Prigoana împotriva tinerilor legionari

 

Cel mai mare pericol pentru comuniştii aflaţi la putere îl reprezentau însă studenţii, deoarece ideile legionare în­cepuseră să-şi facă tot mai mult simţită prezenţa în rândurile lor. Diriguitorii de la Moscova şi Bucureşti ştiau foarte bine că tinerii reprezintă o categorie vulnerabilă, mai lesne de manipulat, prin urmare mai uşor de influenţat, dar care s-ar putea adapta ceva mai repede noului regim politic.

Locul cel mai nimerit de a cunoaşte şi aprofunda con­cepţiile marxist-leniniste era închisoarea, ferită de ochii unor curioşi şi unde se puteau utiliza metode de constrângere. In noaptea de 14/15 mai 1948 au avut loc masive arestări ale unor membri aparţinând Mişcării Legionare ori Frăţiilor de Cruce. Această acţiune de amploare s-a desfăşurat pe tot cu­prinsul ţării. Ea s-a derulat concomitent în marile oraşe, la ora stabilită. Factorul surpriză a făcut ca mulţi legionari să nu se poată ascunde la rude sau prieteni. Martor al drama­ticelor evenimente, fostul deţinut politic Traian Popescu susţine, după aproape şase decenii, într-o discuţie cu Gabriel Stănescu, că numeroasele arestări s-au făcut potrivit unui plan dinainte stabilit, conform Ordinului nr. 5 al lui Teohari Georgescu din 13 mai 1948. Organele de ordine şi Siguranţa au întocmit din vreme tabele nominale cu persoanele care trebuiau să fie reţinute în acea nouă „noapte comunistă a Sfântului Bartolomeu”. Potrivit aceluiaşi, „s-au alcătuit echipe speciale formate din trei persoane. Şeful echipei era de regulă agent al Siguranţei Statului, organism încă în func­ţiune. El a primit un plic închis conţinând adresele celor care urmau să fie arestaţi, dar nu avea voie să-l deschidă înainte de plecare”.

La rândul său, părintele Gheorghe Calciu, la vremea aceea student la Medicină, notează în nişte însemnări con­fiscate de Securitate că „arestările au început în ziua de 15 mai. Era o acţiune masivă, spectaculoasă, desfăşurată pe în­treaga ţară şi după un plan minuţios stabilit. Teohari Georgescu, ministrul de Interne şi Ana Pauker şi-au calculat lovi­tura cu sânge rece. Securitatea [Siguranţa – n. n.] întocmise vreme de peste trei ani dosarele tuturor grupărilor care pro­liferau în ţară şi al tuturor indivizilor periculoşi […] Comu­niştii, care fuseseră o simplă fracţiune a Internaţionalei co­muniste, suplineau lipsa totală de popularitate prin forţă şi violenţă. Nici nu exista altă cale […]. Teohari Georgescu şi consilierii lui s-au servit de vechea poliţie, care deţinea şi informaţiile despre Mişcarea Legionară, dar şi unele date compromiţătoare despre membrii Partidului Comunist, date care puteau fi folosite la nevoie împotriva oricui”.

Comuniştii au utilizat şi Siguranţa Statului. Membrii ei, dar şi poliţiştii, respectiv jandarmii în mare parte, au dovedit în acei ani tulburi exces de zel în favoarea noilor autorităţi prosovietice, în speranţa menţinerii lor pe posturile deţinute şi înainte de 6 martie 1945. Când şi-au format ca­drele necesare proprii, comuniştii români nu numai că i-au alungat din posturile respective, dar i-au aruncat, după pro­cese sumare, în închisori şi lagăre.

Dumitru Bacu susţine în excelenta sa lucrare dedicată „fenomenului Piteşti” că „organele de ordine publică au reţi­nut o mie de studenţi din centre universitare – Bucureşti, Iaşi şi Cluj”.

În schimb, un alt deţinut politic, Grigore Dumitrescu, considera într-o carte publicată la Munchen în limba româ­nă, acum mai bine de trei decenii, că avem de a face cu cinci mii de tineri studenţi arestaţi. Părintele Gheorghe Calciu – Dumitreasa, care a trăit acele momente cumplite, susţine în­tr-o discuţie amplă cu Monahul Moise de la Mănăstirea Oaşa, că atunci, în mai 1948, „au fost peste zece mii de arestaţi”.

La rândul său, tânărul avocat buzoian Nicolae (Nicu) Păun afirmă în memoriile sale, publicate după aproape cinci decenii, că „în noaptea de 14/15 mai 1948, în toată ţara s-au făcut masive arestări. Duba neagră, devenită celebră, funcţi­ona fară întrerupere în cursul nopţii, după procedee necu­noscute până atunci. Sunt informaţii că în Buzău fuseseră arestate cam 60-70 de persoane din toate categoriile sociale: muncitori, ţărani, intelectuali’.

Un alt martor al acestor evenimente dramatice, Cornel Drăgoi, notează în însemnările sale, tipărite după decembrie 1989, că noaptea respectivă a fost „cea mai celebră a Se­curităţi!, când au arestat pe toţi elevii şi studenţii care erau în evidenţa lor ca legionari […]. în satul Olaru [lângă Călăraşi – n. n.], unde mă găseam, erau douăzeci şi patru. Într-o şoapte i-au luat pe toţi”.

Aflat şi el printre miile de reţinuţi, scriitorul şi eseistul Dan Lucinescu descrie în cartea sa de rememorări aceste clipe de coşmar astfel: „Tot ce a fost frumos şi nobil a fost călcat în picioarele hâde de cel mai monstruos fenomen al istoriei comunismului bolşevic. Pericolul morţii întinse aripa neagră asupra miilor de tineri care erau legaţi de tradiţiile poporului”.

Nu peste multă vreme va începe procesul de reeducare a tinerilor arestaţi şi azvârliţi în Gulagul românesc.

(Constantin I. Stan – Crucea reeducării)

 

http://www.fericiticeiprigoniti.net

– – – – – – – – – – – – –

Acţiunea comuniştilor pentru a crea „omul nou”

 

 

Comuniştii români au acţionat în aceşti ani după mo­delul sovietic şi pentru a crea „omul nou”, construcţie a socialismului. Consilierii bolşevici se găseau în toate mini­sterele. Se urmărea inocularea în mintea oamenilor, mai ales a tinerilor, a aşa-zisei misiuni istorice a clasei muncitoare, idee care reprezenta miezul în jurul căreia s-a derulat întreg fenomenul represiunii. Comunismul era considerat ca fiind cea mai dreaptă dintre orânduirile sociale. El trebuia să for­meze binecunoscutul, dar greu de atins om nou, care urma să aibă rolul de a înlătura tot răul existent în lume, prin purifi­carea societăţii socialiste de elementele nocive.

Marea burghezie şi moşierime, aparţinând vechiului regim, purtau, în opinia noilor conducători, vina tuturor re­lelor din ţara noastră. Reprezentanţii lor nu ar fi făcut nimic bun pentru România. Avându-se în vedere acest lucru, a apărut ideea reeducării prin „spălarea creierelor” sau „robo­tizarea individului”. Orice legătură cu lumea occidentală era calificată drept atitudine duşmănoasă faţă de noul regim, fiind aspru pedepsită de justiţia populară.

În schimbul loialităţii faţă de noul regim, care se înfi­ripa sub protecţia cizmei sovietice, inginerii, economiştii, contabilii şi chiar unii foşti patroni de întreprinderi, sau fiii acestora, au fost acceptaţi în continuare la conducerea uzine­lor, fabricilor, şantierelor de construcţii, băncilor naţionali­zate prin actul de la 11 iunie 1948, deoarecc P.M.R, nu for­mase încă propriile cadre de specialitate. După ce nu au mai fost utili, comuniştii s-au debarasat imediat de ei, aruncându-i în închisorile Gulagului românesc, sub tot felul de vini, de cele mai multe ori imaginare.

Termenul de Gulag este de fapt un cuvânt rezultat prin unirea iniţialelor denumirii sovietice a Direcţiei Generale a Lagărelor, adică Glavnoe Upravlenie Lagerei, ce avea în subordine aproximativ 2500 de unităţi. În aceste lagăre se desfăşură o intensă şi sistematică acţiune de exterminare a adversarilor politici ori a celor care, într-un fel sau altul, au manifestat opoziţie faţă de regim. De obicei, lagărele bolşe­vice erau situate în zone greu accesibile, cu temperaturi ex­trem de scăzute. Cele mai multe se găseau în Siberia, unde condiţiile de muncă erau epuizante, iar hrana abia asigura existenţa de zi cu zi.

Aleksandr Soljeniţîn, el însuşi un supravieţuitor al regimului de exterminare din lagărele bol­şevice, a condamnat cu tărie crimele comise de autorităţile staliniste în celebrul roman documentar Arhipelagul Gulag, publicat mai întâi la Paris în 1973, apoi şi în U.R.S.S., un an după aceea. Autorul supune atenţiei cititorului atât propria sa experienţă, cât şi mărturiile zguduitoare a circa 200 de victime ale gulagului sovietic. Cartea i-a adus autorului Pre­miul Nobel pentru Literatură şi în acelaşi timp o extraordi­nară popularitate în ţară, dar mai ales în străinătate. Publi­carea romanului a stârnit în acelaşi timp o reacţie foarte dură din partea K.G.B.-ului, deoarece erau dezvăluite opiniei pu­blice de pretutindeni metodele sale de exterminare. De aceea Aleksandr Soljeniţîn s-a văzut nevoit să accepte o anumită colaborare temporară cu puterea sovietică, fără compromi­suri esenţiale.

După preluarea conducerii Partidului Comunist al Uni­unii Sovietice de către Mihail Gorbaciov, în calitatea de secretar general, s-a instituit un regim reformator în anul 1986. Prin Glasnost şi Perestroika se fac tot mai auzite vo­cile foştilor deţinuţi politici, care îşi creează asociaţii pre­cum Memorial Vazvra Scenie.

Realităţile sovietice destul de dure au fost prezentate şi de români. Primul dintre ei, scriitorul de stânga Panait Istrati, a scris celebra lucrare Spovedania unui învins, o prezen­tare destul de obiectivă, care are la bază o călătorie de aproape doi ani întreprinsă de autor, în anii ’30, în „paradisul bolşevic”.

În toamna anului 1936, după ce şi-a satisfăcut serviciul militar la un regiment din Cetatea Albă, tânărul Dumitru Mircescu, atras de ideile comuniste, a trecut Nistrul înot, pentru a-şi găsi fericirea în Uniunea Sovietică. El a ajuns mai întâi la Odessa, trecând de grănicerii români şi ruşi. N.K.D.V.-ul, considerându-l spion român, l-a deferit imediat justiţiei militare sovietice, care l-a condamnat la 10 ani de muncă silnică, deşi nu exista nici o probă concludentă împo­triva lui decât trecerea ilegală a frontierei. Tânărul temerar a fost expediat împreună cu alţi condamnaţi în lagărul de la Vorkuta, dincolo de Cercul Polar. Condiţiile din acest lagăr al Gulagului sovietic erau dintre cele mai proaste: lucru as­pru în mină, temperaturi extrem de scăzute, foamete şi alte neajunsuri. A supravieţuit în mod miraculos şi a reuşit peste ani să aştearnă pe hârtie cele trăite şi văzute. Tot la Vorkuta a ajuns şi părintele profesor basarabean Vasile Ţepordei, deportat de sovietici în anul 1951, fiind socotit adversar al regimului comunist din Uniunea Sovietică.

Condiţiile de aici erau la fel de grele ca în anul 1936. Munca era epuizantă, hrana foarte proastă, condiţiile de locuit absolut primitive, temperaturi de – 30 °C şi chiar – 40°C. El fusese acuzat că în perioada interbelică desfaşurase o susţinută activitate anti-bolşevică, publicând articole incendiare în paginile publica­ţiilor Raza sau Gazeta Basarabiei. În schimb, un alt preot basarabean, Sergiu C. Roşea, arestat la Bucureşti pe 5 sep­tembrie 1948, nu a ajuns în Gulagul sovietic, dar a fost în­carcerat în penitenciarul Jilava până la 4 iunie 1952, fără să fie judecat. A primit trei ani de temniţă grea. În perioada de­tenţiei a suferit injurii, bătăi, torturi, înfometări, ameninţări cu moartea. Cei doi au supravieţuit Gulagului.

(Constantin I. Stan – Crucea reeducării)

 

http://www.fericiticeiprigoniti.net

 

„Viaţa creştină are trei izvoare: Sfânta Scriptură, Sf. Tradiţie şi învăţătura Bisericii. Pe această scară trebuie să se ridice o naţiune”

 

Ce părere aveţi despre ceea ce înseamnă sufletul?

Să vorbeşti despre suflet, despre originea, calităţile şi continuitatea lui în istoria lumii şi a omului, e un lucru interesant, dar cam greu. Pentru că sufletul se adaptează după cultura şi civilizaţia omului. Poate o să spuneţi cum să se adapteze sufletul? Iaca aşa se adaptează şi la bune şi la rele. Eu am intrat în 1949-1950 într-o mină la 800 m. adâncime. Acolo nu ştiam ce e barosul, ce e ranga, ce e perforatul, ce este în sfârşit, rostogolul. Nu cunoşteam nimic. Şi ni le-au pus în mână, fraţii noştri comunişti, Securitatea României noastre Mari. Noi intram sub numele de braţele speciale. Nu ne numeau acolo deţinuţi. Eram văzuţi ca cei mai mari duşmani ai poporului. În apropiere erau două secţii: secţia poliţia şi secţia de drept comun, cu scrisori, cu pachete, cu toate bunurile acestea, iar noi de 12-14 ani, nu primeam o scrisoare, o carte poştală…

Cum vedeţi sfinţia voastră lumina?

Lumina lui Hristos luminează tuturor. În Postul Mare la Sf. Liturghie a Sf. Grigorie Dialogul e un moment când preotul vine în faţa credincioşilor şi ridică lumânarea zicând: „Lumina lui Hristos luminează tuturor”. De aici se întoarce către Sf. Altar şi se cântă „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta”. Şi cel mai important moment este când începem slujba Învierii Domnului nostru Iisus Hristos cu „Veniţi de luaţi lumină”. Acest act important menţine viaţa spirituală de la cel mai complex până la cel mai simplu om.

Cât e de frumos să mergi pe drum cu maşina sau pe jos! Te opreşti la sfânta cruce rezemată de o proptea, că deh, n-ai voie azi să pui cruci pe lângă şosele, ca să nu încurci circulaţia!… Şi aşa la sfânta cruce se mai pleacă o bătrână, îşi dă traista jos şi stă acolo cu nasul în pământ şi zice o rugăciune. Aceasta este poate mai valoroasă decât soborul acela mare pe care îl vezi frăţia ta în biserică. Asta-i sfânta rugăciune. Tot ce se vede în lărgimea asta, în sărbătorirea asta mare… Aliluia, de cele mai multe ori e mort.

Cum ar trebui să trăiască creştinul astăzi, într-un timp pe care îl cunoaştem cu toţii?

Timpul nu există pentru creştin. Cum a zis şi cronicarul, nu stă omul sub vreme pentru că omul este în măsură să realizeze timpul. Cât de frumos este să asculţi, de pildă, colindele! Şi fiecare colind este cântat şi de câte şaptezeci de ori, dar în fiecare cântare există viaţă. Dacă Biserica îşi face Liturghia de nenumărate ori, tu învaţă să trăieşti ca la prima Liturghie. Aceasta este prezenţa noastră în Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în Dumnezeu… Ne zbatem în lumea aceasta, păcătuim, ne ridicăm, ne spovedim, ne împărtăşim ca să preîntâmpinăm Învierea Domnului. Dar Învierea Domnului nu se poate realiza decât prin naşterea Domnului, ieslea, Betleemul. De acolo am venit şi ne ridicăm noi spre înălţimile cerului. Aici se întâlnesc cerul cu pământul: „Osana întru cei de sus lui Dumnezeu” , „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu” şi împreună cu ceata îngerilor, Hristos coboară în mijlocul nostru şi ne ridică pe noi, împreună cu El la ceruri. Aşa cum şi colacul acesta cu lumânarea pe care noi îl dăm în stânga şi în dreapta, reprezintă naţia noastră, Ortodoxia noastră.

Ce puteţi să-i învăţaţi pe tinerii de astăzi?

Tinerii de azi nu au nici măcar noţiunea de neam, de naţie, de familie pe care trebuie să le-o dea mama, tata. Acesta este secolul care ne ucide pe noi pentru că este stăpânit de frică, de frica omului care nu poate trăi liber şi de ateism. Ori a fi liber înseamnă să fii fericit. E unul şi acelaşi lucru, că „fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi pe scaunul pierzătorilor n-a şezut”. Aceasta este fericirea: să trăieşti în legea aceasta a purităţii, ducând greutăţile neamului.

Ce se cere acum de la noi?

Acum se cere rugăciune, nimic altceva. Tinerilor le spun: „Ascultaţi, munciţi şi vă rugaţi!” Într-o şcoală, dacă intri într-o clasă şi te uiţi la copii, ştii şi cum sunt părinţii lor. Din păcate, acum familiile sunt mai degrabă marxist-leniniste. Ţin ziua agriculturii, a prăjiturii, a cozonacului şi uită de sărbătorile creştine. Ori familia este cărămida lumii, iar femeia are un rol sacru în cadrul familiei. Ea este şi cu căderea şi cu ridicarea, de aceea este importantă… Îmi amintesc, la şaptesprezece ani am intrat în mănăstire şi am început o viaţă aspră. Am învăţat la Seminarul de la Cernica unde era multă exigenţă şi asceză. Stăteai un an de zile acolo şi nu plecai nicăieri. Acolo stăteai de Paşti, de Crăciun… Plângeam când mă uitam înspre nordul ţării noastre şi îmi ziceam: „Uite, măi, Neamţul şi noi stăm aici în Ilfov şi ne mănâncă ţânţarii!”…

Aţi avut o viaţă aspră şi cu privaţiuni. Aţi ales sfinţia voastră aceste privaţiuni?

Da, eu le-am ales. Când a fost vorba să-mi aleg drumul mănăstirii, am stat vreun an şi jumătate de vorbă cu tata care îmi spunea: „Nu se poate. Neam de neamul nostru nu a fost călugăr”. Dar mama plângea şi îi spunea tatii: „Hai, lasă-l să meargă”. Şi într-una din zile mă trimite tata: „Du-te şi adă caii, mă!”. M-am dus după ei, i-am pus la căruţă, mama mi-a dat un băgăjel cu schimburi, plânsă adânc şi tata cu băgăjelul: „Hai înspre Durău!” Am ajuns la Durău şi era târziu, noapte, iar tata trebuia să vină înapoi. Unde să lase pe băiatul lui acolo în întuneric? Ne-am băgat într-o cameră întunecoasă şi tata nu a dormit toată noaptea. S-a gândit mereu şi dimineaţă mi-a zis: „Măi, băiete, te las aici. Poate o să fie mai bine de tine dacă o să rămâi aici şi o să te rogi şi pentru noi”.

Şi el s-a întors şi a intrat în pădure cu căruţa şi eu am rămas în mănăstirea Durău unde am început viaţa mea, viaţă frumoasă. Ce mă impresiona cel mai mult erau sărbătorile mari: Paştile, Crăciunul, Boboteaza când îmbrăcam stiharele de ipodiacon. Era pentru noi mare lucru. Mă uit acum şi la copiii noştri, că avem aici doi, cum se îmbracă şi ies cu lumânările şi mă văd şi eu acolo printre ei, acum 80 de ani. Şi am dus viaţa de mănăstire mereu în ascultare, viaţă de cazarmă. În general viaţa e o cazarmă dacă vrei să faci ceva. Uitaţi-vă la starea degradantă în care a ajuns tineretul nostru pentru că televizorul, calculatorul, internetul au distrus fiinţa umană, şi spirituală şi biologică. De la desene animate la păpuşele, mai vede şi o scenă oribilă, alta teribilă, una grosolană, alta mârşavă şi aşa s-a îngroşat viaţa copiilor şi a familiilor noastre. Greşeala mare nu este a copiilor, cât este a părinţilor pentru că în faţa televizorului unde sunt toate măscările, e şi tata, e şi nepotul şi bunicul şi toţi bat din palme acolo. Şi aşa au ajuns copiii noştri că nu mai ştiu să joace oina, şotronul…

Eu veneam de la şcoală vreo doi kilometri şi mă băgam în pârâu până la genunchi şi îl treceam de vreo trei, patru ori pe zi, că nu era pod. Când ajungeam acasă, mama îmi zicea: „Mă, dă jos ce ai pe tine şi du-te la cuptor”. Şi mă ridicam pe cuptor, mă uscam acolo şi a doua zi eram şef şi viaţa era extraordinar de frumoasă. Acum nu poţi să mai pui băieţii în opinci de purcel. Acum, de cum l-a născut mama, îl pune în costum. Eu eram de 14, 15 ani şi încă mergeam în durligi aşa cum umblă acum femeile cu cămăşuţă puţin mai lungă şi cu ciorapi. De unde o mai fi apărut şi moda asta? De la chinezi, de la japonezi? Măi, în fiecare an trebuie să apară o prostie că dracul vine întotdeauna cu ajutorul!

Copiii nu mai stau cu părinţii pentru că acum mama trebuie să facă norma. Altădată bărbatul lucra pentru întreaga familie ca să o întreţină. Acum am fost aduşi la mizerie, la sărăcie să nu aibă timp nici mama, nici tata de copii. Aici e greutatea mare, că din mizerie numai mizerie iese. Asta se urmăreşte… Adă-l la cazan şi la gamelă şi de acolo îl porţi cum vrei. Ştiţi cum îl întreba Churchill pe Stalin: „Cum de merg aşa legile la voi? Acum votezi în parlament şi gata e legea. Apăi, noi trebuie să aşteptăm un an de zile să treacă prin camera unu, camera doi şi de abia-abia”. „Ia un cucoş de afară şi bagă-l acolo în coteţ până mine dimineaţă”. Iese Stalin şi deschide uşa coteţului, aruncă o boabă, cocoşul o ia. Mai trece un pic, mai aruncă o boabă şi tot aşa vreo patru, cinci boabe. Şi i-a spus Stalin lui Churchill că aşa e şi cu poporul: „trebuie să-l înfometezi, să-l aduci la mizerie că altfel nu te ascultă”.

Şi aşa ajung copiii bolnavi, handicapaţi, n-au memorie. La şcoală dacă merge, el, săracul, se uită pe câmp…  Dar nu trebuie să trăieşti cu orice preţ, să accepţi orice umilinţă ca să ai ce mânca. Un popor trebuie să creeze un tineret demn şi brav. Aşa ne învaţă istoria noastră. Nu să trăieşti în frică şi sărăcie ca şi cocoşul lui Stalin!

Ce s-ar putea face pentru ţara noastră în aceste momente?

Să fie un guvern naţional care să fie ales de popor în nişte alegeri nobile fără tam-tamuri, fără atâta amar de cheltuială pe seama poporului, fără atâtea partide care trăiesc pe spinarea unei naţii. Cine întreţine toată mizeria asta a partidelor? E cea mai mare crimă într-un stat să fie atâtea partide care nu fac altceva decât să jecmănească şi să ia bani! Oamenii care umblă după măririle astea, care ţin cu tot dinadinsul să câştige, sunt cei la care Dumnezeu le ia minţile. Şi atunci omul nu mai vede cât rău este în el.

Dacă vrem să schimbăm ceva trebuie să schimbăm mentalitatea copiilor, a părinţilor, a şcolii şi a Bisericii. Vă dau un exemplu. Noi avem aici nişte copii care au crescut la mănăstire[1] şi nu se joacă cu jucăriile de acum, ci după ceea ce au văzut la biserică: cu Evanghelia, cu Apostolul, cu litia, îşi fac acolo altarul lor şi încep slujba în legea lor.

Ce ar trebui să facem ca să ne ridicăm spiritual?

„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie. Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei dăruieşte-l mie slugii Tale”. Dacă nu plecăm de aici, niciun savant din lumea asta nu scoate lumea din sărăcie, decât dacă se sprijină pe ajutorul puterilor cereşti.

Spuneaţi, referitor la cipuri, că dacă generaţia noastră le acceptă acum, cu siguranţă generaţia de mâine va accepta pecetea.

Păi da, aşa este, că şi o casă când arde, iese mai întâi puţin fum. Spun unii că trebuie să ne războim cu cipurile când ni se vor pune cu sila. Dar e târziu atunci!…

Sărăcia materială duce la cea spirituală?

Omul trebuie să potrivească în aşa manieră postul, rugăciunea, nevoinţa ca să fie în raport cu stările sufleteşti şi cu bogăţia spirituală pe care o are el. Sărăcia este şi ea o virtute când este purtată cu bună-voie, cu dragoste şi dăruire. Când intri în mănăstire trebuie să te gândeşti la un lucru: că întri în ascultare. Ce înseamnă asta? Tu nu mai ai cuvânt, nu-ţi mai aparţii. Aparţii de sfatul duhovnicului tău.Ascultarea aceasta este suprema lege divină după care se poate conduce omul. Mai trebuie să-ţi păstrezi puritatea spirituală şi trupească, pentru că altfel nu poţi face nimic dacă nu ai o uşurinţă a vieţii sufleteşti.

Când eram copil şi mai făceam câte o poznă, stăteam ascuns prin pod, aşteptam până se culcau toţi şi atunci apăream şi eu. Aşa este şi cu vinovăţia omului în viaţa lui de toate zilele, dar în acelaşi timp era şi o descărcare sufletească şi o dăruire pentru că îi spuneam mamei toate trăsnăile pe care le făcusem. Ei îi spuneam întâi… De sărbători mama făcea o sumedenie de bunătăţi şi pe măsură ce noi creşteam, cuptorul părea din ce în ce mai mic. Vedeţi ce diferenţă este între lumea aceasta a simplităţii, a modestiei şi cea de acum? Trebuie să revenim de unde am plecat altfel nu există niciun drum. De aceea vin peste noi şi cipurile pe toate ţidulele noastre… Dacă le refuzi, vii din nou la simplitatea asta şi începi să cauţi sapa, târnăcopul şi să treci pe ogoraşul tău ca să nu te amesteci cu dracul. Simplitatea înseamnă normalitate şi ea se deformează pentru că nu are un ideal. Scopul lumii de azi este mereu potrivnic realizării binelui.

Cum faci ca să înţelegi care este menirea ta în lume?

Păi, eu dacă m-am botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh menirea mea este: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat”. Şi sensul vieţii îl descoperim urmărind acest ideal.

Există moduri de a comunica între noi prin tăcere?

Tăcerea este cea mai puternică şi mai valabilă comunicare. Să vorbeşti şapte cuvinte pe zi, acesta este ascetismul creştin! Viaţa creştină are trei izvoare: Sfânta Scriptură, Sf. Tradiţie şi învăţătura Bisericii. Pe această scară trebuie să se ridice o naţiune.

Ce înseamnă „sărac cu duhul”?

Sărac cu duhul? Să fii plin de ştiinţă şi să nu te umpli. Că nu ai nimic de la tine, ci de la Dumnezeu care este părintele luminilor de unde vine toată înţelepciunea.

Cum vă menţineţi sănătatea la această vârstă frumoasă?

Apăi, Domnul îmi datorează mie mult. Aceşti şaisprezece ani de condamnare pe care i-am făcut, mi-i adaugă Domnul acum la anii mei. Că vedeţi nobleţea omului stă doar în suferinţă. Fără suferinţă nu-L putem cunoaşte pe Dumnezeu.

 

Părintele Justin Pârvu

 

http://www.atitudini.com

 

 

Din scrisorile Părintelui Justin Pârvu: „Măcar cu degetul cel mic să participăm la greutatea Crucii de pe Golgota”

 

Dragii mei,

Fiecare om trebuie să treacă prin perioade de luptă, mâhniri, încercări, războaie. Grea este starea şi dureroasă. Despre ea vorbeşte psalmistul: „Dureri ca ale aceleia ce naşte”. Orice om, când se naşte duhovniceşte în viaţa cea nouă, încearcă durere, dar încet-încet merge spre alinare. Aceste dureri constituie lupta împotriva patimilor. Vrăjmaşul nu vă va lăsa liniştită. Aici trebuie răbdare.

Nu dezertaţi de la chemarea D-voastră.

Greutăţile ne sunt trimise din mai multe motive, ori ca să ne taie un rău, ori ca să ne cuminţească, ori ca să ne slăvească mai mult în viaţa ce va să fie, ori ca să ne pedepsească pentru păcatele noastre cele vechi. Trebuie să ne ducem Crucea aşa cum Hristos a dus Crucea întregii omeniri. Măcar cu degetul cel mic să participăm la greutatea Crucii de pe Golgota.

A suferi anumite amărăciuni nu este atât de important. Trebuie să ne îngrijim să nu ne umplem de răutate împotriva aceluia ce ni le pricinuieşte. Domnul să vă binecuvânteze şi să vă primească toată jertfa vieţii.

Protos. Justin, 1990

 

http://www.atitudini.com

 

 

 

Cuvânt profetic al Părintelui Justin despre întinarea memoriei martirilor din temnițele comuniste

 

Dar şi secolul acesta al XX-lea, care a rodit aceşti tineri ce au luat drumul crucii şi s-au jertfit, şi-au măcinat tinereţile lor în celulele puşcăriilor, dovedeşte că bunul Dumnezeu mai este încă alături de Ortodoxia românească şi totodată este şi un îndemn pentru noi, cei de astăzi, să urmăm nevoinţelor şi martirajului lor. Şi dacă nu ne-a binecuvântat Dumnezeu prin suferinţele lor, măcar să aducem la lumină sfinţenia lor şi să ne închinăm lor ca unor sfinţi, care se roagă pentru noi. Cu cât noi vom avea mai mulţi sfinţi, oficial şi neoficial, cu atât şi mila lui Dumnezeu va fi peste noi şi vom putea avea îndrăznire înaintea lui Dumnezeu, prin sfinţii şi martirii noştri.
Toate popoarele acestea din Răsăritul Europei au trecut prin cenzura asta bolşevică, şi bulgarii, şi sârbii, şi cehoslovacii, şi polonezii, şi ungurii, naţiuni care au opus şi ele, într-adevăr, un efort puternic împotriva ateismului. Dar ceea ce s-a remarcat îndeosebi la noi, a fost faptul că România a avut un tineret foarte înţelept şi foarte pătruns de esenţa acestui adevăr ortodox, încât prin jertfele lor, cred eu, am depăşit cu mult toate aceste ţări din jurul nostru. De aceea şi obiectivul nr.1 al pedepsei şi al persecuţiei Ortodoxiei în Balcani a fost şi este ţara noastră, este România Ortodoxă cu tineretul acesta de jertfă care, în sfârşit, a luat taurul de coarne al comunismului şi al tuturor străinilor care şi-au vândut conştiinţa şi neamul. Însă nu este suficient să admirăm ostenelile şi nevoinţele lor, ci mai trebuie să le încercăm şi noi, pe pielea noastră, căci aşa s-a plămădit Ortodoxia asta până astăzi.
Politica întotdeauna a fost asemeni păgânismului cu care a luptat Creştinismul de-a lungul secolelor, încă de la începuturile lui. Ca şi atunci, aşa cum spunea şi Sf.Iustin Martirul şi Filosoful, creştinul trebuie să se lepede de imoralităţile păgâne, apoi să înveţe legea creştină, să cunoască adevărata filosofie, a cultivării calităţilor sufleteşti şi apoi să le aplice practic în viaţa de zi cu zi. Aceasta a făcut Mişcarea Legionară şi munca lor sinceră le-a încununat-o
bunul Dumnezeu cu martiriul. Bineînţeles că cei care au învins au scris istoria şi au scris-o cum le-a plăcut, transformându-i pe legionari în nişte terorişti, nazişti, antisemiţi…
Tinerii români, simpatizanţi sau membri ai Mişcării Legionare, au fost singurii din Europa care s-au ridicat făţiş împotriva comunismului. Ei s-au ridicat împotriva abuzurilor totalitariste şi păcatelor pe care le promova doctrina comunistă, cu toate nedreptăţile şi urgiile ei. Aceşti tineri au înfuriat foarte tare masoneria, vrăjmaşii creştinismului şi au trezit toată Europa din somnolenţa în care se afla. Aceşti martiri incomodează şi după moarte. Dar vor ajunge cu toţii în faţa judecăţii şi vor vedea la cine au fost adevărul şi dreptatea. Dacă aici pe pământ nu s-au putut convinge nici cu jertfele noastre, se vor convinge dincolo cu hotărârea lui Dumnezeu. Treceţi de la Mine că nu vă cunosc pe voi…

 

http://www.atitudini.com

 

 

Petre Țuțea: Mișcarea Legionară nu a fost fascistă!

 

„Un Român absolut trebuie să fie legionar. Corneliu Codreanu a fost o PERSONALITATE. Personalitatea e un ins care influenţează ambianţa prin simpla lui forţă harismatică; un om cu har. Și Codreanu a avut acest har, a făcut o Mișcare puternică. Legionarismul a fost o revoluţie pentru că a însufleţit o generaţie, construind ordinea de stat pe substanţa istorică a poporului roman”.
(extrase din Între Dumnezeu şi Neamul meu, Fundaţia Anastasia, Bucuresti, 1992).
„Fenomenul legionar românesc a fost confundat cu fascismul italian și cu național-socialismul german. Dreapta românească nu seamănă cu aceste două forme ale dreptei europene, fiind mistic-creștină. Aspectele creștine ale dreptei românești îi dau acesteia caracter de constantă a ordinii naturale, care chiar dacă nu a fost realizat, elita socială aspiră permanent la el… Legionarismul e mistic-creștin. Fascismul e ca și național-socialismul, nereligios. Acestea sunt explozii etno-istorice, iar nu religioase. Legionarismul se salvează prin creștinismul stăpânitor înlăuntrul lui. Adică legionarul nu se simte bine decât în umbra bisericilor și a troițelor”. (din Jurnal cu Petre Țuțea de Radu Preda, Ed. Deisis, 2002, pag. 22).

 

http://www.atitudini.com

 

Lămuriri asupra controverselor legate de Părintele Arsenie Boca

 

10448247_704558226258459_4500443464026783181_n1

 

M-am ferit, de ceva timp încoace, să iau poziţie în disputele (şi certurile, scandalurile etc.) privitoare la Părintele Arsenie Boca. De ce? Din pricina patimilor atât de puternice care se războiesc între ele în aceste dispute. Din păcate – la figurat şi la propriu – cei mai mulţi dintre participanţii la dispute nu sunt interesaţi în a căuta adevărul. Şi folosesc, şi unii, şi ceilalţi, o argumentaţie atât de subiectivă încât adesea se reduce la insulte. Bineînţeles, am putea discuta despre creştinismul unor asemenea discuţii (şi persoane). Dar, ca să vezi, nu sunt parte în aceste discuţii doar creştinii. Mulţi sunt din afara Bisericii dar, ca de obicei, se bagă şi ei în seamă. Chiar cu foarte multă „competenţă” şi „autoritate”, cu foarte multă agresivitate. Deşi în neştiinţa lor arogantă sunt la fel de ridicoli precum un vestit comentator de presă care nu ştia deosebirea [sic!] dintre „Împărtăşanie” şi „Spovedanie”, dar încerca să explice Bisericii care i-ar fi rostul!! Faţă de un asemenea ghiveci total, plin de tot felul de legume şi buruieni, între care se găsesc şi ciuperci halucinogene, cucută sau omag, am socotit bine să stau, măcar o vreme, deoparte.
Dincolo de cei din afară, în Biserică am văzut câteva linii:
– cei care nu ştiu ce este cu Părintele Arsenie Boca şi nici nu se implică în discuţii; în treacăt fie zis, o poziţie de mult bun-simţ.
– cei care nu ştiu ce este cu Părintele Arsenie Boca, dar se aruncă şi ei într-o tabără sau alta, ba chiar dintr-o tabără în alta; trist, dăunător.
– cei care cred că ştiu că Părintele Arsenie Boca este sfânt sau rătăcit şi adoptă o poziţie creştină; fie cinstindu-l după tipic, fie ferindu-se de el, dar fără să încerce a-şi impune părerea; şi aici trebuie spus, poziţii corecte amândouă.
– cei care încearcă să lămurească şi să se lămurească, sincer; iarăşi un lucru foarte bun.
– cei care cred că ştiu că Părintele Arsenie Boca este sfânt sau rătăcit şi încearcă să impună cu forţa punctul lor de vedere pe care şi-l închipuie adevăr absolut; trist şi foarte greşit.

Unele din argumente şi exprimări sunt dincolo de hotarele raţiunii şi bunului simţ. De pildă:
• „Părintele Arsenie nu putea să greşească (fiind luminat de Duhul Sfânt)”.
Absurditate desăvârşită! De Duhul Sfânt au fost luminaţi şi Sfinţii Apostoli, şi tot au mai greşit, au mai fugit, s-au şi lepădat unii… Ceea ce nu îi face nici eretici, nici osândiţi, nici mai puţin sfinţi decât sunt. Dar ne arată limpede că nu există infailibilitate omenească.
• „Dacă [Părintele Arsenie Boca] a greşit înseamnă că nu este sfânt” (cu variante de tipul „înseamnă că este în iad”). Am arătat mai sus absurditatea unei asemenea idei.
De fapt orice sfânt are şi greşeli, iar Iov spune chiar că şi îngerilor Dumnezeu le găseşte vină (oricât de neînţeleasă ni s-ar părea nouă această idee). Asta nu înseamnă că îngerii încetează a mai fi îngeri, sau sfinţii trec deodată în iad, pentru că am aflat noi că au greşeli.
• „Dacă nu îl cinsteşti pe Părintele Arsenie Boca te duci în Iad”, cu completarea la fel de extremistă „Dacă îl cinsteşti pe Părintele Arsenie Boca te duci în Iad”.
În fapt sunt milioane de sfinţi şi nu este posibilă o cinstire (cultică) nominală a fiecăruia dintre ei. Iar ceea ce este din încredinţare nu este păcat. Câtă vreme nu a fost canonizat Părintele Arsenie Boca este greşit să spună cineva că cei care nu îl cinstesc săvârşesc vreun păcat. Aşa cum atâta vreme cât nu a fost osândit de vreun sinod, a crede că cei care îl cinstesc sunt rătăciţi este foarte greşit.
Desigur, există situaţii în care a cinsti sau a nu cinsti pe un sfânt te poate duce în iad. De exemplu, dacă cineva îl cinsteşte pe Sfântul Apostol Petru pentru lepădarea lui, crezând că este un lucru bun, are toate şansele să se osândească (ferească Dumnezeu!). Aşa cum cineva care nu îl cinsteşte exact din această pricină iarăşi se află pe o cale greşită.
Pe scurt, a judeca viaţa şi învăţătura unui om este greu. Simplismul duce în rătăcire, iar radicalismul este un semn clar că deja suntem în afara Căii lui Dumnezeu.

