întelese despre liberalism, idei vagi si eronate despre asazisa toleranta, pe care Protocoalele leau compromis si apoi leau murdarit cu desavîrsire, au ajuns sa subjuge în timp toate institutiile noastre si întreaga viata publica.
Aproape peste tot, francmasonii stapânesc în mod ascuns si prin aceasta stapânire ei urmaresc sa pregateasca ruina Statelor crestine, asmutândule pe unele împotriva altora, pentru ca mai apoi, atunci când aceasta metoda va fi insuficienta, sa utilizeze tunurile.
8. Când studiem o adunare importanta care hotaraste asupra destinelor omenirii, si mai ales daca le cercetam cu atentie si luciditate trecutul celor care participa la respectiva adunare, atunci aproape fara nici o greutate putem fixa momentul în care ei au cazut în situatia fatala, ce lea adus unele foloase de moment, dar care ia facut sa devina si sa ramâna în mod aproape inexorabil sclavii unei puteri satanice care evita lumina publicitatii. Toate aceasta nu se explica decât prin ideile diabolice din Protocoale: „Noi vom face sa se aleaga Presedintii al caror trecut este patat”.
Ceea ce este însa si mai grav, este faptul ca tocmai din cauza acestei influente satanice predominante, adevarul, chiar daca este descoperit pentru unii, iar pentru altii care înca se afla si ramân mai departe sub influenta LOR, este întunecat si negat în totalitate, în aceasta uriasa si planetara actiune criminala ei sunt în mod constant ajutati de marea si uluitoarea indiferenta cu care chiar popoarele care sunt victime privesc deocamdata aceasta problema.
9. Conducerea Suprema francmasonica a hotarât ca cei alesi dintre ei (francmasoni), care deja detin conducerea lojilor masonice în cadrul popoarelor crestine, sa nu actioneze în mod similar pentru toate popoarele planetei, adica sa nu actioneze, cu alte cuvinte, dupa un model unic pentru toata lumea, ci ei trebuie sa întrebuinteze mijloace criminale adecvate care trebuie sa fie oarecum diferite, în functie de natura si specificul poporului în mijlocul caruia actioneaza, numai astfel fiind asigurati ca nu vor esua în îndeplinirea planurilor lor criminale.
Atunci când francmasonii vor ajunge stapâni peste toata lumea, ei spun ca vor înlocui cuvântul lor de ordine de azi care este cuprins în deviza: „LIBERTATE, EGALITATE, FRATERNITATE”, nu prin alte cuvinte, ci printrun alt înteles, pe care îl vor oferi acestei devize si anume acel înteles naucitor care le poate usura stapânirea, adica: dreptul la libertate, datoria egalitatii si idealul fraternitatii.
Oare ce vrea sa însemne aceasta deosebire, care la prima vedere pare a fi numai între cuvinte? Pâna în momentul trecerii puterii în mâinile francmasonilor, libertatea, egalitatea si fraternitatea vor putea sa fie un tel catre care lumea crestina merge orbeste, dar din momentul în care puterea va trece în mâinile LOR, libertatea, egalitatea ca si fraternitatea urmeaza a fi acordate popoarelor numai în masura în care sunt de obicei acordate drepturile si executate datoriile, adica numai dupa bunul plac al celor care detin puterea.
Peste toate aceste guverne ale statelor ce exista pe aceasta planeta ei spun ca au un guvern al lor superior francmasonic, care doar acela conduce destinele lumii actionând în mod ocult dar puternic. Puterea aceasta efemera ei o au doar prin faptul ca au la picioarele lor, prin banii si aurul pe care îl detin, pe toti oamenii prabusiti moral, corupti, ambitiosi, patimasi, plini de vicii sau patati, ajutândule ambitiile murdare, razbunarile si împlinindule toate poftele. În felul acesta ei spun ca au în, sau la mâna lor pe aproape toti conducatorii de tari si popoare, care, prin greselile si ticalosiile lor (multe dintre ele trezite si amplificate chiar de ei), vor aduce tot mai multe popoare la revolta, pâna când acestea vor cere CULMEA PACALELII de la EI scaparea (salvarea).
Singura frica a francmasonilor sunt Regii (care nu au fost cooptati în francmasonerie), fiindca acestia, prin independenta si puterea pe care leo dau drepturile de mostenire a Tronului, pot sa se opuna francmasonilor facândule prin aceasta mult rau. Pentru a ajunge la telul criminal urmarit de ei, francmasonii au procedat mai întâi la izolarea poporului de conducatorul sau, ridicând un zid de minciuni între ceea ce presa si propaganda lor îl face sa vada, pâna când în final acesta (conducatorul) ajunge sa fie un aderent orb al lor, pe care ei îl duc apoi de mâna numai unde vor ei.
Ceea ce ne apare ca fiind cumplit de primejdios, este mijlocul în mod evident terorist cu care ei marturisesc ca vor scapa de revolta omenirii crestine, atunci când aceasta se va destepta. Ei spun ca întro asemenea situatie vor scapa de furia crestinilor, aruncândule în aer toate orasele mari, cu ajutorul drumurilor (tunelelor) subpamântene pe care atunci le vor avea la dispozitie în respectivele orase, astfel încât ei vor îngropa în ruine revolta crestinilor uniti care ar îndrazni sa se ridice împotriva lor. Asadar, întro asemenea situatie, asasinatul terorist în masa va pune vârf la toate crimele francmasonilor. Desi la prima vedere asa ceva pare incredibil sa nu uitam tunelele care au fost construite în acest scop din ordinul FRANCMASONULUI CEAUSESCU.
10. Prin orice mijloace, francmasonii pun în calea neamurilor crestine toate ispitele si viciile, printre acestea la loc de „cinste” aflânduse otravirea lenta cu bauturi alcoolice, care fac totodata sa se prabuseasca moralitatea si faciliteaza coruptia. Ei vor astfel sa slabeasca cât mai mult orice rezistenta si urmaresc în acelasi timp sa zapaceasca multimea în asa fel încît aceasta sa ajunga sa creada ca ei sunt întradevar niste „mari binefacatori” ai omenirii.
Stapânirea aceasta ei sconteaza ca pâna la urma o vor avea asigurândusi controlul si domnia asupra majoritatii poporului, deoarece în viziunea lor criminala numarul celor din popor care se vor lasa condusi va fi acela care le va asigura puterea, întrucât, în conformitate cu parerea lor, cei mai multi indivizi ai unui popor sunt rai, viciosi, fara multa inteligenta sau cultura, ei putând fi tocmai de aceea usor de stapânit prin frica. Tocmai de aceea francmasonii au luptat si lupta pretutindeni pentru votul universal, întrucât prin el pot fi înlaturate cu usurinta mintile luminate ale crestinilor care prin vot, în strânsa legatura cu gradul de cultura si starea sociala a fiecaruia razbateau mult mai usor la conducere, acolo unde vor sa fie numai ei (francmasonii).
Dupa introducerea zapacelii si rasturnarea tuturor valorilor nationale si spirituale din fiecare Stat, urmeaza în planul lor introducerea REPUBLICII, pe care, dupa cum se vede deja au introduso în multe State. Prin republica francmasonii considera ca pot conduce cu mult mai multa viclenie si abilitate, întrucât republicile sunt în general conduse de oameni alesi la intervale scurte de timp (34 ani), atât prin manipulari mârsave prin presa cât si prin masinatiile murdare ale conducerii lor ascunse. Presedintii de republica la rândul lor, sunt în felul acesta de asemenea stapâniti de ei. Ei spun ca pentru a fi si mai siguri de oamenii lor de paie, vor împinge cel mai adesea la presedentia Statelor oameni compromisi care au o pata morala în trecutul lor.
În felul acesta, atât prin bani, cât si prin presa si prin influenta lor mârsava, ascunsa dar puternica ei pot face sa fie alesi exact oamenii lor în calitate de presedinti ai Statelor; imediat dupa alegere ei îi vor tine pe acestia în mâna si vor face cu ei ceea ce vor, prin santaje. În cazul în care acestia nu se vor supune, îi vor denunta la scurt timp dupa respectiva nesupunere pentru pacatele lor, care sunt cunoscute numai de francmasoni. Santajati de frica de a nu pierde cumva „binefacerile” puterii, acesti oameni de paie, vor juca aproape totdeauna dupa cum le vor cânta stapânii lor (francmasonii).
Iata prin urmare de ce lupta francmasonii cu atâta înversunare în presa lor contra Regilor, si de ce au actionat cu atâta tenacitate si au reusit sa faca sa se prabuseasca atâtia Împarati si Regi, punând în locul lor niste presedinti de republica care erau în general „oamenii lor de paie”. Acolo unde deja au reusit sa introduca republica, pentru a fi siguri de ea, au facut la scurt timp dupa aceea sa se voteze legi care interzic cu desavârsire orice forma de manifestare care ar permite revenirea la guvernarea monarhica. Monarhiile sunt privite ca fiind o mare piedica pentru planurile diabolice de stapânire si distrugere ale francmasonilor deoarece REGII nu sunt raspunzatori în fata nimanui pe pamânt, ci ei raspund doar în ceruri, în fata lui Dumnezeu, scapând astfel complet de sub controlul si puterea francmasonilor.
Pentru a ajunge sa stapâneasca si mai abil lumea, francmasonii spun ca vor face sa fie alesi presedintii de republica de catre Camerele Deputatilor, însa acestor Camere li se va ridica cu timpul dreptul de a propune sau de a schimba legile, acest drept trecând dupa aceea numai asupra presedintilor de republica. În felul acesta, guvernele vor atrage aproape toate atacurile, iar pentru a fi scapate de o raspundere efectiva, se va introduce peste tot apelul la popor, adica REFERENDUMUL. Poporul care va hotarî soarta presedintilor si a guvernelor lor, va fi atunci servitorul lor orb si aproape niciodata nu va hotarî altfel decât cum vor vrea francmasonii. În plus, pentru a avea si mai la îndemâna soarta popoarelor crestine, pe care sa le poata arunca atunci când vor ei unele contra altora în razboaie crunte, dreptul de a declara razboi îl vor lasa tot numai presedintelui, care mai mereu este asa cum am vazut unealta lor supusa.
Mai departe francmasonii vor reduce tot mai mult drepturile si garantiile constitutionale, pentru ca astfel sa faca loc unei guvernari AUTOCRATE, care odata cu reducerea garantiilor constitutionale, va sapa tot mai adânc prapastia dintre popoare si guvernele lor.
Gândind cu luciditate la toate acestea ori de câte ori vedem nesfârsitele framântari dintre partide, ne putem da seama cât de aproape încep sa se simta francmasonii de nemernica lor victorie.
11. Pâna acum protocoalele secrete francmasonice au aratat mijloacele ascunse de distrugere a Statelor crestine, de acum înainte vom asista la ridicarea pe ruinele tuturor statelor crestine a Statului universal UNIC francmasonic care nu va mai avea frontiere. Protocoalele secrete declara ca tot ce scrie astazi presa din toata lumea despre libertate, despre democratie, despre o mai justa repartitie a bunurilor pamântesti, despre votul universal, despre aproape toate eforturile ce se fac pentru a aduce fericirea reala si bunastarea celor multi si nevoiasi, toate acestea sunt bune pentru „brutele de crestini” care nu înteleg mai nimic din ceea ce este real, si care datorita naivitatii si prostiei lor trebuie mai mereu sa fie ametite cu fagaduieli desarte. Ei marturisesc însa ca toate aceste vorbe goale vor trebui sa dispara din lume în momentul în care vor ajunge ei la putere. Crestinatatea va fi atunci socata si înmarmurita de o asemenea întorsatura si va astepta inerta îndreptarea raului de la noii guvernanti; francmasonii considera ca atunci ea nu va mai fi în stare sa opuna vreo rezistenta, dupa ce a fost redusa la un asemenea grad de mizerie sufleteasca si materiala. „Crestinii naivi si prosti sunt întocmai ca o turma de oi, iar noi suntem întocmai precum lupii printre ele. Stiti ce li se întâmpla oilor când ajung lupii în turma”. Aceasta marturisire este cu atât mai pretioasa, cu cât constatam ca ea se aplica exact acolo (în statele) unde francmasonii au pus deja mâna pe putere.
12. Presa, care astazi este un mijloc de aparare al tuturor libertatilor aberante care merg uneori pâna la anarhie, va fi strasnic îngradita atunci când va veni stapânirea francmasonilor pentru aceasta promulgânduse legi care vor permite aceasta restrictie întrucât libertatea, asa cum o înteleg ei în timpul domniei lor, este în viziunea lor dreptul de a face numai ceea ce este îngaduit de legi. Ei vor împiedica total controlul opiniei publice, care se poate face astazi cu ajutorul tiparului, pe de o parte punând taxe foarte mari asupra tipariturilor de orice fel, iar pe de alta parte prin obligativitatea ce o vor institui în a se cere înainte de aparitia oricarei scrieri verificarea atenta si revizuirea ei de catre autoritati. Prin aceste mijloace francmasonii sconteaza ca vor reusi ca tot ceea ce ar putea sa le împiedice domnia prin trezirea opiniei publice, sa nu vada niciodata lumina presei.
Pâna atunci ei au actionat însa foarte mult si au câstigat peste tot controlul neconditionat asupra marii majoritati a presei din lumea întreaga, ascultând sfaturile date cu o inteligenta diabolica de toti marii lor conducatori pe care iau avut si care le spuneau: „Priviti totul ca fiind aproape nimic. Banii ca fiind nimic. Consideratia sau dispretul ca fiind mai nimic. Priviti însa presa ca fiind totul, pentru ca având controlul deplin asupra presei, vom avea astfel tot restul”.
Presa, care cel mai adesea este manipulata de francmasoni, strecoara vrând nevrând sugestii insidioase foarte rele sau rele în sufletul cititorilor si adeseori se lucreaza în secret pentru slabirea Statului, Natiunii, Spiritualitatii, Moralei, a Armatei, a Bisericii, etc.
Tot astfel se poate întelege CINE anume sapa la temelia iubirii dintre frati, asmutând provinciile tarii unele contra altora numai pentru asi realiza interesele LOR politice, conform poruncilor din Protocoale, unde se vorbeste de sprijinirea subversiva a autonomiei si neîntelegerii dintre provincii: „Atentia noastra se va întinde în mod special asupra provinciei. Trebuie adeseori sa atâtam acolo sperante si dorinte net potrivnice celor din capitala, careia îi vom spune ca acestea sunt sperantele si dorintele adevarate ale provinciilor, desi e lesne de înteles ca izvorul dezbinarilor nu porneste decât de la noi. Caci atâta timp cât noi (francmasonii!) nu ne vom bucura înca de o putere deplina, vom simti adesea necesitatea de a înabusi glasul capitalelor cu acela al majoritatii, al poporului din provincii, care va fi lesne atâtat de catre agentii nostri abili si CHARISMATICI.”
Desi sunt scrise cu zeci de ani înainte de unirea Românilor, este aproape uluitor cât de exact se potrivesc aceste planuri cu cele ce se petrec acum la noi.
13. Nevoia zilnica de pâine îi va face pe oameni sa taca, iar prin diferite concursuri de loto, sport, arta, frumusete etc., adormiti si hipnotizati de cuvântul magic PROGRES, acestia vor fi astfel distrati si îndepartati de la problemele grave launtrice sau politice, consumândusi zi de zi, în mod haotic si inutil, un imens si pretios capital de energie psihomentala pe care îl vor investi spre exemplu în frenezia unui steril meci de fotbal.
14. Religia crestina se urmareste a fi discreditata treptat de catre francmasoni.
15. Cei care se vor opune întrun mod oarecare instaurarii dominatiei francmasonice vor fi pedepsiti cu moartea. Francmasoneria exterioara este doar avangarda si stâlpul de sustinere al Ierarhiei Francmasonice Secrete. Lojile francmasonice în calitatea lor de grupuri ale francmasoneriei exterioare sunt de fapt o creatie a Ierarhiei Francmasonice Secrete. Odata cu proclamarea formala a Republicii Mondiale, unice aceasta Francmasonerie simpla (exterioara) va fi desfiintata la scurt timp dupa aceea împreuna cu orice forma de liberalism.
16. De asemenea, se va desfiinta învatamântul liber (particular), iar în scoli tineretul va fi crescut numai în spiritul noilor sai stapâni (Ierarhia Francmasoneriei Secrete).
17. Baroul trebuie sa fie demoralizat, atunci la fel si prostimea. Institutiile publice trebuie compromise, iar spionajul si turnatoria trebuie sa fie cultivate în mod sistematic.
18. Prestigiul persoanelor publice care sunt orientate în mod benefic si divin trebuie sa fie în mod sistematic desfiintat, ca si fiinta lor, prin atentate, calomnii, denigrare sau folosind alte cai ascunse.
19. Toti criminalii politici si anarhistii nu trebuie niciodata sa fie prezentati publicului ca fiind niste martiri care lupta pentru fericirea multimii.
20. Crizele economice mondiale sunt în mod intentionat întretinute de catre Francmasonerie, cu scopul de a retrage banii din circulatie; trebuie astfel ca guvernele sa fie determinate pe diverse cai sa faca împrumuturi externe uriase cu dobânzi mari, pentru a fi pe deplin la mâna (discretia) Francmasoneriei. În viitoarea Republica Mondiala Unica, proprietatea particulara va putea fi oricând confiscata de Conducatorul Republicii, care va fi singurul proprietar de fapt în stat.
21. În aceasta viitoare Republica Planetara Unica, Bursele de fonduri publice nu vor mai avea ce cauta, deoarece atunci statul va fixa preturile dupa cum el va dori. Pâna atunci, pe de o parte, împrumutând cu sume uriase guvernele si, pe de alta parte, întretinând coruptia administratiei, dominatia francmasonica vine de la sine.

22. Aceasta dominatie urmeaza sa se instaureze mai ales cu ajutorul aurului si a banilor, care se afla în mâinile membrilor Ierarhiei Superioare Secrete a Francmasonilor.
23. Mica industrie va fi, în viitoarea Republica Planetara, singura cale ce va împiedica aparitia somajului.
24. Regalitatea este forma ideala de guvernare în cazul Statului Planetar Unic, însa ea este realizabila numai atunci când regele Statului Planetar va fi ales si educat de Ierarhia Superioara Secreta a Francmasoneriei.

 

Dialog cu Creatorul

 

Vorbea-ntr-o zi un spic de grâu cu Creatorul său:
„De ce mă legi, Părinte-atât de strâns în snopul Tău?
Mă doare… Mai slăbește funia cu care mă-nfășori,
Că nu-i niciun pericol între spicele-surori…”

Dar Lucrătorul cel Divin mai aprig le unea.
Și fir cu fir și snop cu snop, într-una aduna.
Cuprins de Gândul Său ceresc, o clipă se opri…
Privind la spicul îndrăzneț, cu dragoste-i șopti:

„De-acolo, din îndepărtări, de unde te-am cules,
Din lanu-amestecat cu mărăcini, Eu te-am ales…
Când te-am cuprins cu Mâna Mea, toți spinii M-au străpuns…
Tu erai mic și slab… Și-n snop, cu grijă te-am ascuns.

De-ai fi căzut prin văi adânci, prin miriștea străină,
Te-ar fi răpit în zori de zi vreo pasăre haină.
Și n-ai mai fi găsit odihnă-n snopul legănat
Cu-atâta dor, cu-atâta drag, la Piept de Împărat.

De-aceea strâng în jurul tău o funie de Har:
Să nu te pierzi de frații tăi pe drumul spre Grânar.
Mai e puțin… Doar câțiva snopi mai am de adunat.
Și-apoi, vei fi de legături si tu eliberat.”

Iar spicul, ascultând uimit pe Blândul Creator,
Zări în Palma Lui Preasfântă rana spinilor…
Și suspinând, strigă: „Părinte…! Cuprinde-mă mai tare!
Să nu mă lași… Să nu Te las, nici când unirea doare…!

 

 

 

 

Martiriul elevului de 16 ani Florea Găman – 1939

 

„Am luat parte la parastasul de un an al lui Florea Găman, elev de liceu, în vârstă de 16 ani şi jumătate, asasinat în noaptea de 21-22 septembrie 1939 în oraşul Slatina. Mi-am amintit scena asasinării lui. În după amiaza zilei de 21 septembrie 1939, un agent de poliţie îl ridică de acasă, din mijlocul familiei. Nimeni nu se alarmează. Cine ar putea socoti drept vinovat un copil, elev de liceu şi fiul unei familii respectată în oraş? Este dus în beciul chesturii de poliţie, unde curând sunt aduşi aproape 10 legionari găsiţi tot aşa la întâmplare. Spre seară vin ordine de la Bucureşti să fie asasinaţi, unul din oraş şi doi din judeţ… Cei arestaţi stăteau tăcuţi şi îngrijoraţi laolaltă. Uşa se deschide şi şeful poliţiei alege cu privirea victima ce trebuie să cadă. Ce groaznice momente trebuie să fi trăit aceştia ştiind că alegerea atârnă de impresia subiectivă a unei priviri! Soarta şi răutatea omenească a ales pe Florea Găman. Era un copil chipeş, voinic, cu faţa luminoasă şi atâta viaţă trăia în el! Îngrijora pe cei ce-şi apărau prin crimă propriile păcate.

A fost luat, mai curând smuls, din mijlocul camarazilor săi şi dus de şeful gardienilor în pădurea Strahareţ, de la marginea oraşului. Ajunşi aici i s-a spus să caute un alt legionar într-un tufiş. Florea Găman a cerut să fie împuşcat imediat şi să nu mai fie chinuit. Gura gardianului s-a umplut de acel binecunoscut rânjet profesional. Nu după mult a fost omorât cu câteva gloanţe de revolver. La câteva ore după plecarea gardienilor, Florea Găman s-a trezit la viaţă. Dumnezeu nu voia să primească un suflet de copil. Nevinovăţia lui îi cerea să mai trăiască. Cu sângele ţâşnind pe gură şi pe unde îi mai intraseră gloanţele, s-a târât până la marginea oraşului. Aici s-au adunat oameni mulţi în jurul lui, mai multe femei miloase l-au luat şi l-au dus la spital. Aici medicii au vrut să-i oprească hemoragia, însă poliţia aflând, au venit şi l-au luat ca să-l expună publicului în curtea spitalului. Astfel a murit copilandrul Florea Găman….

 

Sursa:

http://axa.info.ro/istorie/martiriul-elevului-de-16-ani-florea-gaman-1939/

 

În fața televizorului…!

 

La televizor, spectacolul este „unic”, adică mai exact acelaşi, aceleaşi ştiri şi scene dar cu alţi protagonişti în fiecare zi. La ora 17.00, aştepţi cu nerăbdare „Ştirile” şi afli ca s-a mai vaccinat un puhoi de lume „contra” AH1N1 şi că „tembelizorul” a transformat din nou prostia şi inconştienţa în virtute naţională, că s-a mai sinucis cineva, că s-au mai bătut unii, că au fost tâlhării în nu ştiu ce judeţ, că unii şi alţii se „ard” cu „flăcări violet” prin campania electorală, că zăpezile sunt cât casa pe drumurile patriei şi că primarii nu-şi fac treaba, prin urmare numai „ştiri” care de care mai ridicole, iar lucrurile importante, pe care ţi-ai dorit să le afli, nu apar cu adevărat niciodată sau aproape niciodată pe „sticlă”. Te întrebi dacă nu cumva pe ecranul televizorului nu ar trebui să se pună o bulină cu avertizare….”interzis sub 12 ani”…insă cred că ar trebui chiar una pentru „interzis adulţilor”, căci nici un om zdravăn la cap nu ar trebui să privească aşa ceva. Te uiţi la spectacolul de pe sticlă şi constaţi că brusc eşti mai sărac cu 30 de minute sau chiar o oră, în care n-ai aflat practic nimic! Te-ai aştepta să afli cum merge economia şi ce lucru bun a mai făcut nu şti ce om politic sau de afaceri, te-ai aştepta să auzi despre un concert sau să afli mai multe despre o anumită personalitate, figură marcantă în istoria ţării, atunci când desigur se împlineşte o aniversare a acesteia, te-ai aştepta să afli despre un om de succes, ce a făcut şi cum a reuşit să-şi împlinească visul, te-ai aştepta să vezi o ştire despre sportivii români medaliaţi în campionate europene şi mondiale, nu numai despre fotbalişti care fac şi spun tot felul de aberaţii pentru a fi subiectul zilei, te-ai aştepta într-un cuvânt să primeşti nu numai contra-ştiri (sau cum le spun eu „neştiri”) ci şi informaţii utile care să-ţi facă, la propriu, viaţa mai bună.

Te-ai aştepta ca ziariştii să-şi impună o auto-cenzură atunci când apar la televizor şi să încerce să reducă, măcar verbal, violenţa scenelor pe care sunt obligaţi să le descrie, te-ai aştepta să pronunţe corect cuvintele limbii noastre şi să transmită pe lângă milioane de nimicuri şi un zâmbet sau un cuvânt bun faţă de telespectatorii fideli. Însă acest lucru pare puţin credibil şi posibil pentru cei care în goana nebună după audienţă uită de fapt că ei sunt „modelatorii” de „opinie” a unei largi populaţii a ţării, populaţie care de multe ori deschide o carte doar în situaţii de forţă majoră. Te-ai aştepta ca aceşti oameni să nu se teamă de cum sunt priviţi de noi şi de „satelit” ci de Dumnezeu, te-ai aştepta să pună tot sufletul în ceea ce fac pentru a servi cât mai bine celor ce îi privesc. Iluzoriu nu?…într-o ţară plină de ecrane de televizor (chiar şi pe faţadele blocurilor, în autobuze şi la metrou!) de ce ne mai mirăm că suntem doar nişte cobai pentru „junk news”, de ce ne mirăm că suntem „perturbaţi” de televizor? De ce ne mirăm că lumea se sinucide pentru că nu mai suport sărăcia sau cine ştie ce altă nefericire când societatea îi oferă modele „extrem” de înalte de lux, ticăloşie, făţărnicie etc. …de la televizor!  De ce ne mai mirăm de răul pe care îl produce televizorul şi că în loc să mai schimbăm canalul nu avem puterea să-l închidem pur şi simplu şi să ne vedem de activităţile noastre zilnice? De ce? De ce nu ne ocupăm de copii, de părinţi, de vârstnici, de prieteni, de colegi….atunci când, din greşeală, pierdem prea mult timp în faţa televizorului?…De ce?…simplu! Aşteptăm ca, cumva, televizorul să substituie golul nostru interior…şi nevoia de a vorbi cu Dumnezeu despre problemele noastre…aşteptăm ca cumva „informaţiile” pe care le primim de la televizor să ne spună ce avem sau nu de făcut. Dar este foarte greu, atunci când televizorul, fiind mai tot timpul deschis, a devenit o altă persoană în casă, ba mai mult un fel de autoritate publică, o voce a ei…! Este greu deci să înlocuieşti televizorul….pentru că el îţi procură satisfacţia de a obţine nimic făcând nimic în loc de nevoia de a face orice altceva în lipsa lui…este drept cu efort dar şi cu satisfacţie sufleteasca! Este greu să substitui răul binelui…la fel ca şi viciul de a-ţi pierde prea mult timp la televizor în locul rugăciunii, al muncii sau al unui alte îndeletniciri relaxante! Este într-adevăr greu dar nu imposibil…de a încerca să ne folosim „talanţii” cât mai bine!

Sursa:

http://axa.info.ro/social/in-fata-televizorului/

Mucenicia vremurilor noastre

 

Cînd auzim de mucenicie, ne gîndim numaidecît la chinurile sîngeroase pătimite de toţi mărturisitorii Cuvîntului lui Dumnezeu încă înainte şi mai ales după întruparea Acestuia, de la dreptul Avel şi Sfinţii Prooroci ucişi de necredincioşii Iudei în felurite chipuri şi pînă la mărturisitorii temniţelor comuniste. Şi ne minunăm pentru tăria lor neclintită, ne smerim petru slăbiciunea noastră şi dăm slavă lui Dumnezeu că trăim într-o vreme cînd – nu-i aşa? – putem să-L mărturisim pe Hristos nestingheriţi. Iar aceasta e o negrăită înşelare. Într-adevăr, în lumea noastră „civilizată”, nimeni nu mai este zgîriat cu unghii de fier pînă la os, ars, străpuns cu ţepuşe, zdrobit cu pietre. (Căci omul zilei de azi nici nu ar putea răbda asemenea munci, fiind mult mai gingaş trupeşte decît cei din vechime.) Dar asta nu înseamnă că mucenicia s-a desfiinţat, ortodoxia (dreapta slăvire) fiind neapărat mucenicie. Doar că muncile nu mai sînt sîngeroase, ci s-au mutat în suflet, adică în inimă şi în minte. Căci vicleanul diavol şi slujitorii lui sînt azi mult mai iscusiţi decît acum două mii de ani, să zicem, iar credincioşii cu mult mai slabi în credinţă.

Şi, întîi de toate, mărturisitorul zilelor noastre este prigonit şi muncit de înşişi casnicii săi, după cuvîntul proorocesc al Mîntuitorului: „Şi vrăjmaşii omului vor fi casnicii lui” (Matei 10:36). Ce vreau să spun este că acum nu mai poţi propovădui adevărata evanghelie a lui Hristos nici măcar în familie, fiindcă numaidecît cei apropiaţi ‑ părinţii (atei cu toţii, după atîţia ani de comunism şi apoi de „democraţie liberală”), fraţii, soţia ta sau soţul tău – se îndrăcesc vădit împotriva ta, apărîndu-şi cu toată îndărătnicia patimile, reaua voinţă şi reaua-credinţă a „creştinismului” lor antihristic şi păgîn (adică „obiceiul” cu toate ale lui: lumînările, mielul, porcul, bradul, Moş Crăciun). Şi aceasta ar fi poate de răbdat cumva; lucrul cu adevărat dureros şi înfricoşător e smintirea copiilor, din întîia lor zi de viaţă, prin creşterea lor într-un chip nu păgînesc, ci de-a dreptul drăcesc. (Fiindcă, de pildă, păgînii nu îi învaţă pe copiii lor neascultarea, precum facem noi în familie şi în şcoală.) Iar acela dintre părinţi care încearcă să ţină rînduiala ortodoxă este lipsit de orice putere, şi aceasta fiindcă rudeniile cele necredincioase şi soţul cel necredincios nu sînt nici singuri şi nici neputincioşi: alături de ei şi în spatele lor se află toate instituţiile balaurului antihristic numit „Stat democratic”: adică Şcoala (întîi de toate), Autoritatea Tutelară, Poliţia (amintiţi-vă de „telefonul mamei” şi de acela „al copilului”) şi… Biserica Ortodoxă Română!

Mult mi-a trebuit ca să înţeleg cît sînt de puternice legăturile rudeniilor mele după trup şi ale rudeniei mele după Duh (adică soţia, prin Taina Căsătoriei) cu Statul balaur. Astfel, nu am priceput de ce părinţii botezaţi şi „Creştini practicanţi” apără cu înverşunare instituţia Şcolii, care le sminteşte copiii către cele mai înfricoşate patimi sufleteşti şi trupeşti: de la minciună (toată învăţătura şcolară e mincinoasă, adică de la tatăl minciunii diavolul, hotărît împotriva Scripturii lui Hristos-Dumnezeu), de la neascultare şi răzvrătire („drepturile copilului”, care se predau la Educaţie Civică) şi pînă la sodomie şi gomorie (citiţi manualele de Biologie, care propovăduiesc pe faţă aceste „comportamente sexuale”). Cum e aşadar cu putinţă (îmi ziceam) ca aceşti părinţi să îşi lase odraslele pe mîna „doamnelor” (aşa le spun copiii analfabetelor „învăţătoare” şi „profesoare”, „domnii” fiind prea-puţini şi oricum fără cuvînt în faţa colegelor de cancelarie) şi să le ducă flori şi acadele de 8 Martie? Precum vedem, este foarte cu putinţă! – iar acela dintre soţi care îndrăzneşte să osîndească Şcoala cea sacră, pentru a-şi apăra fiii şi fiicele, va fi numaidecît hulit de soţul cel „responsabil”, de bunicii copiilor săi, de rudenii şi de prieteni. Iar în cele din urmă, dacă stăruie în nebunia lui evanghelică, va fi numit „nebun”, „sectant” şi în cele din urmă „îndrăcit” de către ateii „Creştini” ai familiei. Cînd se ajunge aici, „familia” (din care „fanaticul” nu mai face parte) se poate folosi şi de ajutorul Poliţiei („Siguranţă şi încredere!”), al Autorităţii Tutelare (?!) şi al Tribunalului. Şi gata: „nebunul” este decăzut din drepturile părinteşti şi, dacă nu se împacă cu această stare, poate ajunge chiar la puşcărie, pentru binele copiilor săi, fireşte.

Iată aşadar mucenicia din inimă: să vezi cum acel nevinovat copil pe care l-ai zămislit este educat întru toate patimile, să vezi cum de la o zi la alta îşi pierde curăţia sufletească, şi să nu îl poţi apăra, tu nefiind ajutat de nicăieri. Fiindcă cine ar trebui să te ajute? Întîi, preotul paroh şi, în cele din urmă, ierarhul locului. Dar tocmai aceştia încurajează sminteala umanistă, îndemnîndu-te la „împăcarea” cu minciuna şi cu răutatea! Sau, în cea mai fericită împrejurare, zicîndu-ţi că el însuşi este neputincios (precum şi este), fiind şi el un biet slujbaş al zisului Stat balaur. Aşa stînd lucrurile, într-un tîrziu m-am luminat, pricepînd că toţi – rudenii, soţie, profesori, preoţi şi arhierei – sînt slugi ale acestui  „Stat Proniator”, care le dă (cît le va mai da!) pîinea lor cea de toate zilele (uneori unsă şi cu margarină, dar mai mult fără, chiar uscată şi de multe ori mucegăită).

Şi, fiindcă am pomenit de slujbaşii Bisericii Statului ateu şi păgîn şi de „teologia” lor pe dos, adică antihristică, trebuie să zicem că aceasta duce la mucenicia gîndită. Fiincă, în faţa ereziilor nebuneşti („ecumenismul”, de pildă) propovăduite prin toate mijloacele drept „ortodoxie” de înşişi mai-marii Bisericii şi de preoţi,  mintea e ca şi arsă cu foc şi puterea înţelegătoare se întunecă. (Şi, să fim cu luare aminte: chinul acesta l-a pătimit ca om Însuşi Mîntuitorul Hristos şi, după El, toţi Apostolii, care s-au luptat cu „teologia” smintită a arhiereilor, a preoţilor şi a învăţătorilor de Lege din vremea lor; care i-au ucis trupeşte abia cînd şi-au văzut dovedită minciuna şi reaua voinţă, neputîndu-i birui prin cuvîntul lor cel putred.) Îmi spunea un prieten ieromonah: Frate, cîteodată mi se pare că, în vremea aceasta, mîntuirea nu mai este cu putinţă! Oamenii vin la spovedanie şi îmi mărturisesc fărădelegi neînchipuite în trecut; îi sfătuiesc şi le dau canon, dar ei nici nu gîndesc să se îndrepte! Şi vin iarăşi, şi nu vor să înţeleagă, fiindcă nu au pocăinţă, păcatul li se pare firesc! La cuvîntul de folos, propovăduiesc cuvîntul Adevărului după învăţătura Sfinţilor Părinţi insuflaţi de Sfîntul Duh-Dumnezeu, iar credincioşii mă socotesc nebun, fiindcă „Biserica” Statului le adoarme conştiinţa cu umanistele ei dogme rătăcite. Sînt nopţi cînd simt că nu mai pot gîndi şi mă cuprinde deznădejdea! Greu este cuvîntul acesta de la un părinte cu viaţă sfinţită şi bun cunoscător al Scripturilor! Şi acesta e iarăşi un semn al sfîrşitului, care va veni atunci cînd într-adevăr nu va mai fi cu putinţă nicicum să trăieşti creştineşte, precum se întîmplă încă de acum.

Şi de ce se întîmplă toate acestea? Fiindcă aproape nimeni – nici dintre enoriaşi, nici dintre păstorii şi învăţătorii duhovniceşti, nici dintre arhierei – nu vor să primească jertfa, oricare ar fi aceasta; şi, mustraţi de conştiinţă,  caută să-i împiedice şi pe aceia care, deşi neputincioşi şi păcătoşi, încearcă măcar să rostească cuvîntul Dumnezeu-Cuvîntului. Pe scurt, mai toată lumea pune în lucrare o „ortodoxie” fără Cruce, fără mucenicie, adică însăşi credinţa Antihristului ce va stăpîni cît de curînd lumea. Aşa stînd lucrurile, ce este de făcut? Să primim încercările vremii noastre precum sînt şi să punem în lucrare pe cît putem, mai mult ca oricînd, două  cuvinte ale Mîntuitorului Hristos. Şi anume:

1. „Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pămînt! N-am venit să aduc pace, ci sabie! Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa. Şi vrăjmaşii omului vor fi casnicii lui” (Matei 10:34-36). Cuvînt pe care Sfinţitul Teofilact al Bulgariei (în urma Sfîntului Ioan Gură de Aur) îl tîlcuieşte după cum urmează:

„Nu întotdeauna este bună unirea, ci uneori şi despărţirea este bună. Iar «sabie» este cuvîntul credinţei, care ne taie pe noi de la iubirea de prieteni şi de rude, dacă aceştia ne împiedică de la buna cinstire de Dumnezeu. Căci nu ne îndeamnă să ne despărţim de aceştia fără pricină, ci numai atunci cînd nu se unesc cu noi în credinţă şi, mai vîrtos, atunci cînd ne împiedică de la credinţă.”

Iar dumnezeiescul Ioan Scărarul ne învaţă aşa: „N-am venit, zice Domnul, să aduc pace pe pămînt şi iubirea părinţilor faţă de fii şi a fraţilor faţă de fraţii care se hotărăsc să nu-Mi slujească Mie, ci luptă şi sabie! Adică să-i despart pe iubitorii de Dumnezeu de iubitorii de lume, pe iubitorii de cele materiale de iubitorii de cele nemateriale, pe iubitorii de slavă de cei smeriţi la cuget. Căci Domnul Se bucură de neînţelegerea şi de dezbinarea ce se naşte din iubirea faţă de El” (Filocalia românească, voi. 9, Cuvîntul 11: Despre despătimire)

Iar Mîntuitorul urmează:

„Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decît pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decît pe Mine nu este vrednic de Mine” (Matei 10:37). Stih pe marginea căruia acelaşi Sfinţit Teofilact zice:

„Vezi că atunci se cuvine să-i urîm pe născătorii sau pe feciorii noştri, cînd vor voi să-i iubim mai mult decît pe Hristos.”