O poziţie radicală o găsim în cartea „Fenomenul Arsenie Boca”, scrisă de Pr. Aniţulesei Gheorghe. Ţin să îmi exprim aici dorinţele cele mai bune faţă de Pr. Aniţulesei Gheorghe şi faţă de oricare alte persoane – în viaţă sau nu – care sunt cumva amintite, direct sau indirect, de rândurile mele. Le vreau tuturor binele şi Dumnezeu să îi miluiască şi să ne miluiască! Orice critică se referă la cele spuse ori scrise, nu atinge persoana şi nu înseamnă că îmi îngădui eu vreo apreciere asupra altuia.
Deci, voi folosi această broşură, foarte răspândită astăzi – „Fenomenul Arsenie Boca” – deoarece sintetizează majoritatea acuzaţiilor aduse Părintelui Arsenie Boca.
Ţin să menţionez aici o serie de informaţii şi afirmaţii ştiinţifice făcute de Părintele Arsenie Boca şi pe care cercetări ulterioare le-au infirmat. Aceste afirmaţii şi informaţii ştiinţifice greşite sunt fireşti pentru fiecare epocă a cunoaşterii umane. „Adevărurile ştiinţifice” din secolul al IV-lea cuprindeau lucruri ce i-ar face să râdă cu poftă pe savanţii secolului al XIX-lea. Pe de altă parte, multe din „adevărurile ştiinţifice” ale secolului al XIX-lea au fost invalidate ulterior, unele chiar până la ridicol . Este firesc. Aşa cum informaţiile şi afirmaţiile ştiinţifice total depăşite din „Dogmatica” Sfântului Ioan Damaschin nu aduc nici cea mai mică atingere sfinţeniei sale, la fel nu pot fi invocate cele ale Părintelui Arsenie Boca împotriva sa. Pe de altă parte însă – şi trebuie să spunem asta – ele ne arată şi că orice om poate greşi, inclusiv Părintele Arsenie Boca, dar şi că trebuie cernut totul, după cum ne porunceşte Legea lui Dumnezeu (cercetaţi toate, ţineţi ce este bine).

Ne întoarcem deci la sinteza amintită mai sus, sinteză despre care am spus că reprezintă o poziţie radicală. De ce?
Deoarece chiar din prima pagină, fără o argumentaţie prealabilă, vorbeşte această lucrare de rău despre ucenicii Părintelui Arsenie Boca, „majoritatea… sunt slabi cunoscători ai dogmelor ortodoxe”, refuză să-i acorde persoanei despre care vorbeşte chiar şi titlul de „preot” („ucenicilor lui A. Boca” este una dintre exprimări), foloseşte expresia „idolul lor” (adică Părintele Arsenie Boca) – o dublă insultă, cu atât mai gravă cu cât este lipsită de orice argumentaţie iniţială – etc.
Deja la sfârşitul primului paragraf cititorul obişnuit este silit fie să-l creadă pe cuvânt pe Pr. Aniţulesei Gheorghe, osândindu-l pe Părintele Arsenie Boca, fie să facă invers. Desigur, amândouă poziţiile sunt greşite. Dar sunt provocate implicit de autoritarismul şi radicalismul textului.
Mi-aş dori să putem trece toţi peste asemenea ispite. Şi, dincolo de tonul potrivit sau nepotrivit al broşurii „Fenomenul Arsenie Boca” să vedem care sunt acuzele şi argumentele prezentate aici, ca parte a încercării de a dovedi ne-sfinţenia Părintelui Arsenie Boca.
1. „majoritatea ucenicilor lui A. Boca sunt slabi cunoscători ai dogmelor ortodoxe, şi sunt necunoscători ai spiritualităţii practice a Sfinţilor Părinţi” (p. 3)
Atât acest argument, cât şi alte critici asemănătoare, sunt lipsite de orice putere de a spune ceva despre starea Părintelui Arsenie Boca. De la Sfântul Proroc Elisei şi până la Domnul nostru Iisus Hristos, şi de la Sfântul Apostol Ioan la Sfântul Ioan de Kronstadt, avem o mulţime nenumărată de învăţători ai Adevărului cu mulţi ucenici aflaţi departe de Acesta. Mai pe scurt, majoritatea celor care îşi spun „ucenici ai lui Christos” (adică toţi cei care îşi spun „creştini”) sunt între destul de departe şi foarte departe de Învăţătura Fiului lui Dumnezeu. Ceea ce ne arată categoric faptul că starea ucenicilor nu mărturiseşte automat şi general starea învăţătorului.

2. Părintele Arsenie Boca ar fi fost (prea) mândru (p. 3-6 ş.a.)
Îmi cer iertare, dar deoarece exprimările textului în această privinţă sunt şi multe şi, adesea, gratuit insultătoare, nu le-am reprodus ca atare. Ideea este însă extrem de clară.
Care sunt însă argumentele? Ei bine, afirmaţii pe care le găsim la mulţi sfinţi din Istoria Bisericii! Afirmaţii atribuite Părintelui Arsenie Boca de către diferiţi martori şi referitoare la puterea rugăciunii sale sau adâncimea legăturii sale cu Dumnezeu.
În această privinţă, este de amintit ceva foarte important. Pe de-o parte, avem într-adevăr în Patericul egiptean, invocat în „Fenomenul Arsenie Boca” sfinţi care „după o viaţă de nevoinţă cereau pe patul de moarte timp de pocăinţă” (op.cit., p.4). Dar avem, tot acolo, şi sfinţi care erau siguri de mântuirea lor! Avem sfinţi ce nu făceau minuni văzute, în afara vieţii lor minunate. Dar şi sfinţi care mergeau pe apă, mutau munţii din loc, alungau demonii pe faţă, vindecau bolnavii etc., etc. Este cel puţin interesant faptul că românii îi acceptă liniştiţi pe aceşti sfinţi, doar pentru că nu sunt români! Ceea ce ne duce la o altă acuzaţie asemănătoare cu aceasta:

3. Părintele Arsenie Boca făcea prea multe minuni, avea prea multe daruri. (citat „Nu pare oare suspect faptul că A. Boca [sic!] avea atâtea daruri… ?”).
O afirmaţie asemănătoare am auzit-o odată şi faţă de Sfântul Nectarie, învinuit şi el că face prea multe minuni. Doar că era o opinie izolată a unui om care abia venise la Biserică şi care a fost, totuşi, exprimată cu prudenţă şi decenţă. Chiar şi termenul de „Sfântul Nectarie” a fost întrebuinţat de persoana în cauză.
Dincolo de exprimarea radicală, izbitoare, să reţinem faptul esenţial că Duhul împarte darurile după cum voieşte. Nici lipsa minunilor nu înseamnă lipsa sfinţeniei, nici prezenţa „prea multor minuni” sau daruri. Dumnezeu este Cel care ştie câte daruri se împart, cum şi cui.
Dacă – subliniem, dacă – un om este de la Dumnezeu şi ştie ce daruri a primit şi ce poate face cu ele se prea poate să le amintească atunci când este nevoie. De pildă atunci când trebuie să scoată un om din întristare, deznădejde, tulburare.
A, dacă un om spune că poate face de la Dumnezeu cutare şi cutare lucru, şi se dovedeşte mereu mincinos, putem spune că este în înşelare. Dar dacă un om chiar face ceea ce spune, de ce l-am desconsidera? Aşa au făcut mulţi sfinţi în istorie, de la unii dintre prooroci şi până la Sfântul Apostol Pavel, dar nu numai. Putem da numeroase pilde, atât din Biblie cât şi din Vieţile Sfinţilor şi multe alte lucrări. Dar credem că cine vrea să caute le va găsi singur şi se va bucura de ele.
Oricum, simplul fapt că un om aminteşte de ceea ce poate face ca să-l ajute pe altul nu-l face mândru. Este ca şi cum ai spune că un medic este prea mândru – şi, deci, incompetent – pentru că îl asigură pe un pacient că îi poate face operaţia, explicându-i eventual o operaţie mai grea deja făcută sau pe care urmează să o facă. Deşi, pe de altă parte, pacientul este înfricoşat şi are nevoie de asigurări pentru a se linişti.
Prin urmare amândouă aceste acuzaţii sunt cu totul lipsite de temei. Trist este că se începe cu asemenea acuzaţii aflate în afara teologiei ortodoxe în loc să se înceapă, aşa cum este firesc, de la viaţa şi opera celui acuzat. Dar ajungem şi aici prin afirmaţia după care

4. „A. Boca [sic!] credea în metempsihoză [reincarnare]”
Afirmaţia este „aruncată” la p. 6 a lucrării scrise de Pr. Aniţulesei, trecându-se apoi rapid la altă discuţie. Ni se pare foarte important pentru atmosfera duhovnicească a broşurii faptul că este însoţită de o vorbă uimitoare: „aflăm de la pr. Papacioc (nu cred că poate fi bănuit de invidie sau bârfă) că A. Boca [sic!] credea în metempsihoză [reincarnare]”.
Sincer, atunci când am dat prima oară de această frază am simţit nevoia să o recitesc. Şi tot nu am înţeles. Nu am înţeles de ce l-am putea bănui pe Părintele Arsenie Boca de orice, dar pe Părintele Arsenie Papacioc – sau oricare altul – de nimic. După ce criteriu? Ori putem să ne îndoim de oricare dintre duhovnici, ori de niciunul! Este elementar, este logic, este de bun-simţ!
Fac aici o paranteză personală. Pentru că, din nefericire, mulţi dintre români nu mai pot astăzi să discute idei fără a trece, adesea fără să-şi dea seama, la atacul la persoană. Şi sunt sigur că dintre cei care îl cinstesc pe Părintele Arsenie Papacioc unii se vor simţi, greşit, atinşi de observaţia mea. Totuşi eu l-am cunoscut pe Părintele Arsenie Papacioc şi am avut bucuria de a vorbi cu el, îl respect şi îl iubesc. Fără să îl cred infailibil, aşa cum infailibil nu cred pe nimeni în afară de Dumnezeu Însuşi. Ştiu că şi Părintele Arsenie Papacioc a avut greşeli, aşa cum au avut greşeli şi Părintele Arsenie Boca, dar şi Sfântul Apostol Ioan sau Sfântul Apostol Petru. Dar numai cei încă aflaţi departe de Dumnezeu îşi închipuie că greşelile sau păcatele „anulează sfinţenia”. În realitate, fiecare dintre noi are nevoie de iertarea lui Dumnezeu şi prin această iertare intrăm în Rai, nu prin meritele noastre.
Trist şi paradoxal ni se pare că în aceeaşi lucrare autorul foloseşte două măsuri. Atunci când sunt prezentate afirmaţii împotriva Părintelui Arsenie Boca, oricât de lipsite de substanţă, ele sunt „incontestabile”, şi la fel sunt şi cei care le fac. Tot incontestabili. Dar atunci când sunt prezentate afirmaţii în favoarea Părintelui Arsenie Boca, precum cele al Părintelui Justin Pârvu, se invocă îndată failibilitatea umană! Adică Părintele Justin Pârvu putea greşi, că era dezinformat (Fenomenul…, p. 7), dar Părintele Arsenie Papacioc nu putea greşi, nu putea fi dezinformat… O asemenea dublă măsură este incorectă şi nu poate fi privită ca argument valabil sau obiectiv. Dimpotrivă.

Mă întorc la acuzaţia adusă Părintelui Arsenie Boca. Menţionez întâi că am ascultat materialul înregistrat care circulă pe youtube, pe care îl ştiu încă din vremea când îl dispreţuiam profund pe Părintele Arsenie Boca. Şi că până şi atunci mi s-a părut foarte neduhovnicesc, un exemplu de cădere în bârfă de care călugării trebuie să se ferească. Dar, dincolo de acest aspect – poate odată voi avea vreme să îl tratez mai pe larg – părerea mea este să-l ascultăm chiar pe acuzat. Înainte de a ne lua după ce crede unul sau altul (ori doar pretinde) că ar fi crezut Părintele Arsenie Boca, să vedem ce spune chiar el! Iată:

Părintele Arsenie Boca: „Dacă doctrina aceasta [a reîncarnării] ar exprima adevărul, toată icnomia mântuirii omului, descoperită nouă prin Hristos, ar fi inutilă.”
Este clar? Credem că da. Însă Părintele Arsenie Boca continuă: „Dacă doctrina aceasta [a reîncarnării] ar exprima adevărul… mântuirea era automată. Însăşi venirea lui Iisus n-ar mai fi avut rost. Dar, fiindcă a venit Iisus şi a pus cu adevărat problema mântuirii omului, reîncarnarea – „mântuirea” automată – nu are nici o bază în Revelaţie.” (Cuvinte vii, Ed. Charisma, Deva, 2006)
Textul continuă, dar nu insistăm, cine doreşte îl poate citi în întregime în lucrarea indicată. Esenţial este faptul că, indiferent de impresiile unora, Părintele Arsenie Boca mărturiseşte public împotriva reîncarnării. Iar logica acestei mărturisiri este imbatabilă, făcând parte organic din Teologia Dogmatică ortodoxă.
Iată deci o acuzaţie azvârlită în fugă – ceea ce este împotriva canoanelor ortodoxe – şi lipsită, în fapt, de orice temei.

5. Părintele Arsenie Boca citea/primea/avea cărţi despre hipnoză, despre Rudolf Steiner etc.
Acuzaţia aceasta poate părea de o absurditate incredibilă, însă există şi în lucrarea „Fenomenul Arsenie Boca”, şi în înregistrarea de pe youtube amintită mai sus, şi în alte discuţii pe temă.
Sfinţi ca Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur, Grigorie de Nisa, Grigorie de Nazianz şi mulţi alţii au citit lucrări păgâne ale vremii lor, inclusiv despre practici magice, aducere de jertfe, citirea viitorului în măruntaiele jertfelor etc., etc. De la Ioan Damaschinul sau Epifanie de Salamina şi până la Serafim Rose sau Iustin Popovici nenumăraţi sunt sfinţii care au citit şi lucrări păgâne sau eretice. Uneori dându-le răspunsuri sau replici directe, alteori nu. Uneori folosind părţi din ele spre bine – ca Sfântul Apostol Pavel în Areopag – alteori părând că le ignoră cu totul.
Eu însumi am citit sute de cărţi şi broşuri adventiste, iehoviste şi de la alte culte neoprotestante, unul din roade fiind cartea „Lumina Adevărului”, în care prezint Adevărul lui Dumnezeu în paralel cu învăţăturile greşite din acele cărţi.
După „logica” acestei acuzaţii, toţi apologeţii, de la autorul „Stromatelor” şi până la cei de astăzi, sunt deja „vinovaţi”. În fapt nu contează existenţa unor cărţi de acest fel în biblioteca sau bibliografia unui teolog, ci felul în care se raportează la ele, felul în care le foloseşte. Ori în scrierile Părintelui Arsenie Boca ocultismele sunt osândite. Ceea ce înseamnă că a folosit bine cărţile respective.

6. „fanii lui Boca nu i-au spus [Părintelui Justin Pârvu] că a pictat [Părintele Arsenie Boca] la Drăgănescu pe ereticii Ulfila şi Francisc de Assisi cu aureolă” (Fenomenul… p. 7). Din nou se foloseşte un limbaj radical, injurios chiar. Şi fără acoperire, pentru că nu are cum să ştie cineva ce i-au spus sau nu ucenicii Părintelui Justin dacă nu a fost de faţă.
Dincolo de aceste aspecte triste rămâne faptul că, într-adevăr, Părintele Arsenie Boca i-a pictat la Drăgănescu pe ereticii Ulfila şi Francisc de Assisi cu aureolă.
Pentru a înţelege cu adevărat cum putem judeca acest gest avem nevoie de obiectivitate. Nu să încercăm să demonstrăm că persoana X – aici, Părintele Arsenie Boca – este în Rai sau în Iad. Ci să încercăm sincer să ne dăm seama de ce a făcut ceea ce a făcut.
Primul lucru: era Părintele Arsenie Boca un om care punea pe picior de egalitate Biserica lui Hristos cu feluritele confesiuni sau grupări creştine? Nu. În Cărarea Împărăţiei (p. 14, 16-17 ş.cl.) şi în Cuvinte vii (p. 116), ca să luăm ceea ce este consemnare directă, Părintele Arsenie Boca arată că este o singură Biserică a lui Dumnezeu. Că aceasta nu este unde este Papa, nu este unde sunt adunările sectare, ci acolo unde sunt cu adevărat, neschimbate, Învăţătura Apostolică, Sfânta Împărtăşanie şi Sfânta Cruce. Delimitarea între Biserica lui Hristos şi toate celelalte grupări (catolice sau protestante) se face politicos dar clar.
Desigur, aici avem o problemă, şi nu chiar mică. Sunt foarte mulţi astăzi cei care cred că cei care nu-i ocărăsc, blesteamă şi insultă pe cei de altă credinţă înseamnă că nu sunt mărturisitori, ba chiar sunt „ecumenişti”. Este o rătăcire profundă, a unor oameni care confundă dragostea de Adevăr cu ura faţă de cei căzuţi. Ca şi cum Hristos nu s-ar fi răstignit pentru aceea, nu ar fi vorbit despre bucuria întoarcerii celui rătăcit etc. Una este a te delimita de rătăcire şi a-i vedea hotarele şi adâncurile şi alta a da cu pietre după tiparul fariseilor. Desigur, Părintele Arsenie Boca nu dă cu pietre. Dar face o delimitare clară. Şi pentru cei care cunosc teologie este limpede că Părintele Arsenie Boca nu era ecumenist.
Deci nu a pictat pe cei doi pentru a face propagandă pro-ecumenistă sau pro-catolică (nu există aşa ceva în scrierile sale, dimpotrivă). Şi atunci, de ce a făcut acest lucru?
Părerea mea, întemeiată pe ceea ce ştiu despre mediul teologic românesc interbelic, în care s-a format Părintele Arsenie Boca, şi chiar postbelic, este că avem de-a face cu ceea ce Pr. Aniţulesei Gheorghe a numit o „dezinformare”. Imaginea lui Francisc de Assisi în întreaga lume era, până la sfârşitul secolului al XX-lea, aceea a unui „ortodox în catolicism”. Dăm în această privinţă un citat clasic, a Profesorului Ioan Savin, care spune că Francisc de Aisis avea o viaţă care „uneşte sărăcia materială cu totala bogăţie spirituală, lepădarea de lume cu bucuria de a fi în lume, combinarea deplină a simţurilor cu gustarea frumuseţilor pe care le oferă natura; independenţa personală cea mai puternică, cu supunerea disciplinară totală; iubirea cea mai larg cuprinzătoare, cu castitatea cea mai ideală, ignoranța livrescă cea mai uluitoare, cu înţelepciunea cea mai edificatoare, … toate trăite, gustate şi realizate în acest mare mistic al Bisericii creştine”.
Această imagine a lui Francisc de Assisi este atât de răspândită încât un neoprotestant new-age interbelic îl vedea ca un chip al blândeţii ce se opune radicalismului petrin, ca o formă cu totul deosebită a Catolicismul de autoritarismul comun acestuia.
Această imagine a lui Francisc de Assisi apare chiar şi la sfinţii închisorilor, pentru că era singura informaţie despre el cunoscută în epocă.
Analiza demolatoare făcută vieţii lui Francisc de Assisi de către Sfântul Ignatie Briancianinov este tradusă în limba română şi începe să fie cunoscută la începutul anilor ’90, şi astăzi fiind teologi mai în vârstă care încă nu o cunosc. Eu însumi am avut prilejul să aud în Facultatea de Teologie din Bucureşti părinţi profesori care lăudau ortodoxia lui Francisc de Assisi sau Ulfila [sic!], dar şi pe Origen! Şi sunt departe, foarte departe de a fi singurele rătăciri care au circulat sau circulă în mediul teologic, un mediu foarte supus ispitelor de dreapta şi de stânga.
Fără a judeca pe nimeni, şi cu atât mai mult fără a osândi pe nimeni, putem uşor să vedem că Părintele Arsenie Boca a fost în această privinţă, ca să-l cităm pe Pr. Aniţulesei Gheorghe, dezinformat.
A ştiut – greşit, dar aşa a ştiut – că Ulfila şi Francisc au fost ortodocşi din afara Ortodoxiei oficiale. Sau, ceea ce aminteşte şi Sfântul Apostol Pavel când vorbeşte despre cei care, neavând Lege, îşi sunt loru-şi Lege, ceea ce îi apără în Ziua Judecăţii (Romani 2.14-16) .
În situaţia în care Părintele Arsenie Boca a făcut o separaţie clară între Biserica lui Dumnezeu, pe care o declară limpede, conform canoanelor, ca unică, sfântă, sobornicească şi apostolească; în situaţia în care mediul teologic ortodox din România l-a receptat cel puţin până în 1992 pe Francisc de Assisi drept „ortodox din catolicism”; în situaţia în care încă sunt voci care îl prezintă pe Ulfila ca un ortodox greşit socotit arian, cauzele apariţiei celor doi în biserica de la Drăgănescu devin limpezi. Şi nu ţin de rătăcire, ci de dezinformare.
Menţionez aici o teorie, după care această pictură ar avea un caracter profetic ce ne scapă. De exemplu s-a menţionat cazul unei femei catolice convertită la Ortodoxie prin îndemnul lui Francisc de Assisi, care i s-a arătat în vis. Nu ştiu dacă se poate argumenta serios o asemenea teorie. Mie nu mi se pare că stă în picioare, dar se poate să mă înşel. Mi-aş dori să fie o proorocie adevărată despre o revenire a catolicilor în Biserică, dar îmi pare foarte puţin probabilă. Mai curând cred, după cum am argumentat, că a fost vorba despre o cunoaştere greşită a Părintelui Arsenie Boca în privinţa celor doi.

7. Puterile Părintelui Arsenie Boca ţin(eau) de ocultism. (Fenomenul Arsenie Boca, p. 8-11)
Este o teorie cu atât mai stranie cu cât vine din partea unor oameni care altfel manifestă credinţă şi respect faţă de cele sfinte, inclusiv faţă de moaşte, icoane, Sfânta Cruce şi Sfânta Împărtăşanie. Mai mult, chiar în Fenomenul Arsenie Boca se menţionează minuni făcute în Biserică, la Sfânta Liturghie etc. Consecinţele dogmatice ale unor asemenea afirmaţii sunt atât de grave încât nu putem să nu ne uimim de uşurătatea emiterii şi preluării lor.
Există nenumărate mărturii despre puterea Sfintei Cruci, a moaştelor şi chiar a rugăciunii unui mirean de a opri manifestări oculte extrem de puternice. Să îţi închipui că toate acestea la un loc – Evanghelie, Cruce, Liturghie, Împărtăşanie, moaşte etc. – erau mai slabe decât „puterile oculte” ale Părintelui Arsenie Boca ni se pare extrem de grav.
Ori clasica pierdere a puterilor în prezenţa celor sfinte – adesea însoţită de o stare de rău extremă, ba chiar de manifestări directe ale demonilor izgoniţi sau chinuiţi de sfinţenie – nu există nicăieri în toată viaţa Părintelui Arsenie Boca. Dimpotrivă, sunt arhicunoscute dragostea lui faţă de Sfânta Împărtăşanie şi Sfânta Cruce, faţă de Evanghelie ş.a.m.d.

8. „… A. Boca [sic!] era un slab cunoscător al dogmelor ortodoxe, de aceea nu deosebea erezia de dreapta credinţă” (p. 11)
Afirmaţia este urmată de o serie de interpretări (răstălmăciri) ale unor citate scoase din context sau completate după dorinţă, spre a se potrivi ideilor. În primul rând, dacă ar fi adevărată această afirmaţie, Părintele Arsenie Boca ar fi în situaţia Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful, care din neştiinţă a propagat mai multe idei eretice, dar a fost primit de Biserică fără tulburare.
În al doilea rând, este de observat că a declara pe unul dintre cei care au luat parte la traducerea şi publicarea Filocaliei drept un „slab cunoscător al dogmelor ortodoxe” este cel puţin straniu. Mai ales când lipseşte o argumentaţie solidă.
De pildă, atunci când Părintele Arsenie Boca vorbeşte în Cărarea Împărăţiei despre creştinii ne-ortodocşi care vor trebui să renunţe la vrajbă confesională şi să fie una în faţa unei prigoane universale anti-creştine, autorul broşurii Fenomenul… vrea musai să interpreteze textul în cheie ecumenistă. De ce nu înţelege oare acest cuvânt ca o întoarcere (dorită sau proorocită) la Ortodoxie a confesionaliştilor? Pentru că a hotărât dinainte osânda, iar acum trebuie potrivite lucrurile astfel încât să o sprijine. Dar aşa cum am arătat mai sus, Părintele Arsenie Boca spune limpede, în chiar acea carte, la începutul ei chiar (nu la p. 123!) că există o singură Biserică a lui Dumnezeu, una mântuitoare, una sfântă, una apostolească etc. Ceea ce dă interpretării ecumeniste fie statutul unei răstălmăciri intenţionate, fie al unei răstălmăciri făcută din abordare neatentă.
Merită consemnat aici un fapt simplu şi trist. Oriunde cineva spune o afirmaţie nepotrivită despre ori pe seama Părintelui Arsenie Boca, autorul lucrării pe care o analizăm o preia ca adevărată. Fără să aibă îndoieli, fără să se gândească în ce măsură este exactă sau nu etc. Lipseşte orice interes faţă de spusele celui acuzat. Din ceea ce este scris chiar de către Părintele Arsenie Boca nu se bagă în seamă decât mici fragmente care, izolate din context, sunt prezentate răstălmăcit. O asemenea abordare nu se numeşte analiză, cu atât mai puţin obiectivă.
Un exemplu tipic este faptul că se notează cu majuscule (nu cursiv, nu bolduit, cu majuscule!) că „Biserica Ortodoxă este una, sfântă, sobornicească şi apostolească”, dar nu se aminteşte (nu se ştie?) că în chiar Cărarea Împărăţiei Părintele Arsenie Boca menţionează şi dezvoltă această realitate. Paradoxal este faptul că, fără să fi adus nicio dovadă reală pentru o asemenea afirmaţie, se proclamă că „Boca” [sic!] ar fi crezut că Biserica Ortodoxă este „jumătate de biserică”! (Fenomenul…, p. 11).
Iarăşi poate fi observat faptul că autorul pretinde că „Arianismul are o singură diferenţă de ortodoxie” (op.cit., p. 12), ceea ce este profund greşit. Erezia amintită („că Fiul este prima creatură a Tatălui” ibidem) duce la multe, foarte multe alte erezii. De la cele privitoare la Întrupare până la cele privitoare la Împărtăşanie, Biserică, Duhul Sfânt etc. Ignorarea acestei realităţi dogmatice este mai mult decât nepotrivită pentru cineva care îşi doreşte să judece capacităţile dogmatice ale altuia.

9. Sunt ucenicii ai Părintelui Arsenie Boca ce judecă Biserica după etalonul acestuia în loc să-l judece pe acesta după etaloanele Bisericii (Fenomenul…, p. 14)
Am lămurit această aşa-zisă acuzaţie la punctul 1. Este adevărat că sunt oameni care ajung să fie împotriva Părintelui Arsenie Boca datorită purtării radicale a unor (aşa-zişi) ucenici. Dar există şi fenomenul invers, de oameni care ajung să fie „de partea” părintelui datorită radicalismului acuzatorilor.
Din păcate, o mare parte din discursul broşurii pe care o cercetăm se învârte iar şi iar în jurul unor mărturii indirecte, la a doua şi a treia mână, dar şi în jurul unor insinuări ce nu ţin în nici un caz de practica ortodoxă. Bârfa, socotită de Scripturi ca o formă de canibalism, este oprită. Ştii ceva, spui – cu cel puţin doi sau trei martori pe fiecare fapt în parte. Nu ştii, taci. Insinuări de genul „oare nu era prea…”, „nu vă face impresia că…” sunt cu totul în afara liniei ortodoxe de cercetare.
Da, pentru orice canonizare ortodoxă există un advocatus diaboli, un teolog – sau un grup de teologi – care caută punctele slabe ale vieţii şi operei candidatului. Care încearcă să argumenteze de ce ar trebui să nu fie canonizat acesta. Dar argumentaţia merge întotdeauna pe fapte atestate, pe documente clare, nu pe insinuări.

10. „Se spune că A. Boca [sic!] era clarvăzător, dar modul cum îşi exercita această însuşire este străină Sfinţilor Părinţi: descoperea păcatele oamenilor în public” (op.cit., p. 18 ş.u.).
Această afirmaţie categorică este greşită în două puncte. Unul se vede curând după ce este făcută – de către cel care citeşte broşura ca să vadă adevărul, nu ca să-şi confirme ideile preconcepute. Acest prim punct este generalizarea. „Descoperea păcatele oamenilor în public” este o afirmaţie generală, care prezintă o regulă. În fapt, după cum se vede imediat, este vorba despre cazuri izolate (sunt citate… două!).
Al doilea punct greşit este acela al ideii că această însuşire este străină Sfinţilor Părinţi. Dimpotrivă, ea apare de-a lungul istoriei Bisericii de foarte multe ori, chiar dacă în raport cu numărul celor care vin la Biserică pare o excepţie. Avem de la exemplul Sfântului Ioan Botezătorul până la cel al Sfântului Antonie cel Mare sau al multor sfinţi nebuni pentru Hristos o mulţime de asemenea pilde. Nu le înşirăm aici. Pentru cei care cunosc Sfintele Scripturi, Patericul şi scrierile aghiografice mai vechi şi mai noi sunt uşor de regăsit aceste cazuri. Iar cei care nu le cunosc au o mare nevoie să înceapă să le citească măcar acum.
Dacă am fi avut un obicei al Părintelui Arsenie Boca de a dezvălui public păcatele celor care veneau la el, nu am avea doar câteva asemenea cazuri, ci mii şi zeci de mii. Ceea ce nu se întâmplă. Dimpotrivă, avem de-a face cu o purtare tipic patristică.

11. Dacă este clarvăzător (prin harul lui Dumnezeu) de ce a greşit? (Fenomenul…, p. 20-21).
Este o acuzaţie interesantă, mai ales că vine în contradicţie cu explicaţii oferite chiar de acuzatori. De pildă, ei spun că Părintele Justin sau Părintele Cleopa ar fi greşit când l-au apreciat pe Părintele Arsenie Boca pentru că au fost dezinformaţi. Dar şi despre cei doi sunt mărturii clare, categorice, că aveau darul înainte-vederii! Deci, cum au putut fi dezinformaţi?
Pentru cine cunoaşte Istoria Bisericii şi Teologia Dogmatică răspunsul este evident: Dumnezeu este singurul atotştiutor şi infailibil. Sfântul Epifanie de Salamina, vestit pentru darul său proorocesc, nu l-a pomenit ani de zile pe Sfântul Ioan Gură de Aur, socotindu-l rătăcit pe temeiul unor bârfe. Se vede că ispitele călugăreşti erau aceleaşi atunci ca şi astăzi, mulţi purtând vorbe fără destul discernământ. Întâlnirea dintre cei doi a dus la lămurirea lucrurilor şi îndreptarea lor. Dar această clarificare, în această lume, nu este întotdeauna posibilă.
Există un canon de sinod ecumenic ce osândeşte grav pe cei care spun că sfinţii nu aveau greşeală, ci numai din smerenie spuneau asta. Corolarul este că săvârşeşte un mare păcat şi cel care neagă sfinţenia cuiva pe temeiul imperfecţiunii, existenţei unor greşeli şi păcate etc., nu pe temeiul unei lepădări propriu-zise, a profesării conştiente a ereziei ş.a.m.d.
Greşeli, chiar teologice, chiar dogmatice, au avut destui sfinţi vestiţi ai Bisericii. Am amintit de Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, dar putem să amintim şi pe Grigorie Taumaturgul, Augustin, Irineu şi alţii. Care sunt, cu toţii, în calendar, pecetluiţi de Biserică din vremea sinoadelor ecumenice şi până astăzi.
Atunci când Biserica cercetează viaţa şi opera cuiva, spre a vedea, atunci când există îndoieli, dacă poate fi canonizat sau nu, se urmăreşte cu stăruinţă găsirea adevărului, nu satisfacerea unor idei preconcepute. Şi nu aduc musai canonizarea nici minunile, nici martiriul chiar, după cum nu aduc musai oprirea canonizării anumite greşeli sau păcate. Se construieşte un întreg tablou al vieţii şi operei, încercându-se aşezarea fiecărei bucăţi după adevăr. Abia aşa se poate vedea ce intenţii au animat pe omul acela, ce sentimente a trăit faţă de Dumnezeu şi Biserica Lui, în ce măsură a trăit Credinţa – în hotarele priceperii şi puterii sale.

12. „ucenicii lui aproape toţi sunt ecumenişti”.
O afirmaţie tristă, aflată în gama celor combătute la punctul 1. O menţionez şi pentru a mă întreba care sunt studiile sau statisticile din care reiese că „majoritatea ucenicilor lui A. Boca [sic!] sunt slabi cunoscători ai dogmelor ortodoxe” sau că „ucenicii lui aproape toţi sunt ecumenişti”…
Asemenea afirmaţii gratuite pot avea efect de intimidare pentru cei slabi, sau pot fi mângâietoare pentru cei mândri, după cum sunt aceştia „pro” sau „anti” „Arsenie Boca”. Dar din punct de vedere ortodox sunt total gratuite. Şi, cu tristeţe o spun, în lipsa unor cercetări serioase reprezintă doar o formă de a bârfi, insulta şi şantaja moral. Practic prin ele se spune „dacă eşti de altă părere decât această broşură eşti slab cunoscător al dogmelor şi ecumenist”. De fapt asemenea afirmaţii, mai directe, chiar există în carte. Şi nu ţin de o analiză ori prezentare obiectivă…

13. Televiziunile – şi toată mass-media – îl prezintă frumos pe Părintele Arsenie Boca, deci este rău. (Fenomenul… p. 22-26).
Desigur, argumentul nu este nici ortodox, nici logic. La televiziuni au apărut de-a lungul vremii emisiuni laudative despre Părintele Dumitru Stăniloaie, Părintele Arsenie Papacioc sau Părintele Justin Pârvu. De asemenea, există emisiuni şi articole denigratoare faţă de Părintele Arsenie Boca. Nici unele, nici altele nu dovedesc nimic prin simpla lor existenţă şi/sau poziţie.

În încheiere, amintesc cele spuse mai la început: cercetarea mea este asupra unor idei, nu asupra unor oameni. Autorul broşurii, Pr. Aniţulesei Gheorghe, recunoaşte la sfârşit că este failibil, că este supus greşelii, prin aceea că ani de zile l-a lăudat pe Părintele Arsenie Boca. Nu discut schimbarea sa de poziţie, pe care o consider personală şi, prin urmare, prea puţin importantă pentru cercetarea aceasta. Însă mi se pare foarte important să subliniez deosebirea între recunoaşterea failibilităţii şi tonul broşurii, de o infailibilitate agresivă. Acuzaţii, categorisiri, răstălmăciri şi insulte sunt făcute cu un glas extrem de categoric, fără cea mai mică îndoială. De ce această contradicţie, nu ştiu. Şi, până la urmă, nu este treaba mea. Lucrul meu a fost acela de a cerceta câteva din cele mai importante acuzaţii ce se aduc Părintelui Arsenie Boca. Am lăsat deoparte ceea ce ţine strict de insinuări fără acoperire, zonă în care nu avem de ce să intrăm.
Constat că dintre cele 13 acuzaţii principale există una singură care este parţial justificată, aceea a pictării lui Ulfila şi Francisc de Assisi la Drăgănescu. O greşeală cât de cât mai semnificativă într-o viaţă de om. O greşeală într-o viaţă ce a cuprins puşcărie pentru Hristos, lagăr pentru Hristos, persecuţii pentru Hristos.
Ceea ce par să uite acuzatorii este cât de uşor i-ar fi fost Părintelui Arsenie Boca dacă ar fi schimbat macazul. Dacă tot era un „hipnotizator” şi „iluzionist”, ar fi putut uşor mânca un cozonac excepţional pe seama statului comunist. Interesul faţă de asemenea oameni, mai ales după moartea lui Stalin, era maxim. Şi avantajele pe măsură: vile, vacanţe la munte şi la mare, băutură, fetiţe, petreceri, onoruri etc., etc. Şi gigantic ar fi fost şi numărul celor pe care laicul Arsenie Boca i-ar fi despărţit de Biserică, i-ar fi atras în ocultism, i-ar fi făcut comunişti. Cine cunoaşte într-adevăr epoca bolşevică ştie interesul uriaş al Partidului Comunist pentru paranormal şi felurite asemenea puteri, banii şi feluritele avantaje pe care le căpătau cei care, având astfel de abilităţi, se puneau în slujba lui. Ca şi efectul uriaş pe care l-ar fi avut o personalitate de această talie asupra tinerilor şi copiilor.
În loc de aşa ceva Părintele Arsenie Boca, în ciuda capacităţii de teleportare – cum a fost numită de unii – sau de a face (multe) alte minuni, a ales să fie închis pentru Hristos. A ales să fie numit „bandit” şi insultat în toate felurile, zi de zi. A ales să rabde chinuri, foamete, sete, frig, arşiţă, bătăi. A ales să mărturisească neîncetat Crucea: „podoaba Bisericii, lauda lui Pavel, semnul Fiului Omului, semnul Sfintei Cruci, suferinţa noastră cea de toate zilele, crucea suferinţei, harul crucii – iată atâtea nume în legătură cu Crucea. Dar cea mai grea cruce e lepădarea de sine: nu poţi fi liber fără aceasta. Libertatea cu atât se plăteşte” „Prin Cruce, prin suferinţa unei răstigniri în viaţă, se intră în Împărăţia lui Dumnezeu. Şi se intră cu atât mai sigur, cu cât răbdăm o răstignire nedreaptă.” A ales să bată munţii şi drumurile Ţării, să întărească pe oameni în Credinţă, să se roage şi să vestească pe Dumnezeu. Urmărit mereu de oamenii Securităţii, având mereu din partea diavolului oferte avantajoase de apostazie. De ce să fi stat în Biserică, dacă ieşind putea îndeplini toate scopurile negative ce i se atribuie de unii, în cele mai bune condiţii pentru el însuşi, incomparabil mai eficient?
Însă o asemenea întrebare devine pur retorică în faţa realităţii: Părintele Arsenie Boca a fost şi a rămas al Bisericii. Da, nu infailibil. Astfel încât niciun om raţional să nu-l transforme în idol (deşi sunt mereu oameni care îşi caută, iraţional, idoli, orice ai face). Dar a fost şi a rămas al Bisericii, până la moarte şi dincolo de ea.
Ca unul care am străbătut Ardealul din Maramureş în Braşov şi din Bistriţa în Oradea, Arad ori Timişoara, cred că am dreptate să spun că fără Părintele Arsenie Boca de mult s-ar fi prăbuşit aici Credinţa. S-a pus întrebarea „de ce i-a dat Dumnezeu atâtea daruri”? Răspunsul meu este simplu: pentru că am avut nevoie de toate ca să ne păstrăm credinţa. În faţa fascinaţiei orientalismelor, magicului, secularismului ş.a.m.d. se ridică, în Ardeal şi nu numai, chipul Părintelui Arsenie Boca. Prin care Dumnezeu a arătat unde poate ajunge omul care Îl iubeşte. Prin care Dumnezeu a mărturisit, iar, „da, puteţi deveni dumnezei prin har”. Ca dumnezei prin har sfinţii nu sunt Dumnezeu şi nu sunt infailibili. Dar, da, sunt apropiaţii Lui, prietenii Lui, dăruiţii Lui. Este o parte din mărturia Părintelui Arsenie Boca. O mărturie care ţine zeci de mii, dacă nu sute de mii de oameni în Biserică, dându-le iar şi iar şansă de mântuire. Şi care le aminteşte să nu creadă că vor intra după moarte în Împărăţia în care nu au trăit pe pământ.
Da, unii înţeleg greşit mărturia Părintelui Arsenie Boca, învăţătura Bisericii, cuvântul lui Dumnezeu. Ceea ce, de fapt, sporeşte cununa mărturisitorului, nu îi aduce vină.
Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte! Şi, cu mila lui Dumnezeu, pace tuturor!

 

de Pr. Mihai Andrei Aldea

http://www.atitudini.com

 

Mucenicia lui Niță Cornel in lagarul de la Pitesti

 

nita-cornel

Era pe la sfârşitul lunii februarie 1950, când într-o zi a fost introdus în cameră un tânăr student cu faţă de copil. Să fi avut vârsta de 19-20 de ani. Numele lui: Niţă Cornel.
A fost direct introdus în „focurile reeducării”, adică în torturi cumplite alături de noi ceilalţi.
Toată noaptea am petrecut-o în torturi groaznice aplicate de însuşi Ţurcanu sau echipa sa de peste treizeci de torţionari, toţi cu creierele „spălate” şi transformaţi în roboţi docili, fără voinţă şi iniţiativă decât acea impusă de Ţurcanu.
Pardoseala era stropită cu sânge, hainele celor torturaţi – la fel.
A trecut ora deschiderii, s-a servit terciul şi am fost obligaţi să stăm cu mâinile în buzunar, cu privirea fixă la bec, fără să facem nici cea mai mică mişcare în dreapta sau în stânga.
Ţurcanu a ieşit din cameră, dar peste un minut sau două a reintrat ca o furtună :
– Măi, fiţi atenţi. Avem control. Când strig drepţi, toată lumea se va ridica în picioare.
După câteva minute, primul gardian deschide uşa, zicându-i lui Ţurcanu: „Au intrat pe secţie!” N-a terminat bine de zis că uşa s-a deschis larg şi în cameră au intrat doi indivizi îmbrăcaţi civil şi doi îmbrăcaţi militar, ambii având grade superioare.
Pe individul civil din frunte, ce se vedea că e şeful „delegaţiei”, l-am recunoscut imediat după figură (căci făcea parte din biroul politic al comitetului central al partidului comunist şi pozele acestora erau atârnate peste tot). Era Iosif Kişinevschi, de naţionalitate evreu.
Al doilea civil era Alexandru Dumitrescu, al treilea, îmbrăcat militar, era generalul Nikolschi (Grunberg, de naţionalitate evreu), iar al doilea îmbrăcat în uniformă era şeful securităţii din Piteşti.
– Ei, cum e? a pus întrebarea batjocoritor Iosif Kişinevschi.
În clipa aceea studentul cel tânăr adus în cameră abia cu o zi înainte ţâşni din locul său de lângă prici şi zise lui Iosif Kişinevschi:
– Sunt deţinutul Niţă Cornel. Cum să fie? Nu vedeţi şi dumneavoastră? Şi arată cu mâna spre ceilalţi. Suntem torturaţi.
Abia atunci am îndrăznit să privesc la figurile celor torturaţi. Erau pur şi simplu desfiguraţi. Feţele tumefiate, ochii umflaţi şi negri de lovituri. Unora le mai curgea încă sânge din gură. Era un tablou înspăimântător. Şi eu am fost torturat. Probabil arătam la fel cu ceilalţi.
– Ce, te plângi că sunteţi bătuţi? Asta nu-i nimic. Aţi fost aduşi aici ca să fiţi omorâţi! Să ziceţi „merci” de regimul „uman” pe care vi-l aplicăm! Zicând aceasta, au făcut cu toţii stânga-mprejur şi au ieşit grăbiţi din cameră pentru a evita orice replică a celor torturaţi.
Am rămas cu toţii înmărmuriţi de răspunsul primit şi „figurile” făcute de aceşti inspectori.
Spaima celor torturaţi a atins cota maximă.
Nu mai aveam cui să ne plângem. Simţeam că suntem pierduţi.

Moartea studentului Niţă Cornel

Ţurcanu a închis liniştit uşa camerei după inspectori, apoi privind crunt la Niţă Cornel, începu cu înjurăturile cele mai abjecte şi josnice din repertoriul său:
– Să te dezbraci imediat!
Astfel, bietul Niţă s-a dezbrăcat în pielea goală. A fost legat cu mâinile la spate de doi din roboţii lui Ţurcanu. Între mâini fu introdus un par gros ca să reziste şi cei doi l-au ridicat la înălţimea priciului de la etaj până a rămas aşa spânzurat în cea mai dureroasă poziţie.
A luat apoi Ţurcanu o bâtă mai groasă (cam cât mâna mea) şi începu să-l lovească pe Niţă. Apoi, adresându-ni-se nouă celorlalţi – care priveam îngroziţi, ne-a zis :
– Iată ce o să păţească acel care va mai îndrăzni să iasă la raport!
Bestia de Ţurcanu îl lovea cu parul peste faţă cu o ferocitate crescândă.
La fiecare lovitură peste obraz capul îi era zvârlit în dreapta sau în stânga având impresia că gâtul secat de carne se va rupe şi va zbura cât colo, rostogolindu-se.
Am auzit cum la o lovitură mai puternică oasele faciale i-au fost zdrobite. Am sesizat un sunet stins şi surd ca sfărâmarea unei coji de nucă subţire. La altă lovitură i-au sărit mai mulţi dinţi din gură. Ochii i-au sângerat holbaţi gata să iasă din orbite, cu groaza şi spaima tipărită în ei. Începu să vomite cu cheaguri de sânge şi o picătură de sânge i se prelingea din ureche. Nu-mi pot da seama cât a durat supliciul acestui martir căci fiecare clipă părea o veşnicie.
La un moment dat a scăpat capul în jos, dând semnal de moarte. Chiar şi astfel, cu capul bălăngănind fără viaţă, l-a mai lovit de câteva ori până când unul din cei ce-l ţineau spânzurat, îi zise lui Ţurcanu:
– A murit.
– Dă-l în . . . mă-sii! Ce-i dacă a murit? Cu un legionar mai puţin.
Trupul fără viaţă şi faţa aceea gingaşă de copil zdrobită înspăimântător. Sânge cu carne amestecat zăceau acum în mijlocul camerei. Dar pofta de tortură a lui Ţurcanu încă nu se potolise ci privea ca o fiară în dreapta şi stânga gata să sfâşie şi pe alţii.
– Aduceţi o pătură !
Pe loc au adus o pătură în care au înfăşurat cadavrul şi astfel l-au scos afară pe coridor de unde l-au luat gardienii să-l ducă mai departe.

 

http://www.atitudini.com

 

VASUL CE NU SE UMPLEA

 

Un bandit furios se duse la un pustnic și spunându-i că vrea să se lase de rele, îi ceru un leac de mântuire și de iertare a trecutului său. „Du-te”, zise pustnicul, „Ia un vas mare și îl umple cu apă. Când vasul se va umple, să știi că ești iertat.” Păcătosul se duse, luă un butoi și începu al umple cu apă. Dar, o minune! Vasul nu se mai umplea. Oricât turna el, vasul nu se umplea. Atunci păcătosul aplecându-se peste vas începuse a plânge cu amar strigând: „O, Dumnezeule! Numai eu păcătosul nu sunt vrednic de iertare!” Și, o minune! Îndată ce căzură lacrimile în apă, vasul se umplu. Erau lacrimile căinței.

SĂ NU RĂMÂI FĂRĂ CREDINȚĂ

 

Să nu rămâi fără credință și să nu uiți al ei sfânt preț,
căci, de trăiești fără credință, îți pierzi folosu-ntregii vieți.
Cel care uită-al ei scump soare, se prăbușește-n iad de viu.
De-acolo ar crede și-ar întoarce, dar cei din iad cred prea târziu…

Să nu taci când vezi adevărul și când îți cere el să-l spui.
Să nu plângi după slava lumii, ce azi o vezi iar mâine nu-i.
Căci, cine tace adevărul, își arde sufletul de viu.
Va plânge-amar în veșnicie, dar cei din iad plâng prea târziu…

Să nu cânți când e vremea jalei și unde-s stările de plâns,
ca să nu pieri pe neașteptate cu sufletul în jale strâns.
Căci, cine cântă-n loc să plângă, va plânge-odată în pustiu.
Și cei ce mor văd adevărul dar cei din iad văd prea târziu…

 

TRAIAN DORZ

EREZIILE SI DREAPTA CREDINTA – SF. IGNATIE BRIANCIANINOV

 

Ce spectacol vrednic de plans si de plans in hohote: crestini care nu stiu in ce consta propriu-zis crestinismul! Privirea noastra intalneste acest spectacol neincetat; rareori vedem cate o exceptie, rareori putem intalni, in numeroasa gloata a celor ce se numesc crestini, unul care e crestin nu doar cu numele, ci si de fapt. Intrebarea: “De ce sa nu se mantuie paganii, mahomedanii si asa numitii eretici?” a devenit o intrebare obisnuita astazi. “Printre ei se gasesc oameni cat se poate de buni. A-i pierde pe acesti oameni buni ar fi contrar milei lui Dumnezeu!… Mai mult, aceasta e contrar chiar ratiunii umane sanatoase! Doar ereticii sunt si ei crestini. Sa te socoti mantuit iar pe membrii altor credinte – pierduti, este o nebunie, este o trufie fara margini!

Crestinilor! Voi vorbiti despre mantuire, dar habar nu aveti ce este mantuirea, de ce au nevoie oamenii de mantuire si, in sfarsit, nu-L cunoasteti pe Hristos – singurul mijloc al mantuirii noastre! Iata adevarata invatatura despre acest obiect, invatatura Sfintei, Universalei Biserici: mantuirea consta in restituirea partasiei cu Dumnezeu. Aceasta comuniune a fost pierduta de intregul neam omenesc prin caderea in pacat a protoparintilor. Tot neamul omenesc e o categorie de fiinte pierdute. Pieirea este domeniul tuturor oamenilor, atat a celor virtuosi, cat si a raufacatorilor. Ne zamislim in faradelegi, ne nastem in pacat. “Voi pogori la fiul meu, plangand, in iad” zice sfantul patriarh Iacov despre el insusi si despre sfantul sau fiu Iosif, cel cast si minunat. Coborau in iad, dupa sfarsirea pribegiei pamantesti, nu doar pacatosii, ci si dreptii Vechiului Testament. La atata se limiteaza puterea faptelor bune omenesti. Acesta e pretul virtutilor firii noastre cazute! Ca sa se refaca comuniunea omului cu Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, ca omul sa obtina mantuirea era necesara rascumpararea. Rascumpararea neamului omenesc a fost savarsita nu de un inger, nu de un arhanghel, nu de vreo fiinta si mai inalta dar marginita si creata – ci a fost savarsita de insusi nemarginitul Dumnezeu.
Pedepsele – partea neamului omenesc, au fost inlocuite cu pedeapsa luata de El; lipsa meritelor omenesti a fost inlocuita de vrednicia Lui infinita. Toate faptele bune omenesti neputincioase, pogoratoare in iad, au fost inlocuite cu o singura fapta buna, plina de putere: credinta in Domnul nostru Iisus Hristos. Cand iudeii L-au intrebat pe Domnul: “Ce sa facem ca sa facem lucrurile lui Dumnezeu”, Domnul le-a raspuns: “acesta este lucrul lui Dumnezeu, sa credeti in Cel pe Care L-a trimis El”, dar un singur lucru bun ne e necesar intru mantuire: credinta; credinta ca lucrare. Prin credinta, numai prin credinta, putem intra in comuniune cu Dumnezeu, prin mijlocirea Tainelor pe care ni le-a daruit El. In desert dar, si cu pacat cugetati si ziceti ca oamenii buni dintre pagani si mahomedani se vor mantui, adica vor intra in comuniune cu Dumnezeu!… Nu!… Biserica a recunoscut intotdeauna ca exista un singur mijloc de mantuire: Rascumparatorul! Ea a recunoscut ca cele mai mari virtuti ale firii cazute pogoara in iad. Daca dreptii adevaratei Biserici si facatorii de minuni care credeau in Rascumparatorul ce urma sa vina pogorau in iad, cum va inchipuiti ca paganii si mahomedanii care nu au cunoscut si nu au crezut in Rascumparator vor capata mantuirea numai pentru ca ei vi se par dumneavoastra draguti si buni, cand mantuirea nu se obtine decat printr-un singur, va repet, un singur mijloc si acesta este credinta in Rascumparator!

 

http://www.ortodoxie-ecumenism.ro

 

Pr. Ciprian Staicu: Biserica Ortodoxă și Sinodul aranjat din Creta

 

Ortodoxia este acolo unde adevărul credinței este păstrat nealterat, nemicșorat și nefalsificat, cu orice preț, chiar și cu jertfa propriei vieți. Ortodoxia este acolo unde se mărturisește dreapta credință de către oameni porniți pe calea spre îndumnezeire, spre unirea cu harul necreat al Duhului Sfânt. Ortodoxia și ortopraxia sunt ca două fețe ale aceleiași monede. Ortodoxia este învățătura revelată nouă de Hristos Însuși, prin Duhul Sfânt, iar ortopraxia este nevoința noastră, tot în Duhul Sfânt și având drept unic Cap al Bisericii pe Hristos, spre a ne uni cu Dumnezeu prin har, a deveni cu adevărat moștenitori ai înfierii de către Tatăl ceresc.

A trecut și Adunarea din Creta, iar istoria o va judeca, pozitiv sau negativ, așa cum i se cuvine. M-am bucurat să aud că delegația românească a încercat să își facă datoria înaintea lui Dumnezeu și că a avut un cuvânt de spus la această Adunare. Însă, după cum s-au desfășurat lucrările ei, impresia cu care mulți am rămas este aceea că directorul Academiei Ortodoxe din Creta avea, din păcate, dreptate, că această Adunare a fost de fapt UN SCENARIU. Unii ierarhi au mai schimbat câte ceva, dar scenariul a rămas în esență același, fiind pus la cale nu de iubitori de Hristos, ci de iubitorii Noii Ordini Mondiale. Putem spune că ceea ce s-a întâmplat bine este că nu s-a făcut în Creta unirea cu catolicii. În acest sens, informații grecești arată că de câțiva ani există o Comisie ortodoxo-catolică în America (mai exact în SUA), formată din cardinali papistași și episcopi ortodocși ecumeniști (Comisie condusă de cardinalul Sean Patrick O΄ Malley, Arhiepiscop papistaș de Boston și mitropolitul grec ortodoc Metodie de Boston), care în ședința din 22-24 mai 2016 a accentuat faptul că scopul acestei Comisii este de a contribui la restabilirea comuniunii depline dintre Bisericile Ortodoxă și Catolică. Acest deziderat – în condițiile în care papistașii nu ar fi renunțat la multipelele lor erezii – nu s-a împlinit în Creta, motiv pentru care în ședința solemnă de la finalul Adunării din Creta, patriarhul Bartolomeu oarecum și-a cerut scuze de la invitații-observatori (în fapt toți eretici) și i-a asigurat că în viitorul apropiat se vor face eforturi pentru restabilirea comuniunii depline. Of, măcar de era așa, dacă tot au participat ereticii la slujba de Rusalii, măcar se împărtășeau cu ortodocșii, vedeam și noi clar că arhiereii ortodocși respectivi sunt niște apostați și făceam la fel ca înaintașii noștri: îi lăsam singuri, să slujească în bisericile goale, să îi judece Hristos.

Arhiepiscopul Albaniei a declarat, încă de la începutul Adunării din Creta, că este vorba despre ceva care ”nu copiază vechile sinoade, ci este un nou tip de sinod.” Mă întreb și eu, ca umil preot al lui Hristos, însă nu ecumenist vândut satanei, ce fel de sinod? Răspunsul l-am aflat astăzi în scrisoarea Sinaxei clericilor și monahilor din Grecia, alcătuită de pr. Theodor Zisis, pr. Gheorghe Metalinos, domnul Dimitrie Tseleggidis, arhimandritul Athanasie Anastasiu etc: deoarece prerogativa de primus inter pares (primul între egali) nu i-a ajuns patriarhului ecumenic, iar acesta a încercat în ultimii doi ani să o schimbe cu primus sine paribus (primul fără egali), adică să se proclame un fel de papă al Ortodoxiei, însă acest gest eretic a fost puternic contestat de pliroma ortodoxă universală, ce s-au gândit ecumeniștii: dacă tot i-am câștigat pentru cauza noastră ecumenistă pe majoritatea întâi-stătătorilor Bisericilor Ortodoxe autocefale, să îi momim pe toți cu primos sine paribus (primii fără egali)! În practică: doar întâi-stătătorii au votat hotărârile Adunării din Creta, restul doar au semnat.

Scopul Adunării din Creta nu a fost unul misionar, administrativ și nedogmatic, ci exact invers:

a) a avut un scop anti-misionar, pentru că nu a combătut și anatematizat panerezia ecumenismului, ci i-a oferit, prin denumirea Biserici eterodoxe, Adică s-a vrut unirea luminii cu întunericul. Stau și mă întreb: acești ierarhi, mari teologi, doctori în teologie, cu atâtea diplome și titluri, nu au citit – sau poate nu Îl cred – cuvintele lui Hristos: ”lumina întru întuneric luminează și întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1, 5)? Doar este un text teologic fundamental! Răspunsul este simplu: când mintea se întinează cu erezia, pur și simplu ea își iese din fire sau, cum ar spune omul de la țară, o ia razna! Și atunci, dacă nu este pocăință, căderea este ”cu sunet mare”, poate chiar unul televizat! Prin semnătura lor pe actul eretic referitor la Relațiile Ortodoxiei cu restul lumii creștine, din păcate ierarhi participanți la Adunarea din Creta și-au semnat o grea osândă înaintea Celui care este Adevărul, Calea și Viața (Ioan 14, 6);

b) scopul administrativ propus în Creta este crearea unei adunări de întâi-stătători, care să aibă putere de papi în Ortodoxie, iar cei care încearcă să se opună în vreun fel ideilor lor mărețe, să fie scoși din joc. Însă la noi nu se va întâmpla aceasta, căci Patriarhul nostru a declarat că de acum înainte Ortodoxia va fi mărturisită în România cu și mai multă tărie! Slavă lui Dumnezeu, înseamnă că trecem și peste neo-comunism și poate ajungem la ceea ce simțeau și trăiau marii întâi-stătători ai neamului precum Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu sau Ștefan cel Mare, alături de fundamentaliștii lor supuși ortodocși, fiii neamului românesc!

c) s-a batjocorit la această Adunare cretană, prin procedura și regulamentul ei, toate principiile sinodalității pe care le-au stabilit Sfinții Părinți de-a lungul secolelor, ca oameni îndumnzeiți care nu urmăreau nici slava lumii, nici manipularea creștinlor, nici obținerea de întâietăți lumești, ci voiau SĂ SE MÂNTUIASCĂ !

 

http://www.atitudini.com

 

Comentariu  EP 

Vedeti si

https://oanazgrn.wordpress.com/2017/03/07/ce-este-erezia/

 

 

 

 

Părintele Justin Pârvu despre Sf. Ilie Lăcătușu

 

sf.-ilie-lacatusu-1

Părintele Ilie Lăcătuşu a fost un model de desăvârșire creştină, de demnitate şi bunătate; era un sprijin şi reazem duhovnicesc, numai dacă îl vedeai. Nu a cedat niciodată în faţa anchetelor, a mărturisit cu curaj şi nu a trădat pe nimeni. A fost un bărbat foarte demn, cu multă prestanţă şi nu s-a compromis cu nimic. A fost ca un apostol care a îndrumat mulţime de oameni pe calea lui Hristos. Era un mare trăitor, trăia rugăciunea şi viaţa în Hristos. Era un model de lepădare de sine, toţi ştiau că părintele împărțea orice bun pe care îl avea. Şi ori de câte ori primea vreun pacheţel de acasă, el imediat dădea haina sau ce altceva primea deţinutului care era mai bolnav, mai prăpădit. Iar el rămânea tot în zeghea lui ruptă. Îmi amintesc altădată că era un deţinut foarte bolnav care își arunca plămânii afară când tuşea (a şi murit de altfel după două luni) şi Părintele Ilie își dădea porţia de mâncare acestui deţinut bolnav şi cine ştie pe câţi alţii nu a mai hrănit? Această forţă imensă de dăruire către celălalt l-a sfinţit. De altfel era un om foarte bun şi blând la suflet. Faptul că Părintele Ilie este proslăvit poate mai mult decât ceilalţi martiri arată cinstea cu care Dumnezeu i-a proslăvit pe aceşti mărturisitori din temniţele comuniste, şi că nu doar cei care au fost muceniciţi acolo sunt sfinţi în faţa Domnului, ci şi cei care, eliberaţi fiind, au continuat trăirea evanghelică în lume. El a ieşit din închisoare sfinţit, ca un odor de preţ al Bisericii lui Hristos şi a luminat tuturor celor din jurul lui calea mântuirii.

Iar faptul că la noi nu sunt canonizaţi este lesne de înțeles. Dacă ar recunoaşte sfinţenia lor, ar însemna să recunoască toată baza lor de minciuni, se prăbuşesc cu totul. Ei supraviețuiesc numai prin minciuna aceasta permanentă.

Dar prin martirii Bisericii trăieşte Ortodoxia şi va trăi. Cu cât sunt mai mult denigraţi şi osândiți şi după moarte, cu atât mai mult ei vor rămâne mai vii în faţa poporului nostru. Ei sunt oricum canonizaţi nu numai prin evlavia poporului român, ci şi a altor popoare ortodoxe. Creştinii adevăraţi nu se tulbură atunci când sunt osândiţi şi calomniaţi, ci se bucură pentru că se aseamănă Mântuitorului Hristos aşa cum zice foarte frumos şi Sf. Serafim de Sarov: „O, dacă, ai ştii – spuse Părintele – de câtă bucurie, de câtă dulceaţă se împărtășesc sufletele drepţilor în cer, atunci ai fi gata ca în această viaţă trecătoare să pătimești orice necaz, persecuţie sau calomnie, cu mulţumire şi recunoștință”.

 

http://www.atitudini.com

 

 

 

Părintele Justin Pârvu despre Sf. Parascheva și despre cinstirea sfintelor moaște

 

sf-paraskeva

Unde mai găseşti un popor cu atâta dragoste, respect şi cinste faţă de sfinţi? Când vezi câtă lume vine la Sf. Cuv. Parascheva, sau la Sf. Ioan de la Suceava, sau la Sf. Dimitrie Basarabov, rămâi uimit. Aceste valori încheagă unitatea şi forţă noastră ortodoxă.

Sfinţii sunt apărătorii şi avocaţii noştri înaintea lui Dumnezeu. Domnitorii noştri au avut tare mare grijă să fie împodobită ţara aceasta cu cât mai mulţi sfinţi. Dar de ce oare? Pentru că iată, forţa rugăciunii este aceea cu care trebuie să lupte pe corabia acestei vieţi, nevoitorul. Biserica lui Hristos a fost luptătoare. Iată, Cuvioasa Parascheva, Sfântul Ioan de la Suceava, Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, şi toţi, în sfârşit, Sfântul Dimitrie Basarabov, au căutat să aibă acest frumos ţel de a lupta împotriva întunericului, împotriva răului.

Domnitorii noştri n-aveau în ţara noastră a Moldovei sfinte moaşte, n-aveau sfinţi, n-aveau icoane făcătoare de minuni, însă au intervenit şi aşa am obţinut pe Cuvioasa Parascheva, aşa am obţinut icoane făcătoare de minuni, la care se închină tot poporul astăzi. Acestea toate au fost, în sfârşit, valori aduse din lumea aceasta ortodoxă şi ei, domnitorii noştri, au socotit că, cu cât vom avea mai mulţi sfinţi, cu atât şi ţara va fi apărată cu mai mult zel faţă de năvălirile şi greutăţile istorice prin care am trecut în decurs; moaşte şi icoane care au acoperit pă­mântul cu rugăciunea şi cu prezenţa lor.

 

http://www.atitudini.com

 

 

 

Îndemn al Părintelui Justin Pârvu pentru Neamul Românesc!

 

Capture

Dacă ne-am mai mişca noi, românii, şi am crea o unitate aşa, să ştiţi că s-ar face lucruri multe şi bune. Dacă s-ar pune ortodocşii noştri numai o săptămână să se roage, păi întoarcem şi Dunărea înapoi, nu numai Iordanul. De aceea ne-a şi lăsat Domnul în grădina asta, unde a ştiut ce să semene Sf. Andrei. Noi ne adăpăm direct de la izvoarele acestea apostolice. Mă uit numai în zonele astea ale noastre, începând de la Rarău, Călimani, toţi munţii aceştia sunt presăraţi cu nişte nevoitori, care duc pe umerii lor toată povara păcatelor mulţimii. Dar chiar şi muncitorii din întreprinderile noastre, de exemplu am întrebat într-o brutărie din Piatra, pe cei vreo 40 de muncitori: „Măi, voi mai postiţi din când în când?” Şi au zis toţi într-un glas: „Da, cum să nu, părinte!” Măi, dar acesta e mare lucru.

Acum şi europenii ăştia îşi dau seama şi ei că nu pot exista fără o consistenţă religioasă în popoare, pentru că altfel nu le poţi stăpâni, nu le poţi dirija. Şi atunci e nevoie să se ajungă la starea asta de împăcarea a con­ştiinţei lor, să rămânem totuşi o naţiune duhov­nicească. De aceea ei vor îngădui mereu să existe manifestaţii din acestea religioase ca să poată menţine po­porul într-o ascultare. De bine de rău, pe vremea aceasta dificilă a perioadei comuniste, nu a lipsit totuşi patriarhul şi clerul şi manifestările sărbătoreşti. I-a ţinut acolo, cum i-a ţinut, dar i-a înghiţit cât s-a putut. Ileana i-a bat­jocorit, Nicolae i-a ocrotit. Aşa şi cu Europa asta, chipurile nouă, o Europă nouă nu înseamnă deloc ateism, numai faptul că merge atâta lume şi se îndreaptă spre comu­nitatea asta a Israelului! Ei văd toate aceste mişcări ale popoarelor înspre Mormântul Domnului. De aceea nici nu iau ei nişte măsuri aşa drastice.

Arhimandritul Justin Parvu de la Petru VodaOrtodoxia şi neamul nostru au coexistat încă din primele veacuri ale Creştinismului şi de atunci Ortodoxia a fost sufletul acestui neam. De aceea noi am şi dăinuit în istorie cu demnitate până astăzi, datorită binecredincio­şilor noştri voievozi şi tuturor mărturisitorilor şi rugătorilor acestei ţări, care au preferat mai bine să moară decât să vândă credinţa predată nouă de Sfântul Apostol Andrei şi au fost totdeauna conştienţi că aceasta este cinstea şi puterea neamului, şi nu altceva. Datorită fap­tului că am păzit credinţa nevătămată mai rezistă acest neam în istorie, acum.

Dragi credincioşi, vă aduc în atenţie faptul că de noi depinde soarta acestui neam, de noi depinde predania pe care o vor moşteni fii fiilor noştri, de noi depinde mân­tuirea acestui neam. Învăţaţi de la eroii şi martirii noştri cum s-au luptat să ne păstreze nouă, celor de azi, învă­ţătura strămoşilor noştri. Ei nu au tăcut, dragii mei, ni­ciodată când a fost vreme de mărturisire, când vrăjmaşii Ortodoxiei năvăleau asupra credinţei noastre. Chiar dacă mulţi au tăcut, mari oameni de stat, mari feţe bisericeşti, poporul credincios nu a tăcut, totdeauna s-au găsit oameni de valoare, investiţi cu putere de sus, care să mărturisească adevărul.

 

 

http://www.atitudini.com

Preotul făgărăşean Ioan Ghindea – torturat până la moarte pentru că nu a trădat luptătorii din munţi

 

Parintele-Martir-Ioan-Ghindea-Fagaras-inainte-de-preotie

 

S-a născut la 4 iunie 1908 în localitatea Ucea de Sus, judeţul Braşov. După absolvirea claselor primare, a urmat Şcoala Normală de şapte ani din Sibiu, cu examen de calificare ca învăţător, apoi cursurile Academiei Teologice din Sibiu. A fost hirotonit diacon la 5 martie 1935, iar la 7 martie acelaşi an preot, de către arhiereul-vicar Vasile Stan, pe seama Parohiei Zdrapţi, judeţul Hunedoara. Ulterior, a fost transferat la Parohia Drăguş, judeţul Făgăraş, unde în 1941 figura ca „administrator parohial”. Va fi activat în timpul guvernării naţional-legionare, însă numai pe plan local, deoarece la consumarea evenimentelor din ianuarie 1941 se afla în Parohia Drăguş. După ianuarie 1941 a fost anchetat, împreună cu alţi preoţi „legionari”, în urma unui ordin special al Inspectoratului General al Jandarmeriei. După anchetă, inclusiv la Parchetul Militar din Capitală, cazul părintelui Ioan Ghindea a fost clasat la 8 mai 1941 de către Parchetul Militar al Garnizoanei Braşov. Cu toate acestea, organele Jandarmeriei l-au urmărit în continuare ca un potenţial „atentator la siguranţa statului”. Mai mult, pe 27 decembrie 1942 a fost internat din ordinul guvernului antonescian în lagărul de la Mănăstirea Tismana, destinat preoţilor. Ca şi ceilalţi preoţi, a fost eliberat în aprilie 1943, când, probabil, s-a întors în parohia sa.

La 15 octombrie 1944, părintele Ghindea era arestat din nou de către jandarmi şi trimis în lagăr, pentru antecedentele sale politice şi în virtutea convenţiei de armistiţiu încheiate de statul român cu URSS. Faţă de această măsură, locuitorii satului au protestat energic printr-un memoriu către prefectul judeţului Făgăraş, care suna astfel:

„Pe noi, credincioşii Bisericii ortodoxe din comuna Drăguş, ne-a întristat foarte mult acest fapt, deoarece nu se cuvenea, după a noastră părere, să se aplice o asemenea pedeapsă preotului nostru Ioan Ghindea, pe care îl avem de mult timp în mijlocul nostru, ca pe un bun păstor sufletesc şi care nicicând nu ne-a îndrumat pe căi rele, ci numai bune, pentru binele nostru obştesc. Prin plecarea sfinţiei sale dintre noi, ne cauzează o mare întristare, rămânând ai nimănui, fără nici un povăţuitor şi îndrumător în toate împrejurările vieţii noastre de toate zilele. […] Faţă de aceste împrejurări, respectuos şi cu supunere, vă rugăm […] să binevoiţi a se interveni locului în drept, pentru eliberarea părintelui nostru Ioan Ghindea, pentru a-l avea în mijlocul nostru pentru totdeauna”.

În urma acestui demers, se pare că părintele a fost eliberat din detenţie, însă persecuţia la adresa sa nu s-a terminat aici. Potrivit unei note informative furnizate Securităţii, aflăm că, în săptămâna 14-21 mai 1950, „la iniţiativa” părintelui Ioan Ghindea s-a ridicat o cruce la ieşirea din sat, care a fost sfinţită de cinci preoţi printr-o „mare procesiune”, urmată de săvârşirea Sfintei Taine a Maslului. Informatorul Securităţii arăta: „Impresionant a fost pentru cei 400-500 de credincioşi că, [pe] lângă prapori, stăteau cu multă evlavie şi un grup de membri PMR din organizaţia Drăguş”, nominalizându-i, dar şi preşedintele cooperativei din localitate, de asemenea membru de partid. Aceeaşi sursă mai nota că, pentru agapa ce s-a organizat ulterior, preotul Ghindea a strâns de la locuitorii comunei diferite produse, printre care şi „8 kilograme carne viţel, tăiat probabil clandestin”, prin aceasta dorind să semnaleze o posibilă abatere de la legea cotelor.

Ulterior, Securitatea l-a pus sub strictă urmărire informativă. Totodată, printr-un ordin al Comitetului Provizoriu local, din mai 1950, i se confisca locuinţa pentru instalarea noii „case de naşteri” din localitate. Faţă de acest abuz, părintele Ghindea a protestat, din acest motiv fiind ameninţat atât de organele administrative locale, cât şi de Securitate, prin Miliţie. De asemenea, la 2 mai 1951, preotul Ghindea era semnalat că interzisese copiilor să intre în biserică cu cravata roşie de pioner la gât.

De asemenea, conform documentelor Securităţii, părintele Ioan Ghindea s-a implicat în mişcarea de rezistenţă armată anticomunistă din România prin spovedirea şi cuminecarea luptătorilor Remus Sofonea şi Ioan Ilioiu, dar şi a celor din grupul condus de Olimpiu Borzea, din munţii Făgăraşului, fiind în permanentă legătură cu aceştia, sprijinindu-i cu bani şi alimente.

Pentru sprijinul acordat celor din munţi, în 1950 Securitatea avea să-l reţină la Făgăraş. La Sibiu, părintele a fost anchetat de însuşi colonelul Gheorghe Crăciun. În octombrie 1951 era anchetat din nou de Securitate, pentru a i se cere informaţii despre cei din munţi. Deşi acceptase să devină informator, probabil în urma presiunilor fizice şi psihice, el a refuzat. De data aceasta însă, din cauza torturilor, aflat acasă, în Ucea de Sus, la 6 martie 1952, părintele trecea la cele veşnice. A fost înmormântat în cimitirul parohial din Ucea de Sus.

 

http://www.marturisitorii.ro

 

Noul Martir Constantin Oprişan – Un mărturisitor plămădit din credinţă și rugăciune

 

126439_constantin-costache-oprisan

 

A văzut lumina lumii în data de 16 martie 1921, în localitatea  Onceşti. În anul 1940, absolvă liceul şi se înscrie în Frăţiile de Cruce. În următorul an, fuge în exil, din cauza prigoanei. Ajuns în Germania, audiază cursurile de filozofie ţinute de renumitul Martin Heidegger. Revine în ţară şi este arestat în data de 15 mai 1948. Îndură torturi grele în închisorile Piteşti, Gherla, Târgu Ocna, Văcăreşti şi Jilava. Moare în 26 iulie 1958, la închisoarea Jilava.

Constantin Oprişan a fost fiu de răzeș. Copilăria i‑a trecut repede şi când a venit timpul, s‑a înscris la Facultatea de Litere și Filozofie din Cluj, unde a reuşit să‑şi uimească profesorii datorită capacităţii intelectuale extraordinare cu care era înzestrat. Datorită vastelor cunoștințe, acumulate în timpul șederii în Germania, prelegerile sale deseori le înlocuiau pe cele ale profesorului, mândru cu un asemenea discipol. Colegii săi de celulă au mărturisit că în timpul petrecut cu el au avut parte de cele mai elevate preocupări intelectuale. Declaraţiile martorilor mai arată că, la doar 30 de ani, Oprișan era de invidiat. „Era, ca Pascal, un matematician strălucit și un gânditor și logician de temut. Pentru ca timpul să treacă cu folos, l‑am rugat să ne țină un curs de istoria filozofiei. Expunerile lui nu erau făcute ex cathedra, ci de la suflet la suflet și atât de plăcute și atrăgătoare, încât opt ore pe zi parcă uitam de foame și de lumea de afară.”

Datorită soţiei sale, cu care nu a reuşit să întemeieze o familie, din cauza anilor pe care a fost nevoit să‑i petreacă în temniţe, numele lui Constantin Oprişan nu s‑a pierdut, ci a fost cunoscut chiar şi peste Ocean prin mijlocirea monahiei Nina Hagopian, autoarea numărului din revista „The Orthodox Word”, dedicat în anul 1997 martirului filozof.

O seamă de însemnări ale ilustrului Constantin Oprişan au fost cuprinse în „Cărţile spiritului şi alte poezii”, operă din care redăm câteva versuri: „Să nu te‑ntorci din cale când Duhul Rău te minte,/ Căci vei rămâne pururi în a Sodomei carceri;/ Prin fier, prin foc, prin apă, dar numai înainte,/ Căci drumurile‑n spirit nu suferă întoarceri!”

Rămân peste timp cuvintele impresionante ale fraţilor de carceră: „Era ca un sfânt; nu vorbea mult. Dar fiecare cuvânt care ieşea din gura lui era un cuvânt sfânt – numai despre Hristos, numai despre dragoste, numai despre iertare. Îşi rostea rugăciunile şi, auzindu‑l cum le spune, ştiind cât de mult suferea, eram profund impresionaţi. Vorbea despre credinţă, despre dragoste, despre rugăciune. Se ruga tot timpul.”

„Prin Camera 4 Spital trecuseră deja mai multe serii de <reeducare>. Pe Costache Oprişan l‑au chinuit ca pe Hristos, săptămâni de‑a rândul, obligându‑i pe toţi cei care au fost cândva în subordinea sa şi care îl divinizau, căci el chiar merita aceasta, să‑l bată, să‑l scuipe, să‑l chinuie şi să spună minciuni despre el, să se dezică, să‑şi denigreze ideile şi să declare că a fost un farsor. L‑am văzut odată, când ne‑au scos la aer. Îşi dăduse cămaşa jos şi spinarea lui toată era zebrată în forme regulate, cum ar fi fost jupuit de viu, ars cu foc sau cu bici, răstignit, ştie Dumnezeu!” (Eugen Măgirescu, „Moara dracilor”).

„Constantin (Costache) Oprişan – bărbat trecut de 30 de ani. Şeful Frăţiilor de Cruce pe ţară. Om de un caracter şi o cultură impresionantă. La Piteşti, Ţurcanu i‑a pregătit cele mai groaznice torturi, distrugându‑l fizic şi umilindu‑l mai jos decât pământul. Spatele lui, de la ceafă până la călcâie, era numai cicatrice lângă cicatrice. Carnea toată i‑a fost ruptă în fâşii. A reuşit Ţurcanu să‑l <disciplineze> în sensul de a‑i executa ordinele, dar n‑a reuşit să‑i întoarcă conştiinţa spre a‑l face comunist convins, aşa cum i‑a făcut pe alţii. Era prea puternic acest Costache Oprişan. În celulă şla Jilava, n.n.ţ era singurul care avea dreptul să stea întins pe pat. Era bolnav de tuberculoză în ultima fază” (Octavian Voinea,„Masacrarea studenţimii române”).

„Era un om de o complexitate extraordinară, ce stăpânea varii domenii, de la muzică, artă până la matematică și filosofie. Din fire era foarte afectuos, trăind totul la maximum. A fost supus celui mai mare supliciu, nefiind altul mai schingiuit ca el” (Dumitru Bordeianu,„Mărturisiri din mlaștina disperării”).

Ultimul an din viaţă l‑a petrecut la Jilava. Părintele Gheor­ghe Calciu Dumitreasa a fost martor la moartea lui Constantin. Momentul, de o intensitate emoţională puternică, l‑a povestit în cartea „Tinerii vremurilor de pe urmă. Ultima şi adevărata răzvrătire”(Editura Sofia, 2002):

„În celula mea era un om, Costache Oprişan, ai cărui plămâni erau slăbiţi de tuberculoză. (…) Nici de vorbit nu vorbea prea mult. Dar fiecare cuvânt pe care îl rostea era un cuvânt sfânt, numai despre Hristos, numai despre dragoste, numai despre iertare. Îşi rostea rugăciunile, şi ce impact puternic avea asupra noastră când îl auzeam rostind acele rugăciuni şi aflam cât de mult suferea! Nu era deloc uşor. (…) Un sfânt locuia în celulă cu noi. Simţeam prezenţa Duhului Sfânt în jurul său. O simţeam pur şi simplu. Chiar şi în ultimele sale zile, când nu mai era capabil să vorbească, nu a încetat să‑şi arate bunătatea faţă de noi. Îi puteam citi în ochi lumina spirituală şi dra­gostea. Faţa sa era inundată de dragoste. Era complet dăruit oamenilor, fiind şi foarte inteligent – uimi­tor de inteligent. Nu vorbea prea mult despre el însuşi. Vorbea în schimb despre credinţă, despre dragoste, despre rugăciune. Se ruga tot timpul. Nu era deloc uşor să fii în celulă tot timpul cu aceiaşi oameni. (…) Nu a spus niciodată vreo vorbă urâtă despre torţionarii săi, iar nouă ne vorbea despre Iisus Hristos. (…) Constantin era gata să moară. M‑am uitat la el. Faţa îi era complet slăbită. Ochii îi erau deschişi şi am văzut dea­supra ochilor săi ceva ca o perdea de ceaţă. M‑am speriat foarte tare. Am simţit că va muri şi voi fi singur în celula lui. Mi‑am pus mâinile pe ale sale şi i‑am zis: «Constantine, nu muri! Nu muri! Vino înapoi! Vino înapoi!» (…) Am avut sentimentul că fusese pregătit să păşească în lumea de dincolo, iar eu îi cerusem să se întoarcă în celulă. Aceasta îl în­spăimânta şi de aceea a început să plângă. (…) Constantin Oprişan plângea fiindcă eu îl silisem să se întoarcă. După câteva minute a murit”.