Deci, mai mult decît oricînd în trecut, sîntem siliţi (şi încurajaţi) să ne despărţim de familii, fără a ne călugări neapărat (căci aceasta nu e fără primejdie pentu slăbiciunea noastră). Grea şi dureroasă despărţire, mai ales despărţirea de copii, dar folositoare şi mîntuitoare! Dar ce este aceasta faţă de suferinţa acelor părinţi credincioşi care şi-au văzut copiii ucişi în chip sălbatic chiar sub ochii lor, cum a fost de pildă acea sfîntă mamă din vremea Macaveilor, care încă înainte de jertfa şi învierea Mîntuitorului îşi îndemna copiii să meargă la chinuri şi la moarte cu toată nădejdea în învierea cea de obşte. Căci să citim ce povesteşte Scriptura:

„Întîmplatu-s-a şi cu şapte fraţi, pe care, împreună cu maica lor prinzîndu-i, i-a silit împăratul [Antioh Epifanie, unul dintre urmaşii lui Alexandru Machidon, care stăpînea pe atunci Iudeea] cu biciul şi cu vine [de bou] bătîndu-i, să mănînce cărnuri de porc, care nu le era slobod a mînca… Iar unul dintre ei, care a grăit mai întîi, aşa a zis: Ce vrei să întrebi şi să ştii de la noi? Pentru că mai bucuroşi sîntem a muri, decît a călca legile părinteşti. Iar împăratul, umplîndu-se de mînie, a poruncit să înfierbînte tigăi şi căldări  şi, după ce s-au înfierbîntat acelea, îndată a poruncit să taie limba celui care a grăit întîi, apoi să-i jupoaie pielea de pe cap şi să-i taie mîinile şi picioarele, în faţa celorlalţi fraţi şi a mamei lor. Şi, după ce l-a ciopîrţit aşa, a poruncit să-l aducă la foc şi să-l frigă de viu. Şi, ieşind foarte mare sfîrîială din tigaie, unii pe alţii împreună cu mama lor se îndemnau a muri vitejeşte zicînd aşa: Domnul Dumnezeu vede şi cu adevărat mîngîiere are dintre noi, precum chiar a arătat prin cîntarea cu care ne-a mărturisit nouă Moisi, zicînd: «…şi întru robii Săi Se va mîngîia».

Şi, după ce s-a săvîrşit cel dintîi într-acest chip, l-a adus pe al doilea să-l batjocorească. Şi, jupuindu-i pielea capului cu părul, îl întreba: Vrei să mănînci carne de porc înainte ca să ţi se ciopîrţească toate mădularele trupului? Iar el, răspunzînd în graiul părinţilor săi, a zis: Nu! Pentru aceea, şi acesta a suferit pe rînd toate chinurile ca şi cel dintîi şi, cînd era să moară, a zis: Aşadar tu, nelegiuitule, ne scoţi pe noi dintr-această viaţă, însă Împăratul lumii, pe noi cei care murim pentru legile Lui, iarăşi ne va învia cu înviere de viaţă veşnică!

Şi, după aceasta, a fost batjocorit al treilea. Şi, cerîndu-i-se limba, îndată a scos-o, şi mîinile cu îndrăzneală le-a întins şi vitejeşte a zis: Din Cer le-am dobîndit pe acestea şi pentru legile lui Dumnezeu nu ţin seamă de ele, pentru că nădăjduiesc că de la El iarăşi le voi dobîndi. Aşa încît însuşi împăratul şi cei ce erau cu el se minunau cu spaimă de sufletul tînărului, căci nu ţinea seamă de dureri, ca de nimic.

Şi, după ce s-a sfîrşit şi acesta, l-a adus pe al patrulea, aşijderea muncindu-l şi chinuindu-l. Şi, cînd era să moară, a zis aşa: Bine este a muta nădejdile cele de la oameni şi a le aştepta pe cele de la Dumnezeu! Căci noi iar vom învia prin El, iar ţie nu-ţi va fi înviere spre viaţă.

Şi, îndată aducîndu-l pe al cincilea, îl muncea; iar el, căutînd către rege, a zis: Putere între oameni avînd, muritor fiind, faci ce vrei; dar să nu socoteşti că Dumnezeu a părăsit poporul nostru! Ci tu aşteaptă şi vei vedea puterea Lui cea mare, cum pe tine şi pe urmaşii tăi îi va chinui.

Şi, după acesta, l-a adus pe al şaselea; şi, cînd era să moară, a zis: Nu te înşela în zadar, căci noi pătimim acestea pentru noi înşine, de vreme ce am păcătuit împotriva Dumnezeului nostru şi pentru aceasta s-au făcut aceste lucruri vrednice de mirare. Iar tu să nu socoteşti că vei fi necertat, pentru că faci război împotriva lui Dumnezeu.

Iar mama lor este foarte minunată şi vrednică de bună pomenire. Căci, văzînd cum îi pier şapte fii într-o singură zi, a răbdat cu bun suflet, pentru nădejdile ce avea în Domnul.  Şi pe fiecare din ei îl mîngîia în graiul părintesc şi zicea către ei, plină fiind de cuget vitejesc şi deşteptînd femeiasca gîndire cu inimă bărbătească: Nu ştiu cum v-aţi zămislit în pîntecele meu şi nu eu v-am dat duh şi viaţă şi nu eu am întocmit închipuirea fiecăruia. Ci Ziditorul lumii, Care l-a zidit pe om de la naşterea lui, vă va da ca un milostiv iarăşi duh şi viaţă, de vreme ce acum nu vă este milă de voi, iubind legile Lui.

Iar Antioh – gîndind că pe el îl defaimă şi socotind că pe el îl ocărăşte cu acele cuvinte, fiind încă cel mai tînăr viu – nu numai cu cuvintele îl îndemna, ci şi cu jurăminte îl încredinţa că îl va face bogat şi fericit, dacă se va lăsa de obiceiurile părinteşti, şi îl va avea de prieten şi vrednicii îi va încredinţa. Iar tînărul, neascultînd, împăratul a chemat-o pe mama sa şi o învăţa să-l sfătuiască cele ce sînt spre scăpare. Şi, îndemnînd-o cu multe, ea a primit că va sfătui pe fiu. Şi, aplecîndu-se spre el şi înşelîndu-l pe crudul tiran, a zis în limba părintească aşa: Fiule, fie-ţi milă de mine, care te-am purtat nouă luni în pîntece, şi te-am alăptat trei ani, şi te-am hrănit, şi te-am adus la vîrsta aceasta şi te-am crescut, purtîndu-te în braţe. Fiule, rogu-te ca, la cer şi la pămînt căutînd şi văzînd toate ce sînt într-însele, să cunoşti că din ce n-au fost le-a făcut pe ele Dumnezeu şi pe neamul omenesc aşijderea l-a făcut. Nu te teme de ucigătorul acesta, ci fă-te vrednic de fraţii tăi! Primeşte moartea! – ca, în ziua milostivirii, să te găsesc pe tine împreună cu fraţii tăi.  Şi, grăind încă ea, tînărul a zis: Pe cine aşteptaţi? N-ascult de porunca împăratului, eu ascult de porunca Legii, care s-a dat părinţilor noştri prin Moisi. Iar tu, cel care tot răul ai aflat asupra Iudeilor, nu vei scăpa din mîinile lui Dumnezeu. Că noi pătimim pentru păcatele noastre; iar dacă, pentru cercetarea şi învăţătura noastră, Dumnezeu cel viu S-a mîniat puţin asupra noastră, iarăşi cu robii Săi Se va împăca. Ci tu – o necredinciosule şi mai nelegiuit decît toţi oamenii! – nu te mări tulburîndu-te în deşert şi semeţindu-te cu nişte nădejdi neştiute, ridicîndu-ţi mîinile asupra slugilor cereşti! Căci încă n-ai scăpat de judecata atot-puternicului Dumnezeu, Cel care le vede pe toate de sus. Căci acum fraţii mei, care puţină durere au suferit, au ajuns la făgăduinţa vieţii celei veşnice a lui Dumnezeu; iar tu, cu judecata lui Dumnezeu, vei suferi dreaptă pedeapsă de la Dînsul pentru această trufie a ta. Iar eu, precum şi fraţii mei, şi trupul şi sufletul mi-l dau pentru legile părinteşti, rugîndu-mă lui Dumnezeu să nu întîrzie a Se milostivi spre poporul acesta şi pe tine, prin certări şi prin bătăi, să te facă să mărturiseşti că El singur este Dumnezeu. Iar la mine şi în fraţii mei să se oprească mînia Atotputernicului, care pe dreptate s-a adus peste tot neamul nostru.

Deci, mîniindu-se împăratul pe acesta mai mult decît pe ceilalţi, l-a chinuit, amărîndu-se pentru că l-a batjocorit. Deci şi acesta, curat întru totul, şi-a dat viaţa nădăjduind spre Domnul. Şi mai pe urmă, după fii, s-a săvîrşit şi mama” (2 Macabei 7:1-41).

Sau amintiţi-vă de pilda bine-credinciosului voievod Constantin Brâncoveanu şi a fiilor săi, mai aproape de zilele noastre, pildă pe care ar trebui să o urmăm toţi într-un chip sau altul, după puterea noastră.

2. Apoi, Mîntuitorul adaugă: „Şi grăia către toţi; Oricine va voi să vină după Mine, să se lepede de sine, şi să ia crucea sa în toate zilele, şi să urmeze Mie!” (Luca  9:23). Şi: „Cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine. Şi cine ţine la sufletul său îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi” (la fel, stihurile 38, 39). Iar Sfinţitul Teofilact tîlcuieşte:

„Şi ce zic eu «tată» şi «mamă» şi «feciori», ci ascultă tu porunca cea prea-înaltă şi mare, [adică urmarea pildei Mîntuitorului; Care, pentru noi, Şi-a dat viaţa (ca om) pe cruce]. Adică zice: Cel care nu se va lepăda de viaţa aceasta şi nu se va da morţii celei de ocară – căci aceasta era crucea pentru cei din vechime – nu este vrednic de Mine! Deci arată cum că, cine va voi a fi ucenic al Lui, dator este a muri nu cu moarte slăvită, ci de ocară, omorîndu-se ca un osîndit. Dar, fiindcă mulţi au fost răstigniţi pentru că erau furi şi tîlhari, adaugă: «să vină după Mine», adică: Să vieţuiască după poruncile Mele!

Şi zice: «Cine ţine la sufletul său îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi.»] Căci cel care se îngrijeşte de viaţa trupească pare că-şi află sufletul, dar îl pierde, pentru că îl trimite la munca cea veşnică. Iar cel care-şi pierde sufletul său şi moare – nu ca un tîlhar sau ca un ucigaş de sine, ci pentru Hristos – acela îşi mîntuieşte sufletul.”

Iar Sfîntul Isaac Sirul – la întrebarea: Ce înseamnă să se lepede cineva de sine? – răspunde: „Precum cel ce s-a pregătit să se suie pe cruce nu mai ţine în cugetarea sa decît gîndul morţii şi porneşte ca un om ce nu se gîndeşte să mai aibă vreo părticică din viaţa veacului acesta, aşa e şi cel ce vrea să împlinească ceea ce s-a spus. Căci crucea este voinţa care e gata să primească orice necaz. Şi, cînd a voit să ne înveţe iarăşi de ce trebuie să facem aşa, Domnul a zis: «Cel ce voieşte să vieţuiască în lumea aceasta, se va pierde pe sine din viaţa adevărată; iar cel ce se pierde aici pentru Mine, se va afla pe sine acolo» (Matei 16:24). Acesta e cel ce păşeşte pe calea crucii şi-şi pune paşii săi pe ea. Cel ce se îngrijeşte de viaţa aceasta, s-a pierdut căzînd din nădejdea prin care a pornit spre suferirea necazurilor. Pentru că grija aceasta nu-l lasă să primească necazul pentru Dumnezeu, ci-l atrage pe încetul din stăruirea în el, şi-l scoate din mijlocul luptei pentru viaţa cea fericită şi face să crească în el gîndul acesta, pînă ce-l biruieşte. Deci zice: Însă cel ce-şi pierde sufletul său, în cugetarea sa, pentru Mine şi din dorul de Mine, acela se păstrează nevinovat şi nevătămat pentru viaţa de veci. […] Şi să ştii că afli viaţa veşnică atunci cînd dispreţuieşti viaţa aceasta. Şi, cînd intri în luptă pentru pregătirea aceasta, sînt dispreţuite în ochii tăi toate cele socotite dureroase şi pricinuitoare de necaz. Căci, cînd mintea se pregăteşte astfel, nu mai are luptă, nici necaz în vremea primejdiei de moarte. De aceea, trebuie să ştii cu dinadinsul că, de nu va urî omul viaţa lui în lume din dorinţa vieţii viitoare şi fericite, nu poate răbda nicidecum necazurile şi durerile de tot felul care vin asupra lui în fiecare ceas” (Filocalia românească, vol. 10, Cuvîntul LXXXV).

Iar Cuvioşii Calist şi Ignatie Xantopol ne învaţă astfel: „De dragul poruncilor de viaţă dătătoare şi de dragul credinţei în Domnul nostru Iisus Hristos, sîntem datori, cînd timpul o cere, să dăm cu bucurie pînă şi sufletul nostru, sau să nu ne cruţăm nici chiar viaţa noastră. Căci Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos zice, în privinţa aceasta, că: «Cine îşi va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru evanghelie, acela îl va scăpa!» (Marcu 8:35). Aceasta, fără îndoială, pentru acela crede şi nu se îndoieşte că Însuşi Dumnezeu-Omul Iisus Hristos, Mîntuitorul este învierea, şi viaţa şi tot ce este mîntuire” (Filocalia românească, voi. 8, capul 18).

Dar poate că va întreba cineva: Vor mai fi oare goniţi şi ucişi trupeşte adevăraţii credincioşi, de vreme ce vrăjmaşul diavol şi slugile lui îi prigonesc destul prin mijloace nesîngeroase? Vor fi, negreşit, tocmai ca urmare a ieşirii lor din lume, adică din ghearele acestui „sistem” atot-puternic. Fiindcă, în afara acestuia, vieţuirea trupească nu va mai fi cu putinţă, dintr-o pricină foarte simplă: în curînd, toate cele de nevoie vieţii în trup – adică hrana, adăpostul, îmbrăcămintea şi celelalte – vor putea fi dobîndite doar prin mijlocirea „cardurilor” (drăceştilor cartele) electronice, care se dau numai robilor zisului „sistem”. Pe scurt, ca să nu mai lungim cuvîntul, moartea mucenicească va fi întîi de toate aceea prin înfometare. Amintiţi-vă că toate mărfurile sînt însemnate cu „numărul numelui Fiarei”, acel 666 din orice cod de bare, iar cel care nu e însemnat el însuşi cu acest număr nu va putea vinde şi cumpăra nimic (Apocalipsa 13:16) (precum se întîmplă şi acum în Statele Unite).

 

Sursa:

http://axa.info.ro/editoriale/oglinda-vremii/mucenicia-vremurilor-noastre/

 

Biserica și problemele vremii

 

CALVARUL B.O.R…!

Pentru a nu-i plictisi, pe cei care nu cred în „Complotul Mondial” al Iluminaţilor (nume pentru Centrul Antispiritual de Comandă Strategică al Masoneriei – aşa-zisul „Guvern Mondial”) – şi a nu-i „dezgusta” pe cei care consideră că Masoneria, prin structurile ei, este un „factor de progres şi stabilitate în lumea actuală” – şi că „Biserica Ortodoxă se poate dezvolta în bună pace, precum toate şi dimpreună cu toate celelalte biserici” (n.n.: iată temeiul „ecumenimului” de sorginte New Age!) – nu vom insista, în articolul de faţă, decât cu trei precizări, care au ajuns la noi destul de târziu :

1 – prima ţine de intoxicarea, prin mass-media, cu privire la toate evenimentele contemporane fundamentale ale planetei Terra (evenimente FABRICATE în laboratoare de informaţie!) – de exemplu, cu privire la „criminalul” – de fapt, naţionalistul! – Saddam Hussein (la fel cum stătură lucrurile şi în Serbia, cea bombardată, de Paştele Ortodox 1999, de către SUA, nu din pricini de „Miloşevici-comunistul”, ci pentru că rămăsese, aici, în Est, un important stâlp al Ortodoxiei şi ultimul stâlp autentic al Naţionalismului Estic!… – se pare că n-au ţinut cont, pe atunci, de viitoarea Rusie „putiniană”, care, la summit-ul de la Bucureşti, şi-a dictat condiţiile ei, în faţa unui Bush-junior complet năucit!… – ca să vedeţi în ce hazna ne-au băgat guvernanţii noştri, închinători la „Marele Licurici”…);

2 – a doua precizare ţine de originea satanistă a ideilor (structurând un extrem de riguros, minuţios şi tenace urmărit plan) COMITETULUI CELOR 300, Guvern Secret care conduce, practic, lumea de azi;

3 – iar a treia precizare are în vedere lucruri de care ne lovim zilnic, dar, tocmai de aceea, nu ne trece prin minte să ne întrebăm de unde şi pentru ce există ele, în lumea noastră…şi cui folosesc… Doamne, ce teribil de grăbiţi mai suntem noi să dispărem de pe faţa Pământului, ca fiinţe umane…Atenţie, informaţiile (de bază) pe care vi le furnizăm aici sunt de la surse anglo-americane! Le-au mai rămas, şi anglo-americanilor, câţiva oameni de integritate moral-spirituală, de autentică onestitate…

Aşadar să le luăm pe rand:

1 – „Institutul Internaţional pentru Studii Strategice” (IISS), înfiinţat de Comitetul celor 300 sub auspiciile Mesei Rotunde – este intermediarul propagandei negre de la MI6 şi Tavistock şi al „Misiunilor Umede”(!) – (denumire codificată informativă, care denotă operaţiunile unde se impune VĂRSAREA DE SÂNGE), nucleare şi teroriste, care apelează la presa mondială, pentru diseminare, ca şi la guverne şi la stabilimente militare.

Printre membrii IISS se includ reprezentanţi din 87 de servicii telegrafice şi asociaţii de presă majore, precum şi 138 de redactori şi editorialişti importanţi de la ziarele şi revistele internaţionale (n.n.: ia să fim noi atenţi cine conduce presa românească, „falanga propagandistică” – liderii de opinie! – şi să tragem, aşa, pentru noi, nişte concluzii, legate de „deontologia profesională a ziaristului român”, cu care ne scot ochii fel şi fel de belferi şi ţuţeri de presă…). Acum ştim de unde îşi obţine informaţiile şi opiniile gazetarul dvs. favorit. Vă mai amintiţi de Jack Anderson, Tom Wicker, Sam Donaldson, John Chancellor, Mary McGrory, Seymour Hersh, Flora Lewis, Anthony Levis şi alţii ca ei? Informaţiile furnizate de IISS, în special scenariile ca acelea pregătite pentru a-l defăima pe Preşedintele Saddam Hussein, a justifica viitorul atac asupra Libiei şi a condamna O.E.P. sunt, toate, concepute la comandă. Articolul despre masacrul de la Mai Lai, publicat de Seymour Hersh, provenea direct de la IISS – pentru eventualitatea că facem greşeala de a presupune că unii ca Hersh îşi efectuează propria muncă de documentare.

„IISS nu e nimic altceva decât un formator de opinie de eşalon superior, conform definiţiei date de Lipmann şi Bernays. În loc de a scrie cărţi, ziariştii aleşi prezintă opinii pe care le publică în ziare, iar IISS a fost înfiinţat pentru a servi drept centru de coordonare nu numai pentru crearea opiniilor, ci şi ca să poată transmite acele opinii şi scenarii mult mai repede şi către o audienţă mult mai largă decât cea accesibilă unei cărţi, de exemplu. IISS este un caz elocvent de corelare şi interconectare a instituţiilor celor 300.”.

2 – „(…)A aduce schimbări radicale în SUA şi în lume – aceasta este principala sarcină a Comitetului celor 300, Societatea Secretă Supremă” – ale cărui idei sunt inspirate de Cluburile Cultului Diabolicus!:

a) „Un Guvern Mondial Unic şi un sistem monetar unic, sub oligarhiştii ereditari permanenţi şi nealeşi care se autoaleg dintre ei înşişi, sub forma unui sistem feudal, ca acelea care funcţionau în Evul Mediu. În această entitate mondială unică populaţia va fi limitată, prin restricţii asupra numărului de copii ai fiecărei familii, boli, războaie, foamete, până când totalul mondial se va fixa la un miliard de oameni, utili clasei conducătoare, în zone definite clar şi strict.

b) Nu va exista o clasă de mijloc, numai stăpâni şi sclavi (n.n.: nazismul era un „vis frumos”, pe lângă…Comitetul Satanei!). Toate legile vor fi uniforme, sub un sistem legal de tribunale mondiale, care vor practica acelaşi cod de legi unificat, susţinut de o forţă poliţienească a Guvernului Mondial Unic şi de o armată unificată a întregii lumi, pentru a aplica prin forţă legile în toate fostele ţări, între care nu vor mai exista graniţe naţionale. Sistemul se va baza pe un stat al asistenţei sociale; cei ascultători şi supuşi Guvernului Mondial Unic vor fi răsplătiţi cu mijloace de subzistenţă; rebelii vor fi lăsaţi să moară de foame, sau declaraţi în afara legii, ajungând astfel la discreţia oricui doreşte să-i ucidă. Se va interzice posesia personală a armelor de orice fel.

Va mai fi permisă doar o singură religie, iar aceasta va avea forma unei Biserici a Guvernului Mondial Unic, care există (…) încă din 1920. Satanismul, Luciferismul şi Vrăjitoria vor fi recunoscute ca programe legitime ale Guvernului Mondial Unic, fără să existe şcoli private sau bisericeşti. Toate bisericile creştine vor fi fost deja subjugate, iar creştinismul va ţine de domeniul trecutului, sub conducerea Guvernului Mondial Unic. Pentru a crea un stat în care nu mai supravieţuieşte nici-o libertate individuală şi nuciun concept al libertăţii, nu vor mai exista valori ca republicanismul, suveranitatea sau drepturile omului. Mândria naţională şi identitatea rasială vor fi eradicate, iar în faza de tranziţie până şi menţinerea propriei origini va fi drastic penalizată (n.n: a se observa că multe dintre aceste „plănuiri” sunt, deja, transpuse în realitate – sau în curs de transpunere!).

Căsătoria va fi scoasă în afara legii şi nu va mai exista viaţă de familie, aşa cum o cunoaştem. Copiii vor fi luaţi de lângă părinţii lor încă de la o vârstă timpurie şi crescuţi în cămine, ca proprietate a statului (s.n.). Un asemenea experiment s-a desfăşurat în Germania de Est, sub conducerea lui Erich Honnekeer, când copiii erau luaţi de la părinţii pe care statul îi considera cetăţeni neloiali. Femeile vor fi degradate prin procesul continuu al mişcărilor de emancipare a femeilor. Sexul liber va fi obligatoriu. Nerespectarea acestei reguli cel puţin o dată, până la vârsta de 20 de ani – va fi pasibilă de pedepse grave. (…) Dacă o femeie rămâne gravidă după ce a născut doi copii, va fi dusă cu forţa la o clinică avortivă, pentru întreruperea sarcinii şi sterilizare”. (cf. dr. John Coleman, Ierarhia conspiratorilor – Povestea Comitetului celor 300, Antet, Buc., 2005).

3 – „Staţiile de benzină <> a RWE (uzina electrică Renania-Westfalia) sunt simbolizate printr-o piramidă inversă cu 13 dungi. O altă staţie de benzină din SUA este , adică 7+6=13. Numărul Demonului şi al Morţii… Există sute de exemple de acest fel; priviţi cu atenţie simbolurile firmelor, pe produse, în reclamele TV, stemele de stat şi steaguri…etc.

Acelaşi lucru e valabil pentru marele concern masonic al Americii, Procter and Gamble. Numele are 13 litere, iar emblema firmei este unul dintre cele mai vechi simboluri masonice: bărbatul cu barbă într-un cerc are 13 stele în jurul său.

Mai e nevoie să continuăm cu exemplificările? Credem că ar trebui să fim mult mai suspicioşi, în legătură cu aşa-zisul „progres economic”, care nu este decât proliferare de forme goale, de VID SATANIC…Toate şi toţi – şi, în primul rând, oamenii, sunt priviţi, în acest neo-materialism dialectic capitalisto-liberal (mult mai vulgar şi agresiv chiar decât cel marxist!) – ca lucruri neînsufleţite, ca cifre-oameni, într-un lagăr imens, numit „lumea contemporană, a secolului XXI”…

…Biserica Ortodoxă nu are ca duşmani doar masoneria, sectele neo-protestante agresive, nu are doar duşmani precum mişcările anti-creştine, de tipul New Age-ului şi al „ecumenismului-cu-forţa”, devenit şi mai agresiv, după ce Preafericitul Teoctist a plecat la cele veşnice… – ci pe însăşi „sora” ei, Biserica Romano-Catolică.

„Hegemonismul” Vaticanului, reaua-credinţă, aroganţa, foamea cumplită de dominaţie cezarică a catolicismului vaticanez, prin intimidarea şi subminarea celorlalte Biserici Creştine – toate acestea s-au văzut/reflectat clar, în declaraţia publică, din vara lui 2008, a papei Benedict al XVI-lea… care consideră că Singura Biserică a Tradiţiei Creştine, cea ORTODOXĂ – ar fi „o biserică particulară”… Şi dacă-i aşa de particulară, de ce să n-o confiscăm noi, Sfântul Scaun – ca pe orice SRL, din jungla capitalistă…?! Şi s-o obligăm să-l recunoască pe „căprarul” papal! Stimaţi fraţi catolici, fiţi siguri că nu vă va merge cu Rusia, Bulgaria şi cu Grecia, aşa cum, se pare, aţi reuşit cu „o anumită parte” din România (din păcate, şi francezii au înţeles acelaşi lucru pe care l-au dedus unii români, ca Marius Vasileanu şi Daniel Barbu – din „scurgerile” către presă, de la Patriarhie… – probabil că Patriarhia vrea să ne obişnuiască cu ideea Primatului Papal Absolut!…) – …dar, după opinia noastră, aţi reuşit cu totul altceva, ce nici n-aţi visat, probabil: schimbarea opiniei publice, faţă de ţările slave!… şi, pe cale de consecinţă logică, slăbirea admiraţiei (fără limite şi bun-simţ!) faţă de SUA… – ceea ce nu-i chiar rău, pentru o Românie care a uitat de abecedarul logicii diplomaţiei, care-ţi dictează să iei seama, mai curând, atent-veghetor şi cu prioritate, la vecinii „de proximitate”, de care depinzi direct şi vital! – …şi să fii mai cu măsură, demnitate şi înţelepciune, faţă de… „transatlantici”…: „Îl admir pe IPS Alexei al II-lea! Bravo lui – şi bulgarilor!”( exclamă, pe Internet, o româncă, rezidentă în Franţa…). V-a mers cu România, în care „Opus Dei” şi Masoneria ne-au ales Patriarh… Demn de luat în seamă este că Patriarhul României contemporane a luat apucăturile politicienilor…”mireni”: ne pune, DICTATORIAL, în faţa faptului împlinit, fără O MINIMĂ CONSULTARE ( se pare…). Ce urmăreşte? Chiar crede că românii sunt „proştii satului”?! Sau i s-a sugerat (…”de-acolo”…de unde a şi fost propus spre numire…) să işte  O SCHISMĂ, în sânul BOR – ceea ce ar fi extrem de probabil, dacă lucrurile stau aşa, precum a mirosit presa, cu nenorocitul ăsta de Acord (extrem de problematic şi ambiguu) de la Ravenna…

Naţionalismul, dacă nu e creştin-ortodox autentic, nu e naţionalism.

Nu „lei” şi „vulpi”, nu cercuri vicioase: este nevoie de paloşele arhanghelice, de armatele de îngeri, căci aceasta va trebui să fie valoarea spirituală a cavalerilor sfântului duh. Ei şi numai ei vor constitui elita clarvăzătorilor, a Văzătorilor în Tărâmul Sfânt.

E o periculoasă diversiune lozinca: „Ne-au fost distruse elitele, de aceea nu ne putem ridica la luptă contra Răului”. Nu. Nimeni nu poate distruge esenţa sfântă a neamului, deci nici potenţialul spiritual al elitei neamului. Potenţialul trebuie doar reactivat. Totdeauna vor exista oameni ai unui Neam, dacă Dumnezeu a hotărât existenţa în lumină a acelui Neam: oameni conştienţi de apartenenţa lor la Neam şi Legea Creştină, oameni care să voiască binele şi mântuirea Neamului. Nu ne rămâne decât, cu calm, dar şi cu hotărâre nestrămutată, cu grijă infinită („să fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi precum porumbeii” – spune Hristos), să creştem tineri eroici şi curaţi (eroi tocmai pentru că sunt curaţi sufleteşte!) ai Neamului, elitele albe ale zborului spre Dumnezeu al neamului – în noile cuiburi de dor de cer. Autentica mişcare spiritualistă: cuibul îngerilor de azi trebuie să fie (în primul rând) sfânta familie (familia care să fie în stare să ofere tânărului educaţia creştină!) – căci vedeţi cum cei negri, mirosind, deja, pericolul, fac orice este drăceşte posibil, pentru a nimici familia creştină: prin „familia homosexuală” [Doamne apără şi păzeşte de şerpii veninoşi/satanici!], prin forţarea – sub semnul sărăciei „confecţionate”, de fapt foamea de bani şi „fiţe”… – a exploziei disipative/dezintegrative a familiei etc. şi, în al doilea rând, dacă mai există preoţi ori monahi cu conştiinţa misiunii de duh (şi sunt!) – cuibul de pregătire a „zborului” revelaţiei neamului să fie însăşi biserica, prin refacerea comunităţii parohiale (întru viziunea neamului-hristos), ca stare de comuniune spirituală şi de simţire/voinţă! ca pe timpul voievozilor sfinţi ortodocşi.

Trebuie să mai existe, în românia zilelor noastre, câte un episcop ne-mason, prin care să se continue „punerea mânilor pe cap” – să menţină, deci, continuitatea stării de sacerdoţiu autentic, hristic!

Considerăm că ar fi timpul ca B.O.R. să se gândească serios: îl apără pe Hristos – sau cedează satanei? E timpul ca laicatul, comunităţile rurale şi urbane, deopotrivă, să înţeleagă: învăţământ de stat, în statul masonizat românesc, aduce toate relele satanice: distrugerea sufletului copiilor şi tinerilor, prin necredinţă, prin lăcomie, disponibilitate spre şi chiar dorinţă de crimă, evitarea sfintei familii, în favoarea desfrâului etc., boli degenerative, ale spiritului şi trupului – finalul fiind îndobitocirea populaţiei viitoare a ţării. Noi, membrii comunităţii-laicat, de pe lângă şi din sânul B.O.R., ar trebui să ne hotărâm să creăm alternativa învăţământului religios comunitar, pentru a refuza, astfel, înregimentarea copiilor noştri în şcoli care ni-i asasinează spiritual, iar noi dăm (culmea!) bani grei, prin impozite, pentru această pruncucidere, pentru degradarea, biologică şi spirituală, a neamului – şi aneantizarea patriei. Dacă scoatem bani din buzunar, atunci s-o facem nu pentru răul nostru, al copiilor şi neamului – ci pentru întemeierea, pe lângă biserici şi mânăstiri – cu preoţi care ştiu să refuze satanicul „ecumenism”! – a şcolilor care să li-l reveleze copiilor noştri pe Hristos-Dumnezeu, să le reveleze faptul că sunt Fiii lui Dumnezeu, deci că au obligaţii atât faţă de Creatorul-Dumnezeu, cât şi faţă de familia în care s-au născut, faţă de neamul în mijlocul căruia şi prin care au căpătat fiinţă anume, cultură anume etc. Iar nu să afle că sunt rubedenii de sânge şi „duh” ale maimuţelor, reptilelor, şobolanilor şamd. A şcolilor în care să fie crescut un tineret re-îndumnezeit, sănătos, la suflet, minte şi trup – tineret căruia să nu ne temem a-i încredinţa soarta neamului şi ţării noastre.

Pentru asta, şi intelectualitatea/ „învăţătorii ucenicilor” – trebuie să re-devină creştin-ortodoxă! Singura soluţie care se prefigurează, în cazul în care conducătorii noştri de trei parale nu ne părăsesc (că de îndreptat la caracter… „lupu-şi schimbă părul, dar năravul – ba!”) – este nesupunerea civil-religioasă! Mucenicia şi martirajul! „Preoţi cu crucea-n frunte” („căci oastea e creştină!”), e timpul să ajutaţi acest Neam! Aţi mai greşit şi voi, părinţi, aţi mai amânat, aţi prea tolerat pe Satana.., dar am ajuns la capătul logicii umane – şi trebuie să ne-ajutaţi s-o redobândim, acum, pe cea DUMNEZEIASCĂ!…Toate vi se vor ierta şi uita şi spăla, în faţa Lui Dumnezeu, dar şi a oamenilor, dacă, acum, vă veţi împlini, în sfârşit, chiar şi cu preţul martiriului, MISIUNEA DUMNEZEIASCĂ! Credem că, în sfârşit, trebuie să se pună capăt, definitiv, dominaţiei Satanei, prin statul ateu/masonizat. Noi detestăm „revoluţia continuă”, revoluţia de tip violent-fizic, comunistă – dar agreăm şi considerăm că a venit vremea revoluţiei spirituale, urmare şi împlinire a celei de pe Golgota, a Celui care a ştiut când vine vremea să lase de-o parte blândeţea, şi să ia biciul! Căci Satana nu ştie de blândeţe, ci doar de pustiul iluziei şi al distrugerii… – deci, toleranţă zero, faţă de satana! „retro, satanas!” – vom striga, cu toţii, dimpreună cu Hristos, noi, cei care încă suntem în spiritul naţionalist al lui Eminescu şi Andrei Mureşanu.

Revelarea necesităţii trecerii, lucide şi bine chibzuite, a româniei, la stadiul spiritual/politic (…dar „politica” înţeleasă de la „polis”/Cetatea Sacră – contrar sensului impersonal/nonidentitar, „globalizant”, dat şi impregnat, cu forţa, de Masonerie, dar şi de creştinismul catolic!) teocratic-ortodox. O teocraţie care să păstreze specificul spiritual-naţional. Adică, singura teocraţie care poate garanta „Europa Popoarelor” (iar nu UE= Federaţia/Uniunea Deşertului de Duh!). A scrie cu propriul nostru sânge – asta ne e misiunea!

…Biserica Ortodoxă are de luptat, pe viaţă şi pe moarte, din păcate – şi în interiorul ei! Cu lenea spirituală şi cu ciuma formalismului anti-spiritual (instalate nu doar la nivelul mirenilor, ci şi la nivelul clerului şi, mai cu seamă, la nivelul ierarhilor!), cu corupţia unei părţi din cler, cu tendinţele centrifuge ale unor credincioşi, atraşi de mirajul „paradisului material” (trăim vremi cu mult mai dificile decât cele ateist-comuniste declarate: acum, ateismul rânjeşte de sub poala „democraţiei” şi liberalismului/libertinismului parşiv, ipocrit, amoral, „liber-cugetător”, anti-hristic şi anti-naţional, care distruge, corodează minuţios identitatea de Neam şi de „lege strămoşească”!)…Preoţii sunt azvârliţi din şcoli, şi înlocuiţi cu „profesori de Religie”. Ce har poate avea un funcţionar, iar nu UN MISIONAR! – precum funcţionar este „profesorul de Religie”?! NICIUNUL! Şi copiii-elevii îl privesc pe acesta tot ca pe sperietoarea de profesoară de Matematică ori de Fizică…mai ales că orele de Religie conţin, conform Programelor, informaţie seacă, „doctă” şi plicticoasă – iar nu Duh de Revelaţie!

…Biserica Creştină (şi, în special, cea Ortodoxă, cea care este vânată până şi de „sora” ei…”vitregă”, Biserica Romano-Catolică…) – nu va şoma, cu siguranţă, în următorii 50 de ani, decât dacă o orbeşte Bunul Dumnezeu, în aceste vremi când „Satana-Contemporanul nostru” se umflă în solzi şi se şi vede…  „învingător”!

Ba, chiar, ne punem întrebarea dacă, Duhul Frăţietăţii/Solidarităţii şi Iubirii întru Hristos-Dumnezeu scăzând, în sânul B.O.R., şi crescând cel de superficialitate, zâzanie şi de superbie, de surzenie la plânsul săracului şi al văduvei… – şi iresponsabilitate (de prea multe ori, preotul este „infectat” de viruşii lumeşti, în loc să nimicească el, în parohia sa, lucrările celui rău, dinspre Valea Plângerii venite şi năpustite…!) – o şi dovedi prea degrabă B.O.R. pe cel Rău (sau va zăbovi îndelung şi leneş, în „negocieri, amânări şi pertractări” păcătoase”, până la A Doua Venire A Domnului Hristos?!), în această luptă, atât de crâncenă, pentru Biruinţa Sfântului Duh…?!

Avem deplin rost, Doamne, aici şi acum! Numai să ni-l ştim urma… „Vom muri şi vom fi liberi!” Vom spune mereu Adevărul şi mereu vom fi liberi întru Hristos! Cu sângele nostru Adevărat vom unge ochii orbilor – şi aceştia vor vedea iarăşi!” (cf. Adrian Botez, Cartea Cruciaţilor Români, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2008).

Adevărul și „adevăruri”!

 

Biserica lui Hristos… A CUI BISERICĂ? ….a lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, parte din Treimea Cea de o Fiinţă nedespărţită. Aceasta este Taina cea mare a Universului, taină care de 2000 de ani înconjură pământul, aşezându-se cu multă discreţie şi tandreţe în inima fiecărui OM care îşi deschide cu drag uşa inimii sale. „Iată EU stau la uşă şi bat’’ …binecunoscuta icoană care ÎL reprezintă pe Hristos în dreptul unei uşi la care bate, are o particularitate specială…. NU ARE CLANŢĂ PE AFARĂ…. deci… Hristos nu poate intra decât dacă I Se deschide din interior. Discreţia aceasta face parte din nobleţea divină şi este un pact al lui Dumnezeu cu omul, dar este şi cheia de intrare în Împărăţia Cerurilor.

De 2000 de ani Domnul încearcă să restaureze fiinţa umană, care ontologic a fost zămislită în creştinism şi surprinzător, stavila cea mai înverşunată a primit-o Dumnezeu tocmai din partea creştină a lumii, care a răstălmăcit şi continuă să răstălmăcească cuvintele „lămurite în foc ca aurul’’ ale lui Iisus Hristos – Mesia cel Adevărat.

Dacă OMUL ar fi rămas la simple greşeli – căci care OM nu greşeşte pe pământ?! – nu mai ajungeam la starea de APOSTAZIE TOTALĂ la începutul acesta de secol. Dar OMUL, aflat în cădere liberă de mii de ani, a primit cu braţele deschise toate ingredientele demonice, puse la dispoziţia lui prin lucrarea directă a satanei.

În zilele noastre, lucifer are drepturi legitime pe pământ – acordate lui NUMAI DE ALEGEREA LIBERĂ A OMULUI!

Şi astfel… Universul creat pentru OM şi trupul OMULUI care trebuia să fie îmbrăcat în „lumina taborică’’ şi să fie nemuritor, se zbuciumă în plasa aruncată de satana şi îşi redefineşte legile…, renumindu-le după şoapta satanei cu nume demne de scârbă… „DREPTURILE OMULUI’’, „Emancipare”, „Umanism” ‚’’DEMOCRAŢIE’’, „ECUMENISM’’, „CONSILIUL MONDIAL AL BISERICILOR’’, ş.a. Apoi se organizează în guverne, parlamente, comitete şi comisii, dăruieşte premii, organizează şi redefineşte chiar „CREAŢIA LUI DUMNEZEU’’ prin experienţe supravegheate direct de „OCHIUL MAGIC AL LUI LUCIFER’’ totul sub binecunoscuta lozincă „LIBERTATE. EGALITATE. FRATERNITATE.’’

Astfel orbit, omul zilelor noastre ascultă şoapta satanei aşezând „Ochiul arzător al lui Lucifer’’ în Biserica lui Hristos, ca pe o pecete a morţii, aşa precum CRUCEA prin care durerea, moartea şi iadul se răscumpără în ÎNVIERE, paradox de suferinţă şi bucurie, este simbol al UNICULUI ADEVĂR.