Rămâne posterităţii o ultimă imagine din viaţa unui mare om, un român cum puţin se nasc şi un creştin ales: „Gardienii au luat trupul numai piele şi os şi l‑au dus. Unul dintre colegii de celulă i‑a pus o floare albastră pe pieptul gol sub care bătuse inima plină de Hristos a lui Constantin Oprişan.” Înainte de a muri, a rostit cuvintele: „Voi muri, dar după moarte mă voi ruga lui Dumnezeu pentru voi!”

C-tin Oprisan

http://www.marturisitorii.ro/

LAUDA de Nichifor Crainic

 

Tu, cel ce te ascunzi in eterna-ti amiaza
Si lumea o spanzuri in haos de-o raza,
Metanie tie, Parinte.
Izvod nevazut al vazutelor linii,
Ma scalzi si pe mine in unda luminii
Un mugur de carne fierbinte.

Sunt duh invalit in naluca de huma,
Sunt om odraslit dintr-un tata si-o muma,
Dar sunt neraspunsa-ntrebare.
Ce glas destoinic sa-mi spuna-ncotro e
Oceanul de somn ce icnind fara voie
M-a-mpins si pe mine-n miscare?

Nici maica nu stie ce tainica norma
Imi dete din carnea-i vremelnica forma,
Neant inflorit in minune.
Caci toate izvoadele umbrelor noastre
Roiesc mai presus de arhangheli si astre
Din vesnica ta-ntelepciune.

In ceruri, Parinte, sunt abur in aburi
Si-asemeni cu apa ce-ngheata pe jgheaburi
Prind coaja de carne din spatiu.
Tu cugeti, se naste; voiesti si dureaza;
Respiri si-nfloreste; iubesti si vibreaza
De-adancul luminii nesatiu.

De tine mi-e foame, de tine mi-e sete,
Fac dara de umbra acestei planete
Cu spuma de soare pe creste;
Si-n saltul credintei gustand vesnicia,
Din pulberea lumii imi strig bucuria
Ca sunt intru Cel care este!

Puzderii de stele ascunse-n amiaza,
Fapturile-n tine de-a pururi dureaza
Si-n spatiu vremelnic colinda.
A fi, bucurie eterna si sfanta!
O vraja a toata lumina rasfranta
De-a gloriei tale oglinda.

 

 

http://corortodox.blogspot.ro

 

Cuviosul Gavriil Georgianul, cel nebun pentru Hristos

 

 

 

 

gavil ghbadz

 

Rugăciunea Părintelui Gavriil

 

Doamne, rogu-Te, auzi-ne pe noi din Ceruri, întoarce Fața Ta către noi. Miluiește-ne pe noi ca să mergem în pace pe calea Ta, împlinind poruncile Tale și izbăvindu-ne de rău. Doamne, învață-ne pe noi să ne rugam înaintea Ta și să păzim Sfânt Legămantul Tău. Ca inima noastră să se închine Tie și să petrecem întru Legea Ta cea Sfântă.

Amin!

 

 

Viata ieromonahului Gavriil fu perturbata de un eveniment care s-a intamplat de ziua muncii, pe 1 mai 1965, cand, ca in fiecare an, o mare manifestatie era organizata. Atunci, cand o multime de oameni era adunata in fata Comitetului Partidului Comunist pentru a asculta un discurs, au vazut ca un portret gigantic al lui Lenin suspendat pe fatada cladirii, a luat foc. De la etajul unu, Parintele Gavriil striga:

Domnul a spus: Să nu-ţi faci chip cioplit… Să nu te închini lor, nici să le slujeşti, că Eu sunt Domnul Dumnezeul tău. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!(Iesirea 2-5) Voi toti, reveniti-va in fire! Georgienii au fost mereu crestini. Atunci, de ce va inchinati idolilor? Iisus Hristos a murit si a inviat a treia zi din mormant, dar idolii vostri de bronz nu vor invia niciodata. Din timpul vietii lor deja sunt morti„.

Ani dupa aceasta, cand Parintele Gavriil a fost intrebat cu privire la aceasta intamplare, a spus:

Sunt un pastor caruia Dumnezeu i-a incredintat grija turmei Sale. Ei au ridicat un idol si vroiau ca poporul sa sa inchine lui. Este un chip al Antihristului, imaginea unui om, sau mai de graba a unei fiare, si comunistii vroiau sa i se aduca cinstea care I se cuvinea doar lui Dumnezeu. Nu puteam sa las sa se intample asta„. 

De-abia ajuns jos, multimea s-a napustit asupra lui, batandu-l cu pumnii si cu picioarele si aruncandu-i pietre. Când pompierii l-au scos din mâinile oamenilor, si l-au transportat la spital, unde a fost pus in izolare, Părintele Gavriil avea 18 fracturi, din care una craniană, iar fața îi era de nerecunoscut. O lună de zile a fost aproape inconșient, apoi a fost transferat la un spital de boli mintale.Cand si-a mai revenit, un reprezentat KGB a venit sa-l interogheze si l-a brutalizat din nou. Aceasta nu l-a impiedicat pe Parinte sa ii spuna, in continuare, ca ar trebui distruse toate monumentele lui Lenin si sa fie inlocuite cu straturi de flori.Dupa o ancheta sumara este condamnat la moarte, dar autoritatile comuniste incearca sa exploateze situatia, promitandu-i ca va fi salvat daca va marturisi ca a participat la o conspiratie a Bisericii Ortodoxe Georgiene impotriva regimului. Parintele Gavriil refuza propunerea si il trateaza din nou pe Lenin ca fiara raufacatoare, ceea ce face ca sa fie din nou rupt in bataie. Stirea acestui eveniment incredibil si senzational, in timpul in care actele de nesupunere erau foarte rare, iese din tara, fiind difuzat de mass-media europeeana si americana. Aceasta a facut ca Kremlinul, in loc sa-l condamne la moarte, sa-l interneze intr-un spital de psihiatrie, in luna august 1965.

I se face un raport de catre un medic psihiatru, care, nu numai ca este tipic metodelor staliniste ale epocii, dar in el se poate observa cum sunt prezentate ca simptome patogene credinta si practicile curente ale crestinismului:

Spitalul de Psihoneurologie din Tbilissi, Republica Socialistă Sovietică Georgia, Str. Electroni, nr.119 / 1-1966, nr. 666 Pacient Urgebadze Vassili, născut în 1929, educația: 6 clase. Adresa: Str. Tetritskaro, nr. 11. Pacientul este ținut în spitalul psihoneurologic din oras, din 18.VIII.1965, cand a fost adus de la închisoare pentru un tratament forțat. Diagnostic: persoană psihopata, predispus la psihoza schizofrenică. A fost eliberat din spital pe 19. XI.1965. În conformitate cu istoricul bolii, el a avut o viziune fantomatică a spiritului răului cu coarne pe cap, la vârsta de 12. Pacientul pretinde ca tot raul care se intampla in lume este din cauza diavolului. De la varsta de 12, el a început să meargă la biserici, să se roage, să cumpere icoane, și sa studieze literatura bisericeasca […] Nu manânca nimic în zilele de miercuri și vineri, dand acest motiv absurd care face sa rada adultii si soldatii prezenti: „Intr-o miercuri Iuda a vândut pe Hristos pentru 30 de arginți, și intr-o vineri preoții evrei L-au crucificat”; era într-o stare de halucinație totală. Așa se explică faptul că in timpul demonstratiei de 1 mai 1965 a ars un portret mare a lui Lenin atârnat pe clădirea Consiliului de Miniștri. In timpul interogatoriului, el a spus că a făcut, aceasta deoarece imaginea Răstignirii lui Hristos ar fi trebuit să fie agatata acolo, și ca nu este posibil să se idolatrizeze un om pământesc. Aceasta a suscitat îndoială cu privire la starea lui de sănătate mentală, motiv pentru care a fost supus unei expertize psihiatrice. Examinarea a arătat că echilibrul pacientului este pierdut în spațiu, în timp, cât și în mediul înconjurător. El vorbește cu el însuși cu voce scăzută. Crede în existența fiintelor cerești, a lui Dumnezeu și a îngerilor,etc. În timp ce vorbeste, axa principală a discursului sau psihopat este întotdeauna intoarsa spre ideea ca totul depinde de voința lui Dumnezeu, etc. In departament se  izoleaza de ceilati pacienți cu boli mintale. Dar când cineva i se adreseaza, el vorbește cu siguranță de Dumnezeu, îngeri și icoane, etc. Este incapabil să critice starea lui. A primit un tratament pe baza de aminazinofrazie și siptomicina, după care a fost dus în fața comisiei.

 

Parintele Gabriel a fost eliberat in februarie 1966 si dat in grija mamei sale la domiciliul acesteia. Actul eroic al Parintelui a pus in cauza Biserica insasi, ceea ce a facut ca sa fie exclus de la slujire, putand insa sa participe la Sfanta Liturghie si sa se impartaseasca precum un simplu mirean. In mod periodic era chemat de securitate unde, de fiecare data, era supus unor tratamente inumane. Intr-o zi a fost batut atat de tare, incat nemaiputand sa mearga, au fost chemate rudele sa-l recupereze.

Intr-un timp Parintele nu putea nici sa iasa in oras, insa a reusit sa-si gaseasca mici slujbe in afara acestuia, ca de exemplu sa pazeasca via sau sa intretina focul la cate o biserica. Cu toate acestea ducea o viata duhovniceasca foarte intensa.

 

In 1971 cu binecuvantarea Mitropolitului Ilia, Catholicos-Patriarhul de mai tarziu, si a Catholicos-Patriarhului Efrem II, Parintele Gavriil a fost instalat la manastirea Samtavro. I s-a dat chilia la parterul unui turn antic, denumit in onoarea regelui Mirian, si care avea 4,5 m diametru, si pe ai carui pereti circulari Parintele s-a grabit sa instaleze tot felul de icoane. Cum nu mai slujise Sf. Liturghie de mult timp, Parintele Gavriil marturisea unui apropiat:

Visam adeseori noaptea ca inaltam Sfintele Daruri, dar poate intr-o zi voi muri fara sa fi putut sa slujesc Sfanta Liturghie”.

Dar, slava Domnului! i s-a dat din nou voie sa slujeasca ca preot. Ducea o viata modesta, muncea din plin, curata localurile sau pregatea masa la trapeza, petrecea mult timp sa curete candele in biserica si pentru el nu exista o munca fara importanta caci orice munca putea sa fie de folos atata timp cat prin ea se aduce slava lui Dumnezeu.

Din 1972 pana in 1990, aproape 20 de ani, si pana ce starea sanatatii lui ii facea deplasarile dificile, Parintele Gavriil mergea la manastirile si bisiericile care erau abandonate sau distruse in urma politicii antireligioase, unde slujea Sfanta Liturghie si aducea tot ajutorul care-i era in putinta.

Manastirea Samtavro

In 1990 Parintele Gavriil merge la manstirea Shio-Mghvime, cu intentia de a duce o viata ascetica. Acolo are o revelatie divina in urma careia se intoarce la Manastirea Samtavro pentru a fi in slujba oamenilor. Primeste vizita pelerinilor din ce in ce mai numerosi, ii spovedeste, ii mangaie, ii linisteste si ii sfatuieste, ajutat fiind si de harismele primite, de stravedere si inainte-vedere. Pe toti ii primea, fara sa faca vre-o diferenta intre oameni. Impartea bucuriile si necazurile lor. In acele timpuri, asa cum aduc marturie numerosi martori, Parintele Gavriil faptuia multe minuni, desi disimula pe cat ii statea in putinta puterile pe care le-a primit de la Dumnezeu.

In  ultimile sale zile de viata invata cu lacrimi in ochi:

Amintiti-va de aceasta: Dumnezeu dragoste este. Aveti atata bunatate pe cat puteti pentru a gasi prin ea mantuirea. Fiti simpli, caci robilor Sai smeriti Dumnezeu le va arata milostivirea Sa. Pocaiti-va de pacatele voastre si nu asteptati ziua de maine sa o faceti, caci aici este cursa diavolului. Iubiti-va unii pe alti, caci omul fara dragoste nu poate mosteni Imparatia Cerurilor

 

 

http://corortodox.blogspot.ro/

 

Sfinţi martiri şi mărturisitori români din secolul XX

 

„Şcoala cea mai puternică este şi rămâne rugăciunea. Dorinţa după cunoaşterea lui Dumnezeu, lacrimile, durerile şi apăsările erau uşurate de fascicolele biblice ale Noului şi Vechiului Testament şi de psalmii lui David.

Poezia a fost al doilea factor de rezistenţă. Poezia lui Radu Gyr şi cea a lui Nichifor Crainic a menţinut cel mai mult elanul şi curajul de luptă.

Rugăciunea şi poezia au fost cele două elemente ale martirilor şi mărturisitorilor români care le-au dat puterea maximă de rezistenţă.

Cât priveşte suferinţa, ea a născut răbdarea, a născut elanul de luptă. Viaţa pentru un deţinut politic nu mai conta, după cum spun cuvintele Scripturii: „Dacă trăim, ai Domnului suntem, dacă murim, ai Domnului suntem”. Eram permanent în stare de împăcare faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.

Răutatea Puterii, invidia diavolului nu a fost alta decât împotriva mărturisirii lui Hristos. Şi cu cât mărturiseau mai puternic, cu atât erau mai împilaţi.

Aiudul a fost cea mai cumplită închisoare. Aici, deţinuţii nu puteau avea legături cu cei de afară, nu primeau scrisori sau pachete. La celelalte temniţe puteau primi pachete la două săptămâni, pe când la Aiud nu se făcea niciun fel de indulgenţă. Erau ţinuţi în starea aceasta de chin şi chiar gardienii spuneau: „Voi sunteţi în afara legii. Pentru voi nu e nicio lege. Staţi aici la cheremul nostru. Voi nu aveţi niciun drept”.

Aiudul era o închisoare de fier. Rugăciunea te transforma până la sânge. Rugăciunea s-a trăit acolo până la maxim. Rugăciunea o învăţau noaptea sub pătură: învăţau doi-trei Psalmi, un Acatist, un Paraclis.
Nu era voie să faci rugăciune în celule, însă într-un colţ, într-un unghi mort unde nu putea să te observe caraliul, în genunchi, se citea Paraclisul Maicii Domnului, Psaltirea sau orice alt text, un Acatist, tot ce se ştia.”

 

de Părintele Justin Pârvu

 https://manastirea.petru-voda.ro

 

Elisabeta Rizea, ţaranca noastră din Rai: 12 ani de temniţă pentru că nu a vrut să fie Iudă

 

elisabeta-rizea

 

“Mi-au luat tot comunistii. Ultima data, a venit Carnu cu o curea pe mana. «Spune!» N-am spus. M-a legat de maini cu unu, care-a murit si el pe soseaua spre Bucuresti. «Iti dam 300 de lei!» «Domnule capitan, eu nu sunt Iuda, sa-i vanz pe 30 de arginti…» M-a trantit pe jos. M-a legat si m-a batut cu cauciucu’, de la ceafa la calcai, si pe stanga, si pe dreapta. A dat Domnu’ de-a murit, si eu traiesc, na! Da’ n-am luat banii lui. Apoi, m-au suit legata pe un scaun, de pe scaun pe masa, de pe masa, pe alt scaun. Mi-a zvarlit basmaua din cap. «Spune!» Purtam coada cu funda. Mi-au aruncat fota si am ramas in ie. Mi-a legat coada sub carligua de lamba din tavan. Coada era groasa. Eram si eu altfel la 38 de ani… Carnu mi-a tras scaunu’, celalalt mi-a tras si masa. Coada mi-a ramas in carlig si eu am cazut la pamant. Asa mi-au smuls paru’. Am facut tratament si nu mi-a mai crescut. Da’ tot nu i-am vandut”. 

Elisabeta Rizea

 

La 6 octombrie 2003 se stingea din viață Elisabeta Rizea, o eroină a luptei anticomuniste din România, nepoată a liderului țărănist Gheorghe Șuța, ucis de comuniști în 1948. A susținut activ rezistența din Munții Făgăraș, suportând 10 ani de temniță grea și fiind supusă cumplitelor torturi de către anchetatorii Securității.

Elisabeta Rizea s-a născut pe 28 iulie 1912, în comuna Domnești, județul Argeș, în familia lui Ion și a Mariei Șuța. În 1950 a fost arestată pentru prima dată și condamnată la 6 ani de închisoare, pentru ajutorul acordat partizanilor din Muscel, fiind eliberată în 1956. Deși a fost bătută și torturată, nu a divulgat nici un secret, continuând să-i ajute, și după prima eliberare, pe cei care se opuneau comunismului. În 1959, după prinderea fraților Arnăuțoiu, Elisabeta Rizea a fost arestată pentru a doua oară și condamnată la 25 ani muncă silnică pentru favorizarea infracțiunii. A fost eliberată în 1964 prin grațiere. După 12 ani de închisoare petrecuți la penitenciarele din Pitești, Jilava, Mislea, Miercurea Ciuc și Arad, a fost numită „dușman al poporului“, iar gospodăria i-a fost etichetată drept „casă de bandiți“.

Elisabeta Rizea a sprijinit activ mișcarea de rezistență a luptătorilor din munți, pe care îi ajuta cu alimente și informații. A continuat lupta chiar și după ce a ieșit din închisoare, când abia putea sa meargă din cauza bătăilor primite.

Atârnată de păr, de cârligul din plafon

După ce securiștii au atârnat-o cu părul de pe cap de un cârlig care era agățat de tavan, Elisabeta Rizea a rămas fără niciun fir de păr pe cap… „Au început să mă bată cu un băț până la sânge. Mi-au rupt câteva coaste și am leșinat. Îmi făceam cruce cu limba în cerul gurii și mă rugam la Dumnezeu să mă ajute să nu spun nimic“.

În 1992, Elisabeta Rizea a acordat pentru prima dată un interviu Luciei Hossu-Longin, pentru serialul „Memorialul durerii“, povestea sa cutremurând o țară întreagă.

„Când m-a bătut cel mai rău Cârnu, m-a dus la miliție, într-o cameră. A tras o masă. Avea un cârlig mare la mijloc acolo. (…) Și a tras Cârnu un scaun lângă masă, m-a legat cu mâinile la spate după spătar, cu frânghie, așa, după aia a suit scaunul pe alt scaun și a urcat scaunele pe masă și mi-a legat coada acolo sus în cârlig. Și era un lanț și a băgat lanțul aici, după frânghie, cum eram legată la mâini.

Și mi-a fost frică că atunci eram și eu grăsuță, nu prea tare, dar nu eram slută ca acum, și stam și țipam și spuneam: «Domnule, împușcați-mă, tăiați-mi capu’, scoateți-mi ochii, tăiați-mi limba, nu știu de ei, nu mă întrebați, că nu știu! Nu mă chinuiți, nu mă lăsați fără mâini, mai bine împușcați-mă!.» (…)

Când m-a urcat de tot acolo, mi-a dat drumul la coadă, mi-a dezlegat părul și m-a lăsat numa-n mâini. Da’ păi tot nu i-am vândut… Și după aia m-a dat jos, m-a dezlegat la mâini, era o căldare de apă pă sobă acolo și a muiat un sac în apă, l-a stors, mi-a luat fota aia după mine și-a pus sacul așa, peste mine. Și a băgat pe mâna dreaptă un d-ăla dă cauciuc, așa, cu șnur, și m-a făcut toată numai dungi groase cât mâna. Cum ziceți să-l iert? Nu pot! M-a dus patru soldați acasă. (…) M-a dus și m-a pus în pat. Am stat zece zile acasă. Mai rămăsese la ochi, aici, ca cum dai cu ceva, așa, oleacă de vânătaie. Da aici în jos eram dungi și niagră ca bluza. Și dungi făcută, dungi cât mâna. Ce să fac? Am răbdat. Am răbdat“. („Povestea Elisabetei Rizea“, ediție îngrijită de Irina Nicolau și Theodor Nițu, București, 1993, pag. 53-54)

Cârnu a bătut-o și în spital…

„Cârnu Ioan, căpitan, Nucșoara. L-a bătut pe soțul Elisabetei Rizea de «i-a rupt carnea de pe el». Pe Elisabeta Rizea a agățat-o într-un cui din tavan, de părul împletit în coadă, femeia s-a prăbușit, iar scalpul i-a rămas în tavan. Apoi a bătut-o cu un cauciuc, pe spate. Rănile fiind atât de grave a fost dusă la spital în cele din urmă, însă nu i se putea face nici o injecție, pentru că la orice înțepătură izbucnea sângele. 10 zile Elisabeta Rizea a stat numai în frunte și în genunchi. Cârnu a bătut-o și în spital, într-o rezervă specială“ (Arhiva de istorie orală a Centrul International de Studii asupra Comunismului – Cezar Zugravu, „O antologie a crimei“).

 

http://www.marturisitorii.ro

 

Nea Gică, nepotul Elisabetei Rizea: “Comunismul, s-a înfiinţat din ţigani, din potlogi, numai din adunătură…

 

 

Gheorghe-Suta-nea-Gica-din-Nucsoara-Haiducii-Muscelului-Nepotul-Elisabetei-Rizea-Mirabilis-Mundi

 

L-am întâlnit pe nenea Gică sus pe dealurile dintre Corbi şi Brăduleţ acum aproape 7 ani într-o zi de iunie extraordinară. Aveam să petrec la stână una dintre zilele memorabile ce nu le uiţi până la capătul vieţii. Asta i se datorează domnului inginer Florin Petrescu căruia i s-a făcut dor să-l revadă pe unul dintre tovarăşii de oierit din tinereţea tatălui său. Ne-a primit şi ne-a ospătat cu inima largă, o gazdă ancestrală, aşa cum va fi făcut şi cu partizanii de la Nucşoara, aşa cum au făcut şi rudele sale, aşa cum a făcut-o şi mătuşa lui, Elisabeta Rizea.

 

,, – Aţi făcut ani de zile de închisoare. Vă pare acuma rău că i-aţi ajutat pe partizani şi aţi făcut închisoare pentru ei?

– Nu, dragul meu, nu, că eu am făcut din conştiinţa asta. Eu n-am vrut să fiu cu ruşii nicicum. N-am vrut să fiu sub comunism! N-am avut moşie în Domneşti, am fost ăl mai păduche. N-am vrut să fiu slugă. […] Cum s-a înfiinţat comunismul, s-a înfiinţat din ţigani, din potlogi, numai din adunătură… Au omorât elita ţării, toată spuma ţării, la Sighet…”

 

http://marturisitorii.ro/

 

 

 

Credinţa noastră Ortodoxă

 

„Credinţa noastră Ortodoxă! Aceasta este bogăţia noastră, aceasta slava, aceasta neamul, aceasta cununa, aceasta lauda. Nu ne vom lepăda de tine, iubită Ortodoxie! Nu vom minţi faţă de tine, Cinstire de Părinţi predanisită! Nu ne vom îndepărta de tine, Maică, bună–cinstire. Întru tine ne–am născut şi întru tine trăim, şi întru tine vom adormi! Iar dacă vremea o va cere, şi de mii de ori vom muri pentru tine”.

 

Despre puterea rugăciunii

 

Rugăciunea este atât de tare şi de puternică, încât poţi să te rogi şi să faci ce vrei, căci rugăciunea te va povăţui spre adevărata şi dreapta lucrare. Ca să fii plăcut lui Dumnezeu n-ai nevoie de nimic altceva decât să iubeşti. „Iubeşte şi fă ce vrei”, spune Fericitul Augustin, căci cine iubeşte cu adevărat, acela nu poate şi nu vrea să facă ceva ce nu este plăcut fiinţei iubite… Cum însă rugăciunea nu este decât revărsarea şi lucrarea dragostei, atunci se poate spune cu toată dreptatea despre ea acelaşi lucru: pentru mântuire nu e nevoie de nimic altceva decât de rugăciune neîncetată. Roagă-te şi fă ce vrei, şi vei atinge ţelul rugăciunii, vei dobândi iluminarea prin ea!… Spre a înfăţişa mai amănunţit înţelesul acestei chestiuni, o vom lămuri prin pilde:

1. Roagă-te şi gândeşte ce vrei, iar gândurile tale se vor curaţi prin rugăciune. Rugăciunea îţi va lumina mintea, va izgoni şi va linişti toate gândurile necuviincioase. Aceasta o întăreşte Sfântul Grigorie Sinaitul: „Dacă vrei, ne sfătuieşte el, să-ţi alungi gândurile şi să-ţi cureţi mintea, atunci izgoneşte-le cu rugăciunea, căci, în afară de rugăciune, nimic nu le poate opri.” Sfântul Ioan Scărarul spune în această privinţă acelaşi lucru: „Caută să biru- ieşti vrăjmaşii ce ţin de gânduri prin Numele lui Iisus. Afară de această armă, nu vei găsi alta.”
2. Roagă-te şi fă ce vrei, şi faptele tale vor fi plăcute lui Dumnezeu, iar ţie-ţi vor fi folositoare şi mântuitoare. Rugăciunea deasă, chiar atunci când nu iei seamă de cererea pe care o faci, nu va rămâne fără rod (cf. Marcu Ascetul), pentru că în ea însăşi se află o putere plină de dar: „Sfânt este Numele Lui, şi oricine va chema Numele Domnului se va mântui.” Aşa, de pildă, cel ce s-a rugat multă vreme fără să simtă vreo îmbunătăţire în viaţa sa păcătoasă, a primit în cele din urmă înţelepţire şi chemare la pocăinţă. O fată iubitoare de plăceri se ruga, şi rugăciunea i-a arătat calea spre viaţa feciorelnică şi spre ascultarea învăţăturilor lui Iisus Hristos.

3. Roagă-te şi nu încerca să birui patimile doar prin propriile puteri. Rugăciunea le va dărâma, în timp: „Căci mai mare este Cel ce e în voi decât cel ce este în lume”, spune Sfânta Scriptură, iar Sfântul Ion Carpatul învaţă că cel ce nu are darul înfrânăm nu trebuie să se întristeze, ci să ştie că Dumnezeu cere de la el silinţa spre rugăciune, iar rugăciunea îl va mântui. Despre un bătrân scrie în „Pateric” cum, „căzând, a biruit”, adică, poticnindu-se de păcat, nu a deznădăjduit, ci s-a întors cu rugăciunea spre Dumnezeu şi Acesta l-a ridicat. Iată o pildă grăitoare!

4. Roagă-te şi nu te teme de nimic, nu te înfricoşa de necazuri, nu te înspăimânta de năpaste, căci rugăciunea te va apăra, înlăturându-le. Adu-ţi aminte de puţin credinciosul Petru, care sta să se înece; de Pavel, care se ruga în temniţă; de tânărul scăpat de rugăciune din ispita în care căzuse; de fecioara care, în urma rugăciunii, a fost salvată din mâinile unui ostaş ce Venise cu gânduri rele şi de alte cazuri asemănătoare. Toate aceste întâmplări arată puterea, tăria şi întinderea atotcuprinzătoare a rugăciunii făcute în Numele lui Iisus Hristos.

5. Roagă-te oricum, însă mereu şi nu te nelinişti de nimic, fii vesel şi liniştit cu duhul, căci rugăciunea va rândui toate şi te va înţelepţi. Ţine minte puterea rugăciunii despre care vorbesc Sfinţii Ioan Gură de Aur şi Marcu Ascetul; cel dintâi spune că „rugăciunea, chiar atunci când este făcută de noi, care suntem plini de păcate, ne curăţă numaidecât”… Iar al doilea vorbeşte astfel: „Ca să ne rugăm într-un fel oarecare, stă în puterea noastră; dar ca să te rogi curat este un dar de sus!” Prin urmare, jertfeşte lui Dumnezeu ceea ce îţi stă în putere; adu-I la început drept jertfă măcar cantitatea, adică un număr cât mai mare de rugăciuni, şi puterea lui Dumnezeu se va revărsa în neputinţa ta. Rugăciunea va deveni o deprindere şi făcându-se una cu firea, va ajunge o rugăciune curată, luminoasă, înflăcărată, aşa cum se cuvine. 6. Apoi, în sfârşit, îţi mai spun că dacă vremea vegherii tale ar fi însoţită de rugăciune, atunci, în chip firesc, nu ţi-ar ajunge timpul nu numai pentru fapte păcătoase, dar nici pentru gânduri necurate. Vezi câte idei adânci sunt înmănuncheate în această înţeleaptă vorbă: „Iubeşte şi fă ce vrei! Roagă-te şi fă ce vrei!”… Cât de îmbucurătoare şi mângâietoare sunt toate cele zise mai sus pentru un păcătos îngreunat de slăbiciuni, pentru cel care geme apăsat de povara patimilor! Iată, rugăciunea e totul! Ea ne este dată ca un mijloc atotcuprinzător spre mântuirea şi desăvârşirea sufletului… Dar cu indicarea rugăciunii este aici strâns unită şi condiţia ei: „Neîncetat vă rugaţi!”, aşa cum porunceşte cuvântul Domnului. Ca urmare, rugăciunea îşi va arăta toată puterea ei lucrătoare şi roadele doar atunci când va fi rostită des, neîncetat. Repetarea deasă a rugăciunii ţine fără nici o îndoială de voinţa noastră liberă, pe câtă vreme osârdia, desăvârşirea, ca şi curăţenia rugăciunii sunt un dar de Sus.

Să ne rugăm, prin urmare, cât mai des cu putinţă, în-chinându-ne întreaga viaţă rugăciunii! Practica deasă ne va învăţa să fim cu luare-aminte, cantitatea ne va conduce negreşit la calitate. „Ca să învăţăm să facem un lucru bun, trebuie să-l săvârşim cât se poate mai des”, a spus un scriitor duhovnicesc plin de experienţă.

 

Dragostea duhovniceasca

 

„Dragostea, zice un scriitor duhovnicesc, se dezvoltă de obicei prin cunoştinţă şi, în măsura în care cunoştinţele sunt adâncite şi lărgite, în aceeaşi măsură va creşte dragostea, iar sufletul se va muia mai uşor şi se va pregăti mai lesne pentru iubirea lui Dumnezeu, contemplând cu luare-aminte nespusa frumuseţe şi desăvârşire a fiinţei lui Dumnezeu, precum şi nemărginita Lui dragoste pentru oameni.”

 

Pildă

 

Să-ţi povestesc, ca pildă, o întâmplare cunoscută de mine însumi acum un an. Într-o mănăstire din Basarabia, unde am stat o vreme, se afla un călugăr bătrân, cu viaţă îmbunătăţită. Într-o bună zi, îi veni o ispită: pofti un peşte uscat. Şi, cum în acea vreme  nu-l putea găsi în mănăstire, se gândi să se ducă la piaţă şi să cumpere… Mult timp s-a luptat el cu acest gând, cugetând în sinea lui că un călugăr trebuie să se mulţumească cu masa frăţească, de obşte, şi să fugă pe toate căile de iubirea de plăceri. Ba, mai mult, un călugăr săvârşeşte o grea sminteală şi necuviinţă când merge prin mijlocul mulţimii de oameni ce se află în piaţă. Războiul vrăjmaşului îi birui judecata Şi el, prizonier al propriei sale dorinţe, se duse să-şi cumpere peşte. Ieşind din chilie şi mergând pe străzile oraşului, băgă de seamă că din mâinile lui lipsesc metaniile, şi atunci începu să se gândească: „Cum mă voi duce asemenea unui ostaş fără sabie? Nu e cuviincios, ba chiar mirenii înşişi mă vor osândi când mă vor întâlni şi se vor sminti văzând un călugăr fără metanii!” Voia să se întoarcă, dar, băgând mâna în buzunar, le găsi. Atunci le scoase, îşi făcu cruce, le prinse de mână şi-şi continuă calea liniştit. Apropiindu-se de piaţă, a văzut lângă o tarabă un cal înhămat la un car plin de butoaie mari. Speriindu-se de ceva, calul o rupse la goană din toate puterile, în fuga lui, sări peste călugăr şi, lovindu-l la umăr, îl trânti la pământ, fără să-l rănească însă grav. La vreo doi paşi distanţă, carul se răsturnă şi se zdrobi. Sculându-se repede de jos, se miră cum l-a păzit Dumnezeu de nu a căzut carul mai înainte numai cu o singură secundă, căci s-ar fi ales praful de el. Fără să se gândescă mai departe la această întâmplare, el cumpără peştele, se întoarse, îl mancă şi, după ce-şi făcu rugăciunea, se culcă să doarmă… În somnul său uşor i se arătă un bătrân necunoscut, cu înfăţişare plăcută, care-i spuse: „Ascultă, eu sunt apărătorul acestui locaş şi vreau să te înţelepţesc, ca să înţelegi şi să ţii minte pilda ce ţi-am dat acum… Priveşte: lupta slabă pe care ai dus-o cu plăcerile simţurilor şi lenea în nevoinţa ta de a te înţelege cu tine însuţi şi de a te aduce jertfă pe tine însuţi i-au dat prilej vrăjmaşului să se apropie de tine şi să-ţi pregătească această întâmplare pierzătoare, care a explodat înaintea ochilor tăi. Îngerul tău păzitor, prevăzând acest lucru, ţi-a dat gândul ca să te rogi şi să-ţi aminteşti de metanii. Şi pentru că tu ai primit acest gând, l-ai ascultat şi l-ai vădit prin faptă, ai scăpat din ghearele morţii. Vezi cât de mari sunt iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi răsplata Lui plină de dărnicie pentru o mică întoarcere la El?” După ce isprăvi aceste cuvinte, moşul plecă repede din chilie, călugărul îi făcu o închinăciune până la pământ şi apoi se trezi, însă nu în pat, ci pe pragul uşii, cu mâinile întinse şi în genunchi. A povestit aceasta fără multă zăbavă, spre folosul sufletesc al multora, printre care eram şi eu.
Dragostea lui Dumnezeu pentru noi, păcătoşii, nu are margini! Nu e minunat cum pentru un lucru atât de mărunt, că a scos din buzunar metaniile, le-a prins de mână şi a chemat o singură dată Numele lui Dumnezeu, pentru o faptă atât de mică i se dă omului în schimb însăşi viaţa?! Iar în balanţa soartei omeneşti, o scurtă clipă în care e chemat Numele lui Iisus Hristos precumpăneşte multe ceasuri irosite în lenevire…! Vezi, frate, cât e de puternică rugăciunea şi cât e de tare Numele lui Iisus Hristos chemat de noi?! In acest caz, cu adevărat, în schimbul unui singur ban, Dumnezeu l-a răsplătit pe călugăr cu un galben… În Filocalie, Sfântul Ioan Carpatul spune că atunci când chemăm Numele lui Iisus în rugăciune şi zicem: „Miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, la fiecare cerere răspunde glasul tainic al lui Dumnezeu: „Fiule, iartă-ţi-se păcatele tale…!” Şi tot el spune în continuare că, atunci când rostim rugăciunea, nu ne deosebim întru nimic de sfinţi, de cuvioşi şi de mucenici, căci, după cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur, „rugăciunea, chiar când e rostită de noi, cei plini de păcate, ne curăţă numaidecât”. Mare e mila lui Dumnezeu pentru noi, iar noi, păcătoşii şi lăsătorii, nu voim să-I dăm nici măcar o jumătate de ceas drept mulţumită şi înlocuim vremea rugăciunii, care e mai însemnată decât orice, cu grijile şi interesele vieţii, uitând de Dumnezeu şi de datoria noastră! Aşa că, nu arareori, dau peste noi necazurile şi năpastele, pe care le hotărăşte Pronia plină de dragoste a lui Dumnezeu spre a ne înţelepţi şi a ne întoarce spre Tatăl ceresc.

Miluieşte-mă Dumnezeule !

 

Sa nu spunem vorbe nesocotite, precum: „Ce va câştiga Dumnezeu dacă noi ne vom ruga?” Asta, frate, nu e bine… Sigur că Dumnezeu nu are nevoie de păcătoasa noastră rugăciune, totuşi, din dragostea Lui pentru noi, Se bucură când ne rugăm. Şi nu numai rugăciunea sfinţită, pe care însuşi Duhul Sfânt o mijloceşte şi o deşteaptă în noi este plăcută Lui – de vreme ce El însuşi ne-o cere poruncindu-ne: „Petreceţi întru Mine şi Eu întru voi” -, ci în faţa Lui este de mare preţ orice faptă, chiar dacă pare mică, orice intenţie, orice îndemn şi orice gând ce se săvârşesc pentru El şi se îndreaptă spre slava Lui şi spre mântuirea noastră. El ne răsplăteşte din belşug pentru toate acestea, potrivit nemărginitei Sale milostiviri. Iubirea lui Dumnezeu ne răsplăteşte prin binefacerile Sale de mii de ori mai mult decât merităm. Dacă tu vei face pentru Dumnezeu ceva de valoarea unui bănuţ, El te va răsplăti cu un ban de aur. Dacă tu nu vei face nimic altceva decât să-ţi pui în gând să mergi la Tatăl, El de îndată îţi va ieşi în întâmpinare. Tu vei rosti un cuvânt scurt şi uscat, zicând: „Primeşte-mă! Miluieşte-mă!”, în timp ce El te va îmbrăţişa şi te va săruta. Iată câtă dragoste are Tatăl ceresc pentru noi, nevrednicii! Şi El se bucură chiar de fiecare mişcare, oricât de mică ar fi, ce are drept ţintă mântuirea noastră. Tu îţi închipui că nu vei adăuga nimic la slava lui Dumnezeu şi la folosul sufletului tău dacă te vei ruga puţin şi pe urmă te vei afla iarăşi risipit; sau dacă vei săvârşi vreo faptă bună, cât de neînsemnată, dacă, de pildă, vei citi o rugăciune, vei face cinci sau zece metanii, vei suspina din adâncul inimii şi vei chema Numele lui Iisus Hristos sau vei descoperi în tine un gând bun, sau vei avea plăcerea să citeşti o carte de suflet folositoare, sau te vei înfrâna de la mâncare, sau vei suferi o mică ocară în tăcere… Tu îţi închipui că toate acestea nu sunt de ajuns pentru o mântuire desăvârşită şi că ele ar fi fapte în urma cărora nu culegi nici un rod. Nu! Nici una dintre aceste fapte nu se pierde în zadar. Toate vor fi numărate de ochiul atotvăzător al lui Dumnezeu şi vor primi o însutită răsplată, nu numai în viaţa veşnică, ci chiar în viaţa de aici. Acest lucru îl întăreşte şi Sfântul Ioan Gură de Aur  „Nici o faptă bună, zice el, oricât de neînsemnată ar fi, nu va fi trecută cu vederea de Dreptul Judecător. Dacă păcatele sunt cercetate într-un chip atât de amănunţit, încât ni se va cere răspuns pentru cuvinte, pentru dorinţe şi pentru gânduri, atunci cu atât mai mult faptele cele bune, oricât de mărunte ar fi, vor fi numărate cu o deosebită băgare de seamă şi vor fi socotite drept un merit al nostru în faţa Judecătorului Cel preaplin de dragoste.”

 

Cuvântul lui Nichita Stithatul din Filocalie

 

„Firea lucrurilor se măsoară după dispoziţia lăuntrică a sufletului, adică, aşa cum este fiecare, aşa îl judecă şi pe celălalt.” Şi mai departe zice: „Cel ce a ajuns la adevărata rugăciune şi dragoste, acela nu deosebeşte lucrurile. Nu-l deosebeşte pe cel drept de cel păcătos, ci îi iubeşte pe toţi la fel şi nu-i osândeşte, tot aşa cum face Dumnezeu, Care face să răsară soarele şi să plouă şi peste cei drepţi, şi peste cei nedrepţi.”

 

 

Rugaciunea

 

„Trebuie să ne învăţăm a chema numele lui Dumnezeu mai mult decât a respira, în toată vremea şi în tot locul şi la tot lucrul. Apostolul zice: «Rugaţi-vă neîncetat», adică ne învaţă să avem aducere-aminte de Dumnezeu în orice vreme, în orice loc şi în timpul oricărui lucru. Dacă faci ceva, trebuie să ai în minte pe Creatorul lucrurilor; dacă vezi lumina, adu-ţi aminte de Cel ce ţi-a dat-o; dacă vezi cerul, pământul, marea şi tot ce se află într-însa, minunează-te şi proslăveşte pe Cel ce le-a zidit; dacă te îmbraci cu hainele tale, adu-ţi aminte cine ţi le-a dat pe acestea şi mulţumeşte-I Celui care are grijă de viaţa ta. Ca să spun pe scurt, orice mişcare să-ţi fie pricină de aducere-aminte şi de proslăvire a lui Dumnezeu. Şi, iată, în acest fel tu te vei ruga neîncetat, iar sufletul tău se va bucura totdeauna de aceasta.”

 

 

-Din cartea ”Pelerinul rus”-

8 MARTIE – sărbătoare cu origini evreieşti. Care este sărbătoarea femeii creştine?

 

Ziua de 8 Martie a fost propusă în 1910, de Clara Zetkin (1857-1933), ca zi dedicată femeii, care să fie sărbătorita la nivel internaţional, la aşa-numita Conferinţă a Femeilor Socialiste de la Copenhaga.

Prima sărbătorire a femeii la 8 martie, a avut loc în anul următor. Cu toate că 8 martie este numită “ziua internaţională a femeii”, această zi nu a fost sărbătorita oficial decât în ţările din fostul „lagăr socialist“.

De ce 8 Martie?

Unul dintre motivele cel mai des invocat este că în această zi avuseseră loc mai multe demonstraţii revendicative ale „femeilor muncitoare“, începând cu o greva a ţesătoarelor new-yorkeze din 1857.

Însă, diac. prof. dr. Andrei Kuraev pornind de la originea evreiască a Clarei Zetkin, susţine că aceasta a propus ziua de 8 martie pentru că s-a gândit la sărbătoarea Purim care rememorează anual un cumplit masacru (după tradiţie, 75.000 de morţi – bărbaţi, femei şi copii) întreprins asupra poporului persan de iudeii aflaţi în exil. Personajul-cheie al evenimentului este tocmai o femeie, Estera, devenită întruchipare biblică a “eroismului“ feminin evreiesc. El susţine că Esterei îi este închinată cea mai veselă sărbătoare a evreilor – Sărbătoarea Purim. Astfel, în viziunea sa, ziua de 8 Martie este o chemare a lumii de a slavi Femeia-Lider – pe Estera, adică a serba Purimul.

8 Martie – o sărbătoare necreştină

Ortodoxia nu a asumat ziua de 8 martie ca zi închinată femeii. Dacă ar fi să vorbim de o zi pe care Ortodoxia o închină femeilor, acesta este Duminica Femeilor Mironosiţe, a treia duminică după Învierea Domnului. Femeile Mironisiţe sunt cele care au urmat, au slujit lui Hristos atât înainte cât şi după moartea Sa şi au vestit pentru prima dată că El a înviat din morţi. Potrivit Sfintei Scripturi, ele au plecat de la mormânt „cu frică şi cu bucurie mare ca să vestească ucenicilor Lui“ (Matei 28, 18). „Dar când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus le-a întâmpinat zicând: Bucuraţi-vă!“ (Matei 28, 9). Cu aceste cuvinte întâmpină Biserica femeia.

De ce nu trebuie sărbătorită ziua de 8 martie

Cu toţii ştim că 8 Martie este “ziua internaţională a femeii”. De asemenea ştim că femei sunt în toate ţările lumii. Cu toate acestea, în ultimii ani ne-am dat seama că această zi se serbează doar în ţările fostei URSS şi în unele ţări foste socialiste. De ce în celelalte ţări nu se serbează această zi? 8 Martie nu e ziua femeii, ci a unui tip de femeie – a femeii-revoluţionar. Iată de ce în ţările unde mişcarea comunista nu a prins rădăcini, această sărbătoare nu s-a păstrat.

De ce însă ziua femeii-revoluţionar a fost pusa pe 8 Martie? Cine din liderii mişcării a fost concediat? Cine a fost arestat? Cine din ei s-a născut în această zi? Nici un raspuns… De aici reiese că motivele creării acestei sărbători nu au fost istorice, sociale sau publice. Ceva personal se asocia la fondatorii acestei sărbători cu această dată. O dată ce motivele au fost personale, ar trebui să cercetam mai îndeaproape persoanele, care de altfel ne sunt cunoscute încă din copilarie. Numai că abia nu demult ne-am permis să observăm că nu doar apertenenţa la Internaţionala şi ideile revoluţionare erau comune pentru ei, ci şi o legătură etnica. Internaţionala, cum s-a constatat mai tirziu, în mare parte era uninaţională. Este un fapt fără de care nu se poate vorbi despre mişcarea revoluţionară din Europa sfârşitului de secol 19 – începutul secolului 20. Anume evreii au ridicat popoarele împotriva “lumii violenţei” şi au propus ca ea să fie “distrusă din temelie”.

Instinctul mitic al revoluţiei pune întrebarea astfel: “Au fost în istorie femei care au ridicat poporul în lupta contra tiraniei şi au avut succes?” Rugând un european să dea un nume de femeie-lider, el negreşit va răspunde: Ioana d’Arc. Dar Clara Zetkin e evreică şi pentru ea mai familiare sunt asocierile cu evenimentele din istoria poporului său. Pentru evrei Ioana d’Arc se asociază cu Estera din istoria biblica. De acea, atunci când Partidul a pus problema înfiinţării unei sărbători feminine, Clara Zetkin şi-a adus aminte de Estera.

https://i0.wp.com/www.glasulstramosesc.ro/art/foto/estera.jpg

Cu multe secole în urmă Estera şi-a salvat poporul de mânia unui tiran. Istoria aceasta este prezentă nu numai in Biblie. Esterei îi este închinată cea mai veselă sărbătoare a evreilor – Sărbătoarea Purim. Ea se serbează la sfârşitul lunii februarie – începutul lui martie. Această sărbătoare nu are o data fixă (ca si Paştele creştin) şi e posibil ca în anul când s-a înfiinţat “ziua internaţională a femeii” Purimul a coincis cu 8 Martie. A schimba în fiecare an data ar fi fost incomod, de aceea s-a hotărât ca ziua femeii-revoluţionar să se serbeze aparte de Purim. Indiferent de aceasta însă, în fiecare an ziua de 8 Martie este o chemare a lumii de a slăvi Femeia-Lider – pe Estera, adică a serba Purimul. Numai că în acea zi au fost nimiciţi 75.000 de oameni – elita ţării, din imperiul persan.

Cum se poate sărbători o zi de macel? Nici un popor din lume nu serbează o asemenea zi cu bucurie. Purimul – sărbătoare în special pentru copii ( unde se cânta, se joacă, iar Talmudul recomanda celor maturi chiar să bea băuturi spirtoase pâna nu mai deosebesc diferenţa dintre expresiile “blestemat fie Aman” şi “binecuvântat este Mardoheu”) este comemorarea unui masacru în care au murit poate mii de copii. Nu a fost o bătălie (cum încearcă unii să explice), în care şi evreii şi perşii să se lupte cu armele în mână, ci anume un măcel.

Biserica nu are nimic împotriva personajelor biblice, doar că înţelegerea evenimentelor petrecute în cartea Estera este diferită în creştinism şi iudaism. Creştinismul vede în aceasta cum Dumnezeu nu a permis ca poporul Său să fie nimicit de duşmanii perşi, iar iudaismul vede în toate popoarele un duşman, care ar trebui să fie nimicit asemenea perşilor.

Exista în istoria gândirii iudaice o părere precum că toate popoarele sunt ostile evreilor, iar evenimentele Purimului amintesc cum trebuie să se procedeze cu ele.

În creştinism, războaiele şi robia babiloniană din Vechiul Testament sunt înţelese în mod alegoric. În iudaism însă s-a păstrat înţelegerea literală a normelor şi exemplelor vechi-testamentare.

De ce un popor în istoria căruia au fost atâtea suferinţe, care a trecut prin atâtea devastări, sărbătoreşte un masacru care în vechime i-a reuşit?

Internaţionala a avut scopuri mondiale. Ea a avut ce spune lumii: că Purimul e sărbătoarea nimicirii duşmanilor, iar duşmanii Revoluţiei bineînţeles au fost nu numai capitaliştii, ci şi Biserica. În acest caz e lipsită oare de motivaţie presupunerea că în conştiinţa liderilor evrei ai Internaţionalei, mişcarea revoluţionară feminină se asocia cu Estera, iar 8 Martie – din obişnuinţă cu sărbătoarea Purim?

Am scris acest articol nu pentru ca noi creştinii să avem o atitudine neprietenoasă faţă de cei de un neam cu Clara Zetkin, ci pentru a înţelege ce sărbătorim de fapt pe 8 Martie şi pentru a reîntoarce stima faţă de tradiţiile noastre ortodoxe. Motivele Clarei Zetkin sunt evidente… Nu înţeleg de ce noi ar trebui să serbăm Purimul evreilor. N-ar fi timpul să uităm de sărbătorile “roşii”, ostile creştinismului şi de 8 Martie în special? Zi care nu are nimic comun cu femeia creştină.

https://i2.wp.com/www.glasulstramosesc.ro/art/foto/femeile_mironosite.jpg

   Care este sărbătoarea femeii creştine?

Creştinismul sărbătoreşte femeia într-un mod smerit, aşa cum se cade. De fapt nici nu e normal să existe o sărbătoare diferenţiată pe sexe, ca din moment ce există o sărbătoare a femeii, logic ar fi să existe şi o sărbătoare a bărbatului, dar aceasta nu este. De aceea credem că femeia este subapreciată atunci cand i se închină o zi anume, ca una ce are nevoie de celebrare pentru a-şi asigura condiţia de om. Creştinismul nu sărbătoreşte firea umană, ci cinsteşte nevoinţele lăudabile ale sfinţilor, indiferent de sex. Calendarul bisericesc este plin de cinstiri ale sfintelor femei, muceniţe sau cuvioase, după nevoinţele lor. Dar exista o zi anume, prin care Biserica cinsteşte femeile împreună, şi anume ziua mironosiţelor, Duminica mironosiţelor, zi în care sunt slăvite toate sfintele femei care L-au urmat pe Mântuitorul, unele chiar până la Cruce, cum e cazul Sfintei Mironosiţe Maria Magdalena. Pentru a înlătura ideea de discreditare a femeii în faţa bărbatului, Traditia le numeşte nu numai sfinte femei, ci şi întocmai cu Apostolii. Oricine vieţuieşte în Hristos, bărbat sau femeie, este mai presus de oricine vieţuieşte după legile lumii căzute, indiferent că ar fi bărbat sau femeie.

Asadar dorim tuturor femeilor: fecioare, căsătorite sau văduve, să urmeze sfintelor femei mironosiţe pe drumul Crucii Mântuitorului, care să le dăruiască focul dumnezeiesc al iubirii sfintei Maria Magdalena şi inima bună a sfintei Veronica, cea care a şters faţa Mântuitorului, ostenită pe drumul Crucii.

O altă mare sărbătoare ce aduce bucurie îndeosebi femeilor (creştine) este Bunavestire, când Fecioarei Maria i se oferă cinstea maximă de a purta în pântece pe Dumnezeu Fiul, Iisus Hristos.

 

 

http://www.glasulstramosesc.ro

 

CE ESTE EREZIA?

 

  • Abaterea de la sfintele dogme ale Sfintei Biserici Ortodoxe.
  • Credinţa, părerea şi propovăduirea că mîntuirea nu este doar în Biserică şi că nu e nevoie să fii ortodox ca să te mîntuieşti.
  • Credinţa că – dacă eşti creştin, dacă crezi, dacă eşti “religios”, credincios, “mistic”, “spiritual” etc., fără a fi ortodox – te poţi mîntui.
  • Credinţa şi mărturisirea că te poţi mîntui (şi) prin “tehnici”, “asane”, “meditaţii”, “formule” (“mantre”), gnoză, cunoaştere, raţiune, ştiinţe, filosofii, concepte, doctrine umaniste (iluminist-idealiste revoluţionare şi religioase).
  • Credinţa şi afirmarea că Hristos a fost un “mare învăţat“, un “mistic”, un “iluminat”, un “înţelept”, un “guru”, un “iniţiat” cu puteri paranormale, oculte, vrăjitoreşti, un “şef spiritual”, un fel de “mare şaman” venit din “ceruri astrale”, ori “strălucită personalitate” a umanităţii, iar nu Însuşi Dumnezeu-Cuvîntul.

CE ÎNSEAMNĂ A FI ECUMENIST?

  • A crede şi a spune că nu contează “biserica”, religia, credinţa din care faci parte, că toate sînt bune, că toţi avem acelaşi “dumnezeu”, dar numit în diferite chipuri, după “tradiţii”.
  • A crede şi a spune că Vechiul şi Noul Testament sînt schimbate, răstălmăcite, falsificate, greşit scrise ori traduse de Sfinţii Părinţi şi de istoricii Bisericii, cu sau fără intenţia de a ascunde adevărul înşelînd pe credincioşi.
  • A crede şi a spune că Biserica nu are, nu cunoaşte şi nu vesteşte: adevărul, mila, pacea, dragostea, dreptatea etc., aşa cum au fost acestea arătate şi lăsate nouă de Hristos la vremea sa, ci că dimpotrivă, ele sînt nesigure şi relative în Biserica Ortodoxă.
  • A crede şi a spune că Biserica încă nu există (şi că Biserica Ortodoxă e doar o parte a “bisericii adevărate” ce va fi “cîndva”), ci se formează în timp, începînd de acum, înaintînd spre viitor, prin urirea tuturor credinţelor şi religiilor lumii, creştine şi păgîne, rămînînd însă fiecare cu credinţa sa, ca şi pînă acum, dar sub o conducere mondială unică.
  • A crede şi a spune că Biserica nu e numai una, ci mai sînt şi altele, “surori”: catolică, greco-catolică, protestantă, anglicană, baptistă, adventistă etc., uitînd că, precum un singur Hristos există, o singură Biserică avem.
  • A te ruga, a sluji, a te împărtăşi la un loc cu ereticii creştini (chiar avînd poruncă de la duhovnic, stareţ, episcop).
  • A moderniza Biserica şi legile ei (dogme, canoane, tradiţii, pravile şi rînduieli administrative, juridice, morale), prin reforme înnoitoare hotărîte de instanţe civile şi bisericeşti, după mintea lumii şi împotriva rînduielilor ortodoxe lăsate nouă de Sfinţii Bisericii.
  • A crede şi a spune că important e să “crezi”, să ai “credinţă” – fără a preciza cum să crezi, ce să crezi, în cine să crezi, ce credinţă să ai – să fii “bun”, “liniştit”, “paşnic”, “cuminte”, “cinstit”, “harnic”, “muncitor” etc., neştiind că atît ereticii creştini, cît şi păgînii au în chip firesc aceste virtuţi, fără a fi însă ortodocşi, botezaţi în Biserica lui Hristos.
  • A crede, a susţine, a propovădui următoarele înşelări drăceşti: spiritism (vorbirea cu morţii), yoga, reiki, zen, shiatsu, ki-kong, întemeiate pe credinţa în reîncarnare, nirvana, karma, suflet cosmic, lumi paralele, civilizaţii extraterestre, spaţii astrale, puterea horoscopului (zodiac), bioenergie şi radiestezie.
  • A crede şi a practica felurite autovindecări: mantre, tratamente naturiste, energia palmelor, antrenarea reflexelor, folosirea cristalelor, pietrelor, culorilor, sunetelor, muzicii, rîsului, hipnozei, stimularea imaginaţiei, a gîndirii pozitive, educarea minţii / sinelui / conştiinţei, sacroterapiei.
  • A citi publicaţii ocultist-eretice-sataniste, care popularizează cele de mai sus: Biblia ortodoxă ilustrată, Credinţa ilustrată, Formula As, Bărbatul As, Femeia As, Magazin, Paranormal, Revista fenomenelor paranomale, Lumea misterelor, Revista misterelor, Dracula;
  • Precum şi cărţi de felul acestora: Medicina isihastă, Gîndirea pozitivă, Programul Terra, Apocalipsa decodificată, Metode sfinte şi cereşti de vindecare şi sfînt tratat de medicină, Calea spre desăvîrşire, OZN-uri de pe celălalt tărîm, Fenomenul Valentina, Puterile gîndului, Programaţi-vă succesul, Divina iubire, Bioritmuri, Îndepărtează frica, Rezolvarea conflictelor, Reiki tradiţional, Yin-yang: secrete şi reţete, Dezvăluirea aurei, Fenomenul psi – spirit şi destin, Psihometria – capacitate paranormală, Fenomene parapsihologice, Hipnoza, Terapia destinului, Reîncarnarea într-o nouă perspectivă, Călătorii astrale etc;
  • Cărţi de demonizare a copiiilor. Colecţiile: Pokemon, Harry Potter, Micul vampir, Ştrumfii şi seria Aventurilor baronului Munchausen, Broscuţele ninja etc.;
  • Cărţi fals-ortodoxe: Epistolia, Visul Maicii Domnului, Talismanul, evangehliile apocrife: după Toma, cea Eseniană, Cartea apocrifă a lui Enoh.
  • A viziona filme de felul: Stăpînul inelelor, Highlander, Frenkenstein, Secrete şi dezvăluirii, Extratereştri, Vrăjitoarele din Salem, Dracula, Cei şapte gladiatori, Un înger pentru May, Formula mortală, Întoarcerea morţilor, Zombi, Godzilla, Evadare imposibilă etc;
  • Şi desene animate: Omul de tinichea, Omul păianjen, Batman, Frumoasa şi bestia, Broscuţe ninja, Vrăjitorul din Oz, Ştrumfii etc.
  • A crede şi a admira “puterile” marilor vrăjitori contemporani: Gregorian Bivolaru, Mihai Dogaru, Valeriu Popa, “fenomenul” Mudava, Ana Pricop, Desanca, Valentina, Ioan Negrea, Marian Zidaru, Vasile Andru, Mario Vasilescu; şi a înşelaţilor din Biserică: preot Vrăjitoru’ (Liteni-Suceava), preot Daniel Horga (Călugăreni – Suceava), preot Gabriel Nicu (Brăneşti – Ialomiţa), ieromonah Ghelasie Gheorghe (Frăsinei – Vîlcea); autori de manuale drăceşti: Rudolf Steiner, Alistair Crowley, Alina Simina, Vasile Constantinescu, Lidia Şlesar, Vera Pfeiffer, Maria Kobrileanski, Ion Ţugui, Toni Victor Moldovanu, Vanga, Lazarev, Ion Mamulaş, Ruth Berger, Uri Geler, Ted Andrews, doctor Sorin Modreanu-Banat, Dan D. Farcaş, Florin Gheorghită, Ion Hobana, Paramahansa Yogananda, Omraam Mikhael Aivanhov, Wendy Grant.
  • A crede şi a admira puterile marilor “artişti magicieni”: Jozefini, David Copperfield, precum şi altor circari şi fachiri.
  • A crede şi a spune că toate cele pomenite nu sînt erezii, nici înşelări, ci doar: “adevăr privit din mai multe unghiuri”, “părţi ale aceluiaşi adevăr”, “noi moduri de a percepe adevărul”, “moşteniri culturale şi etnice diferite”.

CE ÎNSEAMNĂ A FI ATEU?

  • A fi “bun cetăţean” (chiar botezat ortodox) în relaţia cu familia, rudele, pretenii, vecinii, şefii, dar fără a crede în Dumnezeu.
  • A fi “instruit”, “învăţat”, “cult”, “savant”, “erou al neamului”, “binefăcător al societăţii”, “luptător pentru fericirea omenirii”, dar nu pentru Hristos, Evanghelie şi Biserică.
  • A fi “om de treabă”, “educat”, “cinstit”, “onest”, “serios”, “riguros şi metodic”, “harnic şi priceput”, “bun gospodar acasă şi la serviciu”, “curat şi ireproşabil în toate”, dar fără să te preocupe Hristos, Biserica, mîntuirea.
  • A fi “corect”, “punctual”, “elegant”, “manierat” şi “respectuos” cu tot omul, dar fără a te smeri, considerîndu-te om cu păcate, vinovat de multe răutăţi şi crezînd în Hristos.
  • A nu fi deloc credincios, nici măcar cît păgînii, crezînd că nu există decît ceea ce se vede, se aude, se gustă, se pipăie, căzînd aşadar în animalitate.

PĂCATE CARE SÎNT IERTATE PRIN SPOVEDANIE, DAR NE OPRESC DE LA ÎMPĂRTĂŞANIE

 

  1. Lipsa rugăciunii zilnice.
  2. Lipsa postului de miercuri şi vineri.
  3. Nepostirea în cele patru posturi de peste an.
  4. Lipsirea de la slujbele Bisericii.
  5. Scandaluri, bătăi, violenţă. Lovirea părinţilor.
  6. Fumatul şi beţia.
  7. Ceartă/ură veche, stăruitoare.
  8. Mărturia mincinoasă.
  9. Mutilări (automutilări), crime.
  10. Dorinţa de sinucidere.
  11. Responsabilitate morală pentru sinuciderea cuiva.
  12. Credinţa că te poţi mîntui şi fără Hristos, Maica Domnului, Sfinţii Îngeri, icoane, Evanghelie, într-un cuvînt, fără Biserica Ortodoxă.
  13. Necredinţa şi îndoiala în credinţă.
  14. Reaua-credinţă, care pune la îndoială predania Bisericii Ortodoxe.
  15. Lipsa Botezului ortodox (fără acesta nu poate fi nici spovedit, nici împărtăşit).
  16. Trecerea la altă credinţă.
  17. Vrăjitorie, fermecătorie, ghicitorie şi căutarea lor.
  18. Credinţa în horoscop, zodiac, astrologie etc. Practicile vrăjitoreşti şi magice, atît “populare”, cît şi: bioenergia, radiestezia, yoga, spiritismul, meditaţia transcendentală, zen-budismul, dianetica, parapsihologia, hipnoza, precum şi consultarea celor care le săvîrşesc.
  19. Port de amulete, talismane (cuarţuri, cristale, şnururi, brăţări), protectoare, vindecătoare.
  20. Jocuri de noroc: robingo, loto, loz în plic, ruletă, bridge, wist, remi, table, cărţi, zaruri şi jocuri mecanice. Şi jocuri sportive: biliard, popice şi celelalte.
  21. Lipsa desei spovedanii, spovedania nesinceră, incompletă (ascunzînd mai ales păcatele trupeşti ruşinoase).
  22. Vizionarea filmelor/spectacolelor erotice/horror/terror.
  23. Masturbarea.
  24. Perversiuni sexuale (relaţii orale/anale).
  25. Pedofilie/homosexualitate.
  26. Relaţii sexuale fără a fi cununat în Biserica Ortodoxă.
  27. Relaţii sexuale cu rudenii după trup şi după duh.
  28. Relaţii sexuale cu animale.
  29. Folosirea diferitelor metode contraceptive: anticoncepţionale, leacuri, băi, păzire, calendar, sterilet, avort, prezervative etc.
  30. Copilul mort nebotezat din negrija părinţilor.
  31. Relaţii conjugale în posturile mici şi mari, în duminici şi sărbători.
  32. Ocupaţie care se împotriveşte vieţii ortodoxe: bar, casă de amanet, bordel, sex-shop, strip-tease, anchetator la poliţie, executor judecătoresc etc.
  33. Actorie, muzică, dans; participare/organizare de spectacole şi emisiuni distractive etc. (regie, coregrafie, scenografie).
    Căci: “Sfinţii Apostoli afurisesc pe lirişti, pe viorişti, pe jucători şi pe toţi cîntătorii din organe, zicînd în aşezămintele lor: «Dacă vreun bărbat sau vreo femeie care a fost începător de jocuri va veni la credinţă, sau jucător, sau luptător în privelişte, sau din cei ce cîntă din fluier, sau chitaragiu, sau viorist, sau învăţător de jocuri, ori să înceteze, sau, de nu, să se lepede» (Cart. 8, Cap. 32), adică să fie îndepărtaţi din Biserică“ (Sfîntul Nicodim Aghioritul, în Hristoitia).
  34. Sportul. (care vine din şi naşte grija faţă de trup, stimularea curviei, a părerii de sine, a trufiei succesului şi a cîştigului, riscul sinuciderii în cazul sporturilor extreme: curse diverse, paraşutism, alpinism, speologie, cascadorie etc.).
  35. Colportaj de publicaţii sectare, eretice, pornografice.
  36. Afaceri necurate, din care au rămas oameni înşelaţi, pe drumuri, în temniţă.
  37. Favorizare/îndemn la divorţ/avort.
  38. Furt (de la oameni, ori din biserică).
  39. Neparticiparea (morală, materială) la nevoile (sărăcia, boala) părinţilor.
  40. Neglijarea nevoilor materiale ale familiei.
  41. Trafic cu droguri, femei, arme.
  42. Neimplicarea copiilor în viaţa ortodoxă, lipsa exemplului cu fapta şi cu cuvîntul.
  43. Participarea le experienţe genetice sau de schimbare a sexului.
  44. Răpire/sechestrare de persoane.
  45. Politică anarhistă, apostată, antiortodoxă.
  46. Profanare de biserici, troiţe, morminte.

Toate acestea duc la oprirea de la Sfînta împărtăşanie, cu canonisire, între 1 şi 15 ani (care se adună!).

ORICARE DIN PĂCATELE SPOVEDITE ŞI IERTATE, DACĂ SE REPETĂ, SE SPUN DIN NOU LA SPOVEDANIE, PRIMIND UN NOU CANON.

 

CE TREBUIE SĂ CEREM ÎNTR-UN POMELNIC

 

  1. Păstrarea credinţei ortodoxe, curaj în apărarea credinţei, neţinînd seama de ameninţări sau avantaje. Puterea de a săvîrşi fapte ortodoxe.
  2. Venirea la credinţă a neortodocşilor (păgîni, Iudei şi eretici creştini: papistaşi, protestanţi şi neo-protestanţi).
  3. Răbdarea necazurilor şi a celor ce ni le fac.
  4. Răbdare în boală, sărăcie, lipsă.
  5. Mulţumiri lui Hristos în necazuri, căci necazurile ne smeresc.
  6. Sănătate în Hristos.
  7. Cunoaşterea păcatelor proprii.
  8. Izbăvire de patimi.
  9. Milă şi iertare de la Hristos a păcatelor şi greşelilor noastre.
  10. Milă şi iertare de la Hristos pentru duşmanii noştri.
  11. Căsătorie spre vieţuire ortodoxă (între oameni iubitori de Hristos).
  12. Ajutorul lui Dumnezeu într-o muncă plăcută lui Hristos.
  13. Alte cereri de folos spre mîntuire.

 

NU CEREM:

  1. Moartea duşmanilor, pedepsirea celor ce ne-au supărat, umilit, înşelat etc.
  2. Bucurii trupeşti: satisfacţii, bogăţie, belşug, avansări.
  3. Succese, cîştiguri la jocuri, concursuri şi olimpiade şi noroc în viaţă.
  4. Sănătate cu orice preţ, neştiind că boala fără răzvrătire poate aduce mîntuire.
  5. Puteri supraomeneşti, paranormale: minuni, vedenii (arătări, lumini, mirosuri) “spirituale” – pentru bucurie trupească.
  6. Ajutor de la Hristos în toate dorinţele.
  7. Alte cereri după mintea lumii, cum ar fi “pacea între popoare”, împăcarea tuturor Bisericilor şi religiilor etc.

 

Cererile să nu calce poruncile Evangheliei şi ale Bisericii.

Viaţă evlavioasă ortodoxă

 

Ce  înseamnă:

  • să nu fie: curvari, hoţi, beţivi, petrecăreţi, fumători, drogaţi, hulitori, atei, apostaţi, batjocoritori de orfani şi văduve, ucigaşi, răpitori, scandalagii, răzbunători etc.
  • să nu practice: masturbare, perversiuni: împreunări anale / orale, cu animale; homosexualitate şi lesbianism sau pedofilie.
  • să nu săvîrşească, să nu mijlocească, să nu îndemne sau să încurajeze practicile şi metodele contraceptive: păzire (calendar, prezervativ, sterilet), băi, leacuri, pastile, avort,
  • să nu aibă profesii imorale, prin care se aduc prejudicii (directe sau indirecte) Bisericii şi mîntuirii altora, de pildă: patron de bar, sex-shop, casă de toleranţă, regizor / actor, redactor TV, editor de publicaţii antiortodoxe (eretice, erotice, umanist / evoluţioniste), traficanţi de droguri, femei, arme etc.
  • să nu fie francmasoni: funcţionari în organizaţii, organisme, societăţi, fundaţii, asociaţii, cluburi şi ligi naţionale şi europene.
  • să nu emită prin politica lor legi ce încalcă suveranitatea, autoritatea şi autonomia Bisericii şi a ţării (integrări, adeziuni, afilieri la organizaţii internaţionale: NATO, UE, ONU, UNESCO, FMI, Banca Mondială, Mişcarea Ecumenică etc.)
  • să nu creadă în vrăji / superstiţii populare ori “ştiinţifice” păgîneşti şi să nu ia sfat în necazurile lor de la vrăjitori şi ocultişti (chiar botezaţi ortodox): radiestezie, bioenergie, acupunctură, telepatie, telekinezie, hipnoză, dianetică, meditaţie transcendentală, spiritism, yoga, sau alte forme de vrăjitorie europeană şi orientală.

Toţi aceştia se pot pomeni doar la Psaltire şi Sfîntul Maslu (şi se pot spovedi).

 

Inima în Marele Post

 

A doua săptămână

„Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima, căci din ea izvorăşte viaţa.” /Pilde 4:23/

1. Gospodarul îşi păzeşte de păsări ţarina însămânţată, şi de omizi livada şi îşi păzeşte de fiare stâna, dar nimic altceva nu îşi păzeşte gospodarul precum casa de tâlhari, de foc, de ape, de fulgere, şi de toată necurăţia. Ce e casa pentru gospodărie, este inima pentru om. Pentru acesta s-a zis: „Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima.”

2. Din inimă izvorăşte sânge, iar în sânge e sufletul. Precum e sufletul în inimă, aşa e în tot omul. Dacă apa în izvor este sărată, este sărată şi în râu; dacă e dulce în izvor, va fi dulce şi în râu. Cum e izvorul, aşa-i şi vărsarea râului.

3. Dacă şarpele te muşcă de deget, otrava lui n-ar lucra, dacă sângele n-ar duce-o la inimă. Când doctorul pune pe deget un leac, leacul nu ar ajuta dacă sângele nu l-ar duce la inimă. La inimă ajunge şi otrava, şi leacul. Tot ce otrăveşte viaţa şi tot ce lecuieşte viaţa trebuie să ajungă la inimă şi să treacă prin inimă.

4. Acolo unde este centrul sistemului circulator sanguin trupesc, acolo este şi centrul sistemului circulator duhovnicesc. Inima trupească este organ al inimii duhovniceşti. Şi chiar dacă asta este realitatea, totuşi şi această realitate e o mare taină.

5. Cu adevărat de nepătruns este această taină pentru mintea noastră, pentru că mintea este mai mică decât inima, iar inima cuprinde mintea, nu mintea inima. Partea nu înţelege întregul şi nici cele mai de jos nu înţeleg cele înalte. Dumnezeu aşa a vrut şi aşa a rânduit. Fericit este cel ce mai puţin cercetează tainele fiinţei lui Dumnezeu şi mai mult ascultă de poruncile lui Dumnezeu şi mai mult simte iubirea lui Dumnezeu în inima lui!

6. Sufletul este înveşmântat în porfira sângelui; iar când veşmântul este aşa de simţitor, cu atât mai mult este ceea ce acoperă veşmântul! Precum un pai poate molipsi şi strica sângele, aşa şi un singur cuvânt, o singură privire, un singur gând poate molipsi şi strica sufletul.

7. De aceea, să asculţi de doctorul omenesc când te învaţă: Îngrijeşte-te de sângele tău! Dar cu atât mai mult, să asculţi de doctorul Dumnezeu, când îţi porunceşte: Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima, căci din ea izvorăşte viaţa. Păzeşte-ţi inima în inimă, miezul în coajă, flacăra în sânge, viaţa în veşmântul trupului. Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima, fiul meu – zice Domnul.

8. Când şarpele muşcă mâna, mâna se leagă cu un garou, ca sângele otrăvit din mână să nu se ducă în inimă şi să strice izvorul sângelui. Când auzi un cuvânt rău, astupă-ţi auzul, ca otrava cuvântului să nu coboare până la inima ta şi să nu strice izvorul vieţii tale, fiul meu!

9. Când vine bogăţia, nu îţi lipi inima de ea, spune Înţelepciunea în Cartea Vieţii. Îngrădeşte-ţi inima de bogăţie cu un gard înalt până la ceruri, ca inima ta neîntinată şi curată să se păzească pentru Cel ce o caută zicând: Fiule, dă-mi inima ta!

10. Mai stă scris în Cartea Vieţii: Inima împăratului este în mâna lui Dumnezeu. Dacă împărăţeşti asupra patimilor atunci eşti un împărat adevărat. Atunci inima ta este în mâna lui Dumnezeu. Iar această mână conduce fără greşală inima ta şi o îndreaptă spre împărăţia luminii şi a vieţii veşnice.

11. Dacă în cea dintâi săptămână a Postului Mare ţi-ai întărit convingerea că inima ta este a Dumnezeului şi Tatălui tău; dacă te-ai hotărât cu tărie să i-o dai Lui, atunci în a doua săptămână învaţă să îţi păzeşti inima. Deprinde-te cu lupta vitejească pentru neîntinarea şi curăţia inimii tale, pentru a putea întoarce acest dar Celui ce ţi-a dăruit toate.

12. Luminează-ţi inima cu credinţa, întăreşte-o cu nădejdea, încălzeşte-o cu dragostea, cădeşte-o cu rugăciunea, curăţă-o cu lacrimile, hrăneşte-o cu Sângele Domnului şi o înalţă spre cer precum o candelă aprinsă. Numai aşa vei putea aştepta cu pace trecerea din această lume pământească în lumea cerească, fără cutremurul păcătosului sau mustrarea conştiinţei. De aceea, în această a doua săptămână a Postului Mare, înnoieşte des sfatul Tatălui: Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima, căci din ea izvorăşte viaţa.

 

Sursa:

http://axa.info.ro

 

 

Parintele Ilie Cleopa despre idolul NOROC. Nu mai ziceti „noroc”, caci va inchinati la dracul cumplit MOLOH

 

Am vazut pe unele pomelnice pe care le aduceti, ca pomeniti pe dracul Noroc, zicand : ” pentru norocul fetei, pentru norocul baiatului, pentru norocul familiei „. Ce mi-ai pus pe dracul pe pomelnic ? Voi stiti cine a fost noroc ? Cel mai mare demon, care a secerat milioane de suflete. Voi vedeti ca pana la venirea lui Iisus Hristos, China care se inchina la idoli, India si Japonia si Insula Java si atatea state care se inchina inca la diavoli, lui Brahma, lui Buda, lui Krishna, lui Zoroastru si la toti dracii ? Voi stiti ca pana la venirea Domnului, oamenii salbatici si nebuni pentru fiecare pacat aveau un zeu ?

Marte, zeul razboiului. Cand aduceau statuia lui, indata trebuia sa faca razboi sa omoare cat mai multi oameni, ca asa-i placea.

Venera, zeita discordiei. Cand ii aducea statuia, trebuia ca toti sa se sfadeasca si sa se bata, ca asa-i placea zeitei discordiei.

Nemfis, zeita frumusetii. De-acolo ne-au ramas cerceii si podoabele femeiesti. Cand o aducea, ii punea cercei de aur, ii punea in nas verigi de aur, ii punea margele de aur, si toti trebuiau sa fie pudrati, cu zorzoane si cu inele si cu cercei si sa joace in fata ei. Ca asa-i placea zeitei Nemfis.

Apoi Afrodita, zeita desfraului. Ii aducea statuia ei si o trageau intr-o padure deasa si acolo barbatii cu femeile faceau cele mai mari urgii inaintea ei, ca asa ii placea ei, desfraul si urgiile. Era Neptun, zeul apelor, Uranus, zeul pamantului.

Era si Moloh, zeul fericirii, la romani, la sumerieni si la cartaginezi. Cum era acest zeu Moloh sau noroc, cum ii zicem astazi ? Ii purta statuia intr-o caruta cu doua roti, facuta din arama sau din argint. In spatele zeului Noroc avea un cuptor de arama si in fata lui o tigaie de arama; si-i dadea foc lui Noroc pe la spate, pana se inrosea si tigaia si el. Popii lui purtau in maini niste securi mari, ascutite.

Ce jertfa primea Noroc ? Numai copii sugari de la mamele lor. Veneau in satul tau, de unde esti tu. Trageau caruta lui Noroc cu tigaia rosie, infierbantata si strigau, batand din palme : ” Cine vrea sa aiba noroc, sa aduca jertfa lui Noroc ! Cine vrea sa aiba noroc, sa aduca jertfa lui Noroc !…” Auzi nebunele de femei, ziceau una alteia : ” Cumatra iti dai copilul ? ” ” Il dau, ca sa am noroc ! ”

Lua muierea copilul de la tata, il dadea in mana slujitorului idolesc, il taia bucati si il punea in tigaia lui Noroc sa se friga. Pana la 40-50 de copii punea odata in tigaia aceea. Mirosea in urma lui numai a friptura de copii proaspeti.

Asa a secerat dracul Noroc milioane de copii. S-au dus mamele lor in fundul iadului ! Acolo stau in vecii vecilor ca au dat jertfa lui Noroc.

Voi nu vedeti ce zice Isaia ? ” Vai de cei ce fac masa dracilor si aduc jertfa lui Noroc „. Si voi, crestinilor, scrieti noroc pe pomelnic. Vai de mine ! Mare nebunie, mare ratacire ! N-ai pe Dumnezeu ? Pui pe dracul Noroc ?

Numai ce auzi pe betivi la crasma zicand : ,, Hai noroc, cumatre !” Uneori vezi crestini pe drum ca se saluta : ” Hai noroc, vecine !”. Daca l-ai intreba cine-i Noroc, nu stie, dar stie sa-l pomeneasca.

Mai chemi pe dracul Noroc, dupa atatea mii de ani ? Te inchini la satana ? Zi : ” Buna ziua, cumatre ! Buna ziua, vecine ! Buna seara, matusa !” Cand zici, buna ziua, arati ca Dumnezeu e bun.

Va rog sa nu-l mai puneti pe pomelnicele voastre si nici sa nu-l mai pomeniti pe idolul ” Noroc „!

Moloh sau Baal:

 

 

Sursa:

https://saccsiv.wordpress.com

 

 

PLÂNGE CERUL

 

Plânge Cerul, pe tot omul

Cel neroditor ca pomul

Care stă să se usuce,

Plânge, Cerul, Domnul plânge.

 

Plânge Maica-n rând cu Sfinții

Cu strămoșii și Părinții

Ce-au ținut credința dreaptă

Nu din vorbă, ci din faptă.

 

Plânge Ștefan moldoveanul

Și ne ceartă Brâncoveanu:

,,Voi nascuți din mame sfinte

Vreți credința a vă vinde ?

 

Eu și fiii mei ne-am pus

Chezași la Domnul Iisus

Pentru tine, neam al meu

Că nu-L vinzi pe Dumnezeu!

 

V-am lăsat biserici sfinte

Vreți credința a vă vinde?