În haosul acesta pur satanicesc, până şi sinoadele bisericeşti şi-au uitat sensul şi rostul şi cuvinte sfinte precum „PĂRUTU-SA DUHULUI SFÂNT ŞI NOUĂ’’ au devenit desuete, iar ADEVĂRUL este confundat cu multe şi diverse „adevăruri’’. În felul acesta Biserica a devenit din ce în ce mai mult o instituţie cu un profit a celor „de nimic’’, aşa cum profeţea cu mii de ani în urmă Proorocul David.

Trambulina la care este aşezată ortodoxia de către marile puteri masonice, prin întâlniri şi false prietenii cu toţi închinătorii la idoli din întreaga lume, a condus şi conduce la căderea în adâncul prăpastiei a întâistătătorilor bisericii, la zdruncinarea din temelii a sufletelor dezumanizate şi traumatizate de loviturile de teatru de pe scena politic-economică şi la împrăştierea turmei creştine. Dacă nu aş fi deschis ochii de la intrarea mea în creştinism – acum 23 de ani – direct pe Vieţile Sfinţilor şi pe Filocalii şi nu aş fi înţeles frumuseţea tainică a adevăratei ortodoxii, probabil că aş fi înghiţit şi eu minciunile otrăvitoare cu care Apusul încearcă să supună Biserica de Răsărit. În cuvinte mai dure, diavolul, ajutat de apostaţi şi patimile lor, vrea să distrugă ADEVĂRUL!!!! …dar …ADEVĂRUL NU POATE FI DISTRUS, PENTRU CĂ ADEVĂRUL ESTE PARTE DIN TREIMEA CEA DE O FIINŢĂ ŞI NEDESPĂRŢITĂ… ŞI SE CHEAMĂ – HRISTOS DUMNEZEU!

Oare ce părtăşie şi prietenie pot avea creştinii adevăraţi cu oamenii care susţin că se roagă UNUI DUMNEZEU-ALLAH, atâta timp cât în cartea lor sfântă scrie: „sînt 12 lucruri spurcate în lume… …femeia nemusulmană, câinele… …TREIMEA!…”

OARE AU UITAT EI CĂ:…???!

„Este un trup şi un Duh, precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre; Este un Domn, o credinţă, un botez, Un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, Care este peste toate şi prin toate şi întru toţi.” (Efeseni 4, 4-6)

26. „Iar cînd va veni Mîngîietorul, pe Care Eu vi-L voi trimite de la Tatăl, Duhul Adevărului, Cel Ce din Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine. (In.15,26)

13. „Dar cînd va veni Acela, Duhul Adevărului, El vă va călăuzi întru tot adevărul; că nu de la Sine va grăi, ci cele ce va auzi şi pe cele viitoare vi le va vesti.”

14. „Acela Mă va slăvi, pentru că dintru al Meu va lua şi vă va vesti.”

15. „Toate cîte le are Tatăl, ale Mele sunt; de aceea am zis că dintru al Meu va lua şi vă va vesti.” (In.16,13-15)

Mulţi se întreabă ce este rău în unirea cu catolicii. De 2000 de ani Biserica Ortodoxă este şi Catolică (adică universală, sobornicească) şi niciodată nu a suferit despărţire sau neîmplinire, pentru că Ortodoxia este Biserica. Schisma de la 1054 nu a rupt catolicitatea din Ortodoxie, ci Apusul s-a rupt de Biserică şi s-a făcut pe sine şi de la sine biserică.

Apusul catolic nu mai este Biserică, nu mai are harul Duhului Sfânt pentru că L-au hulit în Filioque, nu mai are taine, nici preoţie, pentru că au fost daţi anatemei, nu au sfinţi nici moaşte pentru că au încălcat predaniile lor.

Consider toate întrunirile inter-religioase şi apropieri liturgice ca un drum pe marginea prăpastiei. Este creştineşte să îi tragem pe mal pe cei căzuţi, dar diavoleşte să ne facem casă cu ei în căderea lor. Căderea totală în apostazie va veni atunci când Sinodul Român va recunoaşte Catolicismul drept Biserică (egală în drepturi şi împărtăşind aceleaşi taine şi dogme) şi va semna Tratatul de Unire cu Apusul. Atunci, adevărata Biserică va trebui să facă ce a făcut şi în timpul Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Fotie al Constantinopolului, Sfântul Marcu Eugenicul, Sfântul Visarion şi Sofronie: să liturghisească tainic în catacombe şi să propovăduiască deschis neamului adevărata credinţă.

După cum observăm, este indiscutabil că trăim vremuri de mari frământări ecleziologice, despre care, din păcate, acel procent de 85% de populaţie ortodoxă de pe teritoriul României are prea puţină cunoştinţă. Douăzeci de ani trecuţi ca douăzeci de clipe peste sufletul neamului românesc, au dus numai la adâncirea în noroiul europeano-masonic al întâistătătorilor politici şi religioşi, şi haos în mintea multor mădulare ale bisericii lui Hristos. E ştiut din vremuri străvechi, din diversele culori politice pe care le-a îmbrăcat omenirea, că nu se ţine mai bine în frâu un popor decât prin întuneric şi ignoranţă. Dacă am citi cu atenţie măcar dimineaţa rugăciunile către Dumnezeu, am constata că la rugăciunea a 10-a către Născătoarea de Dumnezeu se spune printre altele: „Preasfântă Stăpână de Dumnezeu Născătoare, cu sfintele şi preaputernicele Tale rugăciuni alungă de la mine smeritul şi ticălosul robul tău: DEZNĂDĂJDUIREA, UITAREA, NECUNOŞTINŢA ŞI NEPURTAREA DE GRIJĂ…’’.

Conştiinţa fiecărui creştin ortodox va trebui să stea la judecată în faţa acestor cuvinte: Păcate ai avut, suflete?! Ai lăsat să intre în inima ta nepurtarea de grijă, uitarea şi nu te-ai interesat să afli cele ce trebuia despre Dumnezeu?!

De-a lungul celor 50 de ani (i-aş putea numi ani de iad) în care România a fost contaminată până în cele mai adânci străfunduri umane cu indiferenţă şi necredinţă, conducătorii din umbră au depus tot efortul ca publicaţii, informaţii şi documente despre adevărata Biserică a lui Hristos să fie distruse sau măcar ascunse. Mă întreb, ce procent din populaţia ortodoxă română are cunoştinţă de evenimente ce s-au întâmplat în istorie, măcar în ultimii 200 de ani şi care au avut repercusiuni grave asupra creştinismului ortodox – care au constituit de fapt nişte etape în cadrul planului luciferic de distrugere chiar a esenţei divine a Omului?!

În ultimii ani, mai ales în spaţiul creştin-ortodox, circulă foarte des cuvântul APOSTAZIE. Din păcate, el nu este numai o ameninţare, un simplu cuvânt care provoacă spaime, ci a devenit o stare generală şi, ceea ce este cel mai grav, una IREVERSIBILĂ. Iată ce spunea recent un părinte ortodox din America (căci oare unde se dezvăluie mai bine apostazia decât în America?):

„Trebuie să înţelegem că această apostazie a cuprins întreaga lume, iar experienţa noastră în America este doar o variantă locală a apostaziei globale. Esenţa acestei experienţe a apostaziei este aceeaşi pretutindeni: este pregătirea pentru antihrist şi cred că, în primul rând, este caracterizată de lipsa de dragoste pentru Adevăr. Nu există dragoste pentru Adevăr. Oamenii nu vor să cunoască Adevărul, ei vor doar să se simtă bine şi vor să trăiască doar într-o aparenţă de realitate, dar nu în realitate!”

Haideţi să încercăm măcar acum, poate în ultimele clipe de libertate sufletească, să ne hrănim sufletele din sursele ADEVĂRULUI!

„Nu grăi împotriva adevărului, ci ruşinează-te de lipsa ta de învăţătură” Ecclesiasticul 4:27

Mi-am propus să pun în pagină, pentru câteva episoade, o desluşire a ADEVĂRULUI prin istorie şi prin Biserica lui Hristos, pentru a înţelege exact care au fost ETAPELE căderii şi cine sau ce a generat starea de apostazie care s-a generalizat în zilele noastre.

Dar înainte de a vorbi despre istorie, ar fi bine să-l ascultăm din nou pe părintele Steven Allen din America, un contemporan ce priveşte în faţă societatea americană aflată în plină apostazie:

„Nu este doar o problemă de dogmă, este o întreagă problemă de cultură şi de mentalitate, iar sistemul educaţional din America este acum răspândit în Uniunea Europeană; NATO cu bombele ei, Banca Mondială cu banii ei împrăştie sistemul american de educaţie peste tot în lume. Iar esenţa educaţiei americane este de a tâmpi lumea.

Americanii nu pot gândi. Ei nu cunosc istorie, nu învaţă limbile clasice, nu sunt deprinşi cu logica, ei nu ştiu nimic şi nu pot gândi; dacă nu rezolvi ceva în două minute, nici nu se uită la tine! Dacă vorbeşti despre istorie unui american: „Ştii cine a fost ţarul Rusiei?”, „Ştii ce este un Sinod Ecumenic?”, ei spun doar: „nene, nu vreau să vorbesc despre asta, spune-mi despre Iisus; vreau să îl simt aproape pe Iisus!” – lucruri de felul acesta. Deci cum să vorbeşti cu astfel de oameni?

Cum am spus: nu este doar o problemă dogmatică, este problema unui nou tip de fiinţă umană: ştiţi că în Rusia, bolşevicii, au creat homo sovieticus; în America, Holywood-ul a creat homo americanus; rezultatul este acelaşi: prostia. Ei nu pot să gândească lucruri serioase şi de fapt ei nu pot crede în Adevărul obiectiv. Acesta este Adevărul! Aceasta este realitatea! Ei zic: „nu; asta-i realitatea ta, eu am realitatea mea!”. Este mintea Dysneyland-ului! Este crearea unei false realităţi: „Simte-te bine!” şi „Tu ai realitatea ta, eu am realitatea mea!” Iar acum cu internetul şi cu jocurile video, oamenii trăiesc psihologic şi mintal în lumea virtuală. Ei trăiesc în această lume, dar în virtual! Fără nici un interes pentru lumea reală. Aşadar dacă vorbiţi cu ei despre Dumnezeu, realitatea lui Dumnezeu, că Dumnezeu este Adevărul, Adevărul obiectiv, n-are importanţă pentru ei ce spui despre El. Dumnezeu este undeva acolo şi cu asta basta. Lor nu le place, ei nu pot nici măcar să se gândească la lucruri serioase, fiindcă în şcoală sunt învăţaţi: „Ceea ce crezi tu este bine, dar şi ceea ce cred eu este bine!” Este slăvirea ego-ului şi a subiectivismului. Ceea ce cred eu este adevărat pentru mine, iar ceea ce crezi tu că este adevărat e valabil pentru tine. În aceste condiţii este foarte greu să aduci oamenii moderni la credinţă.

Pot spune că experienţa mea în America nu este prea diferită de experienţa pe care o simt acum cu tinerii europeni sau tinerii ruşi şi chiar şi cu bătrânii. Este greu să-i faci să gândească la problemele serioase şi să zică: „Există o realitate obiectivă şi poate fi cunoscută prin studiu, prin rugăciune, prin folosirea minţii şi a inimii; putem cunoaşte această realitate. Şi trebuie să o cunoaştem! Este de datoria noastră; este responsabilitatea noastră, ca fiinţe umane!” Nu doar ca ortodox, ci doar pentru a fi o fiinţă umană. Vrei să fii om? Trebuie să înveţi ce este Adevărul, trebuie să cauţi Adevărul! Dar oamenii nu acceptă aceasta acum. Ei vor doar să se simtă bine. Filosofia lor este filosofia de zi cu zi, este hedonismul, este plăcerea – ei caută numai plăcerea…

Esenţa Ortodoxiei Mondiale este colaborarea cu această lume, iar stăpânul acestei lumi este diavolul şi instituţiile pe care diavolul le foloseşte pentru pregătirea venirii lui antihrist. Bisericile Ortodoxe Oficiale sunt ca nişte cadavre cu aparentă înfăţişare de Biserici, dar care îşi iau energia din altă parte. Ştiţi povestea lui Frankenstein? Bisericile oficiale sunt monstrul Frankenstein: el arată ca un om, dar puterea lui vine din altă parte. Puterea vine de la bani, vine de la oamenii care Îl urăsc pe Dumnezeu! Deci cum pot fi acestea Biserica Adevărată, dacă puterea lor provine din bani şi prestigiu?! Bisericile Oficiale sunt recunoscute de guvernele moderne şi corporaţiile de afaceri moderne, de la bănci etc – instituţii ce-L urăsc pe Dumnezeu.

Dar ei înşeală poporul spunând că ortodocşii au o întreagă istorie a Bisericii de stat. Să nu uităm că Biserica de stat ortodoxă a existat într-o perioadă când aveam regi, domni creştini, când aveam autorităţi ce se supuneau legilor lui Dumnezeu: ţarul, regele, domnitorul. Autoritatea lor era de la Dumnezeu, iar regele întrupa tradiţia poporului său şi era fiul Bisericii, un fiu credincios al Bisericii! Aşadar în această situaţie este normal să avem o Biserică de stat!

Iar în situaţia în care suntem acum, nu avem guvern legitim; astăzi avem guvern al mafiei: indiferent care ar fi – guvernul american, guvernul sovietic, rusesc, guvernul sârbesc – acestea nu sunt guverne legitime! Acestea sunt guverne ce au rezultat din rebeliune împotriva lui Dumnezeu. Deci cum poate o Biserică să fie Biserică de stat într-un stat antihristic?! Şi toţi aceşti patriarhi cu sinoadele lor slujesc acestor inşi! Dacă aceşti oameni răi ce conduc guvernul rus, grec etc. vor zice: „Sări!”, patriarhii vor sări. Când vor spune: „Fă asta!”, „Roagă-te cu papa!”, ei se vor ruga cu papa. Când vor zice: „Schimbă Liturghia!”, ei vor schimba Liturghia. Când vor zice: „Trebuie să avem homosexualii aprobaţi de lege, iar voi trebuie să tăceţi”, ei vor zice ceva, dar nu vor face o rezistenţă efectivă. Fiindcă ştiu bine cine le sunt stăpânii!”

 

Sursa:

http://axa.info.ro/editoriale/cetatea-crestina/adevarul-si-adevaruri/

 

Necesitatea religiei în școală

 

Religia a avut, întotdeauna, în cadrul sistemului public de învăţământ, un rol important în procesul de formare a competenţelor şi atitudinilor moral – sociale. Aşa cum Geografia oferă cunoaşterea configuraţiei spaţiale a pământului, esenţială pentru cunoaşterea patriei şi planetei, iar Istoria oferă cunoaşterea succesiunii temporale a generaţiilor umane, Religia oferă perspectiva comuniunii eterne de iubire între Dumnezeu şi oameni, între Creator şi creaturi, între persoane şi popoare. Prin urmare, studiul Religiei, nu poate lipsi din curriculum sau din programul şcolii româneşti, tocmai pentru că studiul Religiei corespunde nevoii comunităţii româneşti locale şi naţionale de a-şi păstra bogăţia şi identitatea spirituală şi de a transmite valori permanente tinerei generaţii.

Însă, pentru că Biserica propune, nu impune, valori, Patriarhia Română respinge orice formă de presiune prin care elevii sunt obligaţi să urmeze orele de Religie sau să participe la slujbe şi manifestări religioase. Cu alte cuvinte, întrucât libertatea reprezintă un mare dar oferit de Dumnezeu omului, educaţia religioasă trebuie asumată în mod liber, respectându-se dorinţa părinţilor şi a copiilor. În acest sens, Biserica a respectat deciziile comunităţilor locale, în conformitate cu articolul 26. (3) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care prevede că „părinţii au dreptul de prioritate în alegerea modului de educaţie acordată copiilor lor”.

Pe de altă parte, libertatea nu este simplă indiferenţă spirituală, ci capacitatea omului de a alege valori spirituale care îmbogăţesc viaţa persoanei şi a comunităţii umane. În acest sens, valorile oferite de educaţia religioasă sunt extrem de necesare, mai ales în această perioadă de secularizare a societăţii româneşti, întrucât ele reprezintă pentru tineri un reper spiritual esenţial şi un liant existenţial între toate cunoştinţele teoretice, dobândite prin studiul celorlalte discipline. Valorile cultivate şi virtuţile încurajate în cadrul orelor de Religie sunt necesare sănătăţii spirituale a persoanei şi a comunităţii. Religia îl învaţă pe copil şi pe tânăr iubirea faţă de Dumnezeu şi de oameni, credinţa, speranţa şi solidaritatea, dreptatea şi recunoştinţa faţă de părinţi şi faţă de binefăcători, dărnicia şi hărnicia, sfinţenia vieţii, valoarea eternă a fiinţei umane, adevărul prim şi ultim al existenţei, binele comun şi frumuseţea sufletului profund uman, cultivat şi îmbogăţit prin virtuţi.

Aşadar, predarea Religiei în şcoală are valenţe educaţionale deosebite, prin rolul ei formativ în viaţa tinerilor, reducând efectele negative ale crizei contemporane de identitate şi de orientare, propunând modele viabile de bunătate şi sfinţenie, şi oferind tinerilor repere în viaţa de familie şi în societate. Educaţia religioasă reprezintă un factor de stabilitate şi de comuniune în societatea românească, un izvor sfânt şi statornic de inspiraţie pentru a apăra şi promova identitatea spirituală şi demnitatea persoanei care trăieşte azi într-o lume din ce în ce mai pluralistă şi mai fragmentată din punct de vedere spiritual şi social. Religia fiind lumina vieţii în comuniune de iubire cu Dumnezeu şi cu oamenii, evidenţiază valoarea eternă a faptelor bune, săvârşite în timpul limitat al vieţii terestre, şi promovează comuniunea între generaţii prin valorile perene ale credinţei cultivate şi transmise.

Cercetările sociologice şi psiho-pedagogice recente demonstrează rolul pozitiv al educaţiei religioase în procesul de formare a personalităţii tinerilor şi, mai ales, necesitatea studierii acestei discipline şi la nivelul liceului, pentru formarea unor competenţe şi atitudini moral-sociale.

Anii grei ai dictaturii comuniste, cu ateismul ei umilitor impus în şcolile de stat, contrar voinţei unui popor religios, ne-au învăţat să nu mai dorim cultură fără credinţă, ştiinţă fără spiritualitate, materie fără spirit, cunoaştere fără comuniune, filosofie fără speranţă, şi îndeosebi, şcoală fără suflet, adică educaţie fără religie, mai ales la vârsta întrebărilor existenţiale şi a formării spirituale a tinerilor, înţelegând că „sufletul culturii este cultura sufletului”.

Îndeosebi astăzi, într-o vreme a individualismului materialist agresiv şi  relativismului valorilor morale şi sociale, tinerii de liceu au mare nevoie de lumină pentru suflet, de modele sfinte şi de valori eterne, de iubire curată şi speranţă susţinută de rugăciunea Bisericii şi de faptele bune ale credinţei statornice. Aşadar, pentru că Biserica îi binecuvântează pe tineri, se îngrijeşte de mântuirea lor şi de viitorul societăţii româneşti, ea nu doreşte un liceu fără Dumnezeu, ci afirmă, cu tărie, că ora de Religie este necesară nu numai copiilor, ci şi tinerilor din liceu.

Considerat prioritate naţională, învăţământul românesc nu poate fi lipsit de componenta sa religios-morală, dorită şi apreciată atât de copii, cât şi de părinţi. În acest sens, Biserica doreşte să conlucreze cu Statul în transmiterea valorilor spirituale şi în formarea moral-socială a copiilor şi tinerilor, militând fervent pentru păstrarea orei de Religie şi în liceu”.

Aceste preocupări se fac mult resimţite în şcoală acum, când statutul Religiei – ca disciplină şcolară – este egal cu al celorlalte discipline din învăţământul preuniversitar, reprezentând nu numai un act cu valoare reparatorie faţă de excluderea Religiei din şcoală (într-o lungă perioadă de timp, nu prea îndepărtată), ci şi o confirmare a importanţei educaţiei religioase în şcoală, ca o realitate vie şi ziditoare din care se împărtăşesc tinerii şi care ajută la dragoste şi unitate între generaţii, la înălţare duhovnicească, la respect şi demnitate faţă de părinţi şi dascăli, la iubire faţă de patrie şi de Biserică.

Este o confirmare firească a drumului pe care-l parcurge astăzi învăţământul românesc, care cunoaşte o transformare profundă, în curs de desfăşurare, privind conţinutul conceptual, structurile organizatorice şi pregătirea resurselor umane, acţiuni cuprinse în Curriculum Naţional, dovadă că societatea românească a devenit una permisivă faţă de educaţia religioasă.

Astăzi, mai mult ca oricând, este nevoie de credinţă în Dumnezeu, de urmarea principiilor de viaţă ale moralei creştine, ca, de altfel, ale tuturor virtuţilor evanghelice, care ne obligă să lucrăm la renaşterea şi zidirea moral-spirituală a societăţii româneşti, la redescoperirea adevăratelor sale virtuţi,  aşa cum au fost ele păstrate de-a lungul istoriei.

Majoritatea experţilor recunosc că reperele oferite de morala creştină  şi-au dovedit superioritatea faţă de etica diferitelor filosofii sau ideologii politice.

Învăţătura creştină nu împiedică procesul ştiinţific al cunoaşterii, ci îl promovează. Mesajul şcolii ţinteşte latura cunoştinţelor, îmbogăţirea, cu fiecare an, a capacităţii tânărului de a stăpâni ştiinţa şi de a cunoaşte rolul acesteia în formarea personalităţii umane. Mesajul Bisericii – prin educaţia religioasă este, pentru om, Hristos, care – din iubirea de oameni a lui Dumnezeu – s-a întrupat pentru mântuirea noastră.

Iată cum educaţia religioasă în şcoală devine stâlp şi temelie în formarea viitoarei personalităţi a elevului, un mijloc, prin accentuarea modelului educaţional-formativ, pentru depăşirea crizei spirituale în care se zbate omul modern, a crizei de sens a existenţei sale.

Misiunea profesorului de religie este nu numai de a împărtăşi cunoştinţe elevilor, ci şi de a le forma şi cultiva religiozitatea, de a sădi în sufletele lor o profundă convingere religioasă care invită la reflexie, le fortifică conştiinţa datoriei faţă de Dumnezeu, faţă de oameni, faţă de sine.

Procesul include fixarea, cu profesionalism, a cadrului informativ-formativ al educaţiei religioase, stabilirea obiectivelor pe care le are de realizat educaţia religioasă în şcoală, selectarea inspirată a strategiilor care asigură învăţarea activă în clasă şi a tehnicilor de evaluare care determină cunoaşterea performanţelor la care au ajuns elevii la o lecţie de religie.

Angajarea societăţii româneşti în contemporaneitate a oferit educaţiei religioase posibilităţi largi de manifestare în şcoală şi în familie.

Idealul educaţiei religioase este unul integrator, care „cultivă toate forţele de care dispune omul ca fiinţă psihofizică, precum şi valorile ideale menite să le inspire pe cele dintâi şi să le dea direcţie; cu alte cuvinte, educaţia va tinde continuu la realizarea valorilor ideale şi la idealizarea forţelor reale, deci a idealismului activ”.

Acestea sunt argumente convingătoare, care asigură o perspectivă pedagogică deosebită învăţării religiei în şcoală, în stabilirea locului ei în învăţământul românesc.

Statutul dobândit de religie în şcoală îi conferă acesteia reale posibilităţi de aplicare a conceptelor şi dogmelor Bisericii creştine, în general, de cunoaştere şi stăpânire a conţinuturilor programelor şcolare de religie de către elevi şi de cultivare a sentimentelor lor faţă de tradiţiile şcolii româneşti, faţă de credinţa în care s-au născut, faţă de Biserica Ortodoxă.

Semnificative sunt îndemnurile adresate de Prea Fericitul în adormire, Părinte Patriarh  Teoctist, în cuvântul către credincioşii parohiei române ortodoxe din Salzburg: „Lumina credinţei ne face să ne unim sufleteşte unii cu alţii, oriunde ne-am afla. … datorită acestei lumini a credinţei, pe care o invocăm atât de semnificativ la unele din slujbele noastre, zicând „Lumina lui Hristos luminează tuturor!”, noi ne îmbogăţim sufleteşte, dându-ne unii altora lumină din lumina credinţei, transmisă de înaintaşi”.

Este recunoscut faptul că şcoala şi Biserica au reprezentat, şi reprezintă, în continuare, instituţiile de bază pentru luminarea şi culturalizarea maselor, pentru educarea morală a acestora, pentru păstrarea tradiţiilor strămoşeşti.

Perceptele moralei creştine şi practicile religioase au ocrotit sănătatea morală a poporului nostru, puritatea sa morală şi fiinţa naţională. Permanent Biserica Ortodoxă a fost apărătoare şi păstrătoare a valorilor naţionale şi a tezaurului cultural-naţional.

Prin şcoală şi Biserică s-a păstrat identitatea noastră naţională. Istoria culturii şi a vieţii spirituale a poporului nostru se regăseşte în însăşi istoria Bisericii. Împreună, şcoala şi Biserica au contribuit şi contribuie la educarea moral-creştină a poporului român.

„Biserica, spunea Prea Fericitul Părinte Patriarh Daniel, încetează de a mai fi „ghetoul liturgic”, ieşind cu demnitate pe arena socialului. Ea are de construit conştiinţe, suflete; se cuvine ca ea să devină mai ofensivă, oferind alternative de viaţă, având alternative caritabile implicându-se în multe întreprinderi culturale şi sociale”.

 

Sursa:

http://axa.info.ro/social/necesitatea-religiei-in-scoala/

 

Românism și Biserică

 

Universală în dogmă şi naţională în mijloacele de a întrupa dogma în viaţă, Biserica Ortodoxă e cea mai potrivită formă de creştinism pentru dezvoltarea morală şi spirituală a unui popor. Ea nu-i sileşte natura etnică, ci i-o desăvârşeşte. Pacea şi buna învoire între oameni, adică scopul ei social, se realizează prin ridicarea oamenilor la un nivel spiritual, acelaşi pentru toţi. Dar în această operă de transformare şi de omogenizare socială pe un plan superior, Biserica Ortodoxă ţine seama de toate elementele pe care natura însăşi le pune la dispoziţie. Neamul e o unitate socială naturală. Ca organizaţie militantă, Biserica porneşte de la această unitate, potrivindu-şi forma pe măsura ei. Câte neamuri sunt ortodoxe, atâtea forme naţionale creează Biserica. Această plasticitate formală o deosebeşte fundamental de romano-catolicism care, peste unităţile naturale ale popoarelor şi nevrând să ţină seama de ele, impune forma unică, universală, juridică şi rigidă a statului papal. Istoria Occidentului e plină de conflictele razboinice dintre puterea papală şi diversele naţiuni, care refuzau pe rând să adere la statul juridic universal şi căutau să-şi întemeieze state naţionale independente. Aceste conflicte durează acolo din Evul Mediu până în zilele noastre, când le actualizează într-o formă atât de răsunătoare statul hitlerist în luptă cu Vaticanul.

În ortodoxie, asemenea conflicte sunt necunoscute. Biserica Ortodoxă nu concepe un Stat juridic supranaţional, pe care sa-l impună popoarelor. În această privinţă ea nu este rigidă, ci plastică, adică se organizează după unităţile naturale ale neamului. Biserica Ortodoxă e una în dogmă şi în spirit, dar multiplă în formele de organizaţie socială. Sub acest raport, ea e cu totul apolitică, pe când romano-catolicismul are un caracter politic acuzat. Pacea pe care o urmăreşte ortodoxia nu e uniformitatea juridică a statului papal (Pax romana), ci armonia liber consimţită a diversităţilor naţionale în sfera sublimă a ecumencităţii spirituale.

Noi avem un Patriarhat ecumenic la Constantinopol. Dar faţă de el, din punct de vedere al organizaţiei formate, fiecare Biserică naţională e independentă sau autocefală. Această autocefalie se obţine cu uşurinţă când respectiva naţiune ortodoxă a ajuns la un stadiu de conştiinţă independentă. Regimul aceste e necunoscut în romano-catolicism. În locul principiului autocefal, romano-catolicismul cunoaşte compromisul concordatelor.

Din imperiul medieval, fărâmiţat prin războaiele de independenţă ale naţiunilor occidentale, statul papal e redus azi la petecul de pământ al cetăţii Vaticanului. El n-a renunţat însă la universalismul juridic. În această perspectivă, el îi revendică pe catolicii din toate statele unde trăiesc. Peste calitatea lui naturală de cetăţean naţional al statului unde trăieşte, un catolic e cetăţean al statului juridic roman. Regimul concordatelor dintre Vatican şi diferitele state naţionale unde trăiesc catolici e un compromis între putere politică şi putere politică, prin care se recunoaşte, pe plan juridic, existenţa statului papal şi dreptul lui de imixtiune înlăuntrul graniţelor statelor naţionale.

Pentru noi, ortodocşii, e greu de conceput un asemenea regim. E ca şi cum am fi odată cetăţeni ai statului românesc, iar pe deasupra cetăţeni ai Patriarhatului de Constantinopol. Dacă guvernul român, bunăoară, ar lua câteva măsuri, care n-ar stânjeni întru nimic interesele noastre religioase, dar ar stânjeni interesele politice ale Patriarhatului de Constantinopol, am primi imediat ordin să luam atitudine împotriva statului nostru naţional. E cam ceea ce se întâmplă azi între Vatican şi statul german. Pentru mentalitatea noastră ortodoxă ar fi o situaţie absurdă. Principiul de la care pleacă ortodoxia în acţiunea ei pământească e respectarea unităţii naturale a colectivităţii naţionale, a neamului. Idealul ei social de pace şi de bunăvoire între oameni îşi găseşte elementele naturale în alcătuirea omogenă a neamului: sângele comun, sufletul comun, organizaţia politică comună. Toate aceste elemente sociale naturale care alcătuiesc baza organică de la care porneşte acţiunea de spiritualizare sau de perfecţionare a ortodoxiei. Departe de a stingheri aceste elemente ale vieţii naţionale, ortodoxia le ajută să se perfecţioneze.

Tocmai din această pricină, naţionalismul, ca tendinţă de afirmare amplă şi intensă a geniului etnic, nu se găseşte niciodată în conflict cu ortodoxia. El se găseşte însă în conflict aproape inevitabil cu catolicismul: atunci când se întâlneşte cu interesele supranaţionale ale statului juridic papal. Pentru ortodoxie, naţionalismul nu e decât lucrarea firească de perfecţionare a unităţii etnice, pe care Biserica e chemată s-o spiritualizeze. Astfel, naţionalismul e regimul politic care, cultivând şi intensificând principiile de omogenitate ale neamului, convine de minune ortodoxiei, care are de ridicat această omogenitate la nivelul spiritual al dragostei creştine. Între naţionalism şi ortodoxie nu poate exista decât cea mai strânsă colaborare în vederea operei de solidarizare socială şi de înnobilare a sufletului etnic în lumina idealului creştin.

 

Sursa:

http://axa.info.ro/editoriale/rapa-robilor/romanism-si-biserica/

 

Să ne întemeiem viața doar pe învățătura Sfinților Părinți

 

Sînt unele lucruri cu care suntem de acord, cei mai mulţi dintre cei puţini, care mai vor să creadă în Dumnezeu. Aşa, de pildă, suntem de acord cu faptul că apostazia generală se adânceşte tot mai mult; imoralitatea susţinută de toate patimile, şi mai ales cele ce ţin de desfrânare, i-a cuprins aproape pe toţi; iar înghiţirea tuturor credincioşilor Ortodocşi într-o singură „religie”, avându-l drept căpetenie supremă pe papa, nu este prea departe în timp, din nefericire. De asemenea, izbucnirea unui al treilea război mondial este şi ea aproape. Într-un cuvânt, pregătirea venirii lui Antihrist se face cu multă râvnă de către toţi închinătorii la idolii lumii acesteia.

Aşadar, privim oarecum realist situaţia în care ne ducem viaţa şi vedem bine patimile şi primejdiile care vor veni peste noi. Cînd e vorba însă de soluţiile mântuitoare, aici cei mulţi dintre cei prea-puţini care vor să creadă în Dumnezeu nu mai văd cum trebuie – chipurile prin care să facă faţă tuturor acestor rele şi să le învingă. Cauza principală pentru care se întâmplă aceste lucruri stă în faptul că nu ne raportăm cu toţii, în aceeaşi măsură, la izvorul neînşelător a toate învăţăturile mântuitoare, adică la scrierile Sfinţilor Părinţi.

Pentru că – trebuie să se ştie bine, de către oricine – nici o soluţie la problemele grave pe care le avem astăzi nu este mîntuitoare dacă nu este întemeiată doar pe scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Dacă ne-am întemeia hotărîrile noastre doar pe scrierile lor, atunci încetul cu încetul, lumea ar fi poate alta. N-am sta deloc la discuţii când ar fi vorba de primirea actelor biometrice, care în final vor duce la primirea pecetei Antihristului pe mână sau pe frunte. N-am sta deloc la discuţii când ar fi vorba de a ne ruga cu ereticii – şi, în primul rând, cu papiştii. N-am mai sta pe gânduri cînd am vedea că suntem în diferite necazuri, ci am căuta să ne vedem cît mai repede şi continuu păcatele de moarte în care ne aflăm, spre a le părăsi şi a le înlocui cu faptele bune opuse lor. Dar toate cele zise mai sus rămân o utopie atît timp cît, aşa cum am mai spus, nu ne întemeiem deloc gîndirea numai pe scrierile Sfinţilor Părinţi.

Cît de trist este faptul că vin unii oameni la preoţii duhovnici cu problemele lor şi, în loc ca aceştia să-i facă să-şi vadă păcatele grave în care trăiesc, ei îi pun pe căi greşite prin faptul că le spun că sunt legaţi (că au legături), că au asupra lor blesteme din neam în neam sau că trebuie să facă diverse reţete de posturi şi rugăciuni la anumite ore, de un anumit număr de ori, cu un anumit număr de lumânări şi aşa mai departe. Cît priveşte rugăciunile şi postul, sigur că ele sunt binevenite, dar nu sub forma unor reţete ca mai sus, înţelese în chip magic. Însă trebuie să se ştie că, atât timp cât omul nu-şi vede păcatele de moarte în care trăieşte (iar astăzi trăiesc aşa aproape toţi) şi nu le părăseşte, rugăciunea şi postul puţin îl vor ajuta. Pentru că nici Dumnezeu nu-l va scoate din necazurile lui văzându-l pe preotul duhovnic că-l lasă mai departe să trăiască în păcatele de moarte din pricina cărora, în final, îşi va pierde mântuirea. Mă gîndesc câţi preoţi duhovnici (iar preoţii de mir sunt toţi duhovnici) mai întreabă la spovedanie neapărat pe toţi cei ce li spovedesc dacă nu cumva trăiesc în păcate de moarte. Întrebări de felul acesta: Nu cumva ai părăsit Ortodoxia mergînd pe la eretici? Nu cumva trăieşti necununat? Nu cumva îţi înşeli soţia/soţul? Nu cumva faci sex anormal ( precum cei din Sodoma si Gomora) ? Nu cumva cununia ta nu este validă deoarece te-ai cununat cu cineva care nu este Ortodox şi care nu s-a botezat înainte? Nu cumva te-ai cununat fiind în înrudire trupească sau duhovnicească nepermisă de canoanele Sfinţilor Părinţi? Nu cumva ai făcut sau ai fost de acord cu avorturile, inclusiv cele neştiute, care se fac azi de toată lumea prin folosirea steriletului şi a pilulelor anticoncepţionale (şi a altor metode contraceptiv/avortive)? Nu cumva ai divorţat şi te-ai recăsătorit împotriva canoanelor? Nu cumva crezi că poţi împăca trăirea în Ortodoxie cu propovăduirea evoluţionismului, cu satanismul, cu vrăjitoria, cu masoneria, cu yoga, radiestezia, bioenergetica, spiritismul, acupunctura, cristaloterapia etc.? Şi, dacă află astfel de păcate, să le canonisească şi să-i înveţe pe ucenicii lor după cum cer Sfinţii Părinţi. Dar acest lucru nu se mai poate întâmpla astăzi decît în rare cazuri, pentru că arhiereii şi preoţii nu se mai întemeiază în învăţăturile lor numai pe scrierile Sfinţilor Părinţi. Ori, dacă am vrea renaşterea duhovnicească a neamului românesc ar trebui ca tema principală a predicilor să fie despătimirea şi învăţăturile despre felul cum trebuie dus războiul duhovnicesc.

În încheiere, trebuie să ne fie limpede tuturor că – dacă mai vrem să facem ceva ca familii creştine, sau mai bine zis ca persoane individuale care am vrea să fim asemenea lui Lot în Sodoma zilelor noastre – vom putea face lucrul acesta doar rugându-ne cu luare aminte şi întemeindu-ne mereu doar pe scrierile Sfinţilor Părinţi. Şi, dacă ar fi să trimitem la cele mai importante dintre ele, acestea ar fi tâlcuirile Sfîntului Ioan Gură de Aur la Sfinta Scriptură (şi celelalte scrieri ale lui), Filocaliile şi Pidalionul.

 

Sursa:

http://axa.info.ro/editoriale/sabia-de-foc/sa-ne-intemeiem-viata-doar-pe-invatatura-sfintilor-parinti/

 

Trauma ca realitate permanentă în România

 

Din zecile sau chiar sutele de mesaje care ajung zilnic în presa electronică personală, un material nesemnat mi-a atras atenţia. Acesta, deşi privit din perspectiva psiho-socio-culturală, conţine numeroase referiri la aspecte economice, fără însă a intra în detaliu asupra lor. Subiectul principal al articolului respectiv se referea la traumă ca stare permanentă de fapt a societăţii româneşti, iar în contextul tematicii acestui număr – „Sfinţii închisorilor”, discuţia despre traumă se potriveşte perfect. Nu de puţine ori, m-am întrebat de ce în faţa răului şi a inechităţilor economice, sociale sau politice românii nu mai reacţionează sau reacţionează tardiv, neuniform, fără dorinţa autentică de „a tăia răul de la rădăcină”. Răspunsul pe care îl intuiam demult, pare confirmat extrem de elocvent de micuţul material amintit. Starea de permanentă traumă este realitatea în care societatea românească este menţinută de clasa politică. În momentul în care, unei traume personale îi mai adaugi una socială (pierderea locului de muncă, pierderea locuinţei în urma inundaţiilor etc.) şi la aceasta una economică (tăierea abuzivă a salariilor cu 25%, otova…indiferent dacă acel salariat este la limita inferioară sau a mediei salarizării sau are un salariu „nesimţit”), iar la acestea două, cumulezi şi alte traume, mai mărunte sau mai mari, rezultatul de ansamblu poate fi extrem de apăsător, aducând nu pe puţini în pragul nebuniei. Dacă în timpul comunismului, românii nu prea aveau alternative în a combate traumele ce le măcinau existenţa (lipsa libertăţii de expresii, sărăcia, munca înrobitoare adesea până la îndobitocire, în ture nesfârşite şi fără weekenduri, imposibilitatea de a-ţi manifesta dreptul de proprietate etc.), aceştia erau oarecum protejaţi de stat, care i-a menţinut la un statut de sclavi supravegheaţi şi relativ bine întreţinuţi.