Viața toată să vă fie

Ca o Sfânta Liturghie,

 

Să vă fie ajutorul

Crucea și Mântuitorul

Fiți voi neamul luminos

Candelă pentru Hristos”

 

Plâng icoanele-n Altare

Pentru a noastră nepăsare,

Pentru cei ce-n chip frumos

Vor să-l vânda pe Hristos.

 

 

Sursa:

http://www.glasulstramosesc.ro

Inima în Marele Post

 

Cea dintâi săptămână

„Fiule, dă-mi inima ta!, zis-a Domnul” /Pilde 23:26/

1. Mai presus de toate gândeşte-te la Dumnezeu, căci şi Dumnezeu se gândeşte la tine mai presus de toate. Precum păstorul se gândeşte la oaia cea rătăcită mai mult decât la întreaga turmă, aşa şi Dumnezeul tău se gândeşte la tine, care te pierzi în păcat, mai mult decât la toţi îngerii din ceruri.

2. A cugeta la Dumnezeu nu înseamnă a cerceta fiinţa lui Dumnezeu, ci înseamnă a cerceta şi a afla ce aşteaptă Dumnezeu de la om.

3. Cel ce cumpără nuci nu caută la coajă, ci la miez. La fel şi cel ce cumpără ouă. Şi aşijderea cu nenumărate lucruri din lume, oamenii le caută pe cele nevăzute şi nu pe cele văzute. Şi Dumnezeul tău caută la tine după inimă. Prin coaja cea trupească, El priveşte în miezul tău, în inima ta, şi caută la inima ta. Fiul meu, dă-I inima ta!

4. În inimă, Ziditorul a pus temelia vieţii. În inimă viaţa se zămisleşte, purcede, creşte şi se îndreaptă spre mormânt şi dincolo de mormânt. Oare cât preţuieşte omul despre care toţi spun: e deştept, dar nu are inimă? Dumnezeu nu va cere de la el deşteptăciune, ci inimă. Căci s-a zis: „ce este nebun al lui Dumnezeu, mai înţelept decât oamenii este.” /I Cor. 1:25/

5. Sau cât preţuieşte omul despre care se spune: e bogat, dar nu are inimă? Oare îşi va duce bogăţia în cealaltă lume şi o va dărui Celui a cărui vistierie sunt pământul şi cerul, şi soarele şi stelele şi toate împărăţiile ştiute şi neştiute?

6. Sau ce-i ajută omului puterea şi frumuseţea cea trupească? Oare nu întâlnim zilnic pe cei ce în tinereţi erau puternici şi frumoşi, iar acum, gârboviţi şi traşi, se sprijină ori în baston, ori de mâna cuiva? Multora, puterea şi frumuseţea trupească le-a slujit, din nefericire, la putrezirea inimii înainte de putrezirea pielii şi oaselor.

7. Fericiţi sunt cei ce din tinereţe nu s-au îndrăgostit de nici o frumuseţe trecătoare şi muritoare, ci de Ziditorul lor, a cărui putere nu slăbeşte şi a cărui frumuseţe nu piere! La dragostea lor, Dumnezeu va răspunde cu dragoste însutită, şi inima lor Dumnezeu o va rândui lângă inima Sa.

8. Postul înseamnă slăbirea legăturii inimii cu lumea şi întărirea legăturii inimii cu Dumnezeu. Aminteşte-ţi şi cugetă la aceasta în cea dintâi săptămână a Marelui Post.

9. Întărirea legăturii cu Dumnezeu aduce bucurie in inimă. De aceea se citeşte la începutul Postului din cărţile bisericeşti: „Iată, a venit veselitoarea vreme a postului!”

10. Aminteşte-ţi numele acelor mărimi duhovniceşti care, cu postul, au slăbit legăturile lor cu lumea şi au întărit legăturile cu Dumnezeul cel Viu – Sfinţii Antonie, Pavel, Efthimie, Avxentie, Avramie, Savva, Visarion, Vitalie, Gherasim, Chiriac, Zosima, Hariton, Efrem, Arsenie, Carion, Zaharia, Savva cel Sfinţit, Simeon şi Alipie Stâlpnicii, Onufrie, Pahomie, Petru şi Athanasie Athoniţii, şi cei dimpreună cu dânşii.

11. Aminteşte-ţi şi de Dumnezeu purtătoarele fecioare şi femei, a căror inimi au fost umplute de dragoste către Hristos – Sfintele Thecla, Xenia, Evpraxia, Anastasia, Matrona, Sara, Maria Eghipteanca, Pelaghia, Thaisia, Theodula, Vasilisa şi cele dimpreună cu ele.

12. Dacă îţi sunt departe după loc sau după vreme, atunci aminteşte-ţi de acele slăvite nume din neamul tău – Sfânta Parascheva, Sfântul Sava, slava Serbiei, Sfinţii Ioannichie de la Devici, Petru de la Korişa, Vasilie al Ostrogului, Prohor, Gavriil, Ioachim, Ioann al Rilei, Naum al Ohridei, Nectarie al Bitoliei şi mulţi, mulţi alţii care cu postul au sfinţit trupurile lor şi cu rugăciunea au sfinţit ţara în care vieţuieşti.

13. Ei toţi acelaşi glas au auzit: „Fiule, dă-mi inima ta!” Acelui glas au răspuns şi inima lor întru totul au dat-o Dumnezeului şi Ziditorului lor.

 

Sursa:

http://axa.info.ro

 

Sf. Nicolae Velimirovici: De ce se aprinde candelă înaintea icoanelor?

 

În primul rând, deoarece credinţa noastră e lumină. Hristos a zis: Eu sunt lumina lumii. Lumina candelei ne aduce aminte de lumina cu care Hristos luminează sufletele noastre.

În al doilea rând, ca să ne aducă aminte de caracterul luminos al sfântului în faţa căruia aprindem candela – fiindcă sfinţii sunt numiţi fii ai luminii.

În al treilea rând, ca să ne slujească drept mustrare pentru faptele noastre întunecate şi pentru gândurile şi dorinţele noastre rele, şi să ne cheme la calea sfinţeniei evanghelice, ca astfel să ne ostenim cu râvnă pentru a împlini porunca Mântuitorului: aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă lucrurile voastre cele bune.

În al patrulea rând, ca să aducem o mică jertfă lui Dumnezeu, Care a jertfit totul pentru noi. Un mic semn al marii noastre recunoştinţe şi luminoasei noastre dragoste pentru Cel de la Care cerem în rugăciune şi viaţă şi sănătate şi mântuire şi tot ce ne poate da numai nemărginita dragoste cerească.

În al cincilea rând, ca să fie o sperietoare pentru puterile cele rele, care năvălesc uneori asupra noastră şi la rugăciune şi ne abat gândurile de la Făcătorul nostru – fiindcă puterile cele rele iubesc întunericul şi fug de orice lumină, mai ales de cea care este închinată lui Dumnezeu şi sfinţilor Lui.

În al şaselea rând, ca să ne dea imbold la ardere de sine. Precum untdelemnul şi fitilul ard în candelă, supuse voii noastre, aşa să ardă şi sufletele noastre cu flacăra dragostei în toate pătimirile, supuse totdeauna voii lui Dumnezeu.

În al şaptelea rând, ca să ne înveţe că după cum candela nu poate să se aprindă fără mâna noastră, nici inima noastră, această candelă lăuntrică a noastră, nu poate Să se aprindă fără sfântul foc al harului Dumnezeiesc, chiar dacă ar fi plină cu toate virtuţile – fiindcă toate virtuţile noastre sunt ca un combustibil, iar de la Dumnezeu este focul ce le aprinde.

***

Rugăciune la aprinderea candelei.

Prea Sfântă şi Înaltă Treime, primeşte dragostea mea înaintea ta şi arde în focul Dumnezeirii Tale fărădelegile mele şi şterge mulţimea răutăţilor mele şi dă-le îngropării şi uitării Tale, Doamne. Amin!

Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, fă bine primită lumina darului meu şi o du înaintea Fiului şi Dumnezeulului nostru pentru iertarea păcatelor noastre! Amin!

 

Sursa:

http://ruga.ro

 

Credința în popor

 

O rușine-i azi credința la poporul românesc
Ca e “dumnezeu” știința și dezmățul sufletesc!
S-a uitat credința sfântă cu tradiții strămoșești
Azi la modă-i desfrânarea și slujirile trupești!

Să te-nchini azi “e rușine”, lumea râde de pacat
Dumnezeu e-nchipuire, fiindcă de …ne-am cultivat!
De! Strămoșii din vechime nu erau prea cultivați,
Astăzi merg să se închine numai cei înapoiați!

Azi, cu-atâta învățătură, cum să crezi în Dumnezeu,
Când cunoști perfect atomul și-i despici nucleul său!
Azi, când munca grea cu brațul e facută de motor,
Azi, când vezi în casă lumea, privind la televizor?!…

Ce câștig ai din credință când azi ai tot ce dorești?
Cum, tu om cu-nvățătură, iarași să te umilești?…
O, dar iată că azi omul s-a schimbat fundamental,
Este drept, are cultură, dar e rău, nedrept, brutal..

Iată, lipsa de credință de la cei ce-s cultivați,
Că ajung să se ucidă chiar și rude, chiar și frați!
Ce frumos era românul, milostiv, cinstit, smerit,
Credincios și cu nădejdea vieții fără de sfârșit!

Toți strămoșii cei din veacuri, iată că au fost uitați,
Sau, sunt defăimați de unii, că n-au fost prea cultivați!
Oare limba românească care-o scriem și-o vorbim
Nu din cărțile lor sfinte, ce le-au scris, o moștenim?
Prima frază tiparită în iubitul nostru grai
Este-o sfântă rugăciune pe acest picior de plai.

Oare nu aveau cultură? Varlaam era ateu?
N-aveau minte sănătoasă de chemau pe Dumnezeu?
Dosoftei n-avea cultură, sau Ivireanul Antim?
Oare nu erau tot oameni, despre dânșii noi ce știm?

Dosoftei cu-a lui cultură peste tot recunoscut
Purta moaște în trăsură ca odor neprețuit.
Mucenicul din Suceava peste tot l-a însoțit,
Pentru ce-l purta cu dânsul Marele Mitropolit?
Oare asa de scurtă minte să fi fost la Dosoftei!?
Câți ca ei au azi cultură dintre cei mai mari atei?

***

Poate Ștefan Voievodul de cultură-a fost lipsit,
El, doar conducea poporul, prin Sihastrul cel sfințit!

Câți din cei ce au cultură cunosc azi amănunțit
Ce averi avea Sihastrul care Ștefan l-a iubit?
Dar câți știu că Sfântu-acesta înțelept și luminat,
Știa pe de rost Psaltirea și pe câți i-a vindecat!?!

Și câți știu că atunci Ștefan sta la ușa lui smerit
Așteptând, el domn, la ușă obosit și istovit?
Știți că-n ruga lui umilă a cerut lui Dumnezeu
Ca s-ajute Voievodul, izbăvind poporul său?

Tot poporul cu credință apară acest pământ,
Mii și mii sunt sub țărână, un popor martir și sfânt!
Au zdrobit păgânătatea cu puterea Sfintei Cruci,
Tot pământul țarii noastre este plin de mucenici!

Sfântul Gheorghe pe drapele întărea pe-acești străbuni,
Presărând urgia morții în puhoaie de păgâni!
Mircea, Alexandru, Ștefan, brazi zidiți de Dumnezeu
Stavila păgânătății – au slăvit Numele Său!

Pân-la noi răzbeau adesea milioane de păgâni,
Dar cădeau zdrobiți de Domnul prin acești creștini români!
Brâncoveanu, om cu carte, între voievozi cinstit,
A murit păstrând credința, un “crestin desăvârșit”!

***

O, dar astăzi Sfinții noștri, ce puțin sunt cunoscuți,
Au sfințit aceste plaiuri în cumplite suferinți!
Azi când gradul de cultură este mult mai ridicat,
Toți strămoșii Sfinți ai noștri, neamul nostru i-a uitat.

Câte vieți fără prihană, vrednice azi de urmat.
Sunt trecute cu vederea, câți români le-au cercetat?
De la Daniil la Iacob, de curând mort la Iordan,
Un popor întreg de Îngeri sunt în plaiul Dunărean!

La Cernica, un luceafar este Sfântul Calinic,
Teodora de la Sihla și Nicodim cel sfințit!
Moșu Gheorghe de la Piatra, din clopotniță de sus
Sau Vichentie la Secu, și căți sunt întru Iisus!?

Doar o parte dintre dânșii poate-s scriși în Pateric,
Despre care, lumea cultă, n-a aflat înca nimic!
O, dar țara noastră-i plină de sfințite ctitorii
Ale Domnului Altare, ale noastre bucurii!

Iată-n zilele de astăzi au rămas fără de preț
Vin străinii să se-nchine frescelor la Voroneț,
Vin străinii și se miră de așa minunății
Care…, cei fără cultură, le-au zidit ca mărturii!

Căți cunosc că la Iordan, îndurand vânturi și ploi,
De curând Iacob-Ioan este Sfânt din Dorohoi?!
Care-i viața lui sfințită, știu că pentru noi a scris
O comoară numa-n versuri până-n clipa când s-a stins!

Trupul lui plin de miresme și de Dumnezeu Sfințit,
Se gasește la Hozeva, de străini astăzi cinstit!
Mai cer unii azi dovada să arate Dumnezeu
Cum să creadă doar în semne azi poporul cel ateu?

Dacă nare-n el voința să citească din Scripturi,
Nu urmează nici credința sfintelor învățături:
Ei cred tot ce spune lumea, făr-să ceară dovediri,
Iar Scriptura, Patericul, nu-s decat închipuiri!

Iată cum cinstim credința și pe Bunul Dumnezeu
Noi românii, creștini de astazi, am ajuns popor ateu!
Iată cum cinstim strămoșii și pe toți ai noștri Sfinți
Tăvălindu-ne în rele și-n spurcatele dorinți.

Pentru ce-au luptat străbunii să ne scape de păgâni,
Dacă noi trăim ca hunii, dar ne socotim creștini…???

 

Vasile Militaru

Despre solidaritate

 

Tolstoi scrie ca ne luam manusi cu degete crezand ca daca separam degetele si le incalzim pe fiecare in parte, le facem un mare bine. Dar ca ele tot impreuna se incalzesc cel mai bine… Oricat de mare inventie ni s-ar parea manusile cu degete, cand ni se face foarte frig ne scoatem degetele din manusa si le strangem bine laolalta ca sa le incalzim.

Cele scrise mai sus pot fi foarte bine motivul pentru care asistenta sociala este o profesie profund umana. Da, este dureros de artificial faptul ca societatea trebuie sa desemneze oameni special platiti si instruiti sa se ingrijeasca de destinele altor oameni, straini lor, pe care familiile nu mai pot sau nu mai vor sa ii iubeasca si sa ii adaposteasca de urgiile vietii. De la Dumneze ar trebui ca mama si tata si fratele si sora si unchiul sau macar prietenul si vecinul sa isi rupa bucurosi de la gura sau sa isi ia din timp pentru ca semenul cu care au crescut alaturi, sa aiba un trai mai bun si mai ales sa fie iubit, sa nu fie singur. Dar este chemarea noastra sa nu plangem decat o clipa pentru ca viata este asa cum este si mai apoi, cu toata promptitudinea, sa ne aruncam din nou in ea si sa platim pretul uitarii de sine.

In Imparatia lui Dumnezeu suntem toti frati. Asa cum nu as putea dormi linistit, asa cum nu as putea petrece daca m-ar roade suferinta, asa nu pot dormi si nu pot petrece cand pe tine te roade suferinta. Plang lacrimile tale, sufar cand viata te zdrobeste, cred si ma rog in locul tau cand iti piere vocea, iti dau mainile mele sa iti imbraci si sa iti mangai copiii atunci cand ai obosit.

Traim aceeasi viata, de la acelasi Tata. Adevarata nenorocire incepe cand nu mai platim pretul, nu mai purtam povara slavei si ne intoarcem spatele spre cel de langa noi ca sa ne conservam puterile. Dar niciodata nu ne vom odihni si nu ne vom bucura pe deplin daca bunastarea noastra va convietui cu nenorocirea altuia. Suntem un trup. Ne leaga mult mai multe decat ne despart, iar fericirea nu este niciodata individuala.

Asistenti sociali sau nu, tineri sau nu, trebuie cu totii sa ne incingem stergarul si sa ne spalam picioarele. Sunt atatia nebagati in seama, atatia oameni invizibili care se scurg pe langa noi, singuri, duruti, neiubiti. Sa nu ne chircim, sa ne daruim cu generozitate, fara sa facem contabilitati. In iubire nu este exces. Sa ne fereasca Dumnezeu de clipa in care am putea decide ca iubirea este o pierdere. Iubirea isi este siesi rasplata.

Asa cum cine se ridica de la rugaciune este un om mai bun si astfel ruga i-a fost ascultata, asa si cine iubeste seamana mai intim cu Tatal si se poate odihni in singura identitate care umple inima pe deplin.

Asa sa ne ajute Dumnezeu!

 

Sursa:

Revista Immanuel

Pustnicul Serafim din muntele Rarău: Ierarhii ecumeniști ar da toată turma spre pieire, decât să renunțe la o semnătură politică

 

Iubiți frați în Domnul,

Trăim în vremuri de cumpănă a Bisericii, când ni se cere, ca în primele veacuri de creștinism, să mărturisim dreapta credință. Acum nu mai vin cu pedepse inumane, căci nu sunt în acord cu drepturile omului, dar ne vând prin tratate și acte ascunse, la care noi nu avem niciun cuvânt de spus. Au confiscat Biserica doar pentru ei, iar ei la rândul lor sunt în mâinile mai marilor acestei lumi, ce decid soarta omenirii. Asta pe cât îngăduie Atotputernicul Dumnezeu, pentru a ne vădi necredința și pentru a ne cerne.

De când a avut loc falsul sinod din Kolimbari, în insula Creta, tulburarea, dezbinarea și prigoana au fost roadele ce le-am văzut fiecare dintre noi la nivelul întregii Ortodoxii. Acest lucru nu s-a mai întâmplat cu niciun Sinod Ecumenic, deși s-a vrut a fi și chiar s-a autonumit „Sfânt și Mare”. Ce concluzie putem trage din aceste roade pe care le-am văzut, decât că nu a fost de la Duhul Sfânt. Cât privește aspectele teologice, cred că au fost îndeajuns lămurite, pentru cine a căutat să afle Adevărul. Aș întreba doar atât: era nevoie de un sinod, făcut doar pentru a-i numi pe eretici, biserici?

Este dureros că cei ce se numesc și așa ar trebui să fie, Părinte Patriarh, Părinte Mitropolit, Părinte Episcop, nu arată dragoste părintească față de fiii ce se necăjesc pe bună dreptate de apostazia acestui fals sinod. Dimpotrivă, ei pun biciurile și-i izgonesc în vâltoarea lumii. Asta e durerea cea mare, căci vedem că ei sunt lupi, iar nu păstori. Ei ar pierde întreaga turmă, decât să renunțe la o semnătură politică. Căci, să știți fraților, ce s-a petrecut în Creta a fost cu ordin direct de la slujitorii antihristului ce va sluji peste acest amestec de religii.

Să nu ne punem nădejdea în oameni, căci acum oamenii au mai multă frică de legi, iar legile le schimbă după interesele lor. Să avem nădejde că Hristos ne va ajuta până în ultima clipă, mai ales atunci când nu mai vedem nicio nădejde. Trebuie să stăm în Biserica Sfinților Părinți, păstrând neschimbată învățătura de la Duhul Sfânt, căci și Domnul va fi cu noi și nu avem de cine ne teme. Noi nu schimbăm nimic și nu plecăm nicăieri! Așa ne vom mântui. Răbdați până la capăt. Rugați-vă neîncetat unii pentru alții. Maica Domnului să ne mântuiască pe toți! Amin

 

Sursa:

http://sinodultalharesc.tk/pustnicul-serafim-din-muntele-rarau-ierarhii-ecumenisti-ar-da-toata-turma-spre-pieire-decat-sa-renunte-la-o-semnatura-politica/

 

” Domnul meu, adu-ti aminte ca vei muri !”

 

Filip, tatal lui Alexandru Macedon, invatase pe servitorul sau sa-l agraiasca in fiecare dimineata cu vorbele:”Domnul meu, adu-ti aminte ca vei muri!”.

Asijderea si seara, servitorul trebuia sa-l intrebe : ” Domnul meu, adusu-ti-ai aminte ca vei muri?”.

Iata un lucru care ne-ar putea fi de invatatura si noua, crestinilor, caci cei mai multi oameni asa traiesc, ca si cand n-ar mai muri niciodata!

Noi ne aducem aminte de moarte numai cand boala ne doboara la pat si abia mai rasuflam sub greutatea ei.

”Adu-ti aminte de moarte si in veac nu vei pacatui!” zice inteleptul Sirah.

Sfaturi de la Paisie Aghioritul

 

  • Diavolul a întins trei mreje ca să prindă toată lumea. Pe bogați să-i prindă cu masoneria, pe săraci cu comunismul, iar pe cei care cred cu ecumenismul.
  • Adevărata bucurie se naște din durere. Credința noastră se întărește cu încercările.
  • Când ni se face observație, fie de greșim, fie nu, să cerem iertare și în felul acesta ne smerim și primim Har.
  • Astăzi Evanghelia o dau deoparte, fărădelegea o fac lege, păcatul îl fac modă. Lumea se îndreaptă spre distrugere totală, dar ultimul cuvânt îl are Dumnezeu.
  • Din clipa în care omul crede că nu a greșit, face o mare greșeală.
  • Cineva a spus starețului Paisie ceva nepotrivit care a fost spus de o persoană. Iar Starețul, fără să osândească, a răspuns: „Cine știe cu ce gând a spus?”. Altădată, când i-au spus pățania unui monah, deși cunoștea pricina pățaniei, a spus doar atât: „Cine cunoaște judecățile lui Dumnezeu?”.
  • Cea mai mare încercare prin care trec ceilalți este pentru noi cel mai bun medicament. Eu, orice aș suferi, când mă gândesc cât de mult suferă acești oameni, spun Slavă lui Dumnezeu! Aș fi putut să fiu și eu un paralizat și să nu pot să mă mișc. Ce aș fi făcut atunci? Slavă lui Dumnezeu! Acum sunt ca un împărat.
  • Atunci când Dumnezeu vestește de mai înainte, omul trebuie să ia aminte. Căci dacă omul rămâne nepăsător și se schimbă (în rău), atunci și Dumnezeu Se schimbă. Sfârșitul lucrului prezis de Dumnezeu depinde și de om.
  • Este foarte bine pentru copiii mici să învețe muzică bizantină, deoarece în felul acesta au mintea ocupată și nu se mai gândesc la lucruri deșarte și păcătoase; se sfințesc și slăvesc pe Dumnezeu.
  • Mulți dintre cei care s-au înșelat și diavolul i-a făcut profeți, nu au început de la pocăință și supravegherea de sine, ci urmăreau posturi, privegheri, ca să se sfințească.
  • Am spus cuiva care zicea că monahismul nu este taină, ci numai cununia este taină, că monahismul este una din tainele Bisericii biruitoare, fiindcă trăiește încă de aici viața îngerească.
  • Pătimirile, durerea, rușinea răscumpără iadul; sau așa cum spune Sfântul Isaac, mănâncă iadul.
  • Este foarte bine pentru copiii mici să învețe muzică bizantină, deoarece în felul acesta au mintea ocupată și nu se mai gândesc la lucruri deșarte și păcătoase; se sfințesc și slăvesc pe Dumnezeu.
  • Diavolul nu poate vindeca nici o boală, cum ar fi parkinson. Poate însă să facă bine pe unul care a pătimit din pricina lucrării diavolești.
  • Nu trebuie să dorim plăcerea în rugăciunea noastră, chiar dacă este și duhovnicească. Fiindcă atunci este ca și cum am iubi pe părintele nostru pentru că ne dă caramele și ciocolate. Mai presus de aceasta este pacea.
  • Diavolul, pentru că este întunecat, poate să înțeleagă gândurile întunecate pe care le aduce în mintea noastră. Pe cele luminate nu poate să le înțeleagă și să urmărească gândul nostru.
  • Mulți dintre cei care s-au înșelat și diavolul i-a făcut profeți, nu au început de la pocăință și supravegherea de sine, ci urmăreau posturi, privegheri, ca să se sfințească.
  • Cel care participă la durerea cuiva și îi spune ceva ca să-l mângâie, aceasta este ca o binecuvântare și de multe ori se împlinește.
  • Postul și în general nevoința trebuie să pornească de la o jertfă pe care omul o face pentru dragostea lui Hristos. Diavolul este ars de dragostea noastră pentru Hristos. Cu o asceză seacă nu sporim.
  • Când se vor închide ochii trupești și se vor deschide cei sufletești, vom vedea lucruri care ne vor uimi. În cealaltă viață vom avea multe surprize.
  • În anii ce urmează mulți oameni vor deveni monahi, fiindcă se vor sătura de distracții și vor suferi din pricina golului din sufletul lor. Vor veni la mănăstire și vor face nevoință, posturi, dar nu vor afla nimic pentru că le vor lipsi condițiile necesare. Căci pentru a afla, trebuie să împlinești aceste condiții. Prima este sensibilitatea. Dacă nu ai sensibilitate, vei rămâne la o asceză seacă, orice ai face.
  • Oamenii păcătoși în cealaltă viață vor suferi din pricina dorințelor lor.
  • Viața duhovnicească are nevoie de multă lepădare de sine și mărime de suflet.
  • Lucrurile de temelie sunt smerenia, bunătatea și simplitatea. Bunătate este să cauți să vezi ce-l odihnește pe celălalt, nu ceea ce ne convine nouă. Dumnezeu nu este nedrept; completează după aceea ceea ce noi am cheltuit cu fratele nostru.
  • Astăzi a venit vremea să se împlinească profeția Marelui Antonie: Va veni vremea când oamenii vor înnebuni, iar dacă cineva va fi întreg la minte, îl vor numi nebun. Și aceasta pentru că nu ești ca ei.
  • Epoca noastră este foarte dificilă; creștinii de astăzi trebuie să facă multă răbdare, ca să primească răsplată multă. Mulți Sfinți și-ar fi dorit să trăiască în zilele noastre, ca să aibă o răsplată mai mare.
  • Binecuvântarea prinde atunci când este rostită din inimă. De aceea Isaac a spus lui Isav să-i aducă să mănânce, ca să se desfăteze inima lui, și astfel să-l binecuvinteze.
  • Când cineva este nervos, mai bine este să nu-i vorbești deloc, nici măcar cu bunătate, fiindcă unul ca acesta seamănă cu cel rănit, care nu primește nici măcar o mângâiere, pentru că se irită rănile lui.
  • Nu trebuie să analizăm în amănunțime, dacă cineva spune din simplitate ceva care este din punct de vedere dogmatic nepotrivit. Trebuie să punem gândul cel bun, fiindcă Dumnezeu va judeca în felul Său.
  • Să ai întotdeauna o carte deschisă pe masă, ca să nu găsească diavolul prilej să aducă gânduri.

” Buna dimineata, soare! ”

 

Un cercetator spune ca a aflat prin centrul Africii niste triburi salbatice, cu credinte si obiceiuri foarte ciudate.

” Intre altele – spune cercetatorul – am vazut cum, dimineata, in rasaritul soarelui, seful unui trib se ridica pe o inaltime si, salutand rasaritul soarelui, zicea:

<< Buna dimineata, soare! Pe ziua de azi, iata calea ce trebuie sa o faci : te vei ridica in sus, vei apuca la stanga, apoi la dreapta si deseara te vei cobori colo…>>.

In nepriceperea lor, seful si tribul isi inchipuiau ca soarele mergea dupa sfatul si aratarea lor. ”

Inapoiati oameni! Insa eu ma gandesc : oare nu tot cam asa sunt si unii dintre invatatii si filozofii de azi, care isi inchipuie ca lumea merge dupa „legile” si ”teoriile” lor?

 

 

Vaccinul antigripal

 

FALSURI, EFECTE ADVERSE, CONCLUZII

Tom Jefferson: …Experţii din domeniul gripei (Influenza) recomandă populaţiei produsele lor – aşa cum o fac şi cei care îşi vând aspiratoarele pentru a scăpa de marfă – de parcă am fi cu toţii o gloată de idioţi.

CUI FOLOSEŞTE VACCINUL ANTIGRIPAL?

Se pare că nimănui, dimpotrivă…

Van der Wouden critică şi modul în care OMS (Organizaţia Mondială a Sănătăţii) controlează şi supraveghează evoluţia şi prevenirea gripei (Influenza) folosindu-se de 112 regulamente în 83 de ţări! De îndată ce apar primele cazuri de gripă sezonieră, experţii „se pun imediat pe treabă” pentru a afla cât de periculoasă este, dacă sunt aceleaşi tipuri de virusuri ca în anul precedent sau sunt altele. Din probele luate, se va face un nou vaccin antigripal.

„Grupele de risc”, aşa cum le cunoaştem deja, îl reprezintă oamenii vârstnici şi bolnavii cu afecţiuni cronice (în special respiratorii), dar şi gravidele, personalul medical şi chiar copiii din colectivităţi. Studiile care există la ora actuală arată însă cu totul altceva…
În ce dilemă se află OMS-ul ne arată o serie de studii efectuate pe aceste grupe de vârstă (copii mici şi vârstnici) de către renumitul grup Cochrane, care a publicat în jurnalul de specialitate The Lancet rezultatele. Tom Jefferson, coordonatorul grupului, face un rezumat, scriind că „pentru copiii de sub 2 ani vaccinurile au efect de placebo (adică deloc) iar pentru oamenii vârstnici este mai indicat să se spele cât mai des pe mâini şi să aibă un stil de viaţă sănătos decât să meargă la medic ca să se vaccineze.” (Ehgartner, Bert., Lob der Krankheit, 2004, 277).

Jefferson spune pe faţă unde este problema: „Ar fi momentul ca cei care fac Lobby în cadrul OMS-ului şi a Ministerului Sănătăţii din SUA să fie îndepărtaţi fiindcă experţii din domeniul gripei (Influenza) recomandă populaţiei produsele lor – aşa cum o fac şi cei care îşi vând aspiratoarele pentru a scăpa de marfă – de parcă am fi cu toţii o gloată de idioţi.” (ibidem, 278).

Jefferson vrea să accentueze prin această declaraţie dură pe care o face, şi lipsa unor studii de calitate, în special la oamenii trecuţi de 65 de ani, studii pe care le-a folosit la analizele sale. Rezultatele arată două lucruri care se contrazic: pe de o parte la cei vaccinaţi protecţia faţă de gripă este practic zero (!) iar pe de altă parte, vaccinarea ar scădea riscul de deces. Dar asta ar însemna că vaccinul de fapt îi apără pe bătrâni de alte boli precum diabet zaharat, AVC, etc., nu însă şi de gripă, ceea ce este un nonsens! (Tom Jefferson, Carlo Di Pietrantoj, „Inactivated influenza vaccines in the elderly – are you sure?”, Lancet 2007; 370; 1199-1200)….

 

Sursa:

http://axa.info.ro/sanatate/vaccinul-antigripal/

 

Mucenicia vremurilor noastre

 

Cînd auzim de mucenicie, ne gîndim numaidecît la chinurile sîngeroase pătimite de toţi mărturisitorii Cuvîntului lui Dumnezeu încă înainte şi mai ales după întruparea Acestuia, de la dreptul Avel şi Sfinţii Prooroci ucişi de necredincioşii Iudei în felurite chipuri şi pînă la mărturisitorii temniţelor comuniste. Şi ne minunăm pentru tăria lor neclintită, ne smerim petru slăbiciunea noastră şi dăm slavă lui Dumnezeu că trăim într-o vreme cînd – nu-i aşa? – putem să-L mărturisim pe Hristos nestingheriţi. Iar aceasta e o negrăită înşelare. Într-adevăr, în lumea noastră „civilizată”, nimeni nu mai este zgîriat cu unghii de fier pînă la os, ars, străpuns cu ţepuşe, zdrobit cu pietre. (Căci omul zilei de azi nici nu ar putea răbda asemenea munci, fiind mult mai gingaş trupeşte decît cei din vechime.) Dar asta nu înseamnă că mucenicia s-a desfiinţat, ortodoxia (dreapta slăvire) fiind neapărat mucenicie. Doar că muncile nu mai sînt sîngeroase, ci s-au mutat în suflet, adică în inimă şi în minte. Căci vicleanul diavol şi slujitorii lui sînt azi mult mai iscusiţi decît acum două mii de ani, să zicem, iar credincioşii cu mult mai slabi în credinţă.

Şi, întîi de toate, mărturisitorul zilelor noastre este prigonit şi muncit de înşişi casnicii săi, după cuvîntul proorocesc al Mîntuitorului: „Şi vrăjmaşii omului vor fi casnicii lui” (Matei 10:36). Ce vreau să spun este că acum nu mai poţi propovădui adevărata evanghelie a lui Hristos nici măcar în familie, fiindcă numaidecît cei apropiaţi ‑ părinţii (atei cu toţii, după atîţia ani de comunism şi apoi de „democraţie liberală”), fraţii, soţia ta sau soţul tău – se îndrăcesc vădit împotriva ta, apărîndu-şi cu toată îndărătnicia patimile, reaua voinţă şi reaua-credinţă a „creştinismului” lor antihristic şi păgîn (adică „obiceiul” cu toate ale lui: lumînările, mielul, porcul, bradul, Moş Crăciun). Şi aceasta ar fi poate de răbdat cumva; lucrul cu adevărat dureros şi înfricoşător e smintirea copiilor, din întîia lor zi de viaţă, prin creşterea lor într-un chip nu păgînesc, ci de-a dreptul drăcesc. (Fiindcă, de pildă, păgînii nu îi învaţă pe copiii lor neascultarea, precum facem noi în familie şi în şcoală.) Iar acela dintre părinţi care încearcă să ţină rînduiala ortodoxă este lipsit de orice putere, şi aceasta fiindcă rudeniile cele necredincioase şi soţul cel necredincios nu sînt nici singuri şi nici neputincioşi: alături de ei şi în spatele lor se află toate instituţiile balaurului antihristic numit „Stat democratic”: adică Şcoala (întîi de toate), Autoritatea Tutelară, Poliţia (amintiţi-vă de „telefonul mamei” şi de acela „al copilului”) şi… Biserica Ortodoxă Română!

Mult mi-a trebuit ca să înţeleg cît sînt de puternice legăturile rudeniilor mele după trup şi ale rudeniei mele după Duh (adică soţia, prin Taina Căsătoriei) cu Statul balaur. Astfel, nu am priceput de ce părinţii botezaţi şi „Creştini practicanţi” apără cu înverşunare instituţia Şcolii, care le sminteşte copiii către cele mai înfricoşate patimi sufleteşti şi trupeşti: de la minciună (toată învăţătura şcolară e mincinoasă, adică de la tatăl minciunii diavolul, hotărît împotriva Scripturii lui Hristos-Dumnezeu), de la neascultare şi răzvrătire („drepturile copilului”, care se predau la Educaţie Civică) şi pînă la sodomie şi gomorie (citiţi manualele de Biologie, care propovăduiesc pe faţă aceste „comportamente sexuale”). Cum e aşadar cu putinţă (îmi ziceam) ca aceşti părinţi să îşi lase odraslele pe mîna „doamnelor” (aşa le spun copiii analfabetelor „învăţătoare” şi „profesoare”, „domnii” fiind prea-puţini şi oricum fără cuvînt în faţa colegelor de cancelarie) şi să le ducă flori şi acadele de 8 Martie? Precum vedem, este foarte cu putinţă! – iar acela dintre soţi care îndrăzneşte să osîndească Şcoala cea sacră, pentru a-şi apăra fiii şi fiicele, va fi numaidecît hulit de soţul cel „responsabil”, de bunicii copiilor săi, de rudenii şi de prieteni. Iar în cele din urmă, dacă stăruie în nebunia lui evanghelică, va fi numit „nebun”, „sectant” şi în cele din urmă „îndrăcit” de către ateii „Creştini” ai familiei. Cînd se ajunge aici, „familia” (din care „fanaticul” nu mai face parte) se poate folosi şi de ajutorul Poliţiei („Siguranţă şi încredere!”), al Autorităţii Tutelare (?!) şi al Tribunalului. Şi gata: „nebunul” este decăzut din drepturile părinteşti şi, dacă nu se împacă cu această stare, poate ajunge chiar la puşcărie, pentru binele copiilor săi, fireşte.

Iată aşadar mucenicia din inimă: să vezi cum acel nevinovat copil pe care l-ai zămislit este educat întru toate patimile, să vezi cum de la o zi la alta îşi pierde curăţia sufletească, şi să nu îl poţi apăra, tu nefiind ajutat de nicăieri. Fiindcă cine ar trebui să te ajute? Întîi, preotul paroh şi, în cele din urmă, ierarhul locului. Dar tocmai aceştia încurajează sminteala umanistă, îndemnîndu-te la „împăcarea” cu minciuna şi cu răutatea! Sau, în cea mai fericită împrejurare, zicîndu-ţi că el însuşi este neputincios (precum şi este), fiind şi el un biet slujbaş al zisului Stat balaur. Aşa stînd lucrurile, într-un tîrziu m-am luminat, pricepînd că toţi – rudenii, soţie, profesori, preoţi şi arhierei – sînt slugi ale acestui  „Stat Proniator”, care le dă (cît le va mai da!) pîinea lor cea de toate zilele (uneori unsă şi cu margarină, dar mai mult fără, chiar uscată şi de multe ori mucegăită).

Şi, fiindcă am pomenit de slujbaşii Bisericii Statului ateu şi păgîn şi de „teologia” lor pe dos, adică antihristică, trebuie să zicem că aceasta duce la mucenicia gîndită. Fiincă, în faţa ereziilor nebuneşti („ecumenismul”, de pildă) propovăduite prin toate mijloacele drept „ortodoxie” de înşişi mai-marii Bisericii şi de preoţi,  mintea e ca şi arsă cu foc şi puterea înţelegătoare se întunecă. (Şi, să fim cu luare aminte: chinul acesta l-a pătimit ca om Însuşi Mîntuitorul Hristos şi, după El, toţi Apostolii, care s-au luptat cu „teologia” smintită a arhiereilor, a preoţilor şi a învăţătorilor de Lege din vremea lor; care i-au ucis trupeşte abia cînd şi-au văzut dovedită minciuna şi reaua voinţă, neputîndu-i birui prin cuvîntul lor cel putred.) Îmi spunea un prieten ieromonah: Frate, cîteodată mi se pare că, în vremea aceasta, mîntuirea nu mai este cu putinţă! Oamenii vin la spovedanie şi îmi mărturisesc fărădelegi neînchipuite în trecut; îi sfătuiesc şi le dau canon, dar ei nici nu gîndesc să se îndrepte! Şi vin iarăşi, şi nu vor să înţeleagă, fiindcă nu au pocăinţă, păcatul li se pare firesc! La cuvîntul de folos, propovăduiesc cuvîntul Adevărului după învăţătura Sfinţilor Părinţi insuflaţi de Sfîntul Duh-Dumnezeu, iar credincioşii mă socotesc nebun, fiindcă „Biserica” Statului le adoarme conştiinţa cu umanistele ei dogme rătăcite. Sînt nopţi cînd simt că nu mai pot gîndi şi mă cuprinde deznădejdea! Greu este cuvîntul acesta de la un părinte cu viaţă sfinţită şi bun cunoscător al Scripturilor! Şi acesta e iarăşi un semn al sfîrşitului, care va veni atunci cînd într-adevăr nu va mai fi cu putinţă nicicum să trăieşti creştineşte, precum se întîmplă încă de acum.

Şi de ce se întîmplă toate acestea? Fiindcă aproape nimeni – nici dintre enoriaşi, nici dintre păstorii şi învăţătorii duhovniceşti, nici dintre arhierei – nu vor să primească jertfa, oricare ar fi aceasta; şi, mustraţi de conştiinţă,  caută să-i împiedice şi pe aceia care, deşi neputincioşi şi păcătoşi, încearcă măcar să rostească cuvîntul Dumnezeu-Cuvîntului. Pe scurt, mai toată lumea pune în lucrare o „ortodoxie” fără Cruce, fără mucenicie, adică însăşi credinţa Antihristului ce va stăpîni cît de curînd lumea. Aşa stînd lucrurile, ce este de făcut? Să primim încercările vremii noastre precum sînt şi să punem în lucrare pe cît putem, mai mult ca oricînd, două  cuvinte ale Mîntuitorului Hristos. Şi anume:

1. „Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pămînt! N-am venit să aduc pace, ci sabie! Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa. Şi vrăjmaşii omului vor fi casnicii lui” (Matei 10:34-36). Cuvînt pe care Sfinţitul Teofilact al Bulgariei (în urma Sfîntului Ioan Gură de Aur) îl tîlcuieşte după cum urmează:

„Nu întotdeauna este bună unirea, ci uneori şi despărţirea este bună. Iar «sabie» este cuvîntul credinţei, care ne taie pe noi de la iubirea de prieteni şi de rude, dacă aceştia ne împiedică de la buna cinstire de Dumnezeu. Căci nu ne îndeamnă să ne despărţim de aceştia fără pricină, ci numai atunci cînd nu se unesc cu noi în credinţă şi, mai vîrtos, atunci cînd ne împiedică de la credinţă.”

Iar dumnezeiescul Ioan Scărarul ne învaţă aşa: „N-am venit, zice Domnul, să aduc pace pe pămînt şi iubirea părinţilor faţă de fii şi a fraţilor faţă de fraţii care se hotărăsc să nu-Mi slujească Mie, ci luptă şi sabie! Adică să-i despart pe iubitorii de Dumnezeu de iubitorii de lume, pe iubitorii de cele materiale de iubitorii de cele nemateriale, pe iubitorii de slavă de cei smeriţi la cuget. Căci Domnul Se bucură de neînţelegerea şi de dezbinarea ce se naşte din iubirea faţă de El” (Filocalia românească, voi. 9, Cuvîntul 11: Despre despătimire)

Iar Mîntuitorul urmează:

„Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decît pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decît pe Mine nu este vrednic de Mine” (Matei 10:37). Stih pe marginea căruia acelaşi Sfinţit Teofilact zice:

„Vezi că atunci se cuvine să-i urîm pe născătorii sau pe feciorii noştri, cînd vor voi să-i iubim mai mult decît pe Hristos.”

Deci, mai mult decît oricînd în trecut, sîntem siliţi (şi încurajaţi) să ne despărţim de familii, fără a ne călugări neapărat (căci aceasta nu e fără primejdie pentu slăbiciunea noastră). Grea şi dureroasă despărţire, mai ales despărţirea de copii, dar folositoare şi mîntuitoare! Dar ce este aceasta faţă de suferinţa acelor părinţi credincioşi care şi-au văzut copiii ucişi în chip sălbatic chiar sub ochii lor, cum a fost de pildă acea sfîntă mamă din vremea Macaveilor, care încă înainte de jertfa şi învierea Mîntuitorului îşi îndemna copiii să meargă la chinuri şi la moarte cu toată nădejdea în învierea cea de obşte. Căci să citim ce povesteşte Scriptura:

„Întîmplatu-s-a şi cu şapte fraţi, pe care, împreună cu maica lor prinzîndu-i, i-a silit împăratul [Antioh Epifanie, unul dintre urmaşii lui Alexandru Machidon, care stăpînea pe atunci Iudeea] cu biciul şi cu vine [de bou] bătîndu-i, să mănînce cărnuri de porc, care nu le era slobod a mînca… Iar unul dintre ei, care a grăit mai întîi, aşa a zis: Ce vrei să întrebi şi să ştii de la noi? Pentru că mai bucuroşi sîntem a muri, decît a călca legile părinteşti. Iar împăratul, umplîndu-se de mînie, a poruncit să înfierbînte tigăi şi căldări  şi, după ce s-au înfierbîntat acelea, îndată a poruncit să taie limba celui care a grăit întîi, apoi să-i jupoaie pielea de pe cap şi să-i taie mîinile şi picioarele, în faţa celorlalţi fraţi şi a mamei lor. Şi, după ce l-a ciopîrţit aşa, a poruncit să-l aducă la foc şi să-l frigă de viu. Şi, ieşind foarte mare sfîrîială din tigaie, unii pe alţii împreună cu mama lor se îndemnau a muri vitejeşte zicînd aşa: Domnul Dumnezeu vede şi cu adevărat mîngîiere are dintre noi, precum chiar a arătat prin cîntarea cu care ne-a mărturisit nouă Moisi, zicînd: «…şi întru robii Săi Se va mîngîia».

Şi, după ce s-a săvîrşit cel dintîi într-acest chip, l-a adus pe al doilea să-l batjocorească. Şi, jupuindu-i pielea capului cu părul, îl întreba: Vrei să mănînci carne de porc înainte ca să ţi se ciopîrţească toate mădularele trupului? Iar el, răspunzînd în graiul părinţilor săi, a zis: Nu! Pentru aceea, şi acesta a suferit pe rînd toate chinurile ca şi cel dintîi şi, cînd era să moară, a zis: Aşadar tu, nelegiuitule, ne scoţi pe noi dintr-această viaţă, însă Împăratul lumii, pe noi cei care murim pentru legile Lui, iarăşi ne va învia cu înviere de viaţă veşnică!

Şi, după aceasta, a fost batjocorit al treilea. Şi, cerîndu-i-se limba, îndată a scos-o, şi mîinile cu îndrăzneală le-a întins şi vitejeşte a zis: Din Cer le-am dobîndit pe acestea şi pentru legile lui Dumnezeu nu ţin seamă de ele, pentru că nădăjduiesc că de la El iarăşi le voi dobîndi. Aşa încît însuşi împăratul şi cei ce erau cu el se minunau cu spaimă de sufletul tînărului, căci nu ţinea seamă de dureri, ca de nimic.

Şi, după ce s-a sfîrşit şi acesta, l-a adus pe al patrulea, aşijderea muncindu-l şi chinuindu-l. Şi, cînd era să moară, a zis aşa: Bine este a muta nădejdile cele de la oameni şi a le aştepta pe cele de la Dumnezeu! Căci noi iar vom învia prin El, iar ţie nu-ţi va fi înviere spre viaţă.

Şi, îndată aducîndu-l pe al cincilea, îl muncea; iar el, căutînd către rege, a zis: Putere între oameni avînd, muritor fiind, faci ce vrei; dar să nu socoteşti că Dumnezeu a părăsit poporul nostru! Ci tu aşteaptă şi vei vedea puterea Lui cea mare, cum pe tine şi pe urmaşii tăi îi va chinui.

Şi, după acesta, l-a adus pe al şaselea; şi, cînd era să moară, a zis: Nu te înşela în zadar, căci noi pătimim acestea pentru noi înşine, de vreme ce am păcătuit împotriva Dumnezeului nostru şi pentru aceasta s-au făcut aceste lucruri vrednice de mirare. Iar tu să nu socoteşti că vei fi necertat, pentru că faci război împotriva lui Dumnezeu.

Iar mama lor este foarte minunată şi vrednică de bună pomenire. Căci, văzînd cum îi pier şapte fii într-o singură zi, a răbdat cu bun suflet, pentru nădejdile ce avea în Domnul.  Şi pe fiecare din ei îl mîngîia în graiul părintesc şi zicea către ei, plină fiind de cuget vitejesc şi deşteptînd femeiasca gîndire cu inimă bărbătească: Nu ştiu cum v-aţi zămislit în pîntecele meu şi nu eu v-am dat duh şi viaţă şi nu eu am întocmit închipuirea fiecăruia. Ci Ziditorul lumii, Care l-a zidit pe om de la naşterea lui, vă va da ca un milostiv iarăşi duh şi viaţă, de vreme ce acum nu vă este milă de voi, iubind legile Lui.

Iar Antioh – gîndind că pe el îl defaimă şi socotind că pe el îl ocărăşte cu acele cuvinte, fiind încă cel mai tînăr viu – nu numai cu cuvintele îl îndemna, ci şi cu jurăminte îl încredinţa că îl va face bogat şi fericit, dacă se va lăsa de obiceiurile părinteşti, şi îl va avea de prieten şi vrednicii îi va încredinţa. Iar tînărul, neascultînd, împăratul a chemat-o pe mama sa şi o învăţa să-l sfătuiască cele ce sînt spre scăpare. Şi, îndemnînd-o cu multe, ea a primit că va sfătui pe fiu. Şi, aplecîndu-se spre el şi înşelîndu-l pe crudul tiran, a zis în limba părintească aşa: Fiule, fie-ţi milă de mine, care te-am purtat nouă luni în pîntece, şi te-am alăptat trei ani, şi te-am hrănit, şi te-am adus la vîrsta aceasta şi te-am crescut, purtîndu-te în braţe. Fiule, rogu-te ca, la cer şi la pămînt căutînd şi văzînd toate ce sînt într-însele, să cunoşti că din ce n-au fost le-a făcut pe ele Dumnezeu şi pe neamul omenesc aşijderea l-a făcut. Nu te teme de ucigătorul acesta, ci fă-te vrednic de fraţii tăi! Primeşte moartea! – ca, în ziua milostivirii, să te găsesc pe tine împreună cu fraţii tăi.  Şi, grăind încă ea, tînărul a zis: Pe cine aşteptaţi? N-ascult de porunca împăratului, eu ascult de porunca Legii, care s-a dat părinţilor noştri prin Moisi. Iar tu, cel care tot răul ai aflat asupra Iudeilor, nu vei scăpa din mîinile lui Dumnezeu. Că noi pătimim pentru păcatele noastre; iar dacă, pentru cercetarea şi învăţătura noastră, Dumnezeu cel viu S-a mîniat puţin asupra noastră, iarăşi cu robii Săi Se va împăca. Ci tu – o necredinciosule şi mai nelegiuit decît toţi oamenii! – nu te mări tulburîndu-te în deşert şi semeţindu-te cu nişte nădejdi neştiute, ridicîndu-ţi mîinile asupra slugilor cereşti! Căci încă n-ai scăpat de judecata atot-puternicului Dumnezeu, Cel care le vede pe toate de sus. Căci acum fraţii mei, care puţină durere au suferit, au ajuns la făgăduinţa vieţii celei veşnice a lui Dumnezeu; iar tu, cu judecata lui Dumnezeu, vei suferi dreaptă pedeapsă de la Dînsul pentru această trufie a ta. Iar eu, precum şi fraţii mei, şi trupul şi sufletul mi-l dau pentru legile părinteşti, rugîndu-mă lui Dumnezeu să nu întîrzie a Se milostivi spre poporul acesta şi pe tine, prin certări şi prin bătăi, să te facă să mărturiseşti că El singur este Dumnezeu. Iar la mine şi în fraţii mei să se oprească mînia Atotputernicului, care pe dreptate s-a adus peste tot neamul nostru.

Deci, mîniindu-se împăratul pe acesta mai mult decît pe ceilalţi, l-a chinuit, amărîndu-se pentru că l-a batjocorit. Deci şi acesta, curat întru totul, şi-a dat viaţa nădăjduind spre Domnul. Şi mai pe urmă, după fii, s-a săvîrşit şi mama” (2 Macabei 7:1-41).

Sau amintiţi-vă de pilda bine-credinciosului voievod Constantin Brâncoveanu şi a fiilor săi, mai aproape de zilele noastre, pildă pe care ar trebui să o urmăm toţi într-un chip sau altul, după puterea noastră.

2. Apoi, Mîntuitorul adaugă: „Şi grăia către toţi; Oricine va voi să vină după Mine, să se lepede de sine, şi să ia crucea sa în toate zilele, şi să urmeze Mie!” (Luca  9:23). Şi: „Cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine. Şi cine ţine la sufletul său îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi” (la fel, stihurile 38, 39). Iar Sfinţitul Teofilact tîlcuieşte:

„Şi ce zic eu «tată» şi «mamă» şi «feciori», ci ascultă tu porunca cea prea-înaltă şi mare, [adică urmarea pildei Mîntuitorului; Care, pentru noi, Şi-a dat viaţa (ca om) pe cruce]. Adică zice: Cel care nu se va lepăda de viaţa aceasta şi nu se va da morţii celei de ocară – căci aceasta era crucea pentru cei din vechime – nu este vrednic de Mine! Deci arată cum că, cine va voi a fi ucenic al Lui, dator este a muri nu cu moarte slăvită, ci de ocară, omorîndu-se ca un osîndit. Dar, fiindcă mulţi au fost răstigniţi pentru că erau furi şi tîlhari, adaugă: «să vină după Mine», adică: Să vieţuiască după poruncile Mele!

Şi zice: «Cine ţine la sufletul său îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi.»] Căci cel care se îngrijeşte de viaţa trupească pare că-şi află sufletul, dar îl pierde, pentru că îl trimite la munca cea veşnică. Iar cel care-şi pierde sufletul său şi moare – nu ca un tîlhar sau ca un ucigaş de sine, ci pentru Hristos – acela îşi mîntuieşte sufletul.”

Iar Sfîntul Isaac Sirul – la întrebarea: Ce înseamnă să se lepede cineva de sine? – răspunde: „Precum cel ce s-a pregătit să se suie pe cruce nu mai ţine în cugetarea sa decît gîndul morţii şi porneşte ca un om ce nu se gîndeşte să mai aibă vreo părticică din viaţa veacului acesta, aşa e şi cel ce vrea să împlinească ceea ce s-a spus. Căci crucea este voinţa care e gata să primească orice necaz. Şi, cînd a voit să ne înveţe iarăşi de ce trebuie să facem aşa, Domnul a zis: «Cel ce voieşte să vieţuiască în lumea aceasta, se va pierde pe sine din viaţa adevărată; iar cel ce se pierde aici pentru Mine, se va afla pe sine acolo» (Matei 16:24). Acesta e cel ce păşeşte pe calea crucii şi-şi pune paşii săi pe ea. Cel ce se îngrijeşte de viaţa aceasta, s-a pierdut căzînd din nădejdea prin care a pornit spre suferirea necazurilor. Pentru că grija aceasta nu-l lasă să primească necazul pentru Dumnezeu, ci-l atrage pe încetul din stăruirea în el, şi-l scoate din mijlocul luptei pentru viaţa cea fericită şi face să crească în el gîndul acesta, pînă ce-l biruieşte. Deci zice: Însă cel ce-şi pierde sufletul său, în cugetarea sa, pentru Mine şi din dorul de Mine, acela se păstrează nevinovat şi nevătămat pentru viaţa de veci. […] Şi să ştii că afli viaţa veşnică atunci cînd dispreţuieşti viaţa aceasta. Şi, cînd intri în luptă pentru pregătirea aceasta, sînt dispreţuite în ochii tăi toate cele socotite dureroase şi pricinuitoare de necaz. Căci, cînd mintea se pregăteşte astfel, nu mai are luptă, nici necaz în vremea primejdiei de moarte. De aceea, trebuie să ştii cu dinadinsul că, de nu va urî omul viaţa lui în lume din dorinţa vieţii viitoare şi fericite, nu poate răbda nicidecum necazurile şi durerile de tot felul care vin asupra lui în fiecare ceas” (Filocalia românească, vol. 10, Cuvîntul LXXXV).

Iar Cuvioşii Calist şi Ignatie Xantopol ne învaţă astfel: „De dragul poruncilor de viaţă dătătoare şi de dragul credinţei în Domnul nostru Iisus Hristos, sîntem datori, cînd timpul o cere, să dăm cu bucurie pînă şi sufletul nostru, sau să nu ne cruţăm nici chiar viaţa noastră. Căci Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos zice, în privinţa aceasta, că: «Cine îşi va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru evanghelie, acela îl va scăpa!» (Marcu 8:35). Aceasta, fără îndoială, pentru acela crede şi nu se îndoieşte că Însuşi Dumnezeu-Omul Iisus Hristos, Mîntuitorul este învierea, şi viaţa şi tot ce este mîntuire” (Filocalia românească, voi. 8, capul 18).

Dar poate că va întreba cineva: Vor mai fi oare goniţi şi ucişi trupeşte adevăraţii credincioşi, de vreme ce vrăjmaşul diavol şi slugile lui îi prigonesc destul prin mijloace nesîngeroase? Vor fi, negreşit, tocmai ca urmare a ieşirii lor din lume, adică din ghearele acestui „sistem” atot-puternic. Fiindcă, în afara acestuia, vieţuirea trupească nu va mai fi cu putinţă, dintr-o pricină foarte simplă: în curînd, toate cele de nevoie vieţii în trup – adică hrana, adăpostul, îmbrăcămintea şi celelalte – vor putea fi dobîndite doar prin mijlocirea „cardurilor” (drăceştilor cartele) electronice, care se dau numai robilor zisului „sistem”. Pe scurt, ca să nu mai lungim cuvîntul, moartea mucenicească va fi întîi de toate aceea prin înfometare. Amintiţi-vă că toate mărfurile sînt însemnate cu „numărul numelui Fiarei”, acel 666 din orice cod de bare, iar cel care nu e însemnat el însuşi cu acest număr nu va putea vinde şi cumpăra nimic (Apocalipsa 13:16) (precum se întîmplă şi acum în Statele Unite).

 

Sursa:

http://axa.info.ro/editoriale/oglinda-vremii/mucenicia-vremurilor-noastre/

 

Să ne întemeiem viața doar pe învățătura Sfinților Părinți

 

Sînt unele lucruri cu care suntem de acord, cei mai mulţi dintre cei puţini, care mai vor să creadă în Dumnezeu. Aşa, de pildă, suntem de acord cu faptul că apostazia generală se adânceşte tot mai mult; imoralitatea susţinută de toate patimile, şi mai ales cele ce ţin de desfrânare, i-a cuprins aproape pe toţi; iar înghiţirea tuturor credincioşilor Ortodocşi într-o singură „religie”, avându-l drept căpetenie supremă pe papa, nu este prea departe în timp, din nefericire. De asemenea, izbucnirea unui al treilea război mondial este şi ea aproape. Într-un cuvânt, pregătirea venirii lui Antihrist se face cu multă râvnă de către toţi închinătorii la idolii lumii acesteia.

Aşadar, privim oarecum realist situaţia în care ne ducem viaţa şi vedem bine patimile şi primejdiile care vor veni peste noi. Cînd e vorba însă de soluţiile mântuitoare, aici cei mulţi dintre cei prea-puţini care vor să creadă în Dumnezeu nu mai văd cum trebuie – chipurile prin care să facă faţă tuturor acestor rele şi să le învingă. Cauza principală pentru care se întâmplă aceste lucruri stă în faptul că nu ne raportăm cu toţii, în aceeaşi măsură, la izvorul neînşelător a toate învăţăturile mântuitoare, adică la scrierile Sfinţilor Părinţi.

Pentru că – trebuie să se ştie bine, de către oricine – nici o soluţie la problemele grave pe care le avem astăzi nu este mîntuitoare dacă nu este întemeiată doar pe scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Dacă ne-am întemeia hotărîrile noastre doar pe scrierile lor, atunci încetul cu încetul, lumea ar fi poate alta. N-am sta deloc la discuţii când ar fi vorba de primirea actelor biometrice, care în final vor duce la primirea pecetei Antihristului pe mână sau pe frunte. N-am sta deloc la discuţii când ar fi vorba de a ne ruga cu ereticii – şi, în primul rând, cu papiştii. N-am mai sta pe gânduri cînd am vedea că suntem în diferite necazuri, ci am căuta să ne vedem cît mai repede şi continuu păcatele de moarte în care ne aflăm, spre a le părăsi şi a le înlocui cu faptele bune opuse lor. Dar toate cele zise mai sus rămân o utopie atît timp cît, aşa cum am mai spus, nu ne întemeiem deloc gîndirea numai pe scrierile Sfinţilor Părinţi.

Cît de trist este faptul că vin unii oameni la preoţii duhovnici cu problemele lor şi, în loc ca aceştia să-i facă să-şi vadă păcatele grave în care trăiesc, ei îi pun pe căi greşite prin faptul că le spun că sunt legaţi (că au legături), că au asupra lor blesteme din neam în neam sau că trebuie să facă diverse reţete de posturi şi rugăciuni la anumite ore, de un anumit număr de ori, cu un anumit număr de lumânări şi aşa mai departe. Cît priveşte rugăciunile şi postul, sigur că ele sunt binevenite, dar nu sub forma unor reţete ca mai sus, înţelese în chip magic. Însă trebuie să se ştie că, atât timp cât omul nu-şi vede păcatele de moarte în care trăieşte (iar astăzi trăiesc aşa aproape toţi) şi nu le părăseşte, rugăciunea şi postul puţin îl vor ajuta. Pentru că nici Dumnezeu nu-l va scoate din necazurile lui văzându-l pe preotul duhovnic că-l lasă mai departe să trăiască în păcatele de moarte din pricina cărora, în final, îşi va pierde mântuirea. Mă gîndesc câţi preoţi duhovnici (iar preoţii de mir sunt toţi duhovnici) mai întreabă la spovedanie neapărat pe toţi cei ce li spovedesc dacă nu cumva trăiesc în păcate de moarte. Întrebări de felul acesta: Nu cumva ai părăsit Ortodoxia mergînd pe la eretici? Nu cumva trăieşti necununat? Nu cumva îţi înşeli soţia/soţul? Nu cumva faci sex anormal ( precum cei din Sodoma si Gomora) ? Nu cumva cununia ta nu este validă deoarece te-ai cununat cu cineva care nu este Ortodox şi care nu s-a botezat înainte? Nu cumva te-ai cununat fiind în înrudire trupească sau duhovnicească nepermisă de canoanele Sfinţilor Părinţi? Nu cumva ai făcut sau ai fost de acord cu avorturile, inclusiv cele neştiute, care se fac azi de toată lumea prin folosirea steriletului şi a pilulelor anticoncepţionale (şi a altor metode contraceptiv/avortive)? Nu cumva ai divorţat şi te-ai recăsătorit împotriva canoanelor? Nu cumva crezi că poţi împăca trăirea în Ortodoxie cu propovăduirea evoluţionismului, cu satanismul, cu vrăjitoria, cu masoneria, cu yoga, radiestezia, bioenergetica, spiritismul, acupunctura, cristaloterapia etc.? Şi, dacă află astfel de păcate, să le canonisească şi să-i înveţe pe ucenicii lor după cum cer Sfinţii Părinţi. Dar acest lucru nu se mai poate întâmpla astăzi decît în rare cazuri, pentru că arhiereii şi preoţii nu se mai întemeiază în învăţăturile lor numai pe scrierile Sfinţilor Părinţi. Ori, dacă am vrea renaşterea duhovnicească a neamului românesc ar trebui ca tema principală a predicilor să fie despătimirea şi învăţăturile despre felul cum trebuie dus războiul duhovnicesc.

În încheiere, trebuie să ne fie limpede tuturor că – dacă mai vrem să facem ceva ca familii creştine, sau mai bine zis ca persoane individuale care am vrea să fim asemenea lui Lot în Sodoma zilelor noastre – vom putea face lucrul acesta doar rugându-ne cu luare aminte şi întemeindu-ne mereu doar pe scrierile Sfinţilor Părinţi. Şi, dacă ar fi să trimitem la cele mai importante dintre ele, acestea ar fi tâlcuirile Sfîntului Ioan Gură de Aur la Sfinta Scriptură (şi celelalte scrieri ale lui), Filocaliile şi Pidalionul.

 

Sursa:

http://axa.info.ro/editoriale/sabia-de-foc/sa-ne-intemeiem-viata-doar-pe-invatatura-sfintilor-parinti/

 

Trauma ca realitate permanentă în România

 

Din zecile sau chiar sutele de mesaje care ajung zilnic în presa electronică personală, un material nesemnat mi-a atras atenţia. Acesta, deşi privit din perspectiva psiho-socio-culturală, conţine numeroase referiri la aspecte economice, fără însă a intra în detaliu asupra lor. Subiectul principal al articolului respectiv se referea la traumă ca stare permanentă de fapt a societăţii româneşti, iar în contextul tematicii acestui număr – „Sfinţii închisorilor”, discuţia despre traumă se potriveşte perfect. Nu de puţine ori, m-am întrebat de ce în faţa răului şi a inechităţilor economice, sociale sau politice românii nu mai reacţionează sau reacţionează tardiv, neuniform, fără dorinţa autentică de „a tăia răul de la rădăcină”. Răspunsul pe care îl intuiam demult, pare confirmat extrem de elocvent de micuţul material amintit. Starea de permanentă traumă este realitatea în care societatea românească este menţinută de clasa politică. În momentul în care, unei traume personale îi mai adaugi una socială (pierderea locului de muncă, pierderea locuinţei în urma inundaţiilor etc.) şi la aceasta una economică (tăierea abuzivă a salariilor cu 25%, otova…indiferent dacă acel salariat este la limita inferioară sau a mediei salarizării sau are un salariu „nesimţit”), iar la acestea două, cumulezi şi alte traume, mai mărunte sau mai mari, rezultatul de ansamblu poate fi extrem de apăsător, aducând nu pe puţini în pragul nebuniei. Dacă în timpul comunismului, românii nu prea aveau alternative în a combate traumele ce le măcinau existenţa (lipsa libertăţii de expresii, sărăcia, munca înrobitoare adesea până la îndobitocire, în ture nesfârşite şi fără weekenduri, imposibilitatea de a-ţi manifesta dreptul de proprietate etc.), aceştia erau oarecum protejaţi de stat, care i-a menţinut la un statut de sclavi supravegheaţi şi relativ bine întreţinuţi.

Răspunderea românului era limitată, căci statul îi asigura o parte din condiţiile esenţiale ale vieţii, o casă şi un loc de muncă garantat, singurul lucru pe care trebuia să-l facă era să muncească şi să slujească partidului unic. Totuşi, trauma pierderii libertăţii şi a temerii permanente, turnătoria şi laşitatea i-au afectat grav şi profund conştiinţa – autoprotecţia nu mai funcţiona, iar românul de rând s-a complăcut într-o duplicitatate şi dualitate existenţială, un om pentru sine şi cei apropiaţi, iar altul pentru societatea comunistă. Puţini au fost cei care s-au opus regimului şi au suportat consecinţele, cu toate traumele anexate ei (puşcărie, bătăi, ameninţări, exil etc.), însă cu marea împlinire de a-şi fi salvat conştiinţa. Revoluţia ar fi trebuit să fie o salvare, o revelaţiei a milei lui Dumnezeu, însă cei mai mulţi au profitat de această libertate gândindu-se doar la înavuţire şi la prosperitate materială, la libertinaj în loc de libertate – Dumnezeu şi cele din jurul românului erau prea puţin importante, iar răspunderea, fie individuală fie colectivă, profesionalismul şi corectitudinea aproape ca au dispărut cu desăvârşire. Apoi, nimeni nu a încercat să „trateze” trauma şi nici nu a încercat să predea cursuri de moralitate şi integritate acestui popor, nici măcar biserica, poate şi pentru faptul că în timpul comunismului, acesta a renunţat atât de uşor la ele şi şi-a negat propria structură identitară (generozitatea, blândeţea, omenia, cinstea, munca, credinţa în mai bine şi în Dumnezeu), supunându-se unui regim inuman de opresiv. Azi, la mai bine de 20 de ani de la revoluţie, românul nu a revenit de la starea de traumă ci s-a complăcut în ea şi a perpetuat-o, iar fenomenul vindecării este aproape imposibil, în condiţiile în care pare complet incapabil să vadă unde şi care sunt problemele reale, de ce s-a ajuns aici şi ce trebuie el să facă pentru a ieşi din această situaţie. Victimizarea permanentă a fiecărui cetăţean pare rezolvarea teoretică a tuturor problemelor şi dilemelor sociale politice şi economice în ţara noastră…sau cel puţin o scuză acceptabilă. Chiar şi preşedintele şi guvernul de azi suferă de sindromul victimizării atunci cât trebuie să-şi justifice incompetenţa: – măsurile luate sunt cea mai bună soluţie, continuă ei să susţină, deşi toată lumea vede că sunt proaste sau chiar extrem de proaste, iar problemele, nu ei, ci alţii, dinaintea lor, le-au generat. Chiar şi lipsa de inconsecvenţă demonstrează imaturitatea şi iresponsabilitatea politică a decidenţilor de azi. În orice alt stat, este drept, democratic, orice inconsecvenţă de genul: mărim azi TVA, mâine îl scădem, s-ar fi soldat cu demisia în bloc a guvernului…iar intrarea în salariul funcţionarului cu greve nesfârşite de stradă. Însă noi nu mai suntem demult un stat democratic. De fapt, de foarte multă vreme nu suntem aşa … sau poate că nu am fost niciodată. Putem cataloga perioada curentă ca neodictatură sau neocomunsim şi ne îndreptăm către dictatură în toată puterea cuvântului, o dictatură de tip nazist. Afirmaţia pare dură, dar starea de fapt şi cea a mentalului colectiv actual al poporului justifică aprecierea conform căreia s-a menţinut o perpetuă dictatură în România, cu o scurtă perioadă, de fix 20 de ani, de semidemocraţie. Comunismul a reuşit să zdrobească toată elita intelectuală a României, iar cea care a scăpat traumei comuniste s-a văzut proiectată într-un prezent construit pe lăcomie, minciună, laşitate, duplicitate şi victimizare imaginară a celor care nu au fost niciodată altceva decât opresori. Vindecarea socială, umană, economică şi redarea normalităţii acestui popor a scăpat atenţiei pseudoreformei post-decembriste. Şi oare cum ai putea să te vindeci ca popor de rănile trecutului dacă fundamentul actual e construit pe minciună şi hoţie generalizată? Recent, un raport al CE afirmă că, din totalul cazurilor de frauda cu fonduri de pre-aderare din 2009, cele din România şi Bulgaria reprezintă 81%, acoperind o proporţie de 93% din totalul sumei fraudate. Astfel, se pare că hoţia din bugetul public şi cele locale nu era suficientă şi că tentaculele mafiei corupţiei publice politice româneşti s-a extins cu repeziciune şi asupra fondurilor europene. Cum poţi oare, ca guvern, să bagi mâinile în buzunarele populaţiei şi a firmelor şi să impui taxe şi poveri fiscale, care mai de care, şi să tai salarii când este uşor de demonstrat că o bună parte din înavuţirea ta este furt calificat, minciună şi fraudă iar aparatul bugetar este controlat în totalitate de clasa politică, neavând nici un fel de autonomie reală?! Cum poţi oare, cu cea mai mare nesimţire, să bagi mâinile în buzunarele celor care îţi educă copii sau îţi salvează viaţa prin spitale şi sa numeşti asta reformă şi restructurare bugetară, iar colosul domeniu ministerial cu zeci şi sute de consilieri şi alte căpuşe şi beizadele să scape neatins??? Cât tupeu şi nesimţire trebuie să ai??? Oare aceasta nu este o formă avansată de demenţă a celor care ne conduc ??? Şi tot noi poporul truditor suntem graşii??? Cum poţi, când nu ai nici un criteriu de valoare şi nici cea mai mică umbră de profesionalism şi credibilitate, să-i pui în funcţii ministeriale cheie în domeniul financiar şi economic al României, orice altceva decât economişti şi asta în condiţiile unei ţări aflate în criză??? Cum poţi menţine un guvern ale cărui măsuri, măcar parţial, s-au dovedit neconstituţionale? Cum poţi să vorbeşti de tăierea pensiilor şi a salariilor, anunţându-le în locul guvernului şi călcând constituţia în picioare după bunul plac, şi să mai şi râzi??? Cum??? Câtă dublă personalitate poţi să ai să conduci o ţară de oameni deştepţi şi muncitori şi să-i tratezi pe toţi ca pe nişte proşti? De ce s-a ajuns aici, care este cauza şi care sunt soluţiile le voi prezenta, pe scurt în continuare. Cauza este pierderea valorii morale, a integrităţii ca neam, indiferenţa şi laşitatea, într-un cuvânt lipsa de răspundere generalizată la toate nivelurile. Mai mult, valoarea a fost înlocuită cu o formă agresivă de nonvaloare, de negare a elitelor ba chiar de denigrare şi exilare a lor, iar specialiştii adevăraţi au fost ignoraţi, combătuţi şi alungaţi de oriunde ar fi putut să-şi exercite pozitiv influenţa, răul s-a substituit binelui, iar corectitudii ia luat locul hoţia instituţionalizată, proprietatea a revenit celui mai puternic financiar şi nu celui îndrituit să o aibă prin moştenire, accesul la muncă a devenit un lux, mulţi aflându-se de mult timp în şomaj, iar relaţia dintre cetăţeni şi instituţii s-a deteriorat permanent. Practic o dată cu comunismul până în prezent se încearcă înnebunirea şi intimidarea cetăţenilor, iar trauma colectivă pare o foarte bună formă de control. La conducerea ţării şi învăţat să minţi, să învrăjbeşti, să tergiversezi reformele reale şi necesare ale societăţii, să iei decizii de capul tău fără a te consulta cu parlamentul şi cetăţenii acestei ţări, cu grupurile sociale şi profesionale – România este azi o dictatură nazistă de cea mai proastă calitate, condusă de incompeteţi de prim rang, a căror psudovaloare nu poate rezolva nici una din problemele reale ale ţării. Acum nu mai merge cu duplicitatea!!!…ori ştii ce să faci ori nu! Este cumplit să-ţi baţi joc de cetăţenii acestei ţări, dar atâta timp cât ai putut lua decizii proaste şi nu ai fost tras la răspundere…de ce să nu poţi face asta în continuare??? Acesta este motto-ul celor ce azi de la conducerea ţării, care se joacă la propriu cu viaţa noastră! Nu ei…şi nici tiranul Ceauşescu , ori Băsescu ( sau acum Iohannis)  sunt de vină….ci noi toţi învăţaţi cu traumele …am uitat să reacţionăm…nu ştim cum…şi pe deasupra nu ne-a spus nimeni că ar trebui să o facem!!! De fapt ne complăcem în situaţia această fără măcar să încercăm să schimbăm câte ceva acolo unde suntem, la locul nostru! Acceptăm uşor că suntem prost plătiţi, că personalul din instituţiile publice, care ar trebui să servească cetăţeanul, este arogant şi indiferent, că ne mişcăm într-un cadrul legislativ neclar şi dubios în multe aspecte ale vieţii noastre pe care acesta le legiferează, că suntem slugarnici şi că dăm mită, că trebuie să fim ai cuiva ca să putem reuşi în viaţă, că guvernul îţi poate băga mâna în buzunar şi îţi poate tăia salariul…nenorocindu-ţi nu numai venitul curent, ci şi pe cel viitor, contribuind la pensie cu mai puţin, deşi muncind la fel, acceptăm cu uşurinţa ca guvernul să-şi bată joc de salariaţi şi pensionari după bunul plac, jucându-se de-a reforma pe viaţa şi sănătatea noastră, totul este permis, inclusiv hoţia celor ce ne conduc, iar debandada şi lipsa de răspundere domneşte pretutindeni…într-un cuvânt acceptăm disfuncţionalitatea ca pe o stare reală de fapt şi nu facem nimic să schimbăm asta….nici măcar generaţia tânără!

Într-un atare mediu, răspunderea personală trebui să-şi spună cuvântul….aceasta este soluţia salvatoare! Plasarea vinei în exterior şi victimizarea continuă de la nivel personal până la cel instituţional trebuie să înceteze! Noi suntem vinovaţi şi noi trebuie să găsim soluţii! Se spune adesea despre America că aceasta poate funcţiona perfect fără preşedinte, acelaşi lucru trebuie să-l facem şi noi! Noi trebuie să învăţăm să muncim, să iubim, să iertăm şi să mergem înainte!…şi să nu uităm că libertatea noastră de azi este câştigată cu sângele celor din închisorile comuniste şi cu a celor de la revoluţia din decembrie 1989!…să nu uitam pentru că sângele lor va cere mereu tot sângele nostru curat şi bun!

Să ne ajute Dumnezeu să fim cu adevărat cei mai buni români posibili şi să dobândim Împărăţia Cerurilor chiar de aici şi de acum, de pe pământ!

 

Sursa:

http://axa.info.ro/social/trauma-ca-realitate-permanenta-in-romania/

 

Ortodoxia fără duhovnic

 

Cea mai importantă problemă cu care se confruntă lumea de azi este poziţia faţă de credinţă sau mai precis raportul nostru cu Dumnezeu. Ca urmare a unor propagande susţinute şi concertate, s-au întipărit în mintea noastră – de oameni moderni – nişte clişee, pe care cu mare greutate le mai poate schimba cineva. Astfel, noi suntem “o ţară mică”, “eu am Dumnezeul meu”, “toate credinţele duc în acelaşi loc”, “Dumnezeu e doar în sufletul omului” şamd., circulă ca un fel de cuvinte înţelepte, în toată lumea românească, ca un soi de proverbe care parcă se străduiesc să devină folclor.

Cu siguranţă că în zona cea mai importantă pentru fiecare dintre noi şi pentru întreg poporul, în credinţa noastră, apar cu preponderenţă, şi sub ochii noştri reuşesc să sfarme noian de suflete.

Astfel, astăzi a fi credincios nu e totuna pentru român cu a fi creştin ortodox. A fi creştin ortodox înseamnă în zilele noastre a fi botezat. Şi, în plus, uneori înseamnă a merge duminica şi de Înviere la biserică şi de a fi “înţelegători” cu preoţii. E spectaculoasă fraza: “e om bun, nu fumează, nu bea şi e şi credincios – chiar din ăia care se duc la biserică, e habotnic”. Înşelarea e totală. Lucrurile stau cu totul altfel. Fiindcă pentru noi ortodocşii, a fi credincioşi înseamnă punctual câteva lucruri. Mai întâi îndreptarul întregii tale vieţi nu trebuie să fie un model, oricare ar fi el; modelele îşi au rostul lor, dar nu sunt de urmat cum înţelegem noi “cu capul nostru”. Îndreptarul întregii noastre vieţi este duhovnicul. Credinţă în Dumnezeu fără Duhovnic nu există, nu a existat şi nu va exista. Cu alte cuvinte ortodoxia înseamnă Duhovnic, credinciosul creştin ortodox este în interiorul Bisericii în măsura în care are duhovnic. De aici restul: spovedania, împărtăşania, viaţa creştină într-un neam bine definit.

Totodată ortodoxia înseamnă Biserică, în primul rând în sensul de trup a lui Hristos şi mai apoi în sens de clădire, dacă în istoria sa, creştinismul a trăit în diferite momente ale sale în catacombe rezistând presiunilor politice exterioare, nu ar fi putut supravieţui niciodată în afară de împreunălucrarea pentru Hristos. Şi mai ales nu ar fi supravieţuit fără duhovnici, fără spovedanie, fără împărtăşanie, fără lucruri de taină. Pentru credincioşii bisericii lui Hristos, NU EXISTĂ ORTODOXIE FĂRĂ DUHOVNIC TOT AŞA CUM NU EXISTĂ CREŞTINISM FĂRĂ ÎNVIERE. Dacă o ţară agonizeză din lipsă de conducători drepţi – cazul României contemporane – ea mai poate fi redresată, salvată. Dar dacă ar dispărea duhovnicii – conducătorii şi sprijinitorii sufletelor noastre zăpăcite de “lumea modernă în care trăim” – atunci cu siguranţă ar fi sfârşitul lumii. Cu ani în urmă într-o mănăstire în Oltenia, am auzit o vorbă demnă de memorat: “noi mergem cu duhovnicii în dreapta credinţă, spre mântuire”. Un cuvânt ar mai fi de adăugat: lupta pentru adevărata viaţă, cea în Hristos, nu e uşoară deloc.