Răspunderea românului era limitată, căci statul îi asigura o parte din condiţiile esenţiale ale vieţii, o casă şi un loc de muncă garantat, singurul lucru pe care trebuia să-l facă era să muncească şi să slujească partidului unic. Totuşi, trauma pierderii libertăţii şi a temerii permanente, turnătoria şi laşitatea i-au afectat grav şi profund conştiinţa – autoprotecţia nu mai funcţiona, iar românul de rând s-a complăcut într-o duplicitatate şi dualitate existenţială, un om pentru sine şi cei apropiaţi, iar altul pentru societatea comunistă. Puţini au fost cei care s-au opus regimului şi au suportat consecinţele, cu toate traumele anexate ei (puşcărie, bătăi, ameninţări, exil etc.), însă cu marea împlinire de a-şi fi salvat conştiinţa. Revoluţia ar fi trebuit să fie o salvare, o revelaţiei a milei lui Dumnezeu, însă cei mai mulţi au profitat de această libertate gândindu-se doar la înavuţire şi la prosperitate materială, la libertinaj în loc de libertate – Dumnezeu şi cele din jurul românului erau prea puţin importante, iar răspunderea, fie individuală fie colectivă, profesionalismul şi corectitudinea aproape ca au dispărut cu desăvârşire. Apoi, nimeni nu a încercat să „trateze” trauma şi nici nu a încercat să predea cursuri de moralitate şi integritate acestui popor, nici măcar biserica, poate şi pentru faptul că în timpul comunismului, acesta a renunţat atât de uşor la ele şi şi-a negat propria structură identitară (generozitatea, blândeţea, omenia, cinstea, munca, credinţa în mai bine şi în Dumnezeu), supunându-se unui regim inuman de opresiv. Azi, la mai bine de 20 de ani de la revoluţie, românul nu a revenit de la starea de traumă ci s-a complăcut în ea şi a perpetuat-o, iar fenomenul vindecării este aproape imposibil, în condiţiile în care pare complet incapabil să vadă unde şi care sunt problemele reale, de ce s-a ajuns aici şi ce trebuie el să facă pentru a ieşi din această situaţie. Victimizarea permanentă a fiecărui cetăţean pare rezolvarea teoretică a tuturor problemelor şi dilemelor sociale politice şi economice în ţara noastră…sau cel puţin o scuză acceptabilă. Chiar şi preşedintele şi guvernul de azi suferă de sindromul victimizării atunci cât trebuie să-şi justifice incompetenţa: – măsurile luate sunt cea mai bună soluţie, continuă ei să susţină, deşi toată lumea vede că sunt proaste sau chiar extrem de proaste, iar problemele, nu ei, ci alţii, dinaintea lor, le-au generat. Chiar şi lipsa de inconsecvenţă demonstrează imaturitatea şi iresponsabilitatea politică a decidenţilor de azi. În orice alt stat, este drept, democratic, orice inconsecvenţă de genul: mărim azi TVA, mâine îl scădem, s-ar fi soldat cu demisia în bloc a guvernului…iar intrarea în salariul funcţionarului cu greve nesfârşite de stradă. Însă noi nu mai suntem demult un stat democratic. De fapt, de foarte multă vreme nu suntem aşa … sau poate că nu am fost niciodată. Putem cataloga perioada curentă ca neodictatură sau neocomunsim şi ne îndreptăm către dictatură în toată puterea cuvântului, o dictatură de tip nazist. Afirmaţia pare dură, dar starea de fapt şi cea a mentalului colectiv actual al poporului justifică aprecierea conform căreia s-a menţinut o perpetuă dictatură în România, cu o scurtă perioadă, de fix 20 de ani, de semidemocraţie. Comunismul a reuşit să zdrobească toată elita intelectuală a României, iar cea care a scăpat traumei comuniste s-a văzut proiectată într-un prezent construit pe lăcomie, minciună, laşitate, duplicitate şi victimizare imaginară a celor care nu au fost niciodată altceva decât opresori. Vindecarea socială, umană, economică şi redarea normalităţii acestui popor a scăpat atenţiei pseudoreformei post-decembriste. Şi oare cum ai putea să te vindeci ca popor de rănile trecutului dacă fundamentul actual e construit pe minciună şi hoţie generalizată? Recent, un raport al CE afirmă că, din totalul cazurilor de frauda cu fonduri de pre-aderare din 2009, cele din România şi Bulgaria reprezintă 81%, acoperind o proporţie de 93% din totalul sumei fraudate. Astfel, se pare că hoţia din bugetul public şi cele locale nu era suficientă şi că tentaculele mafiei corupţiei publice politice româneşti s-a extins cu repeziciune şi asupra fondurilor europene. Cum poţi oare, ca guvern, să bagi mâinile în buzunarele populaţiei şi a firmelor şi să impui taxe şi poveri fiscale, care mai de care, şi să tai salarii când este uşor de demonstrat că o bună parte din înavuţirea ta este furt calificat, minciună şi fraudă iar aparatul bugetar este controlat în totalitate de clasa politică, neavând nici un fel de autonomie reală?! Cum poţi oare, cu cea mai mare nesimţire, să bagi mâinile în buzunarele celor care îţi educă copii sau îţi salvează viaţa prin spitale şi sa numeşti asta reformă şi restructurare bugetară, iar colosul domeniu ministerial cu zeci şi sute de consilieri şi alte căpuşe şi beizadele să scape neatins??? Cât tupeu şi nesimţire trebuie să ai??? Oare aceasta nu este o formă avansată de demenţă a celor care ne conduc ??? Şi tot noi poporul truditor suntem graşii??? Cum poţi, când nu ai nici un criteriu de valoare şi nici cea mai mică umbră de profesionalism şi credibilitate, să-i pui în funcţii ministeriale cheie în domeniul financiar şi economic al României, orice altceva decât economişti şi asta în condiţiile unei ţări aflate în criză??? Cum poţi menţine un guvern ale cărui măsuri, măcar parţial, s-au dovedit neconstituţionale? Cum poţi să vorbeşti de tăierea pensiilor şi a salariilor, anunţându-le în locul guvernului şi călcând constituţia în picioare după bunul plac, şi să mai şi râzi??? Cum??? Câtă dublă personalitate poţi să ai să conduci o ţară de oameni deştepţi şi muncitori şi să-i tratezi pe toţi ca pe nişte proşti? De ce s-a ajuns aici, care este cauza şi care sunt soluţiile le voi prezenta, pe scurt în continuare. Cauza este pierderea valorii morale, a integrităţii ca neam, indiferenţa şi laşitatea, într-un cuvânt lipsa de răspundere generalizată la toate nivelurile. Mai mult, valoarea a fost înlocuită cu o formă agresivă de nonvaloare, de negare a elitelor ba chiar de denigrare şi exilare a lor, iar specialiştii adevăraţi au fost ignoraţi, combătuţi şi alungaţi de oriunde ar fi putut să-şi exercite pozitiv influenţa, răul s-a substituit binelui, iar corectitudii ia luat locul hoţia instituţionalizată, proprietatea a revenit celui mai puternic financiar şi nu celui îndrituit să o aibă prin moştenire, accesul la muncă a devenit un lux, mulţi aflându-se de mult timp în şomaj, iar relaţia dintre cetăţeni şi instituţii s-a deteriorat permanent. Practic o dată cu comunismul până în prezent se încearcă înnebunirea şi intimidarea cetăţenilor, iar trauma colectivă pare o foarte bună formă de control. La conducerea ţării şi învăţat să minţi, să învrăjbeşti, să tergiversezi reformele reale şi necesare ale societăţii, să iei decizii de capul tău fără a te consulta cu parlamentul şi cetăţenii acestei ţări, cu grupurile sociale şi profesionale – România este azi o dictatură nazistă de cea mai proastă calitate, condusă de incompeteţi de prim rang, a căror psudovaloare nu poate rezolva nici una din problemele reale ale ţării. Acum nu mai merge cu duplicitatea!!!…ori ştii ce să faci ori nu! Este cumplit să-ţi baţi joc de cetăţenii acestei ţări, dar atâta timp cât ai putut lua decizii proaste şi nu ai fost tras la răspundere…de ce să nu poţi face asta în continuare??? Acesta este motto-ul celor ce azi de la conducerea ţării, care se joacă la propriu cu viaţa noastră! Nu ei…şi nici tiranul Ceauşescu , ori Băsescu ( sau acum Iohannis)  sunt de vină….ci noi toţi învăţaţi cu traumele …am uitat să reacţionăm…nu ştim cum…şi pe deasupra nu ne-a spus nimeni că ar trebui să o facem!!! De fapt ne complăcem în situaţia această fără măcar să încercăm să schimbăm câte ceva acolo unde suntem, la locul nostru! Acceptăm uşor că suntem prost plătiţi, că personalul din instituţiile publice, care ar trebui să servească cetăţeanul, este arogant şi indiferent, că ne mişcăm într-un cadrul legislativ neclar şi dubios în multe aspecte ale vieţii noastre pe care acesta le legiferează, că suntem slugarnici şi că dăm mită, că trebuie să fim ai cuiva ca să putem reuşi în viaţă, că guvernul îţi poate băga mâna în buzunar şi îţi poate tăia salariul…nenorocindu-ţi nu numai venitul curent, ci şi pe cel viitor, contribuind la pensie cu mai puţin, deşi muncind la fel, acceptăm cu uşurinţa ca guvernul să-şi bată joc de salariaţi şi pensionari după bunul plac, jucându-se de-a reforma pe viaţa şi sănătatea noastră, totul este permis, inclusiv hoţia celor ce ne conduc, iar debandada şi lipsa de răspundere domneşte pretutindeni…într-un cuvânt acceptăm disfuncţionalitatea ca pe o stare reală de fapt şi nu facem nimic să schimbăm asta….nici măcar generaţia tânără!

Într-un atare mediu, răspunderea personală trebui să-şi spună cuvântul….aceasta este soluţia salvatoare! Plasarea vinei în exterior şi victimizarea continuă de la nivel personal până la cel instituţional trebuie să înceteze! Noi suntem vinovaţi şi noi trebuie să găsim soluţii! Se spune adesea despre America că aceasta poate funcţiona perfect fără preşedinte, acelaşi lucru trebuie să-l facem şi noi! Noi trebuie să învăţăm să muncim, să iubim, să iertăm şi să mergem înainte!…şi să nu uităm că libertatea noastră de azi este câştigată cu sângele celor din închisorile comuniste şi cu a celor de la revoluţia din decembrie 1989!…să nu uitam pentru că sângele lor va cere mereu tot sângele nostru curat şi bun!

Să ne ajute Dumnezeu să fim cu adevărat cei mai buni români posibili şi să dobândim Împărăţia Cerurilor chiar de aici şi de acum, de pe pământ!

 

Sursa:

http://axa.info.ro/social/trauma-ca-realitate-permanenta-in-romania/

 

„Omul care mă vor ei”

 

Cu ceva ani în urmă am cunoscut un om care şi-a dat demisia dintr-o funcţie foarte înaltă în statul român. La fel cu ceilalţi cunoscuţi ai lui, şi eu am rămas mirat de gestul său – avea în faţă o carieră care putea fi întrezărită uşor. Prima dată când l-am întâlnit, l-am întrebat de ce renunţase la funcţie şi, implicit, la carieră. Mi-a răspuns, oarecum în şoaptă, ferit: „Fiindcă eu nu sunt şi nici n-am să fiu niciodată omul care mă vor ei!” N-am prea înţeles atunci, am fost însă mulţumit că prietenul meu nu era în vreun impas care să-l dezonoreze – şantajabil etc. Apoi mi-am pus întrebarea: care este omul pe care îl vor ei? Şi, la modul personal: care este omul care ar trebui să fiu eu, pentru ca sistemul să fie mulţumit? Cum ar trebui să fiu, ce ar trebui să fac să devin cetăţeanul ideal pentru sistem? Cu alte cuvinte, dacă mi-aş dori să fiu „aşa cum ar trebui”, să fiu „politically correct”; ce ar trebiu să fac? Aşa că am încercat să-mi imaginez o zi din viaţa unui eu care să fie aşa cum vor ei:

…Iată-mă, dimineaţă, pe mine acel om – pe care şi-l doreşte conducerea statului român -, cu ce gândesc, cu ce cred, cu ce-mi doresc eu. Mai întâi – ca să fiu „omul care mă vor ei” – sunt conştient de faptul că destinul meu este indistructibil legat de acela al cetăţeniei europene: e pe viaţă şi pe moarte, depind pur şi simplu, e steaua mea polară, ordinea mea supremă în haosul universal: statutul de cetăţean european. Mă gândesc în această dimineaţă, în virtutea acestui fapt, cum să fac să plătesc mai multe impozite şi taxe – pentru ca europa să se îmbogăţească şi cu aportul meu.

Deschid televizorul şi primesc cu bucurie vestea noilor taxe şi a noilor scumpiri: ce bine, sunt cetăţean european! Abia aştept să plec la muncă, să agonisesc, să le plătesc; fireşte, mă fericesc că fac parte din europa şi sper ca mâine să vină alte taxe şi alte scumpiri. N-am nevoie de asistenţă medicală, fiindcă trebuie să fiu sănătos – tot pentru europa. Mă bucură ştirea că învăţământul românesc este condus de un imbecil care n-are nici o legătură nici cu învăţământul şi nici cu România – de altfel, nici nu înţeleg de ce se mai cheamă România, asta îmi provoacă un fel de dezgust, de silă: eu sunt europa şi nu România, am trecut de stadiul acela, am evoluat. Mă bucur de asemenea că conducătorii noştri mai iau un împrumut de la finanţa mondială evreiască şi că, astfel, suntem pe veci înrobiţi şi nici copiii copiiilor noştri nu se vor mai putea vreodată întoarce la această formă de înapoiere care este statul independent român – doar am evoluat: suntem europa! Cât de frumos ne-a spus toate aceste lucruri conducătorul iubit, Traian Băsescu. Şi cu câtă exactitate ne-a explicat ministrul de finanţe că nu vom mai avea ce mânca şi că europa vrea şi mai mult de la noi! Ceea ce n-am înţeles este de ce trebuie să se mai nască copii şi de ce trebuie să mai trăiască pensionarii – voi întreba nişte specialişti. Cum să nu fiu fericit când suntem ocupaţi de armata americană care a ocupat etajul de sus al Casei Poporului şi plătim – cu responsabilitate şi cu recunoştinţă – războaie întru democraţie. Ca cetăţean european mă simt jenat când tot aud de limba română, de tradiţie şi mi se pare incredibil că mai există în europa – în secolul 21! – oameni care să vorbească despre Dumnezeu, când ştie oricine că aceasta este o fantezie, omul deja a ajuns pe lună şi nu a dat de nici un Dumnezeu! Asta nu înseamnă decât că încă mai sunt oameni înapoiaţi, în zona unde m-am născut eu. Pentru mine, ca cetăţean european, este o ruşine când aflu că mai există exemplare de acest fel: oameni care merg la Biserică, care umblă cu icoane, cu sfinţenii şi care mai cred… Lucrurile sunt foarte clare: credinţa face parte dintr-un stadiu de dezvoltare, de evoluţie a omului, astăzi – datorită europei – depăşit, revolut şi dezonorant. Eu, cetăţeanul europei – şi dacă lucrurile merg bine, mâine-poimâine voi putea spune cu mândrie: cetăţeanul universului – am în ce să cred, cu o credinţă mult mai bună decât cei din trecut: cred nelimitat în fericirea cetăţeniei europene, la care se adaugă şi fericirea apartenenţei la armata americană! Asta, da! Ca parte din europa, sunt însă puţin mâhnit că n-am evoluat mai repede din broască, fiindcă acum ar fi trebuit să avem mai multe mâini şi cel puţin două capete, plus că ar fi trebuit să zburăm – iată unde ne-a dus credinţa în Dumnezeu, a celor dinaintea noastră: a încetinit dezvoltarea şi evoluţia! Mă consolez cu gândul că rămâne să se bucure de toate aceste roade ale ştiinţei şi evoluţiei, cetăţenii europeni şi universali care vor veni după noi…

Deocamdată sunt mândru că sunt ceea ce sunt. În nici un caz nu înţeleg nici de ce unii români protestează, de ce nu le convine faptul că nu mai au ce mânca, nu mai au cu ce se îmbrăca, că nu mai există spitale şi nici îngrijire medicală, că la şcoală copiii învaţă mult mai puţin şi mult mai prost – oricum lucruri de care nu se vor putea folosi niciodată –, că trăiesc fără demnitate, că nu mai pot să-şi permită să facă copii – fiindcă n-ar avea ce să le dea de mâncare; pur şi simplu nu înţeleg cum se pot întâmpla toate acestea, atâta timp cât au şansa să fie cetăţeni ai europei! Acest lucru compensează şi le depăşeşte cu mult pe celelalte. În ceea ce mă priveşte sunt foarte bucuros că România este ocupată militar, că sunt baze militare străine pe teritoriul ţării, că suntem în război cu Irakul şi cu Afganistanul, cărora ne străduim să le „băgăm” cu forţa democraţia şi libertatea – şi ca urmare, cred că ar trebui să participăm cu mai mulţi bani la aceste războaie şi la întreţinerea armatei americane; ar trebui nişte impozite şi nişte taxe şi pentru a contribui ceva mai substanţial la binele şi bunăstarea unor state precum Israelul – le este greu şi lor!

Seara, după o zi plină de satisfacţiile muncii pentru europa, ascult cu sfinţenie ştirile -– fiindcă este absolut necesar să fim cât mai bine informaţi. Altfel cum am şti ce se întâmplă şi, mai cu seamă, ce să facem în continuare? Din nou proteste şi greve – mă întreb: oamenii ăştia chiar nu-şi dau seama de problemele cu care se confruntă conducătorii noştri? Săracii de ei, pe lângă faptul că trebuie să împartă bogăţiile ţării în primul rând între ei, apoi trebuie să împartă şi europei şi americii şi lui nato şi israelului şi la câţi şi mai câţi. Oare cei care protestează nu înţeleg că aceste lucruri nu sunt uşoare? Un lucru este cert – pentru mine, ca cetăţean european –: efortul conducătorilor noştri este foarte bine venit, fiindcă recompensa ne aparţine tuturor: suntem cetăţeni europeni! Mai aflu de la ştiri că trebuie să ne vaccinăm şi să ne punem cu toţii cipuri – iată că a sosit şi ceasul fericit în care vom fi, alături de celelalte popoare, supravegheaţi şi manipulaţi de către o singură putere, care s-a întâlnit de curând chiar la Bucureşti, aici, la noi: trilaterala iudeofrancmasoneriei – cât pot fi de mândru! Este vorba, pentru cei care nu au fost încă informaţi, de organizaţia care a luptat cel mai mult în istoria modernă a omenirii, pentru a ne scăpa de toate superstiţiile care au întunecat gândirea omenească mai bine de două mii de ani: de Hristos, de mântuire, de tradiţie, de istorie. În acest fel se va atinge visul de aur al omenirii (trebuie să mai întreb, fiindcă nu sunt pe deplin informat care este acest vis de aur; oricum, este un lucru foarte bun că există). Mă mai informez de la ştiri, cu mare îngrijorare de această dată, că teroriştii nu se potolesc şi că trebuie – şi mă bucur de aceasta – să mai contribuim cu bani la lupta împotriva terorismului. Teroriştii sunt acei oameni răi, care ne vor răul, desigur, şi care – după cum spuneam – nu se mai potolesc odată: îşi apără ţara lor care a fost ocupată de armata eliberatoare din care, cu mândria aferentă, facem şi noi parte; ei nu înţeleg că trebuie să renunţe la obscurantismul religios al credinţei lor; îşi apără copiii şi familiile lor de libertatea, emanciparea şi binefacerile democraţiei; în plus, teroriştii nu sunt de acord ca o putere străină de poporul lor – vedeţi, din nou problema cu naţionalismul criminal şi terorist – să strângă roadele muncii lor (vor adică să mănânce numai ei ceea ce au muncit numai ei – aceasta este o altă formă egoistă de înapoiere); nu înţeleg că femeile lor ar trebui să se emancipeze şi pe la alţii, prin alte ţări – bine că, măcar acest lucru, a fost înţeles pe deplin de ai noştri; tot ei cred că ar trebui să aibe armată naţională – din nou, naţionalism!; unde mai pui că teroriştii au pretenţia ca familiile lor să se hrănească cu mâncăruri făcute de ei, fără e-uri – această minunată invenţie a economiei moderne; în plus, toţi teroriştiii au ceva cu evreii – nu am înţeles niciodată de ce, şi, mai ales, nu am înţeles cum de atâtea mii de ani nu se mai opreşte această poveste (şi aici cred că ar trebui să mă mai informez). Pe scurt, teroriştii nu sunt de acord cu nimic din ceea ce i-ar transforma în nişte cetăţeni demni ai uniunii europene şi, mai departe, ai statului unic global spre care tindem – cu speranţă!; şi sunt în stare să moară pentru aceste lucruri: de aceia sunt ei terorişti!

Înainte de a stinge lumina mă gândesc că astăzi am făcut prea puţin pentru europa şi pentru evoluţia şi mersul înainte al omenirii către visul de aur (despre care am vorbit şi mai sus). Îmi iau angajamentul, în gând, că de mâine voi fi mai ferm şi chiar voi lupta – atât cât îmi va permite conjunctura – împotriva elementelor care se opun acestor minunate scopuri. Trebuie să deschid front împotriva antisemitismului, acestă plagă universală îndreptată de mai multe mii de ani împotriva celor care – tot de atâtea mii de ani – încearcă să ne salveze. Îmi trec prin faţa ochilor gânduri şi sugestii pe care le-aş face eu – cetăţean european – conducătorilor iubiţi de la noi şi de deasupra lor (uneori îndrăznesc să mă văd vorbind chiar cu iudeofrancmasonii): cred că ar trebui mai multă hotărâre; pur şi simplu cred că ar trebui omorâţi toţi cei care nu acceptă condiţiile de progres şi dezvoltare, de evoluţie; toţi cei care mai umblă cu tot felul de prostii: cu Hristos, cu tradiţia, cu istoria, cu martirii… Adorm mobilizat – eu, cetăţeanul european, pe care îl vor cei care ne conduc.

Acesta este „omul” pe care îl vor ei – pe mine, pe fiecare dintre noi. Este apostatul şi sperjurul activ, este imbecilul perfect, după chipul şi asemănarea conducătorilor, care au impresia că ne vor putea transforma pe toţi în „cetăţeni europeni perfecţi”. Uimitor este faptul că, în societatea românească, nu există reacţii pe măsura agresiunii lor asupra noastră. Sau poate ar trebui ca această reacţie să fie rezultatul unor acumulări şi a unei organizări. Deşi am impresia slăbiciunii, nădăjduiesc că acest sub-om nu va putea fi creat aici. Fiindcă, pentru români Hristos a înviat, pentru români există mântuire, iar neamul este o realitate mai presus de voinţa omenească; pentru români, adevăraţii conducători îşi au locul între sfinţi, fiind ei înşişi mărturisitori ai Învierii. Aşa că, tot ce pot să fac acum este să spun, împreună cu prietenul meu: „Eu nu sunt şi nici n-am să fiu niciodată omul care mă vor ei!”. Indiferent de ce vor spune şi vor face ceilalţi. Punct.

 

Sursa:

http://axa.info.ro/editoriale/raportul-orbului/omul-care-ma-vor-ei/

 

Ca toți să fie una

 

Cea mai înaltă calitate a omului este de a fi chip al lui Dumnezeu după mărturia Revelaţiei dumnezeieşti. (Facere 1,27).

Cea mai mare dovadă a iubirii Prea Sfintei Treimi pentru om este nu doar crearea omului, ci mai ales mântuirea lui prin întruparea Fiului lui Dumnezeu de la Duhul Sfânt din Fecioara Maria, săvârşită prin moartea şi Învierea Lui, a Dumnezeului-Omului şi prin fiinţarea Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Nimic nu-şi doreşte Mântuitorul Iisus Hristos decât mântuirea oamenilor. Mântuirea veşnică a tuturor (I Timotei 2,4).

Şi-I doreşte pe toţi făcuţi după chipul Său veşnic să fie asemenea Lui, veşnic întru Împărăţia Sa, pregătită de la întemeierea lumii. Relaţia dintre Persoanele Prea Sfintei Treimi, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt este comuniunea.

Tatăl din iubire comunică întreagă firea Sa (păstrând-o pentru Sine întreagă) Fiului prin naştere mai înainte de veci şi Duhului prin purcedere (Ioan 14,16; Ioan 15,26). Fiul mărturiseşte pe Tatăl şi pe Duhul Sfânt această comuniune treimică este mai presus de cuvânt şi de gând, este inefabilă şi veşnică. Din iubirea Prea Sfintei Treimi s-a născut lumea văzută şi nevăzută.

Această iubire intratreimică se comunică prin harul dumnezeiesc, tuturor. Din mila Ei fiinţează şi potrivnicii Ei, diavolii. Din mila ei trăiesc necredincioşii şi rău credincioşii. Mila Ei este însăşi Înpărăţia cerurilor pentru care a fost gândit şi creat omul, desigur zidit după chipul Prea Sfintei Treimi.

În virtutea calităţii de chip al lui Dumnezeu, omul are vocaţia comuniunii şi a iubirii întru adevăr. Adevărul este Hristos, Dumnezeu Omul, Capul Bisericii, Care S-a răstignit din iubirea pentru umanitatea căzută în păcat. Omul doreşte să se comunice şi-şi comunice gândul şi inima celorlalţi. Singurătatea este iadul. Opusul iadului este Biserica, adică umnanitatea răscumpărată cu scump sângele Dumnezeu-Omului, Iisus Hristos. Viaţa Bisericii, Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească este după chipul Prea Sfintei Treimi, este viaţă de comuniune. Biserica este plină de Treime, este creaţia Prea Sfintei Treimi pentru mântuirea omului. În Biserică omul întâlneşte pe Dumnezeu dar şi pe celălalt. Numai şi Hristos şi Biserica unesc oamenii lăuntrice nedefinite(?). numai Biserica Dreptmăritoare Îl are pe Hristos întreg cu toată slava, fiind organism viu dumezeiesc omenesc în care se pregăteşte mântuirea omului. Numai prin şi în Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească avem nădejdea şi mântuirea. Ştim pe cine cuprinde Biserica, nu ştim până unde se întinde Ea. Virtual Biserica Dreptslăvitoare îi cuprinde pe toţi oamenii. Nu toţi răspund imediat la chemarea Mirelui şi a Bisericii Lui. Concret cei botezaţi în numele Prea Sfintei Treimi, care mărturisesc dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos, care primesc Tainele Bisericii cu credinţă şi cu dragoste sunt mădulare taine ale Bisericii, trupul tainic al Domnului. Biserica este Una pururea pâna la sfârşitul veacului. Este Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ Care Se desăvârşeşte cu adevărat întru Împărăţia Cerească. Unitatea Bisericii, sfinţenia Ei nu sunt afectate de păcătoşenia sau lepădarea unora dintre mădularele Ei. Unitaea ei este ontologică, ţine de Capul Ei, singurul Domn şi Mântuitor: Unul Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos, întru mărirea lui Dumnezeu Tatăl, amin.

Unitatea Ei este indistructibilă, chiar dacă majoritatea membrilor ei ar părăsi-o prin păcătuire, directă sau implicită. Nu poate exista un Cap cu mai multe trupuri. Ar fi o monstruozitate. Dorinţa cea mai mare a Mântuitorului nostru Iisus Hristos este, a fost înainte de Patima Sa cea de bunăvoie, ca Biserica Sa să rămână Una. Cămaşa pentru care s-au aruncat sorţii, deci a rămas nesfâşiată, a închipuit unitatea Bisericii până la sfârşitul veacurilor. Şi va rămâne una până la sfârşit, chiar dacă numeric va fi mai mică: „Nu te teme turmă mică, căci vouă vi s-a dat împărăţia cerurilor”.

Biserica şi lumea păcatului sunt într-un război continu, de neîmpăcat. Biserica vrea să-i aducă pe toţi, prin pocăinţă şi viaţă duhovnicească plăcută lui Dumnezeu, pe toţi oamenii, pe toţi cei căzuţi. Are dragoste şi înţelegere faţă de toţi, dar are multă intoleranţă faţă de cei potrivnici care cu cugetarea lor trupească, lumească caută să-şi facă ucenici şi prozeliţi. Aşa s-au născut bisericile mincinoase. Adunări de oameni şi comunităţi care s-au îndepărtat de învăţătura sănătoasă a Mântuitorului Iisus Hristos, a Dumnezeieştilor Apostoli, a Sfinţilor Părinţi. Aceste adunări sunt creaţii şi opere ale celui viclean care urăşte de moarte Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească.

Tatăl urâciunii a creat, prin mândrie, neascultare şi interese pământeşti aceste pseudo-biserici, lipsite de harul mântuitor, care înţeală pe cei ce vor să se înşele cu unamismele şi filosofiile lor. Acestea au înlocuit cuvântul lui Dumnezeu cu cuvântul căzut al oamenilor, pervertind după mintea lor întunecată Adevărul cel mântuitor, pervertind adevărata lege a lui Dumnezeu, răstignindu-L pe Domnul nostru Iisus Hristos iarăşi.

Catolicismul, protestatntismul, iudaismul, religiile orientale, sectele, masoneriile şi „iniţierile harismatice” şi ereziile condamnate de Biserică şi de Sinoadele Ecumenice şi Locale nu au nimic în comun cu duhul şi cugetarea învăţăturii bisericeşti neîmpărţite şi nedespărţite, neamestecate şi neschimbate, asemenea firilor dumnezeiască şi omenească a Mântuitorului Iisus Hristos. Biserica are rânduieli clare pentru cei care se întorc de la rătăcire la dumnezeiasca ortodoxie.

Dragostea sfinţilor faţă de Biserică s-a manifestat prin jertfa lor pentru păstrarea dreptei cedinţe atacată de lupii necruţători ai ereziilor de tot felul.Istoria Bisericii Ortodoxe Universale şi Româneşti este plină de astfel de pilde până în ziua de astăzi.

Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească nu recunoaşte tainele ereticilor. Nici botezul lor, nici hirotonia lor nici împărtăşania lor, nici maslul şi nici confirmarea lor. Nici una din „învăţăturile” sau „sfinţii” eretici nu sunt recunoscute de Biserică.

Sigur, există şi în Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească membri cu cugetare eterodoxă, cu viaţă duhovnicească îndoielnică, cu „puncte de vedere”, pogorăminte care nu consună cu cele ale Bisericii. Vocile lor nu au valoare decât pentru cei asemenea lor. Pe aceste voci ereziarhe le închide Capul Bisericii, prin vasele Sale cele alese şi plăcute la vremea rânduită. Sunt voci şi mădulare căzute prin cugetarea proprie. Biserica ortodoxă nu practică ecumenismul ci face misiune, adică propovăduieşte pe Mântuitorul Iisus Hristos şi învăţătura Lui – aceiaşi cu a apostolilor şi tuturor sfinţilor, aşa cum este, şi-i ajută pe cei credincioşi să dobândească, prin Sfintele Taine haina de nuntă de la nunta Fiului de Împărat, adică curăţia vieţii şi a cugetării.

Rugăciunea Dumnezeu-Omului din Ghetsimani ca toţi să fie una se împlineşte în cei care – prin şi în Duhul Sfânt – cred şi mărturisesc drept, Unitatea de înţelegere, de cuget, de simţire. Este un dar al Duhului Sfânt şi se dă celor care se roagă cu stăruinţă şi cu pocăinţă neîncetată. Toţi să fie una, toţi să fie drept credincioşi, toţi să fie ortodocşi în duh şi în faptă, toţi să fie întru sfinţenia vieţii, toţi să fie în aceiaşi învăţătură, împlinind toate poruncile, toţi să fie întru iubire şi în Adevăr. Învăţătura cerească a Domnului nostru Iisus Hristos nu se negociază. Învăţătura Bisericii Ortodoxe nu are nevoie de aggiornamente. Ortodoxia are totul, nu-I lipseşte nimic. Ea doar mărturiseşte pe Hristos şi voia Lui. Nu are nevoie de ecumenisme şi umanisme, nu dă aurul curat al învăţăturii Sale pe tinicheaua învăţăturilor omeneşti. Ortodoxia rămâne în veci inconfundabilă, smerită şi demnă, mereu răstignită, mereu biruitoare pentru că e dumnezeiască, e cel mai mare dar făcut întregii umanităţi. Prin ea umanitatea se salvează de la pieirea sufletească şi pământească – dar trebuie să şi vrea acest lucru. Unitatea nu e un amestec de învăţături, nu e un mixtum compositum, nu e o construcţie omenească babilonică – ci este un dar care trebuie păstrat cu orice preţ, până la sacrificiul suprem.

E o mare minciună să se spună şi să se creadă că sunt mai multe biserici, cu frânturi de adevăr şi că, prin urmare, „trebuie să luptăm pentru a ajunge la unirea bisericilor”. Unirea „bisericilor” nu poate să însemne cât venirea tuturor la dreapta cunoaştere a lui Dumnezeu şi o face Dumnezeu şi de aceea trebuie să ne rugăm dimpreună cu Biserica pentru ca toţi oamenii să ajungă la unirea înţelegerii şi a trăirii în Duhul Sfânt şi în Biserică. Nu simpozioanele îi vor ajuta pe oameni să-L cunoască pe Dumnezeu şi Biserica Lui, ci rugăciunea unită cu dragostea, cu smerenia şi cu postul. E nevoie de multă rugăciune chiar şi pentru cei din interiorul Ortodoxiei, întru cât există mulţi ortodocşi cu cugetare şi trăire lumească, cu cugetare străină de Ortodoxie. Mai întâi toate acestea trebuie să fie una în cugetare, una în asceză, una în simţire. La oameni e cu neputinţă aceasta, la Dumnezeu totul e cu putinţă. Adică, de voiesc cu adevărat mântuirea toţi catolicii, protestanţii, hinduşii, evreii, baptiştii, penticostalii, adventiştii, evangheliştii, copţii, armenii, nistorienii, toţi cei ce alcătuiesc de fapt „creştinismul antihristic”, să vină la dreapta credinţă, căci ei nu sunt nici creştinaţi. Dacă acest lucru nu se întâmplă, nu e vina Mântuitorului sau a Bisericii, ci se împlineşte cuvântul care zice: „Mulţi chemaţi, puţini aleşi” (Matei 22,14).

Încercările de a scoate din Rânduiala Dumnezeieştii Liturghii ecteniile pentru cei chemaţi, reprezintă un act de amăgire, sugerând că eterodocşii ar fi foarte aproape de ortodocşi sau chiar ortodocşi, în felul lor. Realitatea arată că multe suflete sincere născute şi botezate în cercul eterodocşilor caută să îmbrăţişeze Ortodoxia. Fie şi pentru câteva suflete sincere, ecteniile pentru cei chemaţi să rămână neclintite, după rânduiala şi voia Dumnezeieştilor Părinţi. Va fi o turmă şi un păstor, va fi o turmă mică, dar în ea e loc pentru cei puţini care vor să se mântuiască. Neavând viaţă sfântă, nefiind făcători de minuni, nefiind plini de Duhul Sfânt nu avem dreptul să umblăm la rânduielile Bisericii, nimeni nefiind mai presus de Ea. E nevoie pentru unii păstori şi pentru unii păstoriţi ortodocşi de o redobândire a cugetului şi vieţii autentic bisericeşti, de o conştiinţă ecclesială vie aşa cum aveau Sfinţii Părinţi, şi de o delimitare în slujire de ceilalţi care sunt în afara Ortodoxiei. Nu se pot asimila gradele ierarhice ale celorlalte denominaţiuni cu gradele ierarhice ortodoxe decât ca urmare a unei gândiri lumeşti decăzute sau la porunca sinagogii satanei. Mântuitorul Iisus Hristos cu Biserica Lui, cu Maica Sa, cu Apostolii Lui, cu mucenicii şi cuvioşii şi mărturisitorii Lui ne izbăvesc de fraţii cei mincinoşi strecuraţi între noi. Cei dreptslăvitori, cei încercaţi, cei plăcuţi Lui pătimesc cu smerenie pentru Cel Ce a pătimit pentru noi şi a înviat a treia zi după Scripturi.

Să ne rugăm şi noi ca să fim părtaşi la darul de a fi una în cele sfinte, având aceleaşi simţiri şi simţăminte ca în Mântuitorul Iisus Hristos, ca în Apostolii Lui (fără Iuda), ca ale Maicii Domnului, ca ale tuturor sfinţilor. Cine vrea să înţeleagă,  înţeleagă! Bucuraţi-vă şi vă veseliţi că plata voastră multă este în ceruri! Şi iarăşi va să vină cu slavă să judece viii şi morţii, a Cărui Împărăţie nu va avea sfârşit!

 

Sursa:

http://axa.info.ro/editoriale/cetatea-crestina/ca-toti-sa-fie-una/

 

Cred Doamne, ajută necredinței mele!

 

Cu toate că nu sunt eu cel mai în măsură, îndrăznesc totuşi să trag un semnal de alarmă în ceea ce priveşte „starea de amorţeală” în care se află românii! Tot legat de mine, vreau să menţionez că sunt unul dintre „golani”, iar din fire sunt mai vulcanic, „milităros” (cum ar spune unii: „mercenar”) aşa ca să nu vă surprindă modul în care mă voi exprima (puţin mai dur), deoarece este de înţeles că acum, după atâţia ani de rătăcire să simt nevoia să mărturisesc ADEVĂRUL, pentru că vreau să fiu şi eu următor „Haiducilor neamului românesc”. Trebuie să mai spun doar că toată tinereţea mi-am irosit-o făcând lucrarea vrăşmaşului, slujindu-i acestuia dintr-o mare rătăcire în care mă aflam şi a modului greşit în care percepeam eu viaţa, iar ce este mai grav e faptul că îi trăgeam şi pe alţi fraţi către păcat, pentru că aşa consideram eu că-i ajut făcându-le bine (îi îndemnam să profite de „plăcerile vieţii”: desfrânare, alcool, viaţă de noapte, etc.)

Mesajul meu se adresează în special tinerilor, care fac parte din aceeaşi categorie cu mine şi de la care am observat că majoritatea românilor au mari aşteptări (pe bună dreptate zic eu). Aş fi dorit să mă pot adresa şi celor din generaţia părinţilor noştri sau chiar şi celor mai în vârstă, dar din păcate, acest lucru este aproape imposibil, deoarece sistemul comunist (Uniunea Sovietică) şi-a făcut pe deplin datoria, iar ei sunt rodul acestuia; şi mai grav este că şi noul sistem comunist (Uniunea Europeană) are un efect năucitor asupra tinerilor, bazându-se pe spălarea creierelor acestora. Legat de acest subiect, vreau să vă relatez o întâmplare din perioada când bugetarii şi pensionarii români (caracterizaţi ca fiind „graşii poporului”, paradoxal, chiar de cel pe care ei l-au ales să-i conducă) participau la mitingurile de protest împotriva deciziei de reducere a salariilor. Cum era de aşteptat, în cealaltă tabără se aflau militarii români („oastea ţării”) care aveau misiunea de a asigura ordinea şi liniştea publică sau mai exact de a-i apăra pe mai-marii poporului de furia cetăţenilor ajunşi în pragul disperării. Purtând o discuţie amicală cu un militar care participa la astfel de misiuni, l-am întrebat dacă ar fi în stare să-i lovească pe cetăţenii respectivi (ştiind că printre ei s-ar afla rudele sau părinţii lui); iar răspunsul a venit fără ezitare: „Dacă primesc ordin îi împuşc!” şi făcea strict referire la părinţii lui, invocând faptul că el este în primul rând „militar”. În mod normal, ar fi trebuit să rămân fără replică, dar personal, mi-am permis să-i aplic acestuia o mustrare spre îndreptare şi să-i explic în câteva cuvinte cam care este, de fapt, diferenţa dintre el (robotul pe care şi-l doreşte sistemul) şi un militar care face parte din „oastea Ţării cea iubitoare de Hristos” – oaste pentru care ne rugăm la fiecare Liturghie.

De curând am citit o fabulă foarte interesantă, ce-şi are originea pe undeva prin Africa şi care m-a pus foarte tare pe gânduri. Ideea principală reflectă stare actuală în care se află românii! Iată fabula: ”În marea pădure a izbucnit cel mai furios şi mai devastator incendiu care a existat vreodată. Toate animalele şi-au găsit scăparea la marginea râului şi strigau speritate şi se lamentau: „Săracii de noi, cuiburile noastre distruse, scorburile noastre arse, iarba noastră… copacii noştri…ce dezastru, ce dezastru!..”. „Doar o pasăre Colibri nu s-a lăsat cuprinsă de depresia generală. S-a apropiat de râu şi a luat în cioc un strop de apă. După aceea a zburat deasupra focului şi a lăsat să cadă picătura de apă. După primul zbor au urmat multe alte zboruri, până când unul dintre animalele plângăcioase a observat-o şi i-a stigat din urmă: -Visătorule! Ce mare lucru crezi că faci cu picăturile tale de apă împotriva acestui incendiu violent? Pasărea Colibri s-a oprit la mijlocul drumului, cu ciocul plin de apă, şi i-a răspuns: – Fac ceea ce pot să fac!” Eu aş îndrăzni să adaug: „Fac ceea ce ţine de mine!”, pentru că în concluzie, dacă fiecare şi-ar face datoria în dreptul lui (adică exact ceea ce ţine de el), atunci totul s-ar simplifica! E drept că dacă am urma pilda locuitorilor din cetatea Ninive, atunci Dumnezeu s-ar milostivi de noi şi ar mai amâna aceste vremuri până ne-am îndrepta, dar noi (românii ortodocşi) acceptăm de bună voie ceea ce ne propun aceştia (unii fiind dispuşi chiar să plătească bani grei pentru asta). Cu alte cuvinte, nu facem decât să-i ajutăm pe aceşti slujitori ai satanei, făcîndu-ne astfel părtaşi la instalarea lui Antihrist – mai repede decât ar fi sperat şi cei mai optimişti dintre ei! Păi nu ştiu de ce ne mai mirăm că nu merge nimic bine? Iată răspunsul: ne asemănăm cu vieţuitoarele acelei păduri, mai ales acum cînd „elitele” sunt pe punctul de a-şi îndeplini obiectivul, acela de a instaura Noua Ordine Mondială prin sistemul de supraveghere (nanotehnologie, RFID) şi prin peceltuirea cu semnul Fiarei. Dar mai avem noi şi alte modele de DUHOVNICI (ai neamului românesc) care iau atitudine şi strigă cât îi ţin puterile de răsună până în Sfântul Munte: „ROMÂNI, TREZŢIVĂ!” „ESTE VREMEA MUCENICIEI, LUPTAŢI PÂNĂ LA CAPĂT!” (de unde observăm că nu se adresează românilor cu duhul blândeţii, aşa cum ar dori o altă categorie de fraţi de-ai noştrii) şi ne îndeamnă astfel să nu primim microcipul nici măcar în acte. Din mai multe discuţii cu diferiţi preoţi (de mir sau călugări) şi cu unii dintre fraţii noştri, am observat cu stupoare cum majoritatea dintre ei îşi găsesc motive „binecuvântate” să primească microcipul în documente, căci, susţin ei, atunci când vor fi îndemnaţi să-l primească şi în corp, vor refuza pecetluirea! Unele dintre aceste motive „binecuvântate” sunt, fie alegerea ca model a unui duhovnic mai cunoscut sau ierarh, care (din diferite pricini) susţine că actele cu cip nu prezintă niciun pericol în calea mântuirii, fie că alţii au familie, prunci sau serviciu – de parcă nu am fi cu toţii în aceeaşi situaţie! Îmi permit să fiu puţin răutăcios şi ironic şi să întreb: oare despre ce luptă vorbeşte Duhovnicul respectiv? Oare de ce să ne trezim noi? Ce, dormim cumva? Ce mucenicie? Nu putem să ne bucurăm şi noi în linişte de plăcerile acestei vieţi? Păi, să-mi fie iertat fraţi români ortodocşi, dacă lucrurile stau aşa atunci nu are deloc dreptate Părintele, pentru că noi nu dormim, noi chiar HIBERNĂM!

Există modele demne de urmat, ca de exemplu: Sfinţii Martiri Brâncoveni sau Sfinţii Mucenici Mărturisitori ai Neamului Românesc în frunte cu bravul CĂPITAN CORNELIU şi se pot găsi o mulţime de astfel de modele deosebite, numai că foarte mult contează ce este în inima noastră şi ce ne dorim noi. Pentru că zice în Sfânta Scriptură: „Acolo unde este inima ta, acolo îţi este şi comoara!”. Astfel (fără să judecăm pe cineva) unii dintre fraţii noştri se învoiesc cu vrăjmaşul diavol pentru a beneficia pe o scurtă perioadă de luxul şi plăcerile acestei lumi deşarte, iar dacă nu realizează la timp şi nu se căiesc, sfârşesc prin a-şi pierde sufletul – ceea ce nu dorim nimănui!

În această pagină inedită, am ales să tratez subiectul „cipurilor”, deoarece în urmă cu ceva vreme, mergând la unul dintre Duhovnicii neamului pentru binecuvântare şi un cuvînt de folos, am observat cum acesta îşi exprima NEMULŢUMIREA faţă de faptul că „elitele” îşi fac foarte bine treaba, înaintează cu multă viclenie şi mai grav este faptul că au ei ce au cu ortodocşii creştini şi în mod special cu noi românii; dar tot Părintele îşi exprima regretul că noi nu prea mai facem nimic să ţinem piept acestei lucrări satanice ce are ca scop final pecetluirea omenirii şi lepădarea de Hristos! Ba din contră, aş zice eu, noi chiar ne aducem un aport însemnat în lucrarea aceasta ocultă, grăbind foarte tare lucrurile, că doar nu ne putem opune tehnologiei şi civilizaţiei!

Dar după cum susţin unii dintre creştinii ortodocşi, care tâlcuiesc Sfânta Scriptură precum neoprotestanţii (adică după propria lor interpretare) rezultă că nu avem cum să ne împotrivim pecetluirii cu simbolul fiarei – 666, pentru că toate acestea trebuie să fie ca să se împlinească Scriptura! Dar ce nu ştiu ei este faptul că acest aspect este foarte adevărat cînd se pune problema la nivel global, dar nu şi atunci cînd se face referire la fiecare persoană în parte (familie, neam), pentru că tot Dumnezeu ne-a dăruit din multa lui milostivire şi LIBERUL ARBITRU, ca să poată alege fiecare ce cale vrea să urmeze!

De aici ne dăm seama că suntem precum vieţuitoarele acelei păduri în care a izbucnit incendiul şi ne comportăm la fel ca în fabula respectivă atunci când se mai găseşte câte un „visător” asemenea păsării Colibri, care este imediat pus la zid şi catalogat drept: HABOTNIC, EXTREMIST sau LEGIONAR! Mai ştim noi pe cineva asemenea!

Să-i rugăm şi noi pe Sfinţii Mărturisitori Români, alături de Preasfînta Fecioară Maria, să ne fie mijlocitori către Bunul Dumnezeu, să ne dăruiască înţelepciunea şi puterea de a sta împotriva vrăjmaşului Antihrist!

Cred Doamne,

ajută necredinţei mele!

AMIN!

 

Sursa:

http://axa.info.ro/social/cred-doamne-ajuta-necredintei-mele/

 

Ortodoxia fără duhovnic

 

Cea mai importantă problemă cu care se confruntă lumea de azi este poziţia faţă de credinţă sau mai precis raportul nostru cu Dumnezeu. Ca urmare a unor propagande susţinute şi concertate, s-au întipărit în mintea noastră – de oameni moderni – nişte clişee, pe care cu mare greutate le mai poate schimba cineva. Astfel, noi suntem “o ţară mică”, “eu am Dumnezeul meu”, “toate credinţele duc în acelaşi loc”, “Dumnezeu e doar în sufletul omului” şamd., circulă ca un fel de cuvinte înţelepte, în toată lumea românească, ca un soi de proverbe care parcă se străduiesc să devină folclor.

Cu siguranţă că în zona cea mai importantă pentru fiecare dintre noi şi pentru întreg poporul, în credinţa noastră, apar cu preponderenţă, şi sub ochii noştri reuşesc să sfarme noian de suflete.

Astfel, astăzi a fi credincios nu e totuna pentru român cu a fi creştin ortodox. A fi creştin ortodox înseamnă în zilele noastre a fi botezat. Şi, în plus, uneori înseamnă a merge duminica şi de Înviere la biserică şi de a fi “înţelegători” cu preoţii. E spectaculoasă fraza: “e om bun, nu fumează, nu bea şi e şi credincios – chiar din ăia care se duc la biserică, e habotnic”. Înşelarea e totală. Lucrurile stau cu totul altfel. Fiindcă pentru noi ortodocşii, a fi credincioşi înseamnă punctual câteva lucruri. Mai întâi îndreptarul întregii tale vieţi nu trebuie să fie un model, oricare ar fi el; modelele îşi au rostul lor, dar nu sunt de urmat cum înţelegem noi “cu capul nostru”. Îndreptarul întregii noastre vieţi este duhovnicul. Credinţă în Dumnezeu fără Duhovnic nu există, nu a existat şi nu va exista. Cu alte cuvinte ortodoxia înseamnă Duhovnic, credinciosul creştin ortodox este în interiorul Bisericii în măsura în care are duhovnic. De aici restul: spovedania, împărtăşania, viaţa creştină într-un neam bine definit.

Totodată ortodoxia înseamnă Biserică, în primul rând în sensul de trup a lui Hristos şi mai apoi în sens de clădire, dacă în istoria sa, creştinismul a trăit în diferite momente ale sale în catacombe rezistând presiunilor politice exterioare, nu ar fi putut supravieţui niciodată în afară de împreunălucrarea pentru Hristos. Şi mai ales nu ar fi supravieţuit fără duhovnici, fără spovedanie, fără împărtăşanie, fără lucruri de taină. Pentru credincioşii bisericii lui Hristos, NU EXISTĂ ORTODOXIE FĂRĂ DUHOVNIC TOT AŞA CUM NU EXISTĂ CREŞTINISM FĂRĂ ÎNVIERE. Dacă o ţară agonizeză din lipsă de conducători drepţi – cazul României contemporane – ea mai poate fi redresată, salvată. Dar dacă ar dispărea duhovnicii – conducătorii şi sprijinitorii sufletelor noastre zăpăcite de “lumea modernă în care trăim” – atunci cu siguranţă ar fi sfârşitul lumii. Cu ani în urmă într-o mănăstire în Oltenia, am auzit o vorbă demnă de memorat: “noi mergem cu duhovnicii în dreapta credinţă, spre mântuire”. Un cuvânt ar mai fi de adăugat: lupta pentru adevărata viaţă, cea în Hristos, nu e uşoară deloc.

Sursa:

http://axa.info.ro/editoriale/raportul-orbului/ortodoxia-fara-duhovnic/

 

Actualitatea ortodoxă?

 

În chip firesc, ceea ce se numeşte „ecumenism religios” sau „unitate a religiilor” nu ar trebui să fie o temă de discuţie. Şi aceasta pentru că „dogma” ecumenistă e  lipsită de noimă, împotrivindu-se raţiunii şi celui mai firesc bun simţ. Atîta doar că firea omenească şi-a pierdut şi urma de raţiune pe care o mai avea, adică tocmai acea însuşire care îl făcea „după chipul lui Dumnezeu”, şi a ajuns întru totul asemenea dobitoacelor celor lipsite de minte. Căci cum se pot împăca cele potrivnice din fire? Lumina cu întunericul, adevărul cu minciuna, binele cu răul, focul cu apa, Hristos-Dumnezeu cu Antihristul şi, prin mijlocirea acestuia, cu însuşi Satana (nume care înseamnă chiar „potrivnicul”)? Precum prea-limpede arată şi porunceşte apostolul: „Nu vă înjugaţi în jug străin cu cei necredincioşi! Căci ce însoţire are dreptatea cu nelegiuirea, sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Şi ce unire are Hristos cu Veliar [diavolul], sau ce parte are credinciosul cu cel necredincios? Sau ce învoire este între Biserica lui Dumnezeu cu idolii? Căci voi sînteţi Biserica Dumnezeului celui viu, precum a zis Dumnezeu, că: «Voi locui întru dînşii, şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi norodul Meu» (Levitic 26:12). De aceea, «ieşiţi din mijlocul lor, şi vă osebiţi – zice Domnul – şi de ce este necurat să nu vă atingeţi, şi Eu vă voi primi pe voi!» (Isaia 52:11)” (2 Corinteni 6:14-17).

Lucrarea ecumenistă se duce deodată pe trei planuri:

1. Unirea Ortodoxiei, a Bisericii lui Hristos, cu ereziile, adică cu „Bisericile creştine” cele mincinoase, între care cea mai de seamă este aceea Romano-Catolică. La o privire mai atentă, nici nu e vorba de unire, ci de înghiţirea tuturor Bisericilor, întîi de toate a aceleia Ortodoxe, de către aşa-zisul „Catolicism”, care a dobîndit întreaga putere în lumea mai mult sau mai puţin creştină, şi nu numai.

Semnul cel mai limpede că aşa stau lucrurile: papa roman este om-dumnezeu! Căci ce înseamnă „infailibilitatea” lui şi aceea că e „vicar al lui Hristos”? Nimic altceva decît că el nu poate greşi, ceea ce e o însuşire numai a lui Dumnezeu); şi, pe de altă parte, că Hristos nu este în Biserică (deşi este, prin Sfintele Sale Taine!), locul lui fiind  ţinut de altcineva. Şi cine poate ţine locul lui Dumnezeu? Un dumnezeu ales din rîndul oamenilor! Şi să fim bine-înţeleşi asupra a ce înseamnă erezie: un creştinism mincinos, care strîmbă dreapta-credinţă în Dumnezeul cel în Treime slăvit, hulind fie Persoana Tatălui, fie pe Aceea a Fiului, fie pe Aceea a Sfîntului Duh şi, într-un sfîrşit, pe toate Trei. Să înţelegem bine că aceste „creştinisme” nu cred în adevăratul Hristos, ci în însuşi hristosul cel mincinos numit şi Antihristul. Toate ereziile au rădăcină iudaică, iar Iudeii îl aşteaptă pe acest din urmă „Hristos”, precum arătăm şi mai jos.

2. Unirea tuturor Bisericilor Creştine (sau cel puţin desprinse din creştinism) – deci şi a Ortodoxiei, a Bisericii lui Hristos – cu ceea ce se cheamă, cu totul greşit, „mozaism”. Căci, de două mii de ani, legea şi credinţa Evreilor nu mai este mozaică, ci talmudică. Iar Talmudul şi celelalte cărţi mai noi pe care se întemeiază credinţa rabinică sînt cu totul împotriva credinţei descoperite de Dumnezeu omenirii – şi întîi de toate Evreilor, neamului cel ales de El din – prin bine-plăcutul Său Sfînt Prooroc Moisi. Căci toate cele cinci cărţi ale acestuia şi apoi celelalte cărţi ale Vechiului Testament nu fac altceva decît să-L propovăduiască pe Hristos, Dumnezeu-Cuvîntul cel întrupat. Şi aceasta pînă în cele mai mici amănunte. Sfinţii tîlcuitori ai Vechiului şi Noului Testament lămuresc aceasta cum nu se poate mai bine. Citiţi cuvintele la Cartea Facerii ale Sfîntului Ioan Gură de Aur, sau tîlcuirea Sfîntului Teodorit al Chirului la cartea psalmilor sau la cartea proorocului Daniil, şi veţi rămîne uimiţi de limpezimea proorociilor, înţelegînd de ce zice Apostolul Pavel că Testamentul cel Vechi este umbră a celui nou.

Iar Evreii ce au făcut? Ce ştim prea-bine: nu L-au primit pe Mesia cel înainte-vestit de prooroci, L-au scos în afara cetăţii şi L-au omorît. De ce? Printre altele, pentru că nu era acel împărat pe care îl doreau ei. Evreii voiau şi vor un împărat al lui Israil care să aducă împărăţia cerurilor pe pămînt, un pămînt pe care să-l stăpînească ei în chip desăvîrşit. Iar Hristos le-a spus limpede că împărăţia Lui nu e din lumea aceasta. Apoi, Evreii (şi omenirea îndeobşte) nu voiau şi nu vor un Împărat-Judecător al răului şi al patimilor, ci dimpotrivă, unul îngăduitor al acestora. Cu alte cuvinte, ei (şi omenirea îndeobşte) voiau şi vor un dumnezeu după chipul şi asemănarea omului cel căzut, a aceluia care a ascultat mai degrabă cuvîntul Satanei decît porunca lui Dumnezeu. Acesta e acel „Mashiah” propovăduit de cărţile lor cele mincinoase, care răstălmăcesc Vechiul Testament într-un chip de necrezut. Acesta e acel om-dumnezeu aşteptat de ei, care în Sfintele Scripturi este numit „Antihristul cel mare”, vrăjmaşul pe care Hristos-Dumnezeu îl va ucide „cu duhul gurii Sale”.

3. Unirea tuturor Bisericilor Creştine (sau cel puţin desprinse din creştinism) – deci şi a Ortodoxiei, a Bisericii lui Hristos – cu rătăcirile păgîne, între care cele mai însemnate sînt islamismul şi hinduismul. Cum se poate gîndi aşa ceva? Unirea dintre Dumnezeul a toate şi diavolii cinstiţi de păgîni sub deosebite nume: fie că se numesc „Alah”, sau „Brahma”, sau „Budha” sau altfel? Şi totuşi asta se încearcă!

Cu islamul unirea e deocamdată greu de înfăptuit, datorită vrajbei dintre Arabi şi fraţii lor de sînge Evrei. Căci Ismail, părintele celor dintîi a fost fiu bun al lui Avraam, la fel ca şi Isaac. Ceea ce-i desparte este tocmai moştenirea lui Avraam, de care Ismail nu a avut parte. Dar la care moştenire se gîndesc ei? Aceea a pămîntului lui Israil. Ceea ce e greşit, fiindcă Avraam nu a avut de lăsat pămînt. El nu a avut nici loc de îngropare al lui, ci a trebuit să-l cumpere. Moştenirea lui Avraam este dreapta-credinţă în Hristos, urmaşul său, aceea care ne face adevăraţi „fii ai lui Avraam” cel bine-credincios.

În privinţa unirii cu hinduismul, nu sînt împiedicări de acest fel, Inzii fiind buni prieteni ai Evreilor. În privinţa împiedicărilor „teologice”, acestea se împacă uşor: hinduismul este o formă a gnozei, iar „creştinismul” de azi este şi el o formă a gnozei greco-romane păgîne, sub înrîurirea „teologiei” fără Dumnezeu a zişilor scolastici.

Şi, pînă la urmă, ce este ecumenismul? Nimic altceva decît umanism, credinţa în om, care ar fi în stare să se îndumnezeiască fără Dumnezeu şi împotriva lui Dumnezeu. Iar credinţa aceasta ce e? Nimic altceva decît vechiul satanism al Evei şi al lui Adam, care au crezut  făgăduinţa diavolui.

Ei bine, ecumenismul este astăzi reaua-dogmă propovăduită de însăşi Biserica noastră Ortodoxă, atît în facultăţile de teologie, cît şi la predici şi în presa ortodoxă. Să urmărim, la întîmplare, ce scrie cotidianul Lumina, „primul ziar ortodox din România”, urmărind aceste patru puncte „dogmatice”.

1. Unirea Ortodoxiei cu ereziile.

Anul trecut, la Sibiu a avut loc, precum ştim, o mare adunare ecumenică. Aceasta nu ar fi fost ceva neobişnuit, dacă nu s-ar fi întîmplat într-o ţară ortodoxă. Încă o dată România este în prima linie a „înnoirilor”, a „progresului” creştinismului. De ce nu s-a ţinut această adunare în Grecia, sau în Rusia sau în Serbia? Pentru că nu se poate, cel puţin acum! Dar să vedem cum tîlcuieşte Lumina acest ne-sfînt sobor a toată lumea. Într-un articol din ediţia de vineri, 28 September 2007, se scrie aşa:

Mesajul Sibiului: a-L duce împreună pe Cristos Europei şi lumii

Cea de-a III-a Adunare Ecumenică Europeană de la Sibiu s-a încheiat, dar reflecţiile asupra a ceea ce înseamnă evenimentul continuă. Peste 2.500 de delegaţi catolici, ortodocşi, anglicani, metodişti şi de alte confesiuni au căutat să răspundă, în cadrul întâlnirii de la Sibiu (5-9 septembrie), marilor provocări pe care creştinii le întâlnesc în Europa. Care este mesajul Sibiului?

Ceea ce uneşte, este mult mai mult decât ceea ce desparte

Documentul final subliniază că ceea ce uneşte este mult mai mult decât ceea ce desparte şi face un apel la creştini de a fi mai uniţi pentru a-l duce pe Cristos Europei şi lumii. Mesajul final porneşte de la tema întâlnirii de la Sibiu şi se dezvoltă pe trei direcţii: „Lumina lui Cristos în Biserică“, „Lumina lui Cristos în Europa“ şi „Lumina lui Cristos în lumea întreagă“. Sunt prezente zece recomandări pe care adunarea de la Sibiu le face Bisericilor. În mesaj este exprimată dorinţa Bisericilor de a afirma ceea ce este în comun, de a înainta împreună pe făgaşul ecumenismului şi de a colabora în chestiunile practice pentru Europa, pentru valorile creştine. În cadrul conferinţelor şi intervenţiilor s-au atins punctele fundamentale, inclusiv punctele care reprezintă dificultăţi. Astfel, card. Walter Kasper din partea catolicismului, mitropolitul Kirill de Smolensk şi Kalinigrad, şeful cu relaţiile ecumenice din partea Bisericii Ortodoxe Ruse, şi episcopul Wolfgang Huber, preşedinte al Conciliului Bisericii Evanghelice din Germania, pentru protestanţi au vorbit despre dificultăţile care există astăzi în cadrul ecumenismului. Există diferenţe în a înţelege Biserica, dar există concordanţă în ceea ce priveşte crezul despre Isus Cristos.

Cardinalul Walter Kasper, preşedintele Consiliului Pontifical pentru Unitatea Creştinilor, a arătat că „prin diferenţele dintre noi am întunecat lumina lui Isus Cristos în ochii multor oameni“ şi că în lucrarea ecumenică trebuie căutate punctele comune. Ecumenismul este un dar prin care recunoaştem apropierea dintre fraţi. Cardinalul german a revenit asupra criticilor din partea lumii evanghelice care au fost aduse recentului document al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, care reaminteşte afirmaţiile Conciliului Vatican II cu privire la Biserica Catolică: „Intenţia noastră nu a fost de a supăra sau a înjosi pe cineva… Un ecumenism creştin blând care vrea să fie doar amabil cu noi nu ne ajută cu nimic în viitor“. Cu alte cuvinte, păstrăm lucrurile pe care le avem în comun ţinând cont şi de diferenţe, a subliniat cardinalul. Şi principalele diferenţe sunt cu privire „la transmiterea concretă a mântuirii şi la Biserica văzută“. Convertirea, rugăciunea şi îmbogăţirea reciprocă sunt soluţii pentru a merge înainte.

Scopul este unitatea, nu uniformizarea Europei

[…] Prof. Wolfgang Huber a vorbit despre ceea ce, în opinia lui, îngreunează mersul ecumenic şi cere o nouă abordare comună pentru a depăşi situaţia de stagnare. A făcut referinţă în special la documentul Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei cu privire la Biserică. „Continuăm oricum călătoria noastră împreună – a spus pastorul evanghelic – călăuziţi de Duhul Sfânt“. […]
Mitropolitul Kirill […] În opinia sa, delegaţii prezenţi la reuniune au evitat să pună în discuţie ideea de păcat: „Nimeni nu a vorbit de păcate şi despre percepţia creştină asupra păcatului. Ideea de păcat, improprie pentru o filozofie liberală şi pentru o teorie politică liberală, este crucială pentru creştinism“.

Suflet pentru popoarele europene

Apreciate au fost şi discursurile lui José Manuel Barroso, preşedintele Comisiei Europene, şi Andrea Riccardi, fondatorul Comunităţii „Sfântul Egidiu“. Astfel, José Manuel Barroso, după ce a amintit de importanţa istorică a drumului ecumenic început la Basel, a subliniat că tratatul european recunoaşte explicit contribuţia specifică a Bisericilor şi comunităţilor religioase la unificare, fiind şi mai importantă când se înscrie într-un spirit ecumenic. „Ecumenismul poate să contribuie la consolidarea valorilor cu care o mare parte a cetăţenilor Europei se identifică“. […] Andrea Riccardi a invitat la recunoaşterea responsabilităţii pe care creştinii o au în privinţa păcii şi fraternităţii. În faţa bolnavilor de SIDA în Africa, Europa „trăieşte în bucurii şi petrece, în timp ce Lazăr moare înaintea uşii sale“, a amintit Riccardi, descriind o Europă închisă în sine, chinuită de teamă, de zgârcenie, de naţionalisme şi tentată să risipească moştenirea ei de pace. „Cum putem ajuta Europa să nu trăiască pentru sine?“, s-a întrebat Riccardi. Răspunsul: „Creştinii care trăiesc într-un mod fratern – şi acesta este ecumenismul – trebuie să fie sufletul pentru popoarele europene, pentru ca acestea să trăiască într-o mai mare unitate“.

pr. Cornel CADAR, consilier cultural al Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi

Întîlnirea de la Sibiu nu a adus nimic nou; aceleaşi slogan-uri demagogice umaniste care nu pot mişca decît sufletele gingaşe şi minţile firave ale mulţimilor de farisei „creştini” pioşi. Căci ce înţeles au ziceri precum aceasta: „ceea ce uneşte este mult mai mult decât ceea ce desparte”. Ce ne uneşte pe noi, Ortodocşii, cu ereziile europene? Doar atît: ateismul fariseic, necredinţa în Sfînta Treime, dar o necredinţă ascunsă în dosul unei viclene evlavii. Şi ce ne desparte? Totul: sfintele noastre dogme, adică adevărurile de neschimbat ale dreptei slăviri; Sfintele Taine ale lui Hristos, sfînta predanie, Sfintele Soboare ale Bisericii, Sfintele Scripturi, adică Sfînta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament împreună cu tîlcuirile lor făcute de Sfinţii Părinţi insuflaţi de Dumnezeu-Duhul Sfînt.

Apoi: „Există diferenţe în a înţelege Biserica, dar există concordanţă în ceea ce priveşte crezul despre Isus Cristos.” Un cuvînt lipsit de orice judecată şi noimă, de care te miri că a putut fi rostit! Totuşi s-a putut şi aceasta, şi ştiţi de ce? Pentru că ereticii înţeleg Biserica drept un aşezămînt omenesc, asemenea altor „instituţii” ale statului antihristic, precum şcoala, sau poliţia sau căile ferate. Iar adevărata Biserică este un aşezămînt dumnezeiesc-omenesc şi ete însuşi trupul lui Hristos, adică adunarea celor care se împărtăşesc cu Trupul şi Sîngele Lui. Aşa stînd lucrurile, cum ar putea să existe „concordanţă în ceea ce priveşte crezul despre Isus Cristos”, de vreme ce „există diferenţe în a înţelege Biserica”? Nu „Cristosul” lor nu este nicidecum Hristosul nostru, ci un oarecare comisar european mai răsărit, un blînd reformator şi revoluţionar al internaţionalei socialiste!

Dar ce însemnătate au acestea, cîtă vreme „ecumenismul este un dar prin care recunoaştem apropierea dintre fraţi”? Poate că sîntem fraţi, căci toţi ne-am ivit din Adam, dar nu întodeauna e bună apropierea fraţilor, dacă aceasta duce la păgubirea unora. Ismail a fost alungat din casa părintească, pentru că frăţia cu el era păgubitoare pentru Isaac, cu care nu avea cum să se înţeleagă. Isav a fost lipsit de întîietatea naşterii şi de binecuvîntarea părintească, pentru că frăţia cu el era de asemenea păgubitoare pentru Iacov-Israil. Hristos a venit să adune neamul omenesc în jurul Lui, dacă acesta va vrea. Iar dacă nu, măcar să-i despartă pe următorii lui de necredincioşi şi de rău-credincioşi.

Mai departe : „Principalele diferenţe sunt cu privire „la transmiterea concretă a mântuirii şi la Biserica văzută.” Ce înseamnă „transmiterea concretă a mântuirii”? Bănuiesc că e vorba de Taine, care – să zicem – „transmit în chip concret mîntuirea”. Întîi de toate, aici se arată gîndirea păgînă-magică a Romano-Catolicilor. Adică: ai înghiţit pişcotul acela rotund? – numaidecît ţi se transmite mîntuirea! Al doilea: ereticii nu au Sfinte Taine, pentru că Sfîntul Duh nu lucrează întru cei care Îl batjocoresc prin ereziile lor! Dar ce poate însemna „Biserica văzută”? E vorba de ceea ce ei numesc „rit”, adică ritualul formal şi magic pe care fiecare îl săvîşeşte în alt fel. În rînd cu acestea ei pun şi Sfintele Slujbe ale Bisericii Ortodoxe, la care Hristos este de faţă prin Sfîntul Său trup şi sînge. Ce s-ar putea face? Uniformizarea slujbelor şi a tipicului, fireşte! Doar că acesta e cel mai greu lucru, pentru că se vor împotrivii enoriaşii tuturor „denominaţiunilor”, poporul ţinînd la forme cu tot dinadinsul. Şi  cu poporul nu te pui!

Dar să citim mai jos: „Continuăm oricum călătoria noastră împreună – a spus pastorul evanghelic – călăuziţi de Duhul Sfânt.“ Tocmai asta e: precum aminteam mai sus, Sfîntul Duh nu lucrează întru cei care Îl batjocoresc prin ereziile lor. De pildă, prin acea hulă romană care zice că Duhul purcede şi de la Fiul (Filioque), ceea ce (printre altele) face ca Dumnezeu-Sfîntul Duh să fie înţeles ca una dintre făpturi. Deci nu Duhul Sfînt îi călăuzeşte; şi atunci ce duh? Negreşit, acela al înşelării şi al minciunii, adică duhul cel necurat!

În sfîrşit, la adunare „nimeni nu a vorbit de păcate şi despre percepţia creştină asupra păcatului”. Fireşte că nu s-a vorbit despre păcat, fiindcă „ideea de păcat” este „improprie pentru o filozofie liberală şi pentru o teorie politică liberală”, iar „creştinismul” nostru modern, evoluat, progresist nu poate fi decît liberal, adică umanist-ateu.

Pînă la urmă, ce s-a făcut la Sibiu? S-a întărit unitatea europeană împotriva lui Hristos, precum citim: „Tratatul european recunoaşte explicit contribuţia specifică a Bisericilor şi comunităţilor religioase la unificare, fiind şi mai importantă când se înscrie într-un spirit ecumenic.” „Ecumenismul poate să contribuie la consolidarea valorilor cu care o mare parte a cetăţenilor Europei se identifică.”

2. Unirea Bisericilor Creştine (sau cel puţin desprinse din creştinism) – deci şi a Ortodoxiei, a Bisericii lui Hristos – cu aşa-zisul „mozaism”. Catolicii mărturisesc limpede că Evreii cei urîtori de Hristos au aproape aceeaşi credinţă cu Creştinii cei iubitori de Hristos. Astfel, cardinalul Joseph Ratzinger (actualul Papă Benedict al 16-lea) a blagoslovit, în calitate de preşedinte al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, un studiu de 210 pagini – intitulat „Poporul Evreu şi sfintele sale scripturi în Biblia creştină”, publicat de Comisia Biblică Pontificală – unde se spune că „aşteptarea mesianică a Evreilor nu este zadarnică. […] Deosebirea pentru noi este că cel care va veni va avea caracteristicile lui Isus, cel care a venit deja şi este prezent şi activ printre noi.” Nimic nou în asta! Noi ştim de la Ioan Teologul că Antihristul a venit, ca duh, de mult în lume! E vorba despre acela a cărui poză o vedem făcîndu-ne cu ochiul de pe cruce din neînchipuit de hulitoarele „tablouri religioase”, sau din filmele cu Jesus Christ Superstar sau despre care citim în afişele papistaşe: „Isus şi Maria te aşteaptă la pocăinţă.” Acum el mai trebuie doar să se întrupeze, aşteptat fiind de Evrei şi de toţi ceilalţi vrăjmaşi ai lui Hristos. O spune limpede Andrea Riccardi, fondatorul comunităţii San’ Egidio, vestită pentru rolul jucat în „promovarea dialogului inter-religios”: „În trecut, vorbeam de o moştenire străveche, comună [cu Evreii, n. m.]. Dar acum, pentru prima dată, vorbim despre viitorul nostru comun, aşteptîndu-l pe Mesia şi sfîrşitul lumii.”

Mai trebuie doar ca această dogmă a unităţii dintre creştinism şi anticreştinism să fie primită şi de Biserica Ortodoxă, căci împotriva acesteia lucrează diavolul cel mare. Şi Biserica Ortodoxă primeşte aceste hule înfricoşate, precum vom vedea în articolul viitor.
3. Unirea tuturor Bisericilor Creştine (sau cel puţin desprinse din creştinism) – deci şi a Ortodoxiei, a Bisericii lui Hristos – cu islamismul şi hinduismul.

Gîndirea vremii noastre este îmbîcsită de hinduism. Care e taina? Aceea că e o credinţă cu urmări practice: crezi, şi în scurt timp capeţi linişte şi puteri nebănuite. Cine ţi le dă? Ce însemnătate are, de vreme ce le ai? Credinţele indice sînt forma cea mai la îndemînă şi cea mai „democratică” a magiei, adică a împreună-lucrării cu Satana şi cu diavolii lui. Nimic mai potrivit pentru vremurile acestea grăbite şi mai liberale! Că asta înseamnă nici mai mult, nici mai puţin decît demonizare de bună voie pare a nu supăra pe nimeni. Nici măcar Biserica Ortodoxă, singura care are adevărate slujbe de alungare a diavolilor din om! Dimpotrivă! De pildă, într-una din cărţile patriarhului Bartolomeu, citeam că noi, Creştinii, trebuie „să ne împărtăşim de valorile spirituale ale hinduismului şi budhismului”! De parcă „valorile spirituale” ale creştinismului nu ar fi de ajuns, învăţătura lui Hristos nu ar fi desăvîrşită! De parcă Hristos nu ar fi Dumnezeu desăvîrşit!

„Teologii” noştri de serviciu nu merg atît de departe precum ierarhul Grec. Ei vorbesc deocamdată numai de asemănări între creştinism şi hinduism. Iată ce citim, de pildă, în aceeaşi Lumină:

Mistica iubirii: o posibilă punte de legătură între hinduism şi creştinism?

Iubirea este o virtute revendicată şi promovată de absolut toate religiile, indiferent de felul în care aceasta se exprimă. Nimeni şi niciodată n-a putut accede spre Absolut, spre Dumnezeu, în afara iubirii. Inclusiv hinduismul, o religie care a pus preponderent accentul pe cunoaştere, pe meditaţia religioasă experimentală, aşa cum se observă în cadrul tuturor celor şase principale sisteme filosofico-religioase tradiţionale, n-a putut face nici pe departe abstracţie de ea. […] Dacă vrea să se elibereze, respectiv să se mântuiască, credinciosul hindus trebuie să răspundă iubirii „Stăpânului Divin“, dobândind astfel „îndurare“ şi „har“, pe care Dumnezeu le conferă în schimbul actului devoţional. Dumnezeul acesta, care conferă har şi îndurare, nu este nicidecum unul impersonal, aşa cum îl descoperim în Brahman-ul Upanişadelor, neavând nici un fel de atribute, fiind prezent pretutindeni şi nicăieri, în toate şi în nimic, ci este „Stăpânul“ sau „Sublimul“ (Bhagavat) personal, cel ce se adresează oamenilor şi le dăruieşte din propria sa iubire. […] Mistica iubirii impune oricărui hindus să-şi îndeplinească toate îndatoririle, respectiv să se achite de absolut toate obligaţiile ce-i revin, conform statutului comunităţii sociale sau castei căreia îi aparţine prin naştere. […] Astfel, îndeplinindu-şi îndatoririle ce-i revin, omul de rând poate spera să se elibereze, să se mântuiască.

[…] O caracteristică foarte importantă a misticii iubirii în hinduism este invocarea numelui lui Dumnezeu, fie prin simpla rostire a acestuia, fie prin intonarea lui pe fond muzical. […] Ca şi în creştinism sau în alte religii, misticii hinduşi cred că numele acţionează prin el însuşi, că exprimă fiinţa în sine a celui numit, că prin intermediul numelui se poate realiza orice. […] Există chiar oameni care cântă nume, precum Krishna, Rama etc., pe drum sau pe câmp, în vreme ce alţii se întâlnesc cu prilejul anumitor ocazii festive în case private, cântând în comun numele lui Dumnezeu, la anumite ore din zi şi din noapte.

Desigur, invocarea repetată a numelui divinităţii în mistica bhakti ne aminteşte, în principal, de „rugăciunea inimii“ din mistica creştină răsăriteană, în care practica invocării permanente a numelui lui Iisus conduce, în final, la unirea practicantului rugăciunii cu Hristos Însuşi. […] În hinduism, iubirea lui Dumnezeu ar trebui să fie dublată necondiţionat de iubirea faţă de aproapele; altfel, ea rămâne o iubire incompletă.

pr. prof. univ. dr. Nicolae ACHIMESCU, profesor universitar de Istoria religiilor la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae“ din Iaşi

Articol din ediţia de Joi, 27 Martie 2008

Aşadar „iubirea este o virtute revendicată şi promovată de absolut toate religiile, indiferent de felul în care aceasta se exprimă. Nimeni şi niciodată n-a putut accede spre Absolut, spre Dumnezeu, în afara iubirii.” Iubirea faţă de ce şi faţă de cine? Este o iubire firească a omului faţă de cei apropiaţi. Aş zice că pe aceasta o au şi necuvîntătoarele. Mai este apoi o iubire a omului faţă de Dumnezeul şi Făcătorul său. Aceasta a fost şi este cu totul rară. Dacă L-ar fi iubit pe Dumnezeu, Eva şi Adam L-ar fi şi ascultat şi nu ar fi urmat îndemnul diavolului. Ei şi-au iubit mai mult patima neascultării. Ca să-L poţi iubi pe Dumnezeu trebuie mai întîi să-ţi urăşti patimile. Iar al doilea trebuie să-L cunoşti. După tulburarea ce a urmat zidirii turnului din Babilon, oamenii s-au întunecat la minte cu totul, şi nu L-au mai cunoscut pe Ziditorul lor, pe Care pînă atunci îl vedeau, aşa-zicînd, faţă către faţă. În acelaşi timp, Însuşi Ziditorul a toate nu li se mai arăta, pentru nevrednicia lor, precum e lesne de înţeles. S-a arătat însă puţinilor drepţi care erau: Patriarhilor şi Proorocilor, pentru a căror dreptate Evreii au ajuns să fie neamul cel ales să ducă adevărata credinţă tuturor neamurilor (că ei nu au făcut-o nu e locul de vorbit aici). Deci oamenii nu oamenii L-au căutat pe Dumnezeu, ci Dumnezeu i-a căutat pe ei, în negrăita Sa iubire. Prin urmare „iubirea” păgînilor pentru un „Absolut” mai mult sau mai puţin abstract, orice nume ar avea acest „Absolut”, este una înşelată, nefiind decît o acoperire a patimilor lor ipostaziate în mulţimea idolilor, a zeilor, pe care îi cinsteau şi îi iubeau. Mare hulă e să asemeni demonismul acesta cu aşa-zisa „rugăciune a lui Iisus“, rugăciunea pocăinţei şi a zdobirii de sine, rugăciunea dreptei-credinţe şi a desăvîrşitei nădejdi!

„Dacă vrea să se elibereze, respectiv să se mântuiască, credinciosul hindus trebuie să răspundă iubirii «Stăpânului Divin».” De ce vrea să se elibereze credinciosul hindus? De povara reîncarnărilor, nicidecum de robia diavolului, în care ne-a adus greşeala părinţilor neamului omenesc. Şi cine este „Stăpînul Divin”? Negreşit, marele Satana însuşi, „stăpînitorul lumii acesteia” (Ioan 14:30) a răului diavolesc şi a păcatului omenesc. El are nevoie de iubirea omului necredincios, făgăduind în schimb „mîntuirea”! Şi omul necredincios şi neiubitor de Dumnezeu îl crede, la fel ca Eva şi Adam, urmînd să afle că a fost crunt înşelat abia atunci cînd nu mai poate face nimic pentru a se libera de robia iadului: în clipa trecerii vămilor morţii.

„Ca şi în creştinism sau în alte religii, misticii hinduşi cred că numele [Dumnezeirii] acţionează prin el însuşi.” Nu e nicidecum aşa; „numele [Dumnezeirii]” nu „acţionează prin el însuşi”. Nu, rostirea numelui este o chemare a acelei persoane, care poate fi un om sau un duh. Iar dacă e duh, poate fi un înger, sau un diavol sau Însuşi Dumnezeu, care „duh este”. Şi unele animale pot fi chemate pe nume. Şi, dacă împrejurările sînt potrivite, acea persoană sau acel animal răspunde sau vine către noi. Asta e: noi Îl chemăm pe nume pe Hristos, şi trebuie să-L chemăm necurmat, iar hinduşii şi toţi păgînii, rostindu-şi mantrele, cheamă pe nume duhurile cele necurate ale căror robi sînt.
„În hinduism, iubirea lui Dumnezeu ar trebui să fie dublată necondiţionat de iubirea faţă de aproapele; altfel, ea rămâne o iubire incompletă.” Deci asta e toată lipsa: că hindusul îl iubeşte mai mult pe „Dumnezeu” decît pe aproapele! Am zis limpede cine este „Dumnezeul” păgînilor. Cine sînt însă aproapiaţii lor? Toţi necredincioşii şi urîtorii de Hristos, care trebuie iubiţi deopotrivă, cu acea iubire trupească ce vine din împreuna-împărtăşire întru reaua credinţă! Ne oprim aici însă, căci deja e prea mult! Să mai zicem doar că Ortodocşii ecumenişti, ar trebui, în loc să se frămînte pentru neajunsurile „misticii iubirii” păgîneşti, să citească poruncile Dumnezeului a toate: „Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine! […] Să nu te închini lor, nici să le slujeşti! Căci Eu, Domnul Dumnezeul tău, sînt un Dumnezeu rîvnitor, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine ! (Ieşirea 20 :3, 5)”; şi: „Să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău” ( 22:37).

Sursa:

http://axa.info.ro/editoriale/oglinda-vremii/actualitatea-ortodoxa/

Cuvinte duhovnicesti esentiale de la Ioan Ianolide DESPRE INFRANARE

 

“Tot ce facem trece prin constiinta, deci ne face responsabili. Daca simturile sunt lasate la intamplare ajung la exces, daca li se adauga fantezia devin patima, iar patima degenereaza si distruge insasi viata.

Conceptia materialista, care pune la baza ei nesatiul dupa placeri, nu numai ca nu ofera satiul senzorial, dar in final ii distruge si spiritual pe oameni, pana cand acestia, epuizati in cele materiale, obositi in placeri nestapanite, nemultumiti, goi si decazuti ajung a fi mai rai decat animalele, dezlantuindu-se in dezmat si denaturari ori in ura, miselie si bestialitate[1].

Nimic nu trebuie facut in exces. De pilda, nu avem dreptul sa mancam decat atat cat e bine sa mancam, nici mai mult, nici mai putin, raul fiind si-n ispitele de-a dreapta, si-n cele de-a stanga. Dar simturile nu au limita, ci limita trebuie sa o puna constiinta. Constiinta intra in aparent conflict cu simturile cand le infraneaza spre norma fireasca, dar si simturile intra in conflict cu constiinta cand indeamna la exces.

Prin viata religioasa omul primeste luminare de sus ca sa descopere chipul adevarat al lumii. Acesta nu este un proces strict intelectual, ci unul de traire, adica un proces de rupere de lume prin infranare si asceza. Asceza aduce cu sine bucuria vietii si pacea dintre oameni.

Patimile si pacatele trebuie infranate. La inceput se vor infrana patimile savarsite cu fapta, apoi cele savarsite cu limba, iar in cele din urma trebuie smulsa insasi radacina patimilor din gand, pana la curatirea mintii si a imaginatiei. Batalia trebuie data zilnic, prin cercetarea atenta a constiintei si prin hotararea ferma data de infranare[2].

Armele sunt multe si variate. Postul subtiaza madularele trupului pana ce devin transparente si mintea le poate citi adevarata rostuire. Dar postul are rigorile si primejdiile lui, deci trebuie practicat disciplinat. Rugaciunea ajuta mintea sa vada voia lui Dumnezeu, rostul vietii si ratiunile lucrurilor. Ea este irigarea cu har a oamenilor. Privegherea e necesara, caci prin ea ne smulgem din preocuparile cotidiene si cugetam la cele inalte, dumnezeiesti si vesnice. Lectura Sfintei Scripturi are si ea o uriasa inraurire asupra oamenilor, iar relatiile cu ceilaltise cer si ele a fi bine oranduite. Cadrul exterior in general il influenteaza pe om si acesta trebuie sa stie sa-si afle mediul prielnic.

Cand mediul nu este favorabil si sufletul este asaltat violent de patimi, se pot lua masuri mai aspre, care sa disciplineze simturile si mintea. Munca, istovirea trupeasca, sportul sunt mijloace cu eficacitate pedagogica. Boala, suferinta, durerea sunt prilejuri de tamaduire sufleteasca. Cugetarea la moarte are si ea mare inraurire asupra constiintei. De mare importanta este si atentia launtrica: o imagine patimasa obsesiva prin placere poate fi contracarata voluntar cu o imagine a urateniei acelei placeri, pana ce se spulbera placerea insasi. Trebuie evitate prilejurile care starnesc patimi. Paza severa trebuie pusa in primul rand in gand.

 

[1] “Cu adevarat cel stapanit de draci este mai rau decat aceia” (Sf. Grigorie Sinaitul, Filocalia, VII, cap.115).

[2] “Deci toata grija omului sa fie pentru pazirea simturilor si a gandurilor, ca sa nu stea sau sa nu faca ceva ce nu i se pare ca este dupa Dumnezeu” (Sf. Petru Damaschinul, Filocalia, V, Despre infranare).

 

Sursa:

http://www.cuvantul-ortodox.ro/

 

Realitatea conspiratiei

 

 

In varianta PDF :

protocoalele-inteleptilor-sionului

 

 

 

Mircea Vulcănescu – Ispita dacică

 

Determinarea componentelor unui suflet naţional nu-i o problemă uşoară. Conceptul chiar de suflet naţional, de ethos, e supus discuţiei şi, ca atare, spre a evita neclarităţi, se impune să lămurim, în prealabil, planul pe care se va situa această expunere. Planul acesta nu poate fi decât planul unei psihologii colective diferenţiale, adică domeniul unor reacţiuni ale sufletului omenesc, tipice pentru o anumită colectivitate. Ce înseamnă însă reacţiunea tipică a unui colectiv? Înseamnă, în primul rând, reacţiunea statisticeşte predominantă, nu reacţiunea numericeşte uniformă; altfel zis, într-un colectiv caracterizat din punct de vedere tipic cu o anumită reacţiune, se poate întâmpla ca anumiţi indivizi să manifeste altă reacţiune decât cea tipică, fără ca totuşi prin aceasta să se altereze caracteristica ansamblului. Cum e însă posibil să se caracterizeze un colectiv ale cărui reacţiuni nu au făcut obiectul unei asemenea inventarieri numerice? Aci intervine procedeul sintetizator al spiritului omenesc, care intuieşte de-a dreptul frecvenţa anumitor însuşiri şi o transformă în caracteristica definitorie pentru grup.

Când se spune astfel că francezul este clar, germanul profund ori americanul practic, aceasta nu înseamnă că nu există şi unele nebulozităţi la cei dintâi, unele superficialităţi la ceilalţi, ori unele fapte dezinteresate la cei din urmă. Înseamnă numai că ceea ce mintea omenească întâlneşte mai frecvent şi determină drept caracter de recunoaştere grupului sunt cele trei însuşiri amintite. Când vorbim deci de un suflet naţional, nu putem face abstracţiune de o anumită viziune intuitivă a materialului asupra căruia vorbim. Acei care, ocupându-se de realităţi sociale, cred că pot face abstracţiune de asemenea viziuni intuitive şi folosi metodele riguroase ale ştiinţelor experimentale, să ne ierte, deci, că nu vom avea pretenţia să ne aşezăm pe terenul pe care cearcă sa se aşeze şi pe care noi îl contestăm şi pentru dânşii.

Am fi deci fericiţi dacă consideraţiunile pe care le vom face asupra ethosului românesc s-ar putea situa în prelungirea eforturilor unui Ernst Robert Curtius, asupra spiritului germanic; ale lui Max Scheler, din Das Nazionale im Denken Frankreichs, ori ale unui Max Weber, asupra spiritului protestantismului – mai curând decât pe linia psihologiei popoarelor, cu pretenţie de rigori ştiinţifice, dar în fond cu un mult mai mare grad de afirmaţie demn de controlat al unor Fouillée ori ale unui Drăghicescu.

Căutând să determinăm componenţa sufletului românesc, se presupune că trebuie să cunoaştem cel puţin aceste două lucruri: componentul şi compusul. Sufletul romanesc este însă o realitate complexă, asupra căreia, cu toată previziunea de caracterizare mioritică, cercetătorii sunt departe de a fi căzut de acord asupra realităţii dintre ce este într-adevăr şi ceea ce vor ei să fie acest suflet.

Mai puţin dificil, aparent, stau lucrurile referitoare la sufletul dac. Zic: în aparenţă, pentru că dacă cele câteva documente, printre care izvoare contemporane sau târzii, caracterizează câteva manifestări ale ethosului dacic, pentru gradul de prezentativitate al acestor informaţiuni, precum şi pentru punerea lor de acord suntem reduşi la simple conjencturi. Efortul nostru de a regăsi caracterul dacic al sufletului nostru naţional s-ar reduce astfel la încercarea de caracterizare linei incertitudini printr-o altă incertitudine. Aşa ar fi dacă mijloacele noastre de a ne apropia de realitate ar fi toate indirecte şi externe. Din fericire pentru noi, în toate ştiinţele spiritului – şi istoria face parte din ele -, în afara domeniului extern, avem posibilitatea de a ne referi la lucruri prin înţeles şi prin intenţii. Mai mult decât atât, în măsura în care cunoştinţele noastre în acest domeniu despre semnele pe care omul le lasă în cărţi, pe pietre sau pe suprafaţa pământului, nu sunt nimic decât în măsura în care pun în joc asemenea semnificaţii, putem spune că despre ce suntem şi despre ce au fost cei dinaintea noastră nu putem şti nimic decât în măsura în care le putem atribui din noi un înţeles care să le unifice.

La limita efortului istoricului de a afla …cercetătorul nostru va trebui să cadă de acord cu afirmaţia răsturnătoare a lui Nietzsche: „Nu putem înţelege trecutul decât prin arătarea a ceea ce este viu din el în vremea noastră“. Oricine şi-ar închipui că poate da un înţeles afirmaţiunilor lui Herodot ori ale lui Strabo, ori afirmaţiunilor lui Dio Cassius, ori celor mai târzii, ale lui Iordannes, despre daci şi despre geţi, de pildă, afirmaţiunilor că dacii „inhaerens montibus“ (că dacii trăiesc în munţi), ori că sunt nemuritori, chipul în care ne vom reprezenta dependenţa lor de munţi sau nemurirea lor va fi întotdeauna în funcţiune de chipul în care ne reprezentăm noi înşine căţărarea munţilor ori propria noastră nemurire.

Se poate să fie practic lucrul acesta, dar e aşa; în locul faptelor pe care vrem să le cuprindem cu mintea, nu întâlnim în istorie, chiar în relatarea celor mai mărunte fapte petrecut acum câteva minute, decât martori ai acestor fapte; martori care putem să-i confruntăm, să-i discutăm, să-i admitem sau să-i punem la îndoială, în fond, întotdeauna, după ceea ce suntem noi înşine în stare să ne închipuim şi să socotim admisibil despre lucrul pe care vrem să-l stabilim. Aşa se şi explică de ce există în ştiinţele spiritului atâta diversitate de păreri, şi, dacă de la o vreme o mare parte din martorii unui fenomen cad la învoială să afirme că un lucru s-a petrecut aşa şi nu altfel, lucrul se datoreşte, pe de o parte, faptului că un grup de oameni s-a găsit la un moment dat conformat în acelaşi fel, pradă aceloraşi simţiri şi aceloraşi impresii şi, pe de altă parte, pentru faptul că, la urma urmelor, realitatea asupra căreia se cade de acord este banală, adică corespunde aşteptărilor şi chipului de reprezentare ale celor mai mulţi dintre martori. Dacă lucrurile stau astfel, chiar în ştiinţă, putem să încercăm să plecăm nu de la vreo cunoaştere cu pretenţii de exactitate istovitoare a realităţii româneşti şi a componenţei sale dace; ci de la aceea ce cu toţii ştim mai mult sau mai puţin, ori, dacă nu ştim, suntem gata să cădem la învoială, pentru un temei sau pentru altul, despre ce suntem noi înşine ca popor şi ceea ce ne închipuim că au fost strămoşii noştri daci.

O dată aşezaţi pe acest teren, putem mărturisi fără pretenţii că sufletul românesc e un lucru complex, produs al unei serii întregi de influenţe. Şi, fără a putea doza fiecare din aceste influenţe, cu preciziunea chimistului care face o analiză cantitativă, putem, totuşi, cădea lesne de acord asupra anumitor caractere ale specificului nostru naţional, mai ales dacă procedăm prin comparaţie.

Iată, de pildă, o comparaţie între sufletul românesc şi sufletul polonez, în ceea ce priveşte structura componentelor lui latine şi slave. Poporul românesc şi cel polon par a realiza aproape aceeaşi sinteză între elementul latin şi cel slav, luate exact pe dos. Astfel, în vreme ce polonezii sunt slavi în categoriile fundamentale ale sufletului lor şi latini în categoriile regulative, altfel zis, au în fondul lor spiritual suflul romantic al stepei cu neastâmpărul şi izbucnirile ei, şi în viaţa lor normativă veleităţile de ordine şi organizaţie statală ale catolicismului roman, noi suntem latino-traci în categoriile fundamentale ale sufletului nostru prin luciditate şi măsuri, în vreme ce toate eforturile noastre organizatoare şi regulative par sterilizate într-atât de suprastructura slavă, încât ajungem să ne pară că, pentru ţara noastră, nu există mai mare fericire decât aceea de a nu avea deloc guvernatori şi de a lăsa lucrurile să meargă de la sine. Vorba proverbului: Bună ţară, rea tocmeală.

Dacă am încerca să definim structura sufletului nostru naţional, punând-o în relaţie cu împrejurările în care s-a dezvoltat neamul, cu împrejurările geografice ale unui spaţiu infinit ondulat, cum ar zice d-l Blaga, cu condiţiunile vieţii de vale, cum ar zice, mai precis poate, d-l Stahl, cu genurile de viaţă deosebită ale păstoriei şi plugăriei, cum a făcut-o Densuşianu, cu sufletul omului de la munte, cum o face d-l Mehedinţi, pe urmele lui Eminescu, care deosebea pe românii neaoşi de veneticul român de baltă, ori de acei care caracterizează incertitudinile sufletului românesc în funcţie de nestabilitatea împrejurărilor istorice, şi dacă pe aceste diferite stări sufleteşti, raportate la împrejurările respective, am încerca să punem numele unui popor de provenienţă [daco-romană] am vedea ca acest suflet se caracterizează printr-o serie de veleităţi de a fi în anumite feluri, printr-o serie de tentaţiuni, printr-o serie fie reprezentări divergente despre sine, printr-o serie de sentimente de lipsă de actualitate, care s-ar simţi întregite prin alunecare în direcţia felului de a fi al anumitor altor popoare pe care cu un cuvânt am încercat să le caracterizez sub numele de ispite. Aceste ispite nu constituiesc reziduul actual al încercării prin care a trecut un neam.  Ele sunt rezumatul latent al experienţelor trecutului – sonanţa, cum ar zice d-l Blaga care caracterizează un suflet care schimbă un orizont fizic sau spiritual. Aceste ispite sunt caractere dominante, pentru că ele nu manifestă ca existenţe depline, ci numai ca veleităţi, ca tendinţe de a depăşi şi de a ieşi din tine pentru a te întregi prin adaosul unei realităţi din afară, care te subjugă şi în care recunoşti parcă o identitate formativă primordială, un fel de întoarcere la izvoare, la echilibrul zărilor iniţiale pe care le tulbură elementul de peisaj sufletesc.

Fiecare popor, fiecare suflet popular, se poate caracteriza printr-un anumit dozaj al acestor ispite, care reproduce în arhitectura lui lăuntrică interpenetraţiunea în actualitatea sufletească a vicisitudinilor istorice, prin care a trecut poporul respectiv.

Cine ar putea contesta existenţa în sufletul românesc, de pildă, a unei ispite franceze, adică tendinţa românului desţărănit de a se integra într-un orizont mai subţire, mai cioplit, pe care pare a i-l înfăţişa lumea şi societatea franceză?! Putem condamna lucrul ca superficial, dacă vrem, dar nu putem nega realitatea. Mai puţini ar fi poate de acord la început. Vor cădea însă de acord de îndată ce se vor vedea mai bine, pentru că ispita aceasta franceză continuă o ispită mai veche a sufletului românesc: ispita greacă. În sentimentul românului desţărănit, care aspiră după cultura franceză, nu trebuie să vedem alt fenomen spiritual decât atracţiunea pe care o va fi exercitat cândva, asupra tracului din deal şi de la munte, dezvoltarea cetăţilor greceşti de la Dunăre şi de la Mare încă dinainte de începutul primului mileniu creştin. Şi nu e numai o întâmplare faptul că, după Revoluţia Franceză, influenţa franceză s-a răsfrânt în Principate şi a substituit în aristocraţia de la noi vechea cultură grecească. Şi tot aşa, cine ar putea contesta existenţa unei ispite bizantine în strădania voievozilor români încă din perioada marilor înjghebări statale? Care român, care-şi lasă sufletul în voie, nu se simte robit de existenţa multiplicată şi fastuoasă a podoabei Imperiului de Răsărit? Şi care din oamenii zidurilor de var alb şi acoperişurilor de şindrilă, trase în unghiuri drepte şi în linii precis conturate, nu simte vraja cupolei ori intimitatea tainică a naosului bisericesc?

Ori, care spirit românesc ar putea tăgădui ispita romană? Care român nu s-a străduit să organizeze ceva, să întocmească, să aşeze, care român, atras de vraja nemărturisită a orizonturilor slave, nu s-a simţit luat de chică de mâna puternică a Minervei romane, care l-a adus la realitate, de multe ori cu preţul sterilizării avânturilor sale? Şi dacă, atunci când, sub masca ispitei romane, apar câteva elemente autentic bizantine, nu-i mai puţin adevărat că această ispită şi-a exercitat întotdeauna funcţia regulatorie asupra avânturilor ethosului românesc. N-ar fi în ultimul timp decât sub influenţa Bisericei Unite, dar şi ispita germanică, aceea care cuprinde din când în când sufletul nostru, de data asta nu sub forma conformării faţă de un model străin, ci sub forma unui efort de adâncire spre autenticitate, ca şi cum efortul reflexiv şi în profunzime al ethosului german, în loc să ne îmbie la imitarea unui model din afară, ne îndeamnă – şi cazul lui Eminescu, sub acest raport, e totdeauna o dovadă – spre adâncirea şi descoperirea realităţii noastre proprii, a configuraţiei autohtone a sufletului nostru.

Aţi ghicit parcă, s-o mărturisim, cum la limita acestui efort de adâncire germanică în noi înşine se năzare străfundul sufletului românesc, năluceşte ispita străfundului nostru anonim ispita tracă, din care ispita dacă nu e decât o specificare hiperboreeană.

Influenţele franceză, greacă, slavă, germanică, bizantină tracă, câte din aceste sinteze ale materialului trăit în această parte a lumii nu vin să se îmbine în arhitectura sufletului românesc, în arcuiri de bolte şi subsinteze! Pe toate le găseşti prezente în sufletul tău, în faţa oricărei împrejurări care te solicită, române, la acţiune. Gândul care se iscă, mâna care schiţează sunt împinse de toate aceste prototipuri într-o direcţie care nu e decât rezultanta întâlnirilor, un act cu realitate imediată. S-ar putea scrie nesfârşite cărţi şi s-ar putea face nesfârşit de multe exegeze din încercarea de a desprinde în dosul fiecărui fapt istoric sau divers, al oricui trăieşte viaţa aceasta românească, din descoperirea felului în care aceste elemente se leagă de una din aceste influenţe.

Toate lucrurile ar dobândi astfel infinită rezonanţă şi ne-am putea da seama, în fond, cât de adânci – şi ce lungă variaţiune implică de-a lungul veacurilor – sunt lucrurile care la prima înfăţişare se prezintă drept superficiale.

Mai simple la popoarele pe care vicisitudinile istoriei le-au lăsat fără aristocraţie, ca pe sârbi şi pe bulgari, mai stabile la popoarele pe care o îndelungă supunere la aceleaşi categorii regulative a reuşit să contopească într-o unitate structurală deosebirea materială a ethosurilor intrate în sinteză, cum e Franţa. Această sinteză prezintă, chiar în libertatea ei, o originalitate privind fiecare popor, prin felul în care, în structura lui, s-a decis să ocupe interdependenţa specifică uneia sau alteia din aceste influenţe.

Şi dacă în sufletul românesc există, fără îndoială, o gradaţie de la macedonean la ardelean şi la oltean, trecând prin muntean şi bucovinean, la moldovean şi basarabean, nu e mai puţin adevărat că, dincolo de această variaţie, persistă o unitate de configuraţie care le permite să se regăsească drept nuanţe ale unei aceleiaşi realităţi esenţiale. Şi care e, în această structură, caracterul şi funcţia reală a ispitei tracice?

Ispita tracică nu este, după cum am văzut deja în momentul în care am situat-o în prelungirea ispitei germanice, nu este pentru sufletul românesc o ispită extrospectivă. Ea nu implică orientarea sufletului românesc după un model extern, care să exercite asupra lui influenţe din afară, cum e lumea franceză ori cum e lumea slavă. Ajungi la traci după ce elimini din tine tot ceea ce reuşeşti să identifici că datoreşti altora. Ispita tracică ar fi deci, judecată din acest punct de vedere exterior, o ispită reziduală. Ea ar cuprinde elementele sufleteşti care nu-şi pot afla altă origine, după cum filologii atribuiesc rădăcinilor trace cuvinte ce nu se vădesc aparţinând altui idiom. Ispita lăuntrică, ispită reziduală.

Dacă traducem aceste cuvinte, ajungem la un rezultat straniu, de natură să întoarcă întregul efort de a ajunge până la ea, pe dos. Dacă cultura unui om este, cum zice Valéry, ceea ce îi rămâne după ce a uitat totul, noi am aparţine lumii trace atunci când nu ne-am mai sili să fim în nici un alt fel decât cum suntem. Fantoma după care alergăm, căutând sufletul trac, se vădeşte iluzorie numai când încercăm s-o prindem din afară. Să ne oprim şi să ne cufundăm în noi înşine.

Să ne lăsăm ispitiţi nu de ceea ce năzuim să fim, ci de ceea ce suntem.

Ajunge să facem acest pas, pentru ca de îndată ispita reziduală, pe care ajungem să o recunoaştem abia în: barză, varză, viezure şi mazăre, transmise nouă fără să ne dăm seama, se preface într-un factor care transfigurează totul. Nu trebuie să te aşezi lângă Columna lui Traian ca să-ţi dovedeşti dacismul, pentru că conciul femeilor din Inidoara nu s-a schimbat până astăzi, ori pentru că printre ostaşii lui Decebal recunoşti cuşmele ţăranilor din Ţara Oaşului, despre rostul cărora se întreabă mulţi istorici care nu au fost niciodată prin ţara aceasta.

Aici în Bucureşti, sub straiele nemţeşti care ne acoperă, în oraşul acesta de „dolmeni“ şi de „menhiri“, care ne înconjoară în care Occidentul dă zilnic asalt irealităţii, care la rândul ei îi macină substanţa într-o atmosferă de basm, lumea tracă reînvie la fiecare pas.

Legătura vieţii omeneşti cu astrele, cu codrul, frăţia aceasta universală a lucrurilor omeneşti cu ale firii, legătura lor mitică şi întrepătrunderea sensului şi destinului lor e tracică şi ea.

Niciodată nu am simţit mai bine tot ce ne desparte de Apus, decât într-o după-amiază de vară, petrecută în grădinile de la Versailles.

În parcul plin de atâtea amintiri eline: Bazinul lui Apollo, în care rânduirea suprapusă a grădinilor care urcă spre castel caută să reconstituie armonia sferelor, aşa încât, ajuns sub scară, în dreptul grădinei circulare, hora pomilor tăiaţi şi pragul scării încercuiesc orizontul într-un cerc perfect închis, din care de la prima treaptă se-nalţă aripa castelului ca o bătaie de aripi în pragul lumii – tu, trac, cucerit de frumuseţe, rămâi totuşi un străin. Simţi că, aci, ochiul e altfel orientat decât tine faţă de lumea din afară, vede altfel. Simţi că raţiunea, pentru a pune ordinea ei în lucruri, trebuie să tundă pomii şi să reclădească zarea, subordonând [totul] unei geometrii care singură apare ca manifestaţie spirituală. Simţi că aci spiritul împinge natura către margini, că neregularitatea se estompează în aerul irizat şi fumuriu, că coroana pomilor nu-şi recapătă libertatea de a creşte decât de la o anumită înălţime şi distanţă, de unde neregularitatea amănuntului se pierde în unitatea viziunii de ansamblu. Şi, fără să vrei, libera lor creştere, la marginea universului închis al minţii, ţi se aseamănă cu acele gargouilles care ţâşnesc din înaltul catedralelor de piatră pe la colţuri, pe care rânduiala duhului le izgoneşte ca pe nişte nagode telurice, elementare şi ameninţătoare ale ordinii din tot. Înţelegi atunci că, cu toată deosebirea de secole şi de stiluri – aci clasicismul veacului al XVII-lea, omologatul Versailles, întâlneşte Notre Dame -, ai înaintea ta un om care nu se aşază înaintea universului şi la fel cu tine. Că ai un om a cărui „umanitate“ este să se opună naturii, să i se afirme meşter şi stăpân.

Câtă deosebire de aci şi până la sentimentul de înfrăţire a omului cu lucrurile din jur, cu sentimentul omului care trăieşte integrat în armonia măsurii fireşti a sferelor, în care proporţiile dintre ce exprimă şi ce trăieşte în jur cântă o aceeaşi melodie, se topeşte în aceeaşi armonie a lumii, se simte al său dintre ai săi. Nu trebuie, pentru aceasta, decât să priviţi gospodăriile cu albul caselor risipite priţitre arbori pe dealurile pe sub care vă duce fuga trenului; ori să vă lăsaţi prinşi de vraja aşezării oraşului ca o floare printre plaiurile de verdeaţă, atunci când trenul începe să coboare panta de la Bârnova spre Iaşi. La fel simţi dacă laşi să vorbească sufletului poezia aşezării mănăstirilor din jurul Bucureştiului, cum e Snagovul, sau Căldăruşanii, ori mai departe Horezul. Omul e altul. Lucrurile acestea nu se pot vedea şi sunt totuşi.

Nu este lucru mai instructiv pentru cine vrea să simtă desparte de Apus şi ce-l constituie ca reacţiune proprie, decât trecerea într-un scurt interval de timp de la Catedrala Albei Iulia, unde doarme între străini Iancu Vodă, la biserica de alături, clădită pentru încoronarea Regelui întregitor. Am petrecut în vecinătatea lor multe ceasuri în timpu| concentrărilor trecute. Dincolo, acelaşi sentiment măreţ al omului care vrea să domine înconjurul. Turnul care domină priveliştea din jur, zidurile cărora timpul le-a dat culoare străvezie de parcă s-au spălat în el crestăturile de piatră, totul vorbeşte de omul meşter, de omul care se impune firii, se vrea altfel şi stăpân faţă de ea, să înfrângă moartea şi irosirea vremii… să dureze.

Dincoace… totul e pe măsura omului şi a naturii din jur, de parcă-ai fi într-o grădină. Nici un efort de persistenţă. Totul e dezvoltarea firească a naturii dimprejur. Turnul din fată străjuieşte întinderea ca un plop. (în zarea marelui canal de la Versailles, doi plopi închideau, dimpotrivă, zarea ca o poartă…) Pridvoarele din jurul bisericii se amestecă printre petunii. Totul e procesiune liniştită a lucrurilor. Şi, prin deschiderea lor, pătrund zumzetul Văii Mureşului şi zarea fumurie a Zarandului. Nimic din ce a clădit omul aci nu insultă peisajul, nu i se deosebeşte, nu i s-a adăugat. Aci omul românesc e întreg, cum îl ştim, omul doinelor şi al horei, frate cu muntele şi cu codrul frate.

Ca şi la traci, două inimi se zbat în pieptul oricărui român. Una ţine de chemarea pământului – de legătura omului cu cele de aici, de legătura lui cu ai lui, cu bătătura, cu câmpul, cu vitele. Ca o unealtă a pământului lui Dumnezeu stă omul cu cuţitul în fiecare an asupra lui şi-i despică brazda, şi-l fecundează cu sămânţa, şi i se nutreşte cu rodul. Şi vedenia lui e vedenia pământului, măsura lui e măsura Rotarului, orizontul lui e zarea liniştită, aşteptarea binecuvântării lui Dumnezeu este căderea ploii, timpul lui e osteneala zilei de azi şi nădejdea celei de mâine. Biruinţa lui nu e jertfă, ci pătrundere de ape adânci. Străinătatea nu se lipeşte de el, se asimilează, se desface, îşi pierde alteritatea şi se preface – vorba poetului – în apă şi în pământ.

Aşa se poate spune că nu Roma a cucerit aici pământul, ci pământul a cucerit Roma.

Alta e chemarea codrului, chemare a singurătăţii, a vijeliei, a haiduciei. Chemarea culmilor aspre şi reci, chemarea apelor şi a stelelor ce se oglindesc în ape. Orizontul ei e spaţiul fără sfârşit, spaţiul ordonat în care zările se înfrăţesc şi se ţin unele pe altele de mâini, ca şi stelele cerului. Timpul ei este vecinicia. Pentru această vedenie, lumea, viaţa nu sunt decât un măreţ alai, o vastă procesiune stelară, o neîncetată trecere…

Naşterea, nunta, moartea omului se ţes în cântecul bradului, în cântecul miresei, în colinde şi în bocet, ca şi la ospăţul de priveghi. Maica mielului şi a păstorului aleargă după fiul pierdut, care moare şi renaşte. Sufletul omului trece din vamă în vamă, în marea liturghie a firii. Cântecul lui e cântecul lumilor şi lacrimile lui sunt suspinurile ei negrăite.

Pe icoanele pe care le lucrează încă azi pe sticle ţăranii de la Nicula, buciumul viţei ţâşneşte din coasta Hristosului crucificat şi cântecul paparudelor înmoaie inima lui Dumnezeu pentru ploaie…

Nu ai nevoie să ieşi din Bucureşti. Ajunge să treci într-o după-amiază de vară, într-o zi de sărbătoare, pragul cimitirelor „Bellu“, „Sfânta Vineri“ sau „Pătrunjel“… şi dacă încerci, te afunzi singuratic în duioasă reverie faţă de cei care ţi-au fost dragi şi nu mai sunt, lumea străveche izbucneşte lângă tine amestecând reveriei tale bocetul ritual, fără de care duhul celui mort nu se odihneşte şi nu dă pace celui viu. Şi dacă ieşi în aceeaşi zi din oraş, pe orişiunde, nu dai bine de primul sat fără să întâlneşti organizată hora, ceremonia rituală a tracilor, în a cărei învârtire se îngână oscilaţia lent progresivă a sferelor cereşti. Şi când, gonind nebuneşte înainte, poposeşti la picior de plai, doina tracică, şi ea, te întâmpină cu melancolia ei liniştită şi duioasă.

Dacă balaurul, nici zmeul nu-ţi mai ies înainte de sub poduri şi dacă feţii-frumoşi nu-i mai ucid decât în basme – este pentru că ne-am obişnuit să dăm balaurului un chip material. Dacă însă îi referim mai departe sensul lui ancestral de duh râu, dogoarea lui şi relele i le simţim şi azi.

Dacă acesta este fondul nostru trac şi dacă noi suntem daci, mai mult prin inerţiile noastre sufleteşti, decât prin ispitele noastre – de ce această reînnoire a sufletului trac? Explicaţia trebuie căutată în ceea ce face pe oameni todeauna să se întoarcă asupra lor înşişi şi să-şi cerceteze cugetul: durerea. Când ţi se întâmplă ceva neplăcut; când în ochii altora se ţese despre tine o icoană nepotrivită fiinţei tale; când tu însuţi, judecându-ţi carenţele, ajungi să te îndoieşti, întoarcerea la rădăcinile fiinţei, la izvoare, ad radices, este un puternic mijloc terapeutic. În prezenţa Domniilor-voastre, care aţi urmărit acest ciclu aici, eu văd tocmai această mărturie şi această sete de apropiere cu ceea ce constituie sâmburele nealterabil al comunităţii noastre de simţire şi credinţa noastră că acest sâmbure este intr-adevăr nealterabil şi are un rost şi o semnificaţie proprie.

Corespunde acest lucru unei realităţi? Sau e o simplă creaţie a voinţei noastre această aplecare asupra trecutului nostru dac? Corespunde. Nu numai pentru că ne înlesneşte afirmarea autohtoniei noastre efective pe meleagurile acestea, dându-ne astfel putinţa să răspundem, în numele unei realităţi eterne, mitului părelnic al milenarismului pe care l-au născocit vecinii noştri.

Nu numai pentru că ne dă garanţia durării peste toate vicisitudinile ceasului de faţă a ceea ce este o formă de viaţă atât de legată de acest pământ, încât ai impresia că, chiar dacă acest pământ s-ar goli de oameni, cei care le-ar fi luat locul s-ar face aidoma cu noi.

Dar pentru ce înăuntrul ethosului românesc ispita de a fi daci tinde să facă să predomine, din cele două elemente antagoniste din care e făcut sufletul românesc, chipul omului de la munte, chipul omului de plai asupra omului de baltă? Şi dacă, dintre cele două, primul, elementul păstoresc, este cel mai nealterat, celălalt fiind receptacolul tutulor petrecerilor străine, prin Câmpia Dunării, se înţelege că tendinţa de întoarcere spre daci este o tendinţă netă de purificare a rasei. Şi mai e ceva. Lupta dintre ethosul păstoresc tracic şi ethosul plugăresc slavo-roman s-a dus de-a lungul veacurilor cu sorţi variabili, până în preajma veacului al XlX-lea, începând din secolul al VIII-lea. Cu secarea pădurilor şi prefacerea României din ţară de păstori şi crescători de vite şi din ţară de ostaşi, ethosul păstoresc se pare că cedează în faţa celui plugăresc. Dispare din neam spiritul de aventură, spiritul culmilor, al zărilor îndepărtate, al adâncimilor amare – se rostea un păstor pentru orizontul mic de sat, pentru omul fricos şi aşezat – şi spiritul militar de ordine şi de jertfă. Abia dacă haiducii mai aduc din când în când aer pădureţ în lumea românească siluită de străini. Reînvierea spiritului dac e astfel menită să fie reînvierea virtuţilor ferice şi ostăşeşti ale neamului nostru, reînvierea zărilor de munte.

Şi dacă dacii s-au lăsat şi ei cândva ameţiţi de cultul viei – prefigurare, de altfel, a buciumului viţei cel adevărat – şi dacă pentru asta Burebista şi Deceneu au trebuit să le impună ispăşiri şi abstinenţe pentru a se reîntoarce la virtuţile mai vechi – ceasul nu e poate prea deosebit astăzi.

Să trimitem deci tineretul şcolilor, în vara ce va veni, în vara cea dintâi care urmează verii încercărilor, la munte nu numai pentru dezgroparea – cu interes arheologic – a trecutului dac. Să-l trimitem pentru a-i face un suflet de munte. Să-l deprindem cu efortul ascensiunilor îndrăzneţe, cu aerul tare al culmilor, cu biruirea de sine pe care o reprezintă atingerea fiecărui pisc. Pentru ca, o dată ajuns acolo, în centrul templului circular al marelui zeu, regăsind sensul sideral al horei – resimţind singurătatea iubitoare de viaţă şi oameni, la glasul fluierului care cântă de sufletul omului şi de înfrăţirea lui cu moartea, care nu mai e nimic, reîncadrat în armonia sferelor cereşti, înfrăţit cu codrul şi cu apele -, să aprindă focurile mari pământeşti, ale căror scântei să se ridice în văpaia curăţitoare către astrele cerului.

 

 

Sursa:

http://manastirea.petru-voda.ro/

 

Ţine-o bine, şi urcă de pe Golgota spre Înviere!

 

rugaciune-cruce-campie-600x375

Înainte de a-ţi trimite crucea pe care o duci, Dumnezeu a privit-o cu ochii Săi cei preafrumoşi, a examinat-o cu raţiunea Sa dumnezeiască, a verificat-o cu dreptatea Sa neajunsă, a încălzit-o în inima Sa cea plină de iubire, a cântărit-o în mâinile Sale pline de afecţiune, ca nu cumva să fie mai grea decât poţi duce.

Şi după ce a măsurat curajul tău, a binecuvântat-o şi ţi-a pus-o pe umeri. Deci o poţi duce.

Ţine-o bine, şi urcă de pe Golgota spre Înviere!

 

Părintele Constantin Galeriu

 

Sursa:

https://www.ganduridinierusalim.com

Ce trebuie să faci pentru a avea pace în suflet şi în trup?

 

Pentru aceasta trebuie pe toţi să-i iubeşti ca însuţi pe tine şi în fiecare ceas să fii gata de moarte. Când sufletul îşi aduce aminte de moarte, se pătrunde de smerenie şi întreg se dăruieşte voii lui Dumnezeu, şi doreşte cu toţi a fi în pace şi pe toţi a iubi.

Când pacea lui Hristos vine în suflet el se bucură să şază precum Iov pe gunoi, iar pe ceilalţi să-i vadă în slavă; atunci sufletul se bucură că este mai rău decât toţi. Taina aceasta a smereniei lui Hristos este mare şi cu neputinţă de tâlcuit. Din dragoste, sufletul doreşte fiecărui om mai mult bine decât sieşi, şi se bucură când vede că celorlalţi le este mai bine, şi se mâhneşte când vede că se muncesc.

O, rugaţi-vă pentru mine toţi sfinţii şi toate noroadele, ca să vie asupra-mi sfânta smerenia lui Hristos.

Sfantul Siluan Athonitul

 

Sursa:

https://www.ganduridinierusalim.com

Să nu-ţi manifeşti râsul cu buzele nestrânse, că este o nesocotinţă să râzi cu zgomot

 

Să nu-ţi manifeşti râsul cu buzele nestrânse, că este o nesocotinţă să râzi cu zgomot, ci numai printr-un surâs discret să-ți arăți bucuria minții. Vezi ca nu cumva într-o formă neînsemnată să glumeşti cu tot dinadinsul, fiindcă nu se cuvine câtuşi de puţin să glumească cel ce-şi ia zborul spre desăvârşire.

Să fii prunc în răutate şi bărbat matur în gândire. În unele situaţii să te arăţi bătrân, în altele copil. Amuzarea este proprie pruncului, iar seriozitatea bărbatului matur. Tristeţea şi seriozitatea prezentă dau naştere la bucuria veşnică, pe când gluma aduce slăbire sufletului şi neglijenţă faţă de poruncile lui Dumnezeu. Ea nu poate să mai readucă în câmpul conştiinţei păcatele şi, dându-le uitării, nu mai îndeamnă la pocăinţă. Astfel, puţin câte puţin, ne lipsim de toate bunătăţile.

Căinţa inimii nu mai are acces acolo unde râsul şi gluma sunt necumpătate. Unde însă sunt lacrimi, acolo se aprinde focul duhovnicesc care luminează tainiţele minţii şi mistuie toate patimile. Atunci, sufletul arzând de dorinţa cerească, se uneşte cu Hristos prin dragoste şi, cu toate că trăieşte în cele pământeşti, meditează continuu la cele cereşti; dispreţuieşte poftele lumeşti şi tinde spre răsplata celor viitoare; nicio grijă lumească nu-l desparte de Hristos, şi măcar că prin trup se vede că trăieşte printre oameni, totuşi, întreaga lui comportare este ţesută din cele cereşti. Moartea de acum fiind pentru el tot aşa de plăcută ca şi însăşi viaţa, doreşte să se desprindă de aceasta şi să fie cu Hristos (Filip. 1,21), care, în trup vieţuind a purtat templul lui Dumnezeu în fiinţa Sa.

Vezi, aşadar, cât de mult bine aduc plânsul şi lacrimile şi ce primejdii grave pregătesc râsul şi gluma. Cine râde, se desfătează acum, dar apoi va plânge cu amar; cine, însă, se străduieşte să plângă acum se va bucura în viitor (Matei V, 4). Mântuitorul nostru a numit fericiţi pe cei ce plâng, iar despre cei care acum se bucură a spus că vor plânge în cele din urmă. Pe tine să nu te desfăteze gluma şi râsul copilăresc, ci textele lecturilor duhovniceşti.

Vorbele deşarte să nu te îndemne la râs, ci fă să crească în tine virtuţile bărbaţilor desăvârşiţi şi după modelul acelora să-ţi rânduieşti viaţa şi obiceiurile.

Sfântul Vasile cel Mare

 

Sursa:

https://www.ganduridinierusalim.com/

 

Întâlnire cu un taximetrist sau cum se arată pe negândite Sfântul Nectarie

 

sfantul-nectarie2

 

Îmi zice cineva cu câteva zile în urmă: “Părinte, n-ai mai scris nimic de mult… “ Îi răspund că obişnuiesc să murdăresc cu cerneală suprafaţa albă a hârtiei numai atunci când se petrece ceva care-mi aţâţă interesul sau îmi provoacă sensibilitatea. Şi, într-adevăr, asta nu s-a mai întâmplat demult…

Dar întotdeauna, ceea la ce nu te aştepţi vine şi-ţi tulbură puţintel liniştea, ba poate chiar şi conştiinţa relaxată. Gândurile, cugetările, nedumeririle şi strădaniile aduse de noul an, problemele prezentului, îndoielile faţă de cele viitoare, de fericirea personală şi de situaţia generală din lume îmi chinuie inima, mintea şi sufletul. O nelinişte generală. Şomajul e mare. S-a înmulţit fărădelegea, zice-se. S-a instaurat anarhia, iar libertatea ne-a fost limitată. Ne-am pierdut locul în lume. Toate se schimbă şi brusc simţi că nu mai există nici o nădejde, nu mai încape vorbă să te mântuieşti, ţi se spune că Dumnezeu a murit, că nu mai există viaţă.

“Doamne, ce lume! Ajută-mă să mă mântui. Să nu mă târâi pe pământ. Reaprinde înăuntrul meu flacăra speranţei. Poţi să faci asta: ce este la Tine o minune? Iartă-mi îndrăzneala… dar te simt Tată. Vreau să mă simt în largul meu în preajma Ta.”

Acestea îmi erau gândurile, vi le-am împărtăşit. Mă chinuiau, nu vă ascund. Până când un taximetrist, om plătit cu ziua, mi-a dezlegat nedumerirea. Impresionant, nu-i aşa? Şi totuşi…

“Părinte, mi-a zis, ia ascultă ce am să-ţi spun. Unui prieten bun, ca un frate, i-au găsit cancer. S-a temut tare, s-a necăjit toată familia. Pe el l-a luat groaza. Analize, rezultate, vizite la medici, rezonanţă, tomografii la cap… Ultima speranţă, i-au zis, în străinătate, la un centru medical specializat din Franţa…

Franţa, aşadar; într-o frumoasă dimineaţă de sâmbătă, înghesuit într-o staţie cu multă lume, aşteptând să iasă rezultatele, căuta taxi. După ce-aşteaptă destulă vreme, un taxi opreşte lângă el. «Duceţi-mă la hotelul cutare», îi spune în franceză, dar înţelege că taximetristul era şi el grec.

«– Ce faci aici, în Franţa? întreabă taximetristul.
– Eh, am venit pentru nişte analize.
– Păi, bine, dar nu mai sunt spitale în Grecia?
– E, sunt mai bune aici.
– Ştiu eu un spital în Eghina, du-te acolo.»

În fine, cursa s-a încheiat, la fel şi întrevederea cu taximetristul. În Grecia, câteva zile mai târziu, omul mă întreabă pe mine ce spital este în Eghina. Îi spun că Eghina e vestită doar pentru Sfântul Nectarie, nu există vreun spital de oncologie acolo. S-a dus, totuşi, la mănăstirea sfântului. Intrând în mănăstire, a văzut icoana Sfântului Nectarie. I s-au tăiat picioarele. Îl ştia, era taximetristul din Franţa!”

Astfel mi-am primit răspunsul la întrebările pe care le-am descris la început. Un taximetrist mi-a dat răspuns la nedumerirea cu privire la lupta noastră; am înţeles că există Viaţă şi că această viaţă vreau să o trăiesc. Iar un alt taximetrist, Sfântul Nectarie, unui frate bolnav i-a dăruit sănătatea şi ieşirea dintr-o situaţie fără ieşire.

 

Sursa:

http://www.lumeacredintei.com/reviste/lumea-monahilor/lumea-monahilor-nr-80-februarie-2014/intalnire-cu-un-taximetrist-sau-cum-se-arata-pe-negandite-sfantul-nectarie-de-parintele-ierotheos-androutsopoulos/

 

Meditații la Sfânta Scriptură: 03. Cine mă va izbăvi de trupul morții din mine? (Romani 7, 7-25)

 

Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel
Capitolul 7, versetele de la 7 la 25

7.     Ce vom zice deci? Au doară Legea este păcat? Nicidecum. Dar eu n-am cunoscut păcatul, decât prin Lege. Căci n-aş fi ştiut pofta, dacă Legea n-ar fi zis: Să nu pofteşti!
8.     Dar păcatul, luând pricină prin poruncă, a lucrat în mine tot felul de pofte. Căci fără lege, păcatul era mort.
9.     Iar eu cândva trăiam fără lege, dar după ce a venit porunca, păcatul a prins viaţă;
10.     Iar eu am murit! Şi porunca, dată spre viaţă, mi s-a aflat a fi spre moarte.
11.     Pentru că păcatul, luând îndemn prin poruncă, m-a înşelat şi m-a ucis prin ea.
12.     Deci, Legea e sfântă şi porunca e sfântă şi dreaptă şi bună.
13.     Atunci, ce era bun s-a făcut pentru mine pricina morţii? Nicidecum! Ci păcatul, ca să se arate păcat, mi-a adus moartea, prin ceea ce a fost bun, pentru ca păcatul, prin poruncă, să fie peste măsură de păcătos.
14.     Căci ştim că Legea e duhovnicească; dar eu sunt trupesc, vândut sub păcat.
15.     Pentru că ceea ce fac nu ştiu; căci nu săvârşesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc.
16.     Iar dacă fac ceea ce nu voiesc, recunosc că Legea este bună.
17.     Dar acum nu eu fac acestea, ci păcatul care locuieşte în mine.
18.     Fiindcă ştiu că nu locuieşte în mine, adică în trupul meu, ce este bun. Căci a voi se află în mine, dar a face binele nu aflu;
19.     Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc.
20.     Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine.
21.     Găsesc deci în mine, care voiesc să fac bine, legea că răul este legat de mine.
22.     Că, după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu;
23.     Dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele.
24.     Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia?
25.     Mulţumesc lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, Domnul nostru! Deci, dar, eu însumi, cu mintea mea, slujesc legii lui Dumnezeu, iar cu trupul, legii păcatului.


Nu există om serios și onest în credința sa, care să nu întâlnească real situația descrisă aici de Sfântul Pavel.

Această coexistență a două realității contradictorii în aceeași viață umană provoacă și angajează deopotrivă, fără nicio perspectivă de relaxantă stare.

Ori murim, ori înviem!

Când suntem într-o stare nu suntem într-alta și invers. Mai bine zis, suntem invitați să omorâm continuu moartea/falsul din noi, ca să dăm naștere, să înviem și să creștem Binele, Adevărul, Firescul nostru.

Omul fals dinlăuntrul nostru, dublura noastră negativă de viață, are rădăcinile în păcatul moștenit, dar viața și creșterea lui aparține alegerilor noastre. Tot ceea ce nu alegem bine. Tot ceea ce nu facem conștient. Tot ceea ce lăsăm să intre în noi fără discernământ. În definitiv, tot ceea ce nu zidim cu Dumnezeu, zidim în gol, în fals, în iluzie, în neființă. Această iluzie de viață, este  întreținută cu energiile vii ale vieții din noi, care, se împuținează și se sting, cu cât crește dublura falsă a eului nostru. După Sfântul Pavel, este un fel de întreținere, de hrănire a morții, care se impune treptat și preia controlul existenței noastre.

Mântuitorul ne invită să renunțăm fără milă la această himeră parazitară a ființei noastre: Dacă vrea cineva  vină după Mine,  se lepede de sine-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie (Mt. 16, 24), iar Sfântul Pavel ne avertizează aici că tocmai această renunțare pare imposibilă: Cine mă va izbăvi de trupul morții acesteia (v. 24). Pentru că, din păcate, este singura realitate palpabilă în noi, singura pe care o cunoaștem, iar renunțarea la ea ar însemna, practic, o autodesființare. Lucru care ne sperie grozav și produce în noi o teamă ființială.

Dar, paradoxal, e și singura autodesființare bună, făcută conștient, cu o voință fermă și cu aruncarea totală în brațele milostivirii Domnului, Singurul în stare să ne învie dintr-o așa moarte!

Cum facem aceasta? Iată adevărata știință a vieții, care merită a fi descoperită. aplicată și întreținută.

(Gheorghe Butuc)

 

Sursa:

http://www.ortodoxiatinerilor.ro/meditatii-sfanta-scriptura/22093-meditatii-la-sfanta-scriptura-03-cine-ma-va-izbavi-de-trupul-mortii-din-mine-romani-7-7-25

 

Despre Porunca iubirii

 

sf-treime-2

N-am venit să stric Legea, ci să o plinesc (Mt. 5, 17)…
 Iubirea aproapelui este plinirea Legii (Rom.13, 8-10)
 – Diavolul îl poate imita pe om în toate … numai în iubire si smerenie nu (Fericitul Augustin)
 – Marea sărăcie a omenirii este lipsa de dragoste (un isihast laic)
 – Trebuie să te străduieşti a iubi chiar dacă n-ai iubire (Sf. Macarie Mare)
 – Cine iubeşte e născut din Dumnezeu si cunoaşte pe Dumnezeu (1In. 4,7)
 – Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unii pe alţii. După aceasta vă vor cunoaşte că sunteţi ucenicii Mei, că aveţi dragoste unii fată de alţii (In. 13, 34-35).
 – Noi ştim că am trecut din moarte la viată, pentru că-i iubim pe fraţi; cel ce nu-l iubeşte pe fratele său rămâne în moarte (1In.3,14)
 – Începutul si sfârşitul mântuirii este dragostea (Sf. Antonie cel Mare)
În amurgul acestei vieţi vei fi judecat asupra iubirii
Să ne rugăm ca această judecată să fie mai mult cu milă, decât cu dreptate!
    Pentru a avea o veşnicie fericită avem nevoie, în această viaţă trecătoare, de credinţă, de nădejde şi de dragoste. Însă nu orice fel de credinţă este bună. Când luăm doar ce ne convine din diferite religii, nu suntem credincioşi. Avem nevoie de o credinţă adevărată, curată şi vie, de o „credinţă lucrătoare prin iubire”, o credinţă trăită în viaţa de zi cu zi.
       Cum putem dobândi această credinţă? Hrănindu-ne constant sufletul, purtându-i de grijă aşa cum purtăm şi trupului vremelnic, pe care nu îl lăsăm multă vreme fără mâncare. Citind şi rugându-ne, căci rugăciunea este respiraţia sufletului, ea ţine sufletul viu, prin ea dialogăm cu Dumnezeu, care este Calea, Adevărul şi Viaţa.
       Împărăţia lui Dumnezeu începe în inima ta, dar nu şi fără voia şi străduinţa ta.
Sursa:

Cât de greu e acest lucru: să-şi iubească cineva vrăjmaşii!

010026

Tot ceea ce e rău în om e doar accidental. Nu dispreţuiţi pe nimeni, chiar dacă vedeţi oameni agitaţi, indecenţi, beţi sau înjurând într-un limbaj obscen. Chipul lui Dumnezeu se păstrează chiar şi în ei, însă la un nivel poate prea profund, de care ei înşişi nu sunt conştienţi. E normal ca vrăjmaşul să pângărească acest chip şi să-l acopere cu murdării.
Nu e deloc uşor să vezi chipul lui Dumnezeu în cei care te ocărăsc şi care se arată sub chipul unei fiare. Dar cu atât mai mult trebuie compătimiţi, fiindcă sufletul lor e desfigurat, poate fără a mai putea fi refăcut vreodată, sfârşind în chinuri veşnice… Cât de greu e acest lucru: să-şi iubească cineva vrăjmaşii!

Sfântul GAVRIIL (URGHEBADZE) din GEORGIA
(1929-1995)

 

Sursa:

http://marturieathonita.ro/cat-de-greu-e-acest-lucru-sa-si-iubeasca-cineva-vrajmasii/

 

 

Răsplătirea milei arătată celor adormiţi

 

md4

O soră medicală de la un spital din Atena i-a povestit părintelui Simeon aghioritul, care locuieşte la Kaliagra (Sfântul Munte), următoarele:
−    Aveam scleroză în plăci şi mă aflam în pragul paraliziei. Medicii mi-au dat o lună de zile concediu. Într-o noapte, în timp ce zăceam la pat, o văd aievea pe Maica Domnului care îmi spune: «Ridică-te, de acum eşti sănătoasă!».
M-am ridicat şi a doua zi am mers la spital. Când m-au văzut medicii, au rămas uluiţi. M-au consultat şi m-au găsit sănătoasă.
Atunci părintele Simeon a întrebat o unde lucrează.
−    Lucrez la morgă, a răspuns ea. Cei morţi sunt aduşi acolo şi aruncaţi fără nici un respect. Eu îi iau, îi spăl, îi îmbrac şi îi îngrijesc cu multă dragoste, ca pe rudele mele.
−    Pentru aceasta Maica Domnului te-a vindecat. În Vechiul Testament, Tobit, atunci când găsea un mort, îl îmbrăca şi-l îngropa. De aceea Arhanghelul Rafail i-a spus „te ocrotesc”.
−    Şi eu simt o ocrotire, a răspuns ea plângând.

Sursa:

http://marturieathonita.ro/rasplatirea-milei-aratata-celor-adormiti/

 

 

Spovedania şi vindecarea arborelui genealogic al neamului

 

Fiecare om se trage dintr-o familie, iar mai multe familii apropiate ca grad de rudenie formează un neam. Fiecare neam are un arbore genealogic. Acest arbore genealogic diferă de la neam la neam. După cum un arbore este sănătos şi dă naştere altor ramuri sănătoase, dezvoltându-se foarte frumos, tot astfel se întâmplă şi într-un neam care este credincios, cu frica lui Dumnezeu şi naşte alte ramuri sănătoase şi credincioase, dezvoltând foarte frumos, în mod normal, acel arbore genealogic.

Observăm la unii arbori cum încep să le apară câte o ramură uscată, după aceea altele şi altele, încet, încet, iar la un moment dat observăm că o mare parte din acel arbore s-a uscat. Apoi, la scurt timp, el se usucă definitiv, deoarece nu l-a îngrijit nimeni.

Asemenea analogie putem să o raportăm la diferite neamuri de oameni care sunt necredincioşi.

Păcatul se transmite de la tată la fiu; or, acel păcat netratat macină şi roade în toţi membrii familiei. O bună parte din acei oameni nu-şi dau seama de acel lucru şi se trezesc după ani şi ani, după generaţii peste generaţii că „li s-a cam pierdut neamul”, cum se spune în popor, adică păcatul moştenit în familie şi netratat cu Tainele Bisericii a făcut ravagii.

După cum medicina recunoaşte transmiterea caracterelor (genelor) de la tată la copil, tot astfel religia recunoaşte transmiterea păcatelor de la părinţi la copii. Dumnezeu spune, încă din Vechiul Testament, că „pedepseşte” [în sensul că îngăduie acest lucru în mod pedagogic] pe copii pentru păcatele părinţilor până la al IV-lea neam (Ieşire 20, 5).

De aceea, cei ce sunt căsătoriţi şi au copii, trebuie neapărat să se spovedească, să se cureţe de acele păcate pentru a nu se transmite copiilor lor. Să aibă conştiinţa împăcată că fiii lor nu suferă pentru păcatele părinteşti. Observăm cum foarte mulţi copii se nasc bolnavi. În cele mai multe cazuri copiii se nasc bolnavi datorită păcatelor părinţilor, care nu le-au spovedit şi n-au primit dezlegare de ele.

Un om păcătos care nu se spovedeşte, nu ţine rânduielile bisericeşti: post, rugăciune şi îl prinde sfârşitul vieţii în acea stare păcătoasă, este o ramură uscată la arborele genealogic al neamului său.

Fiecare membru al unei familii care nu se mărturiseşte este o ramură uscată din arborele genealogic al neamului său. Cel mai important remediu pentru vindecarea arborelui este în special Sfânta Spovedanie deoarece aici sunt: curăţirea, tratamentul şi vindecarea.

(Arhim. Ioachim Pârvulescu, Sfânta Taină a Spovedaniei pe înţelesul tuturor, Mănăstirea Lainici)

Sursa:

http://poruncaiubirii.agaton.ro/articol/1049/spovedania-%C5%9Fi-vindecarea-arborele-genealogic-al-neamului

 

 

 

Rugaciunea

 

Unindu-se moral în rugăciunea adevărată cu Dumnezeu, omul nu se uneşte cu El doar prin sine însuşi, ci îi uneşte cu El şi pe ceilalţi; el devine un inel de legătură între Dumnezeu şi creaţie, între lumea divină şi cea naturală. Predându-se liber lui Dumnezeu, voinţa omenească nu este mistuită de El, ci este asociată ei şi devine o forţă nouă, divino-umană, în stare să facă lucrarea lui Dumnezeu în lumea oamenilor. Prin aceasta, rugăciunea adevărată, ca legătură moral-harică cu Dumnezeu, se deosebeşte de toate celelalte relaţii umane cu Divinitatea.

-Vladimir Soloviov

P.S. LONGHIN ÎMPOTRIVA SINODULUI PANORTODOX: „NU RECUNOAȘTEM ACEST SOBOR AL FĂRĂDELEGII, CARE VA ADUCE DEZBINARE ÎN BISERICĂ”

 

Scrisoare adresată Patriarhului Kiril de către viețuitorii Mănăstirii „Înălțarea Domnului”, Bănceni, Ucraina

 

Prea Fericirii Sale, Prea Fericitului Kiril, Patriarh al Moscovei și al întregii Rusii
Prea Fericirea Voastră, Prea Fericite Stăpâne, cu smerenie, cerem binecuvântarea Domnului și sfintele voastre rugăciuni pentru turma ce v-a încredințat-o Dumnezeu.
Cu multă bucurie și căldură sufletească, ne aducem aminte de vizita Prea Fericirii Voastre pe pământul nostru natal bucovinean, fapt pentru care Vă mulțumim mult și Vă rămânem recunoscători.
Cu durere în suflet ne adresăm Prea Fericirii Voastre, în dorința de a ne păzi să nu ajungem trădători ai sfintei credințe ortodoxe.
În momentul de față, poporul creștin ortodox este adânc tulburat datorită faptului că Biserica Ortodoxă Rusă participă la Soborul înșelător care este hotărât pentru anul 2016 și care are ca scop să ne îndepărteze de la calea cea adevărată.
Biserica lui Hristos ne-a educat în duhul iubirii, blândeții, smereniei, ascultării și cinstirii îndrumărilor duhovnicești lăsate de înaintașii noștri. Biserica Ortodoxă, prin glasul Sfinților Părinți mărturisește că mântuirea poate fi dobândită numai în această Biserică întemeiată de Hristos. Biserica Ortodoxă este adevărata Biserică în care nepătat s-a păstrat Sfânta Tradiție și deplinătatea dumnezeiescului har mântuitor. Ea a păstrat întreagă și curată învățătura Apostolilor și a Sfinților Părinți. Dorim să rămânem credincioși și ascultători mărturisirii lor, urmându-le în credință neclintită și în dragoste înflăcărată pentru Dumnezeu.
CREDINȚA ORTODOXĂ ESTE SINGURA CREDINȚĂ MÂNTUITOARE!
Nu ne vom lepăda de tine, iubită Ortodoxie, nu te vom tăgădui pe tine, credința moștenită de la Sfinții Părinți. În tine ne-am născut, în tine trăim și în tine vom muri. Și, dacă vremea ne-o va cere, de mii de ori vom muri pentru tine, urmând învățăturilor Sfinților Părinți, care ne-au arătat calea spre Împărăția lui Dumnezeu chiar cu prețul vieții lor.
Noi suntem chemați să păstrăm în toată curăția sfânta Ortodoxie lăsată nouă ca moștenire de Sfinții Părinți. Cu orice preț vom apăra credința ortodoxă, urmând învățăturilor dogmatice, Sfintei Tradiții și sfintelor canoane care au fost date la cele șapte Soboare Ecumenice și Locale ale Bisericii Ortodoxe.
Rămânem fermi în hotărârea noastră de a apăra sfânta Ortodoxie, credința Sfinților Părinți și ne rugăm bunului Dumnezeu să dăruiască poporului ortodox putere, înțelepciune, evlavie și statornicie în credință.
Prin cele spuse mai sus, suntem categoric împotriva oricăror întruniri cu cei de alte crezuri: catolici, protestanți și toți ereticii, care s-au rătăcit de la adevăr, întrucât ecumenismul este calea ce duce la pierzare, despărțindu-i pe creștinii ortodocși de Sfânta Sobornicească și Apostolească Biserică.
Suntem gata să-i îmbrățișăm cu toată dragostea întru Hristos pe toți cei ce s-au rătăcit de la Adevăr, dar care doresc să se întoarcă în sânul Bisericii Ortodoxe prin Taina Pocăinței, cerându-și iertare, plângându-și păcatul rătăcirii și primind deplin dogmele și Tradiția sfintei noastre credințe Ortodoxe, care „a fost dată sfinților o dată pentru totdeauna” (Iuda 3).
Pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Îl rugăm pe Domnul cel Preamilostiv să ne dăruiască atotputernicul Său ajutor tuturor creștinilor ortodocși, pentru a rămâne în trezire duhovnicească și în duhul smereniei, să fim hotărâți și devotați fii ai Bisericii noastre Ortodoxe.
Prea Fericirea Voastră, noi viețuitorii Sfintei Mănăstiri „Înălțarea Domnului” din Bănceni, nu recunoaștem acest sobor al fărădelegii, care va aduce dezbinare în Biserică, protestăm categoric împotriva lui și vrem să rămânem fii devotați ai sfintei noastre credințe ortodoxe, slujind pe Adevăratul Dumnezeu, slăvit în Treime: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Amin.
Cerem cu umilință ale Prea Fericirii Voastre sfinte rugăciuni, dorindu-vă din toată inima putere sufletească și trupească, sănătate, pace, înțelepciune și ani mulți întru buna slujire ce V-a încredințat-o Dumnezeu.
Starețul sfintei mănăstiri
„Înălțarea Domnului” – Bănceni
Episcop Longhin (Mihail Jar)

(Scrisoare apărută în cartea Episcopul Longhin: „Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte”).

 

ORTODOXIA ESTE ÎN ESENŢA EI MARTIRICĂ

 

Ortodoxia nu este nici o religie între alte religii, nici o confesiune între alte confesiuni. Ortodoxia este pur şi simplu BISERICA; unica Biserică despre care a vorbit Dumnezeul-Om Hristos – Întemeietorul şi Capul ei, şi despre care ne-a asigurat că nici “porţile iadului (adică “gurile ereticilor”) nu o vor birui” (Matei 16, 18).
S-a afirmat că Ortodoxia este în esenţa ei martirică şi aceasta pe mai multe temeiuri. Întâi, pentru că ea – Ortodoxia, Biserica – a fost întemeiată pe jertfa martirică supremă a Dumnezeu-Omului Hristos pe Crucea de pe Înfricoşătoarea Golgotă. Apoi, pentru că ea – Ortodoxia, Biserica – oferă mărturie (μαρτυρια) lumii, dominate de cel viclean, despre Adevărul cel veşnic şi iubitor, pecetluind această bună, frumoasă şi mântuitoare mărturie “cu sângiuirile Mucenicilor celor din toată lumea ca şi cu o porfiră şi vison…”
Că Ortodoxia nu dă roade decât pe cruce şi nu este confortabilă decât acolo unde ea e un fals o mărturisesc toţi sfinţii împreună şi fiecare osebit prin vieţile, pătimirile, mărturisirile, învăţăturile şi chipul jertfelnic al naşterii lor în ceruri prin care au pecetluit viaţa lor în Domnul cel Răstignit şi Înviat. Ei sunt “roada Duhului”, “casnicii lui Dumnezeu”, Dascăli pentru tot sufletul iubitor de ucenicie şi învăţătură la picioarele Adevărului, rugători pentru tot sufletul cel necăjit şi întristat, dar mai ales modele vrednice de urmat.
Suntem sau vom fi pregătiţi pentru mărturisire şi mucenicie? Ne-am “zdrobit” prin pocăinţă sau mai avem de lucru? Sau poate că unii nici nu au început, iar alţii nici nu ştiu despre ce este vorba (dar “alţii” dintre cei botezaţi)!… Ne-am smerit pe noi înşine? Ne smerim în viaţa de zi cu zi ca să atragem harul dumnezeiesc? Fiecare să-şi răspundă singur, iar pentru mântuirea veşnică a sufletelor noastre neîncetat Domnului să ne rugăm! Doamne, miluieşte.

Monahul Leontie

 

APOCALIPSA SFANTULUI IOAN TEOLOGUL

CAPITOLUL 8

A saptea pecete. Sapte ingeri cu sapte trambite.

1. Si cand Mielul a deschis pecetea a saptea, s-a facut tacere in cer, ca la o jumatate de ceas.
2. Si am vazut pe cei sapte ingeri, care stau inaintea lui Dumnezeu si li s-a dat lor sapte trambite.
3. Si a venit un alt inger si a stat la altar, avand cadelnita de aur, si i s-a dat lui tamaie multa, ca s-o aduca impreuna cu rugaciunile tuturor sfintilor, pe altarul de aur dinaintea tronului.
4. Si fumul tamaiei s-a suit, din mana ingerului, inaintea lui Dumnezeu, impreuna cu rugaciunile sfintilor.
5. Si ingerul a luat cadelnita si a umplut-o din focul altarului si a aruncat pe pamant; si s-au pornit tunete si glasuri si fulgere si cutremur.
6. Iar cei sapte ingeri, care aveau cele sapte trambite, s-au gatit ca sa trambiteze.
7. Si a trambitat intaiul inger, si s-a pornit grindina si foc amestecat cu sange si au cazut pe pamant; si a ars din pamant a treia parte, si a ars din copaci a treia parte, iar iarba verde a ars de tot.
8. A trambitat, apoi, al doilea inger, si ca un munte mare arzand in flacari s-a prabusit in mare si a treia parte din mare s-a prefacut in sange;
9. Si a pierit a treia parte din fapturile cu viata in ele, care sunt in mare, si a treia parte din corabii s-a sfaramat.
10. Si a trambitat al treilea inger, si a cazut din cer o stea uriasa, arzand ca o faclie, si a cazut peste izvoarele apelor.
11. Si numele stelei se cheama Absintos. Si a treia parte din ape s-a facut ca pelinul si multi dintre oameni au murit din pricina apelor, pentru ca se facusera amare.
12. Si a trambitat al patrulea inger; si a fost lovita a treia parte din soare, si a treia parte din luna, si a treia parte din stele, ca sa fie intunecata a treia parte a lor si ziua sa-si piarda din lumina a treia parte, si noaptea tot asa.
13. Si am vazut si am auzit un vultur, care zbura spre inaltul cerului si striga cu glas mare: Vai, vai, vai celor ce locuiesc pe pamant, din pricina celorlalte glasuri ale trambitei celor trei ingeri, care sunt gata sa trambiteze!

 

Cele 12 Principii de viaţă ale Sfântului închisorilor, Valeriu Gafencu (24 ianuarie 1921 – 18 februarie 1952)

 

63042330

Valeriu Gafencu a fost cel care, printr-o aleasă trăire creştină, a imprimat colegilor de suferinţă câteva principii de vieţuire în spiritul Evangheliei, mai apoi propovăduite de către prietenul său, Ioan Ianolide. Pentru aceasta, Ianolide a fost condamnat în 1959 la 25 de ani de muncă silnică. Aceste principii erau în număr de 12, după numărul apostolilor lui Hristos, şi ofereau suferinzilor din detenţie adevărate coordonate în trăirea creştină. (Memoria Bisericii – Adrian Nicolae Petcu)

Conform documentelor de arhivă, acestea sunt:

1. Principiul dragostei. Supunem întru totul iubirea noastră iubirii lui Dumnezeu şi în ea ne iubim unii pe alţii;

2. Principiul cinstei sufleteşti. Recunoaştem adevărul şi poziţia noastră faţă de el. Suntem nepărtinitori, recunoscând fiecăruia ce este al lui. Cunoscând toată uneltirea genului rău, alegem cu înţelepciune lupta cinstită în care şi cei ce cad sunt hăruitori;

3. Principiul educaţiei. Zi de zi mă lepăd tot mai mult de omul cel vechi ca să mă desăvârşesc în cel nou. Nu eu, ci Hristos trăieşte în mine;

4. Principiul rugăciunii. Însoţim întreaga noastră viaţă de rugăciune singuri şi în comunitate. Rugăciunea este prima armă duhovnicească;

5. Principiul unităţii. De suntem trei sau oricâţi am fi, unul suntem: prin Hristos şi prin Sfinţi, martirii şi eroii creştini a căror biruinţă o continuăm şi noi împotriva porţilor iadului, ca luptători ai poporului ales pentru împlinirea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Un duşman dintre noi este mai periculos decât o mie din afară. Dragostea dintre noi este mai puternică decât orice ar putea să ne despartă;

6. Principiul ascultării. Supunem întru totul voia noastră superiorilor noştri, ascultători făcându-ne până la moarte. Unde sunt doi, unul ascultă. Ascultarea duce Biserica la biruinţă;

7. Principiul libertăţii. În Hristos cunoaştem libertatea sufletească şi de acţiune, neprihănită, plină de înţelepciune şi de îndrăzneală. Libertatea, în adevăr, respectă ascultarea, înfrumuseţează unitatea, măreşte simţul răspunderii;

8. Principiul sfatului ecumenic. Fiecare stăruie în a descifra adevărul, dar toţi avem o singură hotărâre luată în sfat ecumenic, în care avem un „primus inter pares“. Astfel, împăcăm libertatea cu autoritatea, egalitatea cu ierarhia şi inovaţia cu tradiţia, toate sub urmărirea Duhului Sfânt;

9. Principiul comunităţii. Unul întregeşte ceea ce îi lipseşte celuilalt, astfel ca nimănui să nu-i prisosească şi nimănui să nu-i lipsească. Forma ideală o ating cei ce dăruiesc totul, în smerenie. Încadrând astfel interesele particulare interesului general, tindem către o armonie universală;

10. Principiul băii sufleteşti. În dragoste frăţească ne mărturisim greşelile unii altora şi controlăm executarea hotărârilor luate. Prin Sfintele Taine şi prin această baie sufletească ne purificăm;

11. Principiul jertfei permanente. Muncim şi jertfim până la moarte, având în faţă bucuria mântuirii;

12. Principiul cunoaşterii. Cunoaştem tot ceea ce poate fi cunoscut şi stăpânim tot ceea ce poate fi stăpânit spre folosul, înălţarea şi mântuirea omului. Cercetăm totul ca din toate să alegem ce e bun.

 

Sursa: MĂRTURISITORII

 

Secretul călugărilor și al tuturor celor care duc viață duhovnicească

 

Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă! Acesta este secretul călugărilor și al tuturor celor care duc viață duhovnicească începând de la marii Părinți ai pustiului.

Pentru ei, această chemare plină de credință și dragoste a Domnului Hristos a devenit una cu respirația sufletului lor. Iubesc, de asemenea, ca în fiecare zi să spună: „Preasfântă Treime, slavă Ție”, „Slavă Domnului pentru toate”, „Preasfântă de Dumnezeu Născătoare, mântuiește-ne pre noi”.

Acestea înlocuiesc la ei cu desăvârșire tot acest cinema lăuntric care este adesea atât de absurd și inutil dar care înlănțuiește foarte multe minți.

 

Sursa:

https://www.ganduridinierusalim.com/secretul-calugarilor-si-al-tuturor-celor-care-duc-viata-duhovniceasca/

 

„Binecuvântată fii închisoare!”

 

nicoleta-valeria-grossu

 

Nicoleta-Valerie Grossu

  • Născută: 04 Iulie 1919
  • Locul nașterii: Turnu Măgurele, Teleorman
  • Ocupația la arestare: funcționară
  • Întemnițată timp de: 4 ani
  • Întemnițată la: Mislea, Ghencea, Grădina, Târgșor
  • Data adormirii: 14 Ianuarie 1996
  • Locul înmormântării: Cimitirul Sfânta Vineri, București

 

 

Nicole-Valerie Grossu, o femeie cu destin exceptional

 

Diderot spunea: „Când scrii despre femei, să-ţi moi pana în culoriie curcubeului şi să presari rândurile cu pulbe­rea de pe aripile fluturilor”.

Dar cum să scrii despre  Nicole-Valerie Grossu, o femeie cu ddestin exceptional, care a trăit parcă după înaltul ideal al lui Pestalozzi: „Totul, pentru alţii, pentru sine, ni­mic!”?

Nepoată a marelui om de Stat Iuliu Maniu, un martir al neamului nostru, Nicole  s-a angajat încă de la in­stalarea blestemului comunist în România, în lupta pentru apărarea valorilor româneşti şi a identităţii noastre, în pericol de moarte.

Este arestată şi cunoaşte calvarul închisorilor comu­niste. În închisoarea de femei, Nicole duce o acţiune permanentă de apostolat laic creştin. Cum s-a întâmplat cu sufletele alese, iese întărită din acest apocalips. Ea mulţumeşte lui Dumnezeu pentru această încercare, din care va ieşi mai târziu mărturia „Benie sois-tu, prison”.

Reuşind cu greu să ajungă la Paris, în anul 1969, ce­re azil politic, împreună cu soţul său, Sergiu Grossu, poet şi scriitor, fost, de asemenea, deţinut politic.

La Paris, situaţia era extrem de grea. Majoritatea in­telectualilor francezi milita pentru stânga. Eugen Ionescu po­vestea cum un anume Labro l-a declarat „fascist”, din cauza atitudinii sale anticomuniste.

În această atmosferă sumbră, Sergiu Grossu şi soţia sa au înfiinţat revista „Catacombes” în care apărau pe creşti­nii de după Cortina de fier de persecuţiile comunismului, această odioasă filozofie anticreştină şi atee. Timp de 21 de ani, cu dificultăţi indescriptibile, dar şi cu o voinţă tare, au apărat Biserica din catacombe. Revista era solicitată pe toate continentele. Nicole a condus la Paris asociaţia A.E.E.S. (Acţiunea evanghelică pentru Biserica tăcerii), colectând fonduri pentru ajutorarea românilor oropsiţi.

Apoi a publicat cartea „Benie sois-tu, prison!“, titlu inspirat din opera marelui Soljeniţân. Cu sute de ani înainte, Shakespeare spunea „Temniţă, te binecuvântez!”. Cartea a fost tradusă în nenumărate limbi occidentale.

În anul 1980, regimul Ceauşescu m-a obligat să pă­răsesc ţara. În anul 1981, trebuia să trec în faţa unei comisii franceze pentru handicapaţi. Torturile din închisorile comu­niste îşi spuneau cuvântul. O perioadă nu am primit nici un ban. Doamna Grossu a aflat şi cu mare generozitate m-a ajutat din fondurile asociaţiei ce o conducea.

Făcea mari eforturi să trimită medicamente şi ali­mente în ţară. Şi în primul rând, biblii! Îmi spunea că nu dormea nopţi întregi, cu gândul la suferinţele românilor. Nu voi uita niciodată ce tristă a fost când i-am povestit cum a fost asasinată familia Economu (care-i era rudă) de cruda se­curitate a lui Tito.

A venit anul 1989. Am fost primul care i-am comu­nicat începutul revoltei de la Timişoara. Ea era plină de spe­ranţă, ca toţi românii. Dar calvarul nostru nu se sfârşise.

Cu sănătatea zdruncinată de anii de închisoare stalinistă, după o viaţă de eforturi şi griji, Nicole ne-a părăsit la 14 ianuarie 1996, cerând soţului cu limbă de moarte, să o înmormânteze în pământul românesc. A lăsat în urmă un soţ îndurerat şi mulţi prieteni care-i vor păstra o cu­rată amintire.

Doamna Grossu a murit plină de speranţă, ca în poe­zia lui Nichifor Crainic:

„Mă va ’nveli, spumoasă, pe crestele din hău,
O pretutindenească vibrare de lumină.
Mă voi topi în boarea de muzică divină,
Despovărat de zgura părerilor de rău.“

Pomeneşte-o, Doamne, întru împărăţia Ta!

http://www.fericiticeiprigoniti.net/nicoleta-valeria-grossu/2330-nicole-valerie-grossu-o-femeie-cu-destin-exceptional

 

„Binecuvântată fii închisoare!” un film dupa intamplari adevarate din viata Nicoletei Valeria Grossu

 

 

Mai multe detalii despre Nicoleta la linkul:

http://www.fericiticeiprigoniti.net/nicoleta-valeria-grossu?limitstart=0

 

 

 

Pr. Justin Pârvu – “Să nu ne facem părtaşi la erezie!”

 

Iubiţi fii ortodocşi ai acestui neam,

Ortodoxia şi neamul nostru au coexistat încă din primele veacuri ale creştinismului şi de atunci ortodoxia a fost sufletul acestui neam. De aceea noi am şi dăinuit în istorie cu demnitate până astăzi, datorită binecredincioşilor noştri voievozi şi tuturor mărturisitorilor şi rugătorilor acestei ţări, care au preferat mai bine să moară decât să vândă credinţa predată nouă de Sfântul Apostol Andrei şi au fost totdeauna conştienţi că aceasta este cinstea şi puterea neamului, şi nu altceva. Datorită faptului că am păzit credinţa nevătămată mai rezistă acest neam în istorie, acum.

Dragi credincioşi, vă aduc în atenţie faptul că de noi depinde soarta acestui neam, de noi depinde predania pe care o vor moşteni fiii fiilor noştri, de noi depinde mântuirea acestui neam. Învăţaţi de la eroii şi martirii noştri cum s-au luptat să ne păstreze nouă, celor de azi, învăţătura strămoşilor noştri. Ei nu au tăcut, dragii mei, niciodată când a fost vreme de mărturisire, când vrăjmaşii ortodoxiei năvăleau asupra credinţei noastre. Chiar dacă mulţi au tăcut, mari oameni de stat, mari feţe bisericeşti, poporul credincios nu a tăcut, totdeauna s-au găsit oameni de valoare, investiţi cu putere de sus, care să mărturisească adevărul.

Ceea ce se întâmplă astăzi în viaţa noastră bisericească este foarte grav, nu este lucru lipsit de importanţă. Nu trebuie să trecem indiferenţi pe lângă problemele cu care se confruntă Biserica noastră. Sfinţii Părinţi aşa ne învaţă, că atunci când credinţa ne este primejduită, porunca Domnului este să nu păstrăm tăcerea şi nimeni nu este îndreptăţit să zică „dar, ce, eu sunt prea mic, cine sunt eu să mă amestec în problemele Bisericii”? Nu, dragii mei, Sfinţii Părinţi ne învaţă că dacă noi vom rămâne nepăsători şi vom tăcea, pietrele vor striga. Este necesar să ne cunoaştem catehismul, canoanele şi învăţătura Bisericii noastre. Pentru că uitaţi ce se întâmplă – trecem indiferenţi pe lângă un gest precum al acestui ierarh, care a îndrăznit să treacă cu atâta uşurinţă peste stavilele puse de dumnezeieştii Părinţi şi anume să se împărtăşească cu cei ce au apostat, pentru că greco-catolicii au fost şi rămân schismatici, afurisiţi de Biserica Ortodoxă.

Vedeţi dumneavoastră acum? Aceste vremuri sunt mult mai dificile, pentru că ei acum încearcă să ne amăgească prin căi diplomatice, politiceşti, să ne ştirbim credinţa, unindu-ne ca într-o hora unirii cu toate credinţele eretice. Sărmanii greco-catolici, ei nu au făcut decât să cadă în plasa papistaşilor, să fie o unealtă a lor, chiar dacă ei nu sunt conştienţi de lucrul acesta. Nu avem nimic cu bieţii greco-catolici, îi lăsăm să se roage liniştiţi în bisericile lor, dar să nu atenteze la bisericile şi credinţa noastră. Noi îi respectăm pe toţi, noi nu am purtat niciodată un prozelitism aşa cum a purtat Biserica Catolică, noi nu am impus niciodată cu forţa credinţa noastră, nimănui.

Cu toţii ştim cât au suferit ortodocşii noştri din Ardeal în timpul uniaţiei. Câte falsuri, câtă mişelie, câtă necinste! Acestea au fost dintotdeauna metodele romano-catolicilor. Ce încredere putem avea noi în ei? Ce unire şi amestec să avem noi cu ei? Nu vedeţi unde a dus tot acest ecumenism? Am ajuns să pătăm faţa ortodoxiei prin acest act necanonic al Mitropolitului Nicolae Corneanu. Numai durere şi suferinţă au adus papistaşii neamului nostru. Duşmanii adevărului vor cu orice preţ să ne compromită. Ei nu mai vin să te atace direct, ca în alte vremuri, ci vin cu viclenie, cu înşelătorie. De aceea şi Mântuitorul ne spune să ne păzim de lupii cei în piei de oi şi că vor veni învăţători mincinoşi. Ce încredere să avem noi în acest ecumenism, când, aşa cum spune şi Părintele Stăniloae, romano-catolicii au făcut din problema reunirii bisericilor un obiect de târguială confesională? Pe ei prea puţin îi interesează să fie în adevăr, la ei primează supremaţia papei. Toate încercările de unire din istoria Bisericii nu au făcut altceva decât să agraveze şi mai mult neînţelegerile dintre Apus şi Răsărit; au dus şi la mai mari neînţelegeri şi politice şi economice şi militare. Au căutat permanent să se extindă aşa după cum au obiceiul şi până astăzi, căci papalitatea nu este altceva decât coroana marelui imperiu roman, aşa  cum spuneau ei că papa este soarele, iar împăratul este luna.

Câte suferinţe şi umilinţe au răbdat bieţii români ardeleni, pentru că nu erau lăsaţi să-şi săvârşească în linişte cultul lor, liturghia lor. Dar nu au stat nepăsători, au mărturisit alături de Sfinţii Visarion, Sofronie şi Oprea. Aceştia să fie pildă pentru noi. Iată câtă durere şi curaj în acelaşi timp reiese din cererile lor către regina Maria Tereza:

„Iată noi, ţăranii din principat, facem de ştire Măriilor Voastre, anume din acest judeţ al Hunedoarei, al Albei, al Zarandului, împreună cu scaunele cele mai îndepărtate, despre acest lucru, că noi aşa poftim de la cel mai mare, până la cel mai mic… Toate neamurile îşi au legea lor, şi au pace în legea lor. Şi proorocul Moise a dat legea jidovilor şi ei o ţin în pace, iar noi suntem prigoniţi neîncetat pentru legea noastră. De ce nu ne daţi pace ca să ne odihnim? De ce să dăm uniţilor bisericile, pe care bieţii de noi le-am zidit, cu cheltuiala şi cu mâinile noastre? Nu, niciodată până ce suntem vii! Dar să fim scurţi, cinstiţi domni: când va sosi episcopul şi stăpânul legii noastre şi va face judecată asupra bisericilor, care să se dea uniţilor, le vom da; până atunci însă nu. Căci e păcat mare să rămână bisericile închise în acest post. Nu-i cu cuviinţă, nici Dumnezeu nu vrea şi nici românii nu o îngăduie. Căci prea de ajuns ne-am rugat cu toată cuviinţa, şi n-am primit nici un răspuns, ca şi când niciodată nu ne-am fi rugat. Nici noi nu suntem vite, cum cred Măriile Voastre, ci avem biserica noastră. Iar bisericile nu de aceea sunt clădite, ca să rămână goale, şi nici noi nu ne vom mai închina în grajduri, ci ne vom duce la biserici, ca să ne rugăm acolo şi ca să nu rămână goale”.

Vedeţi cum a supravieţuit Ortodoxia? Prin dârza rezistenţă a poporului, a clerului şi a monahilor. De la început ei s-au folosit de conducători slabi, de ierarhi slabi, pe care i-au momit cu făgăduinţe zadarnice, dar credincioşii au stat în picioare. Şi ca să vedeţi viclenia şi perfidia lor, ascultaţi ce spune într-o scrisoare din 11 martie 1701 a lui Gavril Kapy – superiorul „Misiunii de propagandă catolică în Dacia” către cardinalul Leopold Kollonits:

„Eu cred că acum va fi de ajuns să ne mulţumim cu primirea uniaţiei în principiu, fiindcă ar fi foarte periculos, ba chiar imposibil, să înlăturăm toate obiceiurile cele rele ale Românilor. De aceea va fi de ajuns, ca episcopul şi ceilalţi dintre ei, când vor face în viitor mărturisirea credinţei şi a unirii, să promită în general, că voiesc să depindă de biserica catolică şi de oficianţii substituiţi şi că voiesc să trăiască după ritul grecesc aprobat de biserica catolică şi în alte ţinuturi. Va fi apoi datoria noastră pe viitor, să schimbăm încetul cu încetul multe din obiceiurile lor, şi anume să le schimbăm chiar şi liturghia şi forma cultului divin spunându-le, că obiceiurile  acestea s-au introdus la ei din prostia şi neştiinţa preoţilor lor din ţările acestea.” Acestea au fost adevăratele intenţii ale iezuiţilor.

La sinodul de la Ferrara Florenţa (1438-1439) mulţi ierarhi au căzut, dar s-au pocăit şi vedeau această cădere mai rea decât oricare. De ce să repetăm greşelile lor, când putem să învăţăm din greşelile lor?

Catolicii au folosit foarte mult politica în viaţa bisericească. Ea este lipsită de curăţie, foloseşte necinstea şi fariseismul politic. Din pricina catolicismului am ajuns la un moment dat ca Ardealul să cadă în mâinile lor fără nici un drept, în sfârşit, de apel, până în zilele  noastre; astăzi noi nu mai suntem în măsură să stăpânim ţara aceasta a noastră. Ei încearcă să ne cotropească pe toate căile: şi pe cale religioasă, şi pe cale comercială, şi pe cale financiară, nu mai vorbesc de calea lingvistică, nu mai găseşti nici un indicator în limba română, iar terenurile şi întinderile mari pe care le cumpără grofii ăştia din Ardeal sunt în mâinile lor.

Să ne aducem aminte de scrisoarea Patriarhului Dosoftei către Episcopul Atanasie Anghel, care căzuse în ispita uniatismului şi care îl mustră aşa: „Kyr Atanasie, adu-ţi aminte că ai venit în Ţara Românească şi ai cerut să te fac mitropolit în părţile acelea, adu-ţi aminte cum te-am înţeles că eşti om rău şi că inima ta nu era dreaptă cu Dumnezeu şi a trecut atâta vreme şi înconjurai drumurile şi apoi cu făgăduielile tale şi cu înfricoşatele-ţi jurăminte ne-ai mişcat şi pe noi şi pe ceilalţi de te-au ales arhiereu şi la urma urmei ai fost hirotonisit cu cinste şi ai fost socotit de toţi mai presus decât ţi se cădea. Ai mărturisit înaintea îngerilor, a arhanghelilor şi a lui Dumnezeu, că vei avea credinţă în Sfinţii Părinţi şi a lui Dumnezeu Biserică. Apoi a venit aici un tânăr şi ne-a spus că te-a văzut la Viena şi ai liturghisit cu cardinalul şi alţi popi frânceşti şi de două ori în acea liturghie frâncească te-ai lepădat de Sfânta biserică a toată lumea. Ai mărturisit Biserica Romei, ceea ce înseamnă: schismatică şi eretică. În sfârşit am auzit că te-ai întors în Ardeal şi erai pe căruţă cu şase cai şi înaintea ta au aprins făclii, că ai strâns preoţi şi le-ai făgăduit iertare de dăjdii şi alte lucruri lumeşti, numai să fie uniţi, ceea ce e totuna ca şi a fi despărţiţi de Dumnezeu (…) şi astfel te-ai făcut din păstor lup, pentru că oile ţi le iei din stâna lui Hristos şi le răpeşti în gura diavolului… Ci eu îţi spun: fiule Atanasie, pe care iarăşi te plâng până ce Hristos va lua chip în tine, vino-ţi în simţire, nu te teme de jurăminţile ce le-ai făcut la Viena, ci teme-te de acelea ce le-ai făcut când te-ai hirotonisit arhiereu. Nu eşti copil mic, gândeşte-te că ale latinilor sunt îndoiri, sunt lucruri schismatice, sunt minciuni, sunt înşelăciune, sunt străine de Sfânta Evanghelie şi de Sfinţii Părinţi”.

Aşadar să nu ne facem părtaşi la erezie, ci mai bine să murim muceniceşte pentru adevărul Bisericii lui Hristos, după cum spune şi troparul: „Sfinţilor mucenici, care bine v-aţi nevoit şi v-aţi încununat, rugaţi-vă Domnului să se mântuiască sufletele nostre”.

Fraţi români, nu daţi uitării martirajul sfinţilor noştri! Apăraţi-vă credinţa şi sufletele voastre şi ale fiilor voştri.

 

Protosinghel Justin Pârvu, 10 August 2008

 

Sursa:

http://manastirea.petru-voda.ro/2008/08/10/pr-justin-parvu-sa-nu-ne-facem-partasi-la-erezie/

 

Nevoința si treptele ei

 

De nu poți face 20 de metanii, fă 10, iar de nu poți face nici 10, fă închinăciuni. Dar fă!

De nu poți sta o oră la rugăciune, stai măcar 5 minute, dar stai!

De nu poți ajuna, măcar postește!

De nu poți face bine, măcar nu face rău.

De nu poți construi biserici, construiește măcar o troiță, și de nu poți nici măcar o troiță, dă 1 leu săracului.

De nu poți construi fântâni, dăruiește măcar un pahar cu apă. Fii milostiv cumva!

De nu poți întoarce străinii la calea lui Dumnezeu, întoarce-i măcar pe cei ai casei.

De nu poți vorbi frumos, măcar taci!

De nu poți să acoperi greșeala celuilalt, măcar nu-l pârî.

De nu poți face pace, măcar nu aduce tulburare.

De nu poți ajuta cu fapta, ajută măcar cu vorba, și de nu poți nici cu vorba, măcar nu pune piedici.

De nu poți iubi pe vrăjmași, măcar nu-i urî.

De nu te poți bucura de darul celuilalt, măcar nu-l invidia.

De nu poți aduce bucurii, măcar nu întrista.

De nu poți fi sfânt, fii măcar om.

De nu poți să nu păcătuiești cu gândul, măcar nu păcătui cu fapta.

De nu poți fi tu cinstit, măcar nu împiedica pe ceilalți să facă binele.

De nu poți fi tu drept, măcar nu-i judeca pe cei ce vor să trăiască drept.

De nu poți urca pe scara virtuților, măcar nu da înapoi.

 

Sursa:

https://luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com/

 

Pot fi mai vrednici de mântuire decât noi pe cei care îi socotim păcătoși

 

Să ne aducem aminte, fraţilor, de Domnul Care zice: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi!”. Şi iarăşi, de Apostolul care ne învaţă zicând: „Cel ce pare că stă să se păzească, să nu cadă”. Şi iarăşi: „Păzeşte-te pe tine ca nu cumva să fii ispitit şi tu”. Că mulţi la arătare au greşit, dar în taină s-au pocăit şi iertare au dobândit şi pe Sfântul Duh L-au primit. Deci, cei ce ni se par nouă că sunt păcătoşi, la Dumnezeu sunt drepţi, pentru că păcatele lor le vedem, dar pocăinţa lor n-o vedem. Că şi Filimon acela, măscăriciul din Egipt, numai un lucru mare de pocăinţă a făcut şi a ajuns la măsura Sfântului Macarie, pustnicul.
De aceea, de am vedea chiar cu ochii noştri pe cei ce greşesc, să nu-i osândim. Că zece paşi depărtându-se cineva de la faţa noastră, nu ştim ce a făcut faţă de Dumnezeu sau de este Dumnezeu cu dânsul. Că Iuda vânzătorul, când se lumina spre joi, împreună cu Hristos era şi cu ucenicii Lui, iar tâlharul era între tâlhari şi între ucigaşii de oameni. Iar, după ce a venit ziua de vineri, Iuda s-a dus întru întunericul cel din afară, iar tâlharul, împreună cu Hristos, în rai s-a sălăşluit. Pentru aceea nu se cade să osândim pe omul ce greşeşte, de vreme ce Domnul îl va judeca. Iar toată judecata, Tatăl a dat-o Fiului.
Drept aceea, acela ce judecă pe cei ce greşesc îşi răpeşte pentru sine dregătoria lui Hristos. Şi unul ca acela este un antihrist, adică potrivnic al lui Hristos. Dar cine ar fi ştiut milostivirea cea multă a lui Dumnezeu, de n-ar fi arătat-o El singur oamenilor, primind pe păcătoşii ce se pocăiesc, precum pe desfrânata, pe vameşul sau pe Manase cel spurcat, care cincizeci şi doi de ani a slujit idolilor, iar după aceea într-un ceas pocăindu-se a dobândit iertare? Că, fiind închis într-o cuşcă de aramă în Babilon şi înăuntru cântându-şi cântarea sa, îngerul Domnului a spart arama şi îndată l-a scos şi l-a dus în Ierusalim şi cealaltă vreme a petrecut-o într-o pocăinţă.

(Sfântul Ierarh Atanasie, Din cuvintele duhovnicești ale Sfinților Părinți, Editura Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Suceava, 2003, p. 171)

 

Sursa:

https://ortodoxiasite.wordpress.com/2017/01/18/pot-fi-mai-vrednici-de-mantuire-decat-noi-pe-cei-care-ii-socotim-pacatosi/

 

Sfânta Muceniţă Heruvima de la Petru Vodă, săvârşită la venirea Arhanghelilor.

maica-heruvima-de-la-petru-voda-foto-vasilica-dulama-portret

 

„Sfînta pomenire a Mucenicilor sfinţeşte cu Duhul Sfînt pe toţi cei ce o sfinţesc pe ea cu Ortodoxie” (Octoih, gl. 6, Luni la Utrenie)

Pentru că de curînd mi-a fost dat să citesc într-unul din cotidienele centrale că la Central University of Europe de la Budapesta, întemeiată în 1990, cel mai mare număr de studenţi din vreo ţară a fost cel al românilor, 145 de studenţi din 1990 pînă acum, am hotărît să scriu acest material despre ceea ce am văzut şi am auzit.

În cimitirul Mănăstirii Petru Vodă se odihneşte monahia Heruvima , pe care ca mireancă a chemat-o Svetlana Mihaela Tanasă . Maica Heruvima a terminat facultatea de limbi clasice la Iaşi şi în 1995 a primit o bursă de la Fundaţia Söröş pentru un masterat în istorie medievală la CEU, Budapesta. Lucrarea sa de masterat a constat în cercetarea unui manuscris al Tîlcuirii la Facere scrisă de Sfîntul Ioan Gură de Aur, şi dovedea în această lucrare că textul tipărit de iezuiţi şi preluat de J.P. Migne în Patrologia Graeca are numeroase interpolări şi modificări faţă de manuscrisul cercetat, în care se regăsea un text cu adevărat hrisostomic, plin de duh. Concluzia era că la o ulterioară ediţie critică a Tîlcuirii la Facere se va descoperi balastul introdus cu reavoinţă de iezuiţi (de altfel, apropo de asta, dar din neştiinţă de data aceasta, şi pr. Dumitru Fecioru a făcut acelaşi lucru cu traducerea în româneşte, pentru că a luat textul tradus la Neamţu şi care se găseşte într-un uriaş manuscris de la Academia Română, şi l-a prelucrat după cel tipărit în PG; o altă observaţie pe care aş vrea să o fac ar fi aceea că părinţii nemţeni de acum 200 de ani nu au tradus nici un singur cuvinţel după ediţiile apusene ale Sfinţilor Părinţi, ci doar după manuscrisele din spaţiul ortodox).
Profesorii ei i-au apreciat munca şi i-au propus să se înscrie la doctorat. Lucrarea sa de doctorat era axată tot pe tîlcuirea la cartea Facerii: trebuia să dovedească faptul că Sfinţii Părinţi l-au urmat în tîlcuirea lor la Facere pe ereticul Orighen. Svetlana s-a apucat de lucru cu încredere, neştiind ce i s-a cerut, de fapt. Dar, pe măsură ce mai citea din Sfinţii Părinţi cu pricina, realiza hula ce i se cerea să o dovedească. Am aici, rămase de la ea, Tîlcuirea la Facere a Fericitului Augustin (în latină), cea a lui Orighen (în greacă), cea a Fericitului Theodorit al Kirului (în greacă), şi cea a Sfîntului Efrem Sirul (în engleză), ba chiar şi comentariul filosofului evreu Filon din Alexandria (în greacă), lucrări pe care le citise acolo la Budapesta, în original. Cu cît citea mai mult, cu atît înţelegea că nu numai că Sfinţii Părinţi nu l-au urmat pe ereticul Orighen în lucrările lor, ci unul din motivele pentru care au întocmit aceste lucrări a fost acela de a-l combate pe eretic, şi se vedea asta din felul în care abordau fiecare chestiune în parte.
S-a întîmplat ca fiind acolo să-şi pună cîteva întrebări despre profesorii săi şi să afle că majoritatea sînt evrei, şi să vadă dispreţul lor pentru Ortodoxie şi pentru Tradiţie, cu toate studiile lor universitare. Iar cînd le-a comunicat concluzia de mai sus cu privire la Sfinţii Părinţi, ei i-au spus: „Nu, nu e aşa. Mai citeşte-i o dată. Mai gîndeşte-te. Noi te plătim ca tu să demonstrezi ceva, iar tu trebuie să o faci”.

Au urmat mai multe zile de certuri şi argumentări.

Venind în ţară pentru a-şi mai aduce nişte lucruri, s-a simţit rău şi s-a dus la medic să-şi facă un control. Aşa a aflat că are un cancer al pielii cu o evoluţie rapidă, în zona omoplatului stîng. Explicaţia era una singură: fusese iradiată. Doctorul i-a zis că mai are doar cîteva luni de trăit. S-a întors la Budapesta să-şi ia bagajele. S-a certat cu toată lumea, care îi spunea: „De ce pleci? Avem soluţii pentru boala ta. Nu e nimic grav, noi putem să-ţi oferim vindecarea. Fii ascultătoare şi vei scăpa cu viaţă.” (se pare că aveau dreptate, căci medicii au confirmat că se practică o metodă de inducere a cancerului care se poate vindeca dacă nu se zăboveşte, dar cu nişte costuri medicale uriaşe). A refuzat să se lepede de Sfinţii lui Dumnezeu, şi astfel n-a părăsit-o Dumnezeiescul har care a întărit-o pînă la capăt. A luat tot ce a putut (deşi mare parte din cărţi i-au rămas acolo) şi a venit în ţară. A venit la Părintele Iustin şi i-a povestit toată tărăşenia, iar Părintele i-a spus să rămînă la noi în mănăstire (aceasta se întîmpla în august 1997).

maica-heruvima

A urmat un an şi jumătate de suferinţă. Boala a ajuns repede la metastază. Încet, încet, se topea văzînd cu ochii. A primit să fie rasoforită, şi cu cîteva săptămîni înainte de a pleca dintre noi a fost călugărită de Părintele Iustin.

A refuzat să ia morfină, pentru a-şi şterge prin suferinţă toate păcatele săvîrşite în această lume. Pătimirile ei au dat mărturie de cuvintele Octoihului: „Sfinţii Tăi, Doamne, cu pavăza credinţei îmbrăcându-se, şi cu chipul Crucii pe sine întărindu-se, la munci bărbăteşte au alergat, şi trufia şi vicleşugul diavolului au surpat.”

maica-heruvima-p-calciu

Dumnezeu i-a ascultat ultima dorinţă, aceea de a prinde sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli. După privegherea hramului mănăstirii noastre, în noaptea de 7 spre 8 noiembrie 1998, pe la ora 3 dimineaţa, Sfînta Muceniţă Heruvima a plecat dintre noi cu sufletul împăcat, luminoasă la chip, să mărturisească înaintea Sfintei Treimi lupta ortodocşilor împotriva stăpînitorilor acestui veac şi să mijlocească pentru iubitorii de adevăr. Dacă lumea în care trăim este, în întregul său, chipul Babilonului, al curvei celei mari, atunci Sfînta Heruvima dă mărturie despre ceea ce stă scris în Apocalipsă: «Şi într-însa s-a aflat sânge de prooroci şi de sfinţi şi de toţi cei junghiaţi pe pământ.» Venind aici, maica Heruvima ne-a spus despre faptul că de la CEU, mai înainte de ea, plecaseră din acelaşi motiv, cancer al pielii, un student din Bulgaria, o studentă din Georgia, şi o alta din SUA. Îmi pare rău că nu vă pot da numele lor. Poate cineva le va afla vreodată.

Batjocura cea mare a fost aceea că după plecarea maicii Heruvima, foştii ei profesori au instituit la CEU premiul Svetlana Tanasă, pentru cea mai bună lucrare a anului.

Diavolul a vrut să surpe în gheena acest suflet curat, dar mila Domnului l-a scos din ghearele sale pentru iubirea de adevăr, căci Adevărul este Hristos Dumnezeul nostru. Ortodoxia este vie şi rodeşte întru Adevăr, iar sămînţa credinţei este sîngele mucenicilor. „Degrab ne întîmpină pe noi mai înainte pînă ce nu ne robim de vrăjmaşii cei ce Te hulesc pe Tine şi ne îngrozesc pe noi, Hristoase Dumnezeul nostru. Pierde-i cu Crucea Ta pe cei ce se luptă cu noi, să cunoască cît poate credinţa ortodocşilor, pentru rugăciunile Sfinţilor Mucenici şi ale Născătoarei de Dumnezeu, Unule Iubitorule de oameni.”

 

Monahul Filotheu

 

Sursa:

http://www.marturisitorii.ro/2016/11/08/sfanta-mucenita-heruvima-de-la-petru-voda-savarsita-la-venirea-arhanghelilor-18-ani-de-la-plecarea-la-ceruri-fotografii-in-memoriam/

Părintele Justin Pârvu despre dialogul inter-confesional al ortodocşilor

 

 

Biserica Ortodoxă este veşnică prin Hristos Dumnezeu, e netrecătoare, nu are nevoie să se amestece cu nimic altceva, ca să nu se dilueze. Se apropie, dar nu se amestecă. Nici măcar nu poţi avea o relaţie. Vin foarte mulţi oameni şi mă întreabă ce să facă: să mai intre sau nu în bisericile în care s-au făcut slujbe ecumeniste? Eu le-am spus că atunci cînd vor vedea că se vor împărtăşi unii de la alţii, să nu mai stea. Dar nici aşa – ne temem de cuvintele Sfinţilor Părinţi care interzic să stăm sub acelaşi acoperiş cu ereticii. Ba canoanele spun că nici cu creştinii necununaţi să nu stai la masă, darămite cu ereticii. În cazul acesta ea nu mai e Biserică. De altfel e şi prorocit că toate organizaţiile ecleziastice vor cădea groaznic şi deodată, chiar şi instituţia Bisericii. Sfîntul Ignatie Briancianinov spune asta. Biserica decade prin primirea umanismelor. Umanismul este închinare la idoli, iar dogma infailibilităţii papale este o latură a umanismului, după cum spune şi Sfîntul Justin Popovici, reînviind idolatria. Toţi se închinau şi venerau Partidul ca pe un idol. Iar cei care au tăcut şi s-au supus ideologiei comuniste chiar siliţi, socotesc că sunt asemenea închinătorilor la idoli.

(Interviu din „Glasul monahilor”, nr. 4 (18)/ aprilie 2005)

Cred că Biserica noastră acum se află într-o ispită mult mai grea decît altele de pe alte coordonate geografice. Se pare că noi am fost obligaţi să facem greşeli în istorie. Fiindcă la noi, din 1925, Biserica a fost mereu sub dirijarea şi sub osînda străinilor. Ce să vorbim de Carol al II-lea cu toate acţiunile camarilei lui împotriva Ortodoxiei şi neamului românesc? Ce să spunem de anul 1944, cînd hoardele bolşevice vin peste noi? De atunci, în continuare, au fost puşi păstori şi conducători fără nici o legătură cu viaţa spirituală, morală, politică a românilor. În această perioadă s-au petrecut atîtea nelegiuiri iar securitatea nu a avut alt scop decît de a pătrunde şi a dirija viaţa religioasă. Aşa se face că i-a prins pe toţi şi le-a pus în faţă un dosar. Vrînd-nevrînd, adevărat sau neadevărat, semnezi. Unii necunoscători, neştiutori, au semnat nişte lucruri pentru care acum îi scot vinovaţi. […]

– Mai devreme aţi afirmat că pe măsură ce se vor înteţi atacurile vrăjmaşilor, va creşte şi harul de la Dumnezeu în ajutorul apărătorilor Ortodoxiei. Totuşi, dacă în Biserica noastră se produc schimbări ecumeniste, care afectează clerul şi ierarhia, precum în exemplul dat de Sfinţia Voastră mai înainte, ce se va întîmpla cu harul? Întreb aceasta, ştiind că amestecul cu ereticii provoacă retragerea harului lui Dumnezeu…

– Dar spune într-o viziune a marelui rugător, ascet şi pustnic şi trăitor în Hristos, Sfîntul Serafim de Sarov, că se vor ridica biserici, paraclise, schituri, clopotniţe şi altare în toată splendoarea aurăriei lor, dar creştinii nu vor putea intra în ele. Am stat şi eu şi m-am gîndit, ce-o fi asta, domnule!? Am fost pus în situaţia să le răspund şi credincioşilor mei la această întrebare, că unii ziceau: „Mai putem noi intra în cutare biserică din Bacău, din Timişoara, sau din Iaşi, dacă s-a făcut acolo o slujbă ecumenistă ori un ritual al Cavalerilor de Malta sau un jurămînt masonic?” Ei bine, să ştiţi că aceasta este cea mai adîncă blasfemie! Le-am spus credincioşilor să meargă la biserică, să participe la rugăciune, pînă se va ajunge, ferească Dumnezeu, la împărtăşirea comună cu ereticii. Cînd ai să vezi că iau din acelaşi potir şi ereticii şi ortodocşii, atunci să nu mai intri. Pînă aicea merge să ascultăm, fiindcă spun Sfinţii Părinţi că, atunci cînd e vorba de ascultarea de Dumnezeu, nu-i mai ascultăm pe oameni. Lucrurile s-au mai întîmplat în decursul istoriei. S-au făcut greşeli din partea oilor, dar şi din partea păstorilor. Sfatul duhovnicilor celor bătrîni este ca păstorul să meargă pe drumul lui, dar dacă greşeşte acesta, oaia să-i urmeze pe Sfinţii Părinţi. E supus greşelii oricine, că diavolul îl încearcă pe fiecare. Au existat cazuri în istorie de greşeli grave, cînd credincioşi au rămas doar 30 la sută, dar au dus mai departe adevărul de credinţă, chiar dacă 70 la sută dintre păstori s-au pierdut. Asta înseamnă că acum, în momentele grele pe care le trăim, cu ispite puternice, înfricoşătoare, harul lui Dumnezeu va creşte. Sporeşte această forţă dumnezeiască în forţa noastră de rugăciune. Dacă ne vom ruga! Dacă vom păstra unitatea în Biserică, dacă nu ne va împrăştia această ispită, noi vom rezista. Nu contează numărul celor care se vor risipi, ne interesează calitatea şi valoarea celor care rămîn în dreapta credinţă. Poate să rămînă numai unul drept în toată tulburarea aceasta.

– Biserica rămîne numai în jurul episcopului. Dar dacă, Doamne fereşte, vor porni toţi spre ecumenism, iar cei ce se împotrivesc vor fi caterisiţi, ce vom face fără episcop?

– Dar ce făceau cu Sfîntul Ioan Gură de Aur cînd îl izgoneau de pe tronul patriarhal? Îl ocărau, îl izolau şi îl exilau, pînă l-au condus la moarte. Mîncătorie între scaune! Atunci ce făceau credincioşii? Astăzi, din păcate, se întîmplă aceleaşi lucruri. Sunt unii care umblă în consilii ecumeniste, alţii care stau în scaunele lor şi-şi văd de rugăciune şi de turma lor. Au fost şi sunt vremuri de încercare şi de ispitire. Iar dacă s-ar întîmpla astfel de lucruri, mă întreb în ce măsură va fi reală o caterisire nedreaptă. O caterisire care se face în lupta cu adevărul nu e validă. E valabilă numai cînd ai călcat prevederea unui canon şi cînd te-ai opus unei rînduieli. Dar atîta vreme cît eu mă găsesc pe poziţia adevărului, caterisirea e mincinoasă. Acestea sunt mai mult sperietori formulate de unii, dar nu sunt realităţi care să oprească harul lui Dumnezeu. Dacă ieri am slujit împreună şi ne-am împărtăşit din acelaşi potir, iar azi declară că nu sunt bun pentru slujire, înseamnă că schimbarea de opinie şi de atitudine e dictată de interese.

– Există pericolul, ca din aceste motive lumeşti, politice, să se rupă Biserica?

– Dacă vom ajunge să ni se impună condiţii străine adevărurilor noastre de credinţă, neapărat se va rupe. Arta vrăjmaşului este de a împărţi, divide şi stăpîneşte. E un principiu valabil dintotdeauna. Nici cei 12 apostoli nu au rămas în unitatea lor de la început, pe unul l-a dezmoştenit diavolul. La crucea lui Iisus au rămas Maica Preamilostivă şi alţi vreo cîţiva, restul s-au risipit, au fugit. Pînă şi Petru a fost reîncadrat între apostoli. Aşa este şi la ora pe care o trăim. Vremurile sunt mult mai grave acum, pentru că atunci mai exista o şansă de revenire, cum s-a şi întîmplat de altfel. Acum, însă, nu mai e nici o şansă: ori Hristos, ori Satana! Pînă acum mai mergea, cu carnetul de partid, renunţai la el, mai cu steaua în cinci colţuri, mai cu crucea, dar de data asta nu se mai poate aşa. Acum e tranşant: ori 666 şi cardul, ori crucea! De-acum se alege şi urmează un creştinism adevărat şi un anarhism cu totul lepădat. Aşa cum ne întreabă la botez: „Te lepezi de Satana şi de toate lucrurile lui?” „Mă lepăd de Satana şi de toate lucrurile lui”. Iată că acum se împlinesc nişte făgăduinţe ale tale, puse deoparte mai de demult. La călugărie, în faţa altarului, iarăşi te întreabă: „De ce-ai venit, frate? Din vreo silă sau din vreo nevoie?” „De bunăvoie am venit, Părinte”. „Dar nu ştii că ai durere, ai necazuri, ai amărăciune, ai luptă, ai crucea lui Hristos?” „Cu ajutorul lui Dumnezeu, da, Părinte”. Ce avem noi creştinii şi monahii care trăim în acest gînd frumos al Maicii Domnului, ca să ne putem împotrivi vrăjmăşiei care s-a ridicat împotriva noastră? Să nu ne temem de zilele acestea care sunt cele mai favorabile pentru spălarea şi dezbrăcarea noastră de omul vechi şi îmbrăcarea întru Iisus Hristos, Domnul nostru. Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine! E un prilej de fericire, ca să ne luminăm şi să ne întărim pe calea mîntuirii.

– S-au rostit şi am văzut şi scris îndemnuri către mulţimile de credincioşi să nu mai vină la Mănăstirea Petru Vodă, inclusiv la Sfinţia Voastră, nici la Părintele Arsenie Papacioc, pentru că este un marginal, întrucît, spun ei, aceştia au ieşit din Biserică. De fapt, sunt ocărîţi şi denigraţi aceia care îndrăznesc să rostească adevărul. Totuşi, poporul vine puhoi la Mînăstirea Petru Vodă, îl caută neîncetat pe Părintele Arsenie, îl caută pe Părintele Rafail Noica şi nu-l găseşte. Ce se va întîmpla, Părinte, cînd veţi pleca şi Sfinţia Voastră, şi Părintele Arsenie, că are 93 de ani? Dacă vă apucă aşa, deodată, dorul de Domnul? Unde va mai face lumea cărare bătută?

– Chiar dacă s-ar pierde toată lumea, unul de rămîne, acela este tot adevărul. El duce lupta, el este modelul şi prototipul vieţii noastre creştine. Şi niciodată – nu-i număr eu cîţi sunt în mînăstirea x, y, în Moldova, în Ardeal, în Muntenia – nu vor izbîndi vrăjmaşii Ortodoxiei, deoarece cu cît vor înmulţi oprimările, cu atît îşi vor face deservicii. Adevărul creştin nu se impune cu forţa. Adevărul creştin vorbeşte prin sine. Nu noi îl apărăm pe Hristos, noi suntem nişte slugi netrebnice. Hristos ne apără pe noi! Cine se poate opune lui Hristos!? Iar vrăjmaşii, prin oprimări, îşi iau toată osînda, şi de la popor, şi de la Dumnezeu. Aceşti oameni nu cred în adevărul lui Hristos, nu cred în canoane, nu cred în martirajul creştin. Se încred în forţa lor materialistă, a funcţiei şi a măririi deşarte, care vor pieri odată cu ei, dar vor rămîne pentru osînda veşnică în faţa lui Dumnezeu şi a unui neam întreg. Între 1948 şi 1964, cît am stat în puşcăriile lor, am văzut tot felul de lucruri de maniera aceasta. Vine, într-o seară, de la Ministerul de Interne, un colonel balşoi, de-abia intra pe uşă în celulă. Noi, eram patru inşi înăuntru, aşteptam să vedem ce spune acest mare inspector al securităţii. El întreabă: „De ce mai aveţi nevoie aici?” Era între noi un avocat dibaci la vorbă. Îi răspunde: „Tovarăşul colonel…” „Băi, eu nu-s tovarăş cu tine”. „Ei, atunci, domnule colonel, n-avem cîrpe pentru spălat pe jos, că suntem obligaţi să spălăm de trei ori pe zi duşumelele”. Pentru noi spălatul acesta era bun, că trecea timpul mai uşor, aveam o îndeletnicire. Acolo fiecare lucru era bine aranjat, ca în chilia Părintelui Isaia, de la Mînăstirea Rarău, aşa era în celula noastră. „Măi, banditule, măi, aşa vorbeşti cu mine?”, s-a răstit colonelul la el. „Am răspuns, pentru că m-aţi întrebat”, a zis acela. „Auzi, tu cînd vorbeşti cu mine, să taci!” Şi ne ia la întrebări: „Tu ce eşti? Dar tu? Tu?” Răspundeam pe rînd: „Avocat”. „Profesor”. „Preot”. „Ce preot eşti tu, măi, cînd te-oi trînti acuşi, cine te-a mai preoţit şi pe tine? Stai aici şi ai să te topeşti, măi, că toţi de afară sunt ai noştri. Voi vă topiţi aici, ca nişte animale, măi! Voi nu ştiţi nimic”. A ieşit şi noi am început să comentăm în urma lui. Ce înseamnă oare că „toţi de afară sunt ai noştri”? Ce-o fi vrut să spună? Am aflat abia după 12 ani de la ieşirea din puşcărie. […]

În cel mai neputincios şi mai mic, acolo se înmulţeşte harul. De aceea să nu ne temem niciodată, pentru că vor veni vremuri şi mai grele, în care se vor îndeplini jurămintele botezului şi ale monahismului şi ale vieţii noastre creştine. Sunt vremuri de firească mîntuire. Să ne bucurăm, fiindcă acesta este prilejul nostru cel mai potrivit, acesta este purgatoriul, nu acela catolic, ci vremurile care ne cern. Eu sper că Ortodoxia cu cît va fi pusă la stîlpul infamiei de către toată Europa, cu atît va intra şi mai mult în harul lui Dumnezeu. Chiar dacă vor cădea toţi şi va rămîne numai un arhiereu, numai un călugăr sau numai un preot, acela va fi salvarea credinţei şi mîntuirea neamului.

(interviu de Ioan Enache, publicat în revista Credinţa Ortodoxă)