Sursa:

http://axa.info.ro/editoriale/raportul-orbului/ortodoxia-fara-duhovnic/

 

Tranșarea României

 

Se petrece acum şi aici, sub ochii noştri care au încetat să ne mai lumineze sufletele deşi stau larg deschişi. Întâi s-a răspândit un zvon îngrozitor, de către răspândaci de sorginte dubioasă. Apoi, timp de 21 de ani, s-au auzit tot felul de scenarii care aveau aceeaşi temă: pierderea Ardealului; atât de multe şi, printre ele, unele atât de absurde, încât cu greu puteau fi crezute. Dar, în puzderia de zvonuri, se ascundeau şi planurile adevărate, care însă, prin apropierea de cele imposibile, păreau şi ele, într-un fel, la fel de imposibile – acesta este un binecunoscut truc de ascundere a adevărului. De fiecare dată a reuşit – şi acum a reuşit. Se ştia din anii 1987, 1988 că există intenţia criminală de dezmembrare a României şi că, dincolo de intenţie, existau şi nişte planuri, o strategie cu acest scop.

După evenimentele din decembrie 1989 – adică după lovitura de stat şi măcelul făcut de aceiaşi autori – lucrul a început să capete contur: în martie 90, la Târgu Mureş a fost făcută, de către serviciile secrete maghiare împreună cu parte din populaţia maghiară din zonă, prima încercare de rupere a Ardealului din trupul României, după mai multe decenii. N-a reuşit. De altfel, lovitura a fost pregătită destul de pripit în cancelariile europene şi la Budapesta, pe de-o parte, iar pe de altă parte lipsea exerciţiu participării la istorie, atât în ceea ce îi priveşte pe maghiari cât şi în ceea ce ne priveşte. După Târgu Mureş, uşor-uşor am început să aflăm cum stau lucrurile – cum anume stau lucrurile, măcar o parte dintre ele. Am aflat că Ungaria a sprijinit activ atât declanşarea loviturii de stat din 1989, prin Laslo Tokes şi prin angajarea de trupe speciale care jucau rolul de terorişti, cât şi implementarea „democraţiei” proprie unei europe decăzute, atât creştin, cât şi moral – mai precis spus, unei alte europe. Toate acestea au fost făcute de maghiari, în schimbul promisiunii ferme că Ardealul va face parte din Ungaria – există şi un mit al „Ungariei mari”, care este pe cât de penibil şi caraghios, pe atât de periculos. Ceea ce este foarte interesant este că nici un istoric român nu mai pomeneşte de faptul că, mare parte din teritoriul actual al Ungariei, este teritoriu românesc – mai precis până la Tisa -, furat în alte ocazii istorice.

Aşa că, ar fi corect ca acest mit al „Ungariei mari” să se refere la actualul teritoriu care este ilegal şi fraudulos de mare, deşi seamănă cu câteva judeţe din România. Am mai aflat de aşa numitele planuri – oficiale, deşi prezentate cu rezervă – Huntington, al căror autor – Samuel Phillips Huntington – prezenta în cartea lui, The Clash of Civilizations, harta României fără Ardeal; am aflat, desigur neoficial, cum că atât Uniunea Europeană cât şi Statele Unite ale Americii susţin şi garantează ca acest rapt teritorial să se pună în fapt; am aflat, de asemenea, cum că există un plan după care parte din România a Moldovei şi Basarabia urmează să se unească pentru a forma un stat de sine stătător, care se va numi ceva cu Israel; că este mare nevoie ca ţiganii să aibe propria lor republică – fără nici un fel de glumă, deşi sunt de acord că este de tot râsul până aici – iar noua republică va fi o parte din Oltenia cu capitala la Strehaia şcl. Dar am mai aflat şi că, de jur-împrejurul Ţării, statele privesc cu lăcomie la tot teritoriul României. Şi multe altele am mai aflat, în toţi aceşti ani. De neînţeles însă – nu ne-a folosit la nimic ce am aflat; foarte puţini au luat în serios toate aceste lucruri. Mai mult, cei care au considerat că trebuie să atragă atenţia românilor asupra pericolului, din ce în ce mai evident şi eminent, au fost şi sunt consideraţi ca fiind extremişti. Revista AXA are o rubrică permanentă referitoare la situaţia din zona Harghita Covasna, rubrică realizată de Centrul de studii al Forumului Civic din Harghita, Covasna şi Mureş, pusă la dispoziţie de neobositul luptător pentru România, Profesorul Ioan Lăcătuşu. Din pricina acestei pagini suntem consideraţi şovini şi extremişti, iar unii dintre abonaţii revistei noastre s-au retras pur şi simplu – motivând că ei nu sunt de acord cu această perspectivă „şovină” şi „extremistă”, că nu-i interesează ce se petrece la Harghita Covasna şi că ei sunt…ortodocşi!

Sigur că inepţia depăşeşte puterea de imaginaţie omenească, şi, la fel de sigur, că prostia este eternă. Astfel că, în acest moment în care Uniunea Europeană a arătat cu mare claritate că susţine dezmembrarea României prin acceptarea unei reprezentanţe diplomatice secuieşti la Bruxelles; în acest moment, când este mai evident decât evidenţa însăşi că Statele Unite ale Americii şi armata internaţională şi suprastatală NATO – care a absorbit puterea militară a României, lăsând-o fără apărare militară -, nu oferă nici un sprijin României, în orice eventual conflict (fapt demonstrat în cazul conflictului Canalului Bâstroe); tocmai în acest moment, apare ca o poveste duioasă, gospodărească, legitimă şi nevinovată, „reorganizarea teritorială administrativă” a României. Trebuie să fii cu totul înapoiat mintal să nu vezi şi să nu înţelegi ce se întâmplă. Sau trebuie să fii orb, ca opţiune existenţială. Această „reorganizare administrativă” este de fapt regionalizarea sau federalizarea României, despre pregătirea căreia am aflat în toţi aceşti ani. Disimularea, ascunderea acestui etnocid…. se face cu închipuită responsabilitate – din nou cei mai iresponsabili cetăţeni români, conducători ai poporul român spre dezastru, îşi asumă răspunderea. Cu alte cuvinte: iresponsabilitatea însăşi îşi asumă răspunderea! – pentru viaţa, sau mai precis, pentru moartea unui popor şi dispariţia din istorie a unui stat. Cuvintele trebuie rostite răspicat şi clar, fără nici un menajament. Considerăm că nu trebuie să ne ascundem după cuvinte – nu este vreme de joacă. Toate, dar absolut toate argumentele (aduse de Preşedintele României pentru susţinerea ideii de federalizare a ţării, sub numele de „reorganizare administrativă”) cu intenţia de a motiva această „reorganizare teritorială” sunt mincinoase, sau mai corect spus: sunt nişte bălării politicianiste justificative. Această încercare a mai fost făcută cu o singură regiune, a Banatului, în Timişoara – în 1990, prin Proclamaţia de la Timişoara se cerea doar autonomie administrativă şi economică. Acest lucru nu le-a reuşit celor care au alcătuit şi promovat textul proclamaţiei, fiindcă minciuna era prea mare: nu există autonomie administrativă şi economică, fără autonomie teritorială, adică fără să fie definit teritoriul în care funcţionează această autonomie şi, implicit, fără să fie trasate graniţele. Sau poate că Banatul a mai rămas în România, după Proclamaţia de la Timişoara, şi pentru că, pe atunci, mai erau români în România.

„Reorganizarea administrativă”, pe care conducătorii actuali ai României sunt hotărâţi să o facă (în aceste zile se negociază doar detaliile), în opt sau nouă sau n judeţe este, în adevăr, tranşarea României, care, în conformitate cu planurile iudeofrancmasoneriei, urmează să fie reîmpărţită. Iată, pas cu pas, această „reorganizare” care ne este propusă ca salvare şi impusă fără drept de apel: 1) se împarte statul român în euroregiuni, judeţe, zone sau chiar nu contează cum se vor numi; cu alte cuvinte se federalizează teritoriul actual al României, statul român dispărând; 2) ca urmare a acestei „reorganizări”, cetăţenii locuitori ai acestor zone vor fi nevoiţi să îşi schimbe actele de identitate. Aici apare „rezolvarea”, recunoaştem că inventivă, a cipuirii întregii populaţii a ţării, fiindcă actele de identitate vor fi în totalitate cu cip; 3) zonele îşi vor afirma şi vor avea autonomie regională, adică se vor transforma în nişte mini state sub conducerea directă a uniunii europene, care va numi – deja au fost numiţi o parte dintre ei – guvernatori pentru fiecare regiune în parte; 4) în cea mai deplină legalitate, respectivele state vor putea să determine, fiecare pentru sine, dacă se unesc cu un stat sau cu altul, sau dacă îşi schimbă, şi cum, limba oficială sau denumirea. Astfel, Ardealul se va alipi Ungariei, Moldova va face un stat de sine stătător cu Basarabia, ţiganii vor avea şi ei republica lor etc; 5) statul român va dispărea de pe harta lumii – sau, aici este neclar, va rămâne doar partea de Muntenia-Ilfov cu numele de România. Şi, pentru ca toate acestea să se desfăşoare fără surprize – de nici un fel -, apare ca foarte importantă schimbarea Constituţiei României.

Şi atunci, Preşedintele României cere schimbarea constituţiei. Noi ştim cu toţii – am văzut cu ochii noştri – că Preşedintele României nu cunoaşte nici măcar imnul de stat al ţării în care el este preşedinte, şi, ca urmare, nici nu cred că poate cineva să pună problema că acelaşi preşedinte ar putea cunoaşte Constituţia României – fie şi pentru simplu motiv că Legea fundamentală a Ţării nu este scrisă în versuri, şi, deloc neglijabil, are un text cu mult mai lung. Situaţia în care ne aflăm este fără precedent în istoria românilor. Acum nu mai e vorba despre o regiune autonomă maghiară, nici de comunism sau capitalism, sau de fanarioţi sau turci; acum este vorba despre tranşarea şi atomizarea statului român. Adică despre o acţiune proiectată de mult timp, acţiune care este pusă în practică de cel puţin două decenii, de către oameni pregătiţi special şi cu ajutorul suboamenilor locali sau zonali. Toţi suboamenii politici, din această perioadă, se fac vinovaţi de înaltă trădare de Ţară şi ar trebui pedepsiţi ca atare. Încă o dată: toţi! Trebuie să înţelegem gravitatea acestui moment şi să ne asumăm conştient responsabilitatea în faţa lui Dumnezeu şi în faţa istoriei, pentru ceea ce facem sau nu facem. Este răspunderea noastră. E neapărat să pricepem acest lucru, care, deşi pare simplu, nu poate intra în minţile noastre. România nu mai are armată, nu mai are independenţă, economia este dată şi jefuită de cei despre care am scris mai sus – şi totuşi, trebuie să ne împotrivim acestui rău, acestui dezastru. Aşa cum suntem noi acum.

 

Sursa:

http://axa.info.ro/editoriale/raportul-orbului/transarea-romaniei/

Cuvinte duhovnicesti esentiale de la Ioan Ianolide DESPRE INFRANARE

 

“Tot ce facem trece prin constiinta, deci ne face responsabili. Daca simturile sunt lasate la intamplare ajung la exces, daca li se adauga fantezia devin patima, iar patima degenereaza si distruge insasi viata.

Conceptia materialista, care pune la baza ei nesatiul dupa placeri, nu numai ca nu ofera satiul senzorial, dar in final ii distruge si spiritual pe oameni, pana cand acestia, epuizati in cele materiale, obositi in placeri nestapanite, nemultumiti, goi si decazuti ajung a fi mai rai decat animalele, dezlantuindu-se in dezmat si denaturari ori in ura, miselie si bestialitate[1].

Nimic nu trebuie facut in exces. De pilda, nu avem dreptul sa mancam decat atat cat e bine sa mancam, nici mai mult, nici mai putin, raul fiind si-n ispitele de-a dreapta, si-n cele de-a stanga. Dar simturile nu au limita, ci limita trebuie sa o puna constiinta. Constiinta intra in aparent conflict cu simturile cand le infraneaza spre norma fireasca, dar si simturile intra in conflict cu constiinta cand indeamna la exces.

Prin viata religioasa omul primeste luminare de sus ca sa descopere chipul adevarat al lumii. Acesta nu este un proces strict intelectual, ci unul de traire, adica un proces de rupere de lume prin infranare si asceza. Asceza aduce cu sine bucuria vietii si pacea dintre oameni.

Patimile si pacatele trebuie infranate. La inceput se vor infrana patimile savarsite cu fapta, apoi cele savarsite cu limba, iar in cele din urma trebuie smulsa insasi radacina patimilor din gand, pana la curatirea mintii si a imaginatiei. Batalia trebuie data zilnic, prin cercetarea atenta a constiintei si prin hotararea ferma data de infranare[2].

Armele sunt multe si variate. Postul subtiaza madularele trupului pana ce devin transparente si mintea le poate citi adevarata rostuire. Dar postul are rigorile si primejdiile lui, deci trebuie practicat disciplinat. Rugaciunea ajuta mintea sa vada voia lui Dumnezeu, rostul vietii si ratiunile lucrurilor. Ea este irigarea cu har a oamenilor. Privegherea e necesara, caci prin ea ne smulgem din preocuparile cotidiene si cugetam la cele inalte, dumnezeiesti si vesnice. Lectura Sfintei Scripturi are si ea o uriasa inraurire asupra oamenilor, iar relatiile cu ceilaltise cer si ele a fi bine oranduite. Cadrul exterior in general il influenteaza pe om si acesta trebuie sa stie sa-si afle mediul prielnic.

Cand mediul nu este favorabil si sufletul este asaltat violent de patimi, se pot lua masuri mai aspre, care sa disciplineze simturile si mintea. Munca, istovirea trupeasca, sportul sunt mijloace cu eficacitate pedagogica. Boala, suferinta, durerea sunt prilejuri de tamaduire sufleteasca. Cugetarea la moarte are si ea mare inraurire asupra constiintei. De mare importanta este si atentia launtrica: o imagine patimasa obsesiva prin placere poate fi contracarata voluntar cu o imagine a urateniei acelei placeri, pana ce se spulbera placerea insasi. Trebuie evitate prilejurile care starnesc patimi. Paza severa trebuie pusa in primul rand in gand.

 

[1] “Cu adevarat cel stapanit de draci este mai rau decat aceia” (Sf. Grigorie Sinaitul, Filocalia, VII, cap.115).

[2] “Deci toata grija omului sa fie pentru pazirea simturilor si a gandurilor, ca sa nu stea sau sa nu faca ceva ce nu i se pare ca este dupa Dumnezeu” (Sf. Petru Damaschinul, Filocalia, V, Despre infranare).

 

Sursa:

http://www.cuvantul-ortodox.ro/

 

Realitatea conspiratiei

 

 

In varianta PDF :

protocoalele-inteleptilor-sionului

 

 

 

Cuvantul Capitanului Codreanu – Mizeria politicianista!

 

392full-corneliu-zelea-codreanu

În cele ce urmeazã înfãtisez în câteva linii aspectul general al vietii noastre publice în mijlocul si în contra cãreia se înfiripa organizatia „Arhanghelul Mihail”. 

Guvernul Averescu cãzuse de vreo lunã. La 7 iulie 1927 au venit liberalii. Au fãcut alegeri noi. Ca de obicei guvernul a avut majoritate. Totusi el avea de înfrânt, prin orice mijloace, marele curent popular nãscut în jurul Partidului national-tãrãnesc. Biata masã a poporului român alerga de la partid la partid, de la promisiune la promisiune, legându-si de fiecare, cu credinta ei secularã, cele mai c urate nãdejdi, dar întorcându-se înselatã si amãrâtã, cu toate sperantele zdrobite, când de la unul, când de la altul. Aceasta, pânã când va întelege odatã, cã a intrat în mâna unor cete puse pe câstig si pe pradã.

Erau trei partide mai mari: liberal, averescan si national tãrãnesc. Pe lângã ele si altele mai mici.

În fond, nu exista între ele nici o deosebire. Numai formele si interesele personale le deosebeau. Acelasi lucru sub alte forme. Nu aveau nici mãcar justificarea unor pãreri deosebite. Singurul lor mobil sufletesc adevãrat era: religia interesului personal, pe deasupra oricãror dureri ale tãrii si a oricãror interese ale neamului. De aceea spectacolul luptelor politice era dezgustãtor. Fuga dupã bani, dupã situatii personale, dupã avere si plãceri, dupã pradã, dãdea un aspect de dusmãnie neasemuitã, acestor lupte. Partidele apãreau ca adevãrate cete organizate care se învrãjbeau, se mâncau si se luptau unele cu altele pentru pradã.

Numai lupta pentru neam sau pentru orice ideal, care depãseste interesul, egoismul si poftele personale, este blândã, cuviincioasã, nobilã si fãrã dezlãntuire oarbã de patimi. În ea poate fi pasiune, dar nu patimã oarbã si josnicã.

Aspectul de vrãjmãsie si de josnicie al acestor lupte putea fi o dovadã suficientã, cã ele nu se dãdeau în lumea unui ideal înalt si sfânt si nici în aceea a principiilor, ci în adâncul cel mai trist al celor mai nerusinate interese personale.

Lumea politicienilor trãieste în lux si în petreceri scandaloase, în imoralitatea cea mai dezgustãtoare, pe spinarea unei tãri din ce în ce mai demoralizatã. Cine sã se mai ocupe de nevoile ei?

Politicienii acestia cu familiile si cu agentii lor, au nevoie de bani. Bani pentru petrecere, bani pentru a-si întretine clientela politicã, bani pentru voturi, bani pentru cumpãrarea de constiinte omenesti. Rând pe rând, cetele lor se vor nãpusti si vor spolia tara. Aceasta va însemna, în ultimã analizã, guvernarea ei, opera de guvernare. Vor secãtui bugetele statului, ale prefecturilor, primãriilor. Se vor înfige ca niste cãpusi în consiliile de administratie ale tuturor întreprinderilor, de unde vor încasa tantieme, de zeci de milioane, fãrã nici o muncã, din sudoarea si din sângele muncitorului istovit. Vor fi încadrati în consiliile bancherilor jidani, de unde vor primi jetoane, de alte milioane si zeci de milioane, ca pret al vânzãrii lor de neam. Vor da nastere la afaceri scandaloase care vor îngrozi lumea.

Coruptia se va întinde în viata publicã a tãrii ca o plagã, de la cel mai umil slujbas si pânã la ministri. Se vor vinde oricui. Oricine va avea bani, va putea sã-i cumpere pe acesti monstri si prin ei tara întreagã.

De aceea, când tara stoarsã nu va mai putea sã le dea bani, vor ceda consortiilor de bancheri strãini, rând pe rând, bogãtiile pãmântului si cu ele si independenta noastrã nationalã. O adevãratã pletorã de oameni de afaceri se va întinde ca o pânzã peste toatã România, care nu vor mai munci, care nu vor mai produce nimic, ci vor suge vlaga tãrii.

Acesta este politicianismul.

Jos, se vor întinde: mizeria, demoralizarea si deznãdejdea. Vor muri copiii cu zecile de mii, secerati de boli si de mizerii, slãbindu-se astfel puterea de rezistentã a neamului în lupta pe care o duce singur în contra poporului jidãnesc organizat si sustinut de politicianismul înstrãinat si de tot aparatul de stat.

Cei câtiva oameni politici cinstiti, câteva zeci, poate chiar conducãtori de partide, nu vor mai putea face nimic. Vor fi niste biete marionete în mâna presei jidãnesti, a bancherilor jidani sau strãini si a propriilor lor politicieni.

Aceastã batjocurã, aceastã demoralizare, aceastã infectie, va fi sustinutã, pas cu pas, de toatã falanga jidãneascã, interesatã la distrugerea noastrã, pentru a ne lua locul în aceastã tarã si a ne fura bogãtiile. Prin presa ei, care a uzurpat rolul presei românesti, prin sute de fituici imunde, printr-o literaturã atee si imoralã, prin cinematografe si teatre provocatoare la desfrâu, prin bãnci, Jidanii au devenit stãpâni în tara noastrã.

Cine sã se opunã? Astãzi când ei sunt pregãtitorii dezastrului si aparitia lor e semnalul mortii noastre nationale, cine sã le aparã în fatã?

 

Sursa:

https://deveghepatriei.wordpress.com

 

Mircea Vulcănescu – Ispita dacică

 

Determinarea componentelor unui suflet naţional nu-i o problemă uşoară. Conceptul chiar de suflet naţional, de ethos, e supus discuţiei şi, ca atare, spre a evita neclarităţi, se impune să lămurim, în prealabil, planul pe care se va situa această expunere. Planul acesta nu poate fi decât planul unei psihologii colective diferenţiale, adică domeniul unor reacţiuni ale sufletului omenesc, tipice pentru o anumită colectivitate. Ce înseamnă însă reacţiunea tipică a unui colectiv? Înseamnă, în primul rând, reacţiunea statisticeşte predominantă, nu reacţiunea numericeşte uniformă; altfel zis, într-un colectiv caracterizat din punct de vedere tipic cu o anumită reacţiune, se poate întâmpla ca anumiţi indivizi să manifeste altă reacţiune decât cea tipică, fără ca totuşi prin aceasta să se altereze caracteristica ansamblului. Cum e însă posibil să se caracterizeze un colectiv ale cărui reacţiuni nu au făcut obiectul unei asemenea inventarieri numerice? Aci intervine procedeul sintetizator al spiritului omenesc, care intuieşte de-a dreptul frecvenţa anumitor însuşiri şi o transformă în caracteristica definitorie pentru grup.

Când se spune astfel că francezul este clar, germanul profund ori americanul practic, aceasta nu înseamnă că nu există şi unele nebulozităţi la cei dintâi, unele superficialităţi la ceilalţi, ori unele fapte dezinteresate la cei din urmă. Înseamnă numai că ceea ce mintea omenească întâlneşte mai frecvent şi determină drept caracter de recunoaştere grupului sunt cele trei însuşiri amintite. Când vorbim deci de un suflet naţional, nu putem face abstracţiune de o anumită viziune intuitivă a materialului asupra căruia vorbim. Acei care, ocupându-se de realităţi sociale, cred că pot face abstracţiune de asemenea viziuni intuitive şi folosi metodele riguroase ale ştiinţelor experimentale, să ne ierte, deci, că nu vom avea pretenţia să ne aşezăm pe terenul pe care cearcă sa se aşeze şi pe care noi îl contestăm şi pentru dânşii.

Am fi deci fericiţi dacă consideraţiunile pe care le vom face asupra ethosului românesc s-ar putea situa în prelungirea eforturilor unui Ernst Robert Curtius, asupra spiritului germanic; ale lui Max Scheler, din Das Nazionale im Denken Frankreichs, ori ale unui Max Weber, asupra spiritului protestantismului – mai curând decât pe linia psihologiei popoarelor, cu pretenţie de rigori ştiinţifice, dar în fond cu un mult mai mare grad de afirmaţie demn de controlat al unor Fouillée ori ale unui Drăghicescu.

Căutând să determinăm componenţa sufletului românesc, se presupune că trebuie să cunoaştem cel puţin aceste două lucruri: componentul şi compusul. Sufletul romanesc este însă o realitate complexă, asupra căreia, cu toată previziunea de caracterizare mioritică, cercetătorii sunt departe de a fi căzut de acord asupra realităţii dintre ce este într-adevăr şi ceea ce vor ei să fie acest suflet.

Mai puţin dificil, aparent, stau lucrurile referitoare la sufletul dac. Zic: în aparenţă, pentru că dacă cele câteva documente, printre care izvoare contemporane sau târzii, caracterizează câteva manifestări ale ethosului dacic, pentru gradul de prezentativitate al acestor informaţiuni, precum şi pentru punerea lor de acord suntem reduşi la simple conjencturi. Efortul nostru de a regăsi caracterul dacic al sufletului nostru naţional s-ar reduce astfel la încercarea de caracterizare linei incertitudini printr-o altă incertitudine. Aşa ar fi dacă mijloacele noastre de a ne apropia de realitate ar fi toate indirecte şi externe. Din fericire pentru noi, în toate ştiinţele spiritului – şi istoria face parte din ele -, în afara domeniului extern, avem posibilitatea de a ne referi la lucruri prin înţeles şi prin intenţii. Mai mult decât atât, în măsura în care cunoştinţele noastre în acest domeniu despre semnele pe care omul le lasă în cărţi, pe pietre sau pe suprafaţa pământului, nu sunt nimic decât în măsura în care pun în joc asemenea semnificaţii, putem spune că despre ce suntem şi despre ce au fost cei dinaintea noastră nu putem şti nimic decât în măsura în care le putem atribui din noi un înţeles care să le unifice.

La limita efortului istoricului de a afla …cercetătorul nostru va trebui să cadă de acord cu afirmaţia răsturnătoare a lui Nietzsche: „Nu putem înţelege trecutul decât prin arătarea a ceea ce este viu din el în vremea noastră“. Oricine şi-ar închipui că poate da un înţeles afirmaţiunilor lui Herodot ori ale lui Strabo, ori afirmaţiunilor lui Dio Cassius, ori celor mai târzii, ale lui Iordannes, despre daci şi despre geţi, de pildă, afirmaţiunilor că dacii „inhaerens montibus“ (că dacii trăiesc în munţi), ori că sunt nemuritori, chipul în care ne vom reprezenta dependenţa lor de munţi sau nemurirea lor va fi întotdeauna în funcţiune de chipul în care ne reprezentăm noi înşine căţărarea munţilor ori propria noastră nemurire.

Se poate să fie practic lucrul acesta, dar e aşa; în locul faptelor pe care vrem să le cuprindem cu mintea, nu întâlnim în istorie, chiar în relatarea celor mai mărunte fapte petrecut acum câteva minute, decât martori ai acestor fapte; martori care putem să-i confruntăm, să-i discutăm, să-i admitem sau să-i punem la îndoială, în fond, întotdeauna, după ceea ce suntem noi înşine în stare să ne închipuim şi să socotim admisibil despre lucrul pe care vrem să-l stabilim. Aşa se şi explică de ce există în ştiinţele spiritului atâta diversitate de păreri, şi, dacă de la o vreme o mare parte din martorii unui fenomen cad la învoială să afirme că un lucru s-a petrecut aşa şi nu altfel, lucrul se datoreşte, pe de o parte, faptului că un grup de oameni s-a găsit la un moment dat conformat în acelaşi fel, pradă aceloraşi simţiri şi aceloraşi impresii şi, pe de altă parte, pentru faptul că, la urma urmelor, realitatea asupra căreia se cade de acord este banală, adică corespunde aşteptărilor şi chipului de reprezentare ale celor mai mulţi dintre martori. Dacă lucrurile stau astfel, chiar în ştiinţă, putem să încercăm să plecăm nu de la vreo cunoaştere cu pretenţii de exactitate istovitoare a realităţii româneşti şi a componenţei sale dace; ci de la aceea ce cu toţii ştim mai mult sau mai puţin, ori, dacă nu ştim, suntem gata să cădem la învoială, pentru un temei sau pentru altul, despre ce suntem noi înşine ca popor şi ceea ce ne închipuim că au fost strămoşii noştri daci.

O dată aşezaţi pe acest teren, putem mărturisi fără pretenţii că sufletul românesc e un lucru complex, produs al unei serii întregi de influenţe. Şi, fără a putea doza fiecare din aceste influenţe, cu preciziunea chimistului care face o analiză cantitativă, putem, totuşi, cădea lesne de acord asupra anumitor caractere ale specificului nostru naţional, mai ales dacă procedăm prin comparaţie.

Iată, de pildă, o comparaţie între sufletul românesc şi sufletul polonez, în ceea ce priveşte structura componentelor lui latine şi slave. Poporul românesc şi cel polon par a realiza aproape aceeaşi sinteză între elementul latin şi cel slav, luate exact pe dos. Astfel, în vreme ce polonezii sunt slavi în categoriile fundamentale ale sufletului lor şi latini în categoriile regulative, altfel zis, au în fondul lor spiritual suflul romantic al stepei cu neastâmpărul şi izbucnirile ei, şi în viaţa lor normativă veleităţile de ordine şi organizaţie statală ale catolicismului roman, noi suntem latino-traci în categoriile fundamentale ale sufletului nostru prin luciditate şi măsuri, în vreme ce toate eforturile noastre organizatoare şi regulative par sterilizate într-atât de suprastructura slavă, încât ajungem să ne pară că, pentru ţara noastră, nu există mai mare fericire decât aceea de a nu avea deloc guvernatori şi de a lăsa lucrurile să meargă de la sine. Vorba proverbului: Bună ţară, rea tocmeală.

Dacă am încerca să definim structura sufletului nostru naţional, punând-o în relaţie cu împrejurările în care s-a dezvoltat neamul, cu împrejurările geografice ale unui spaţiu infinit ondulat, cum ar zice d-l Blaga, cu condiţiunile vieţii de vale, cum ar zice, mai precis poate, d-l Stahl, cu genurile de viaţă deosebită ale păstoriei şi plugăriei, cum a făcut-o Densuşianu, cu sufletul omului de la munte, cum o face d-l Mehedinţi, pe urmele lui Eminescu, care deosebea pe românii neaoşi de veneticul român de baltă, ori de acei care caracterizează incertitudinile sufletului românesc în funcţie de nestabilitatea împrejurărilor istorice, şi dacă pe aceste diferite stări sufleteşti, raportate la împrejurările respective, am încerca să punem numele unui popor de provenienţă [daco-romană] am vedea ca acest suflet se caracterizează printr-o serie de veleităţi de a fi în anumite feluri, printr-o serie de tentaţiuni, printr-o serie fie reprezentări divergente despre sine, printr-o serie de sentimente de lipsă de actualitate, care s-ar simţi întregite prin alunecare în direcţia felului de a fi al anumitor altor popoare pe care cu un cuvânt am încercat să le caracterizez sub numele de ispite. Aceste ispite nu constituiesc reziduul actual al încercării prin care a trecut un neam.  Ele sunt rezumatul latent al experienţelor trecutului – sonanţa, cum ar zice d-l Blaga care caracterizează un suflet care schimbă un orizont fizic sau spiritual. Aceste ispite sunt caractere dominante, pentru că ele nu manifestă ca existenţe depline, ci numai ca veleităţi, ca tendinţe de a depăşi şi de a ieşi din tine pentru a te întregi prin adaosul unei realităţi din afară, care te subjugă şi în care recunoşti parcă o identitate formativă primordială, un fel de întoarcere la izvoare, la echilibrul zărilor iniţiale pe care le tulbură elementul de peisaj sufletesc.

Fiecare popor, fiecare suflet popular, se poate caracteriza printr-un anumit dozaj al acestor ispite, care reproduce în arhitectura lui lăuntrică interpenetraţiunea în actualitatea sufletească a vicisitudinilor istorice, prin care a trecut poporul respectiv.

Cine ar putea contesta existenţa în sufletul românesc, de pildă, a unei ispite franceze, adică tendinţa românului desţărănit de a se integra într-un orizont mai subţire, mai cioplit, pe care pare a i-l înfăţişa lumea şi societatea franceză?! Putem condamna lucrul ca superficial, dacă vrem, dar nu putem nega realitatea. Mai puţini ar fi poate de acord la început. Vor cădea însă de acord de îndată ce se vor vedea mai bine, pentru că ispita aceasta franceză continuă o ispită mai veche a sufletului românesc: ispita greacă. În sentimentul românului desţărănit, care aspiră după cultura franceză, nu trebuie să vedem alt fenomen spiritual decât atracţiunea pe care o va fi exercitat cândva, asupra tracului din deal şi de la munte, dezvoltarea cetăţilor greceşti de la Dunăre şi de la Mare încă dinainte de începutul primului mileniu creştin. Şi nu e numai o întâmplare faptul că, după Revoluţia Franceză, influenţa franceză s-a răsfrânt în Principate şi a substituit în aristocraţia de la noi vechea cultură grecească. Şi tot aşa, cine ar putea contesta existenţa unei ispite bizantine în strădania voievozilor români încă din perioada marilor înjghebări statale? Care român, care-şi lasă sufletul în voie, nu se simte robit de existenţa multiplicată şi fastuoasă a podoabei Imperiului de Răsărit? Şi care din oamenii zidurilor de var alb şi acoperişurilor de şindrilă, trase în unghiuri drepte şi în linii precis conturate, nu simte vraja cupolei ori intimitatea tainică a naosului bisericesc?

Ori, care spirit românesc ar putea tăgădui ispita romană? Care român nu s-a străduit să organizeze ceva, să întocmească, să aşeze, care român, atras de vraja nemărturisită a orizonturilor slave, nu s-a simţit luat de chică de mâna puternică a Minervei romane, care l-a adus la realitate, de multe ori cu preţul sterilizării avânturilor sale? Şi dacă, atunci când, sub masca ispitei romane, apar câteva elemente autentic bizantine, nu-i mai puţin adevărat că această ispită şi-a exercitat întotdeauna funcţia regulatorie asupra avânturilor ethosului românesc. N-ar fi în ultimul timp decât sub influenţa Bisericei Unite, dar şi ispita germanică, aceea care cuprinde din când în când sufletul nostru, de data asta nu sub forma conformării faţă de un model străin, ci sub forma unui efort de adâncire spre autenticitate, ca şi cum efortul reflexiv şi în profunzime al ethosului german, în loc să ne îmbie la imitarea unui model din afară, ne îndeamnă – şi cazul lui Eminescu, sub acest raport, e totdeauna o dovadă – spre adâncirea şi descoperirea realităţii noastre proprii, a configuraţiei autohtone a sufletului nostru.

Aţi ghicit parcă, s-o mărturisim, cum la limita acestui efort de adâncire germanică în noi înşine se năzare străfundul sufletului românesc, năluceşte ispita străfundului nostru anonim ispita tracă, din care ispita dacă nu e decât o specificare hiperboreeană.

Influenţele franceză, greacă, slavă, germanică, bizantină tracă, câte din aceste sinteze ale materialului trăit în această parte a lumii nu vin să se îmbine în arhitectura sufletului românesc, în arcuiri de bolte şi subsinteze! Pe toate le găseşti prezente în sufletul tău, în faţa oricărei împrejurări care te solicită, române, la acţiune. Gândul care se iscă, mâna care schiţează sunt împinse de toate aceste prototipuri într-o direcţie care nu e decât rezultanta întâlnirilor, un act cu realitate imediată. S-ar putea scrie nesfârşite cărţi şi s-ar putea face nesfârşit de multe exegeze din încercarea de a desprinde în dosul fiecărui fapt istoric sau divers, al oricui trăieşte viaţa aceasta românească, din descoperirea felului în care aceste elemente se leagă de una din aceste influenţe.

Toate lucrurile ar dobândi astfel infinită rezonanţă şi ne-am putea da seama, în fond, cât de adânci – şi ce lungă variaţiune implică de-a lungul veacurilor – sunt lucrurile care la prima înfăţişare se prezintă drept superficiale.

Mai simple la popoarele pe care vicisitudinile istoriei le-au lăsat fără aristocraţie, ca pe sârbi şi pe bulgari, mai stabile la popoarele pe care o îndelungă supunere la aceleaşi categorii regulative a reuşit să contopească într-o unitate structurală deosebirea materială a ethosurilor intrate în sinteză, cum e Franţa. Această sinteză prezintă, chiar în libertatea ei, o originalitate privind fiecare popor, prin felul în care, în structura lui, s-a decis să ocupe interdependenţa specifică uneia sau alteia din aceste influenţe.

Şi dacă în sufletul românesc există, fără îndoială, o gradaţie de la macedonean la ardelean şi la oltean, trecând prin muntean şi bucovinean, la moldovean şi basarabean, nu e mai puţin adevărat că, dincolo de această variaţie, persistă o unitate de configuraţie care le permite să se regăsească drept nuanţe ale unei aceleiaşi realităţi esenţiale. Şi care e, în această structură, caracterul şi funcţia reală a ispitei tracice?

Ispita tracică nu este, după cum am văzut deja în momentul în care am situat-o în prelungirea ispitei germanice, nu este pentru sufletul românesc o ispită extrospectivă. Ea nu implică orientarea sufletului românesc după un model extern, care să exercite asupra lui influenţe din afară, cum e lumea franceză ori cum e lumea slavă. Ajungi la traci după ce elimini din tine tot ceea ce reuşeşti să identifici că datoreşti altora. Ispita tracică ar fi deci, judecată din acest punct de vedere exterior, o ispită reziduală. Ea ar cuprinde elementele sufleteşti care nu-şi pot afla altă origine, după cum filologii atribuiesc rădăcinilor trace cuvinte ce nu se vădesc aparţinând altui idiom. Ispita lăuntrică, ispită reziduală.

Dacă traducem aceste cuvinte, ajungem la un rezultat straniu, de natură să întoarcă întregul efort de a ajunge până la ea, pe dos. Dacă cultura unui om este, cum zice Valéry, ceea ce îi rămâne după ce a uitat totul, noi am aparţine lumii trace atunci când nu ne-am mai sili să fim în nici un alt fel decât cum suntem. Fantoma după care alergăm, căutând sufletul trac, se vădeşte iluzorie numai când încercăm s-o prindem din afară. Să ne oprim şi să ne cufundăm în noi înşine.

Să ne lăsăm ispitiţi nu de ceea ce năzuim să fim, ci de ceea ce suntem.

Ajunge să facem acest pas, pentru ca de îndată ispita reziduală, pe care ajungem să o recunoaştem abia în: barză, varză, viezure şi mazăre, transmise nouă fără să ne dăm seama, se preface într-un factor care transfigurează totul. Nu trebuie să te aşezi lângă Columna lui Traian ca să-ţi dovedeşti dacismul, pentru că conciul femeilor din Inidoara nu s-a schimbat până astăzi, ori pentru că printre ostaşii lui Decebal recunoşti cuşmele ţăranilor din Ţara Oaşului, despre rostul cărora se întreabă mulţi istorici care nu au fost niciodată prin ţara aceasta.

Aici în Bucureşti, sub straiele nemţeşti care ne acoperă, în oraşul acesta de „dolmeni“ şi de „menhiri“, care ne înconjoară în care Occidentul dă zilnic asalt irealităţii, care la rândul ei îi macină substanţa într-o atmosferă de basm, lumea tracă reînvie la fiecare pas.

Legătura vieţii omeneşti cu astrele, cu codrul, frăţia aceasta universală a lucrurilor omeneşti cu ale firii, legătura lor mitică şi întrepătrunderea sensului şi destinului lor e tracică şi ea.

Niciodată nu am simţit mai bine tot ce ne desparte de Apus, decât într-o după-amiază de vară, petrecută în grădinile de la Versailles.

În parcul plin de atâtea amintiri eline: Bazinul lui Apollo, în care rânduirea suprapusă a grădinilor care urcă spre castel caută să reconstituie armonia sferelor, aşa încât, ajuns sub scară, în dreptul grădinei circulare, hora pomilor tăiaţi şi pragul scării încercuiesc orizontul într-un cerc perfect închis, din care de la prima treaptă se-nalţă aripa castelului ca o bătaie de aripi în pragul lumii – tu, trac, cucerit de frumuseţe, rămâi totuşi un străin. Simţi că, aci, ochiul e altfel orientat decât tine faţă de lumea din afară, vede altfel. Simţi că raţiunea, pentru a pune ordinea ei în lucruri, trebuie să tundă pomii şi să reclădească zarea, subordonând [totul] unei geometrii care singură apare ca manifestaţie spirituală. Simţi că aci spiritul împinge natura către margini, că neregularitatea se estompează în aerul irizat şi fumuriu, că coroana pomilor nu-şi recapătă libertatea de a creşte decât de la o anumită înălţime şi distanţă, de unde neregularitatea amănuntului se pierde în unitatea viziunii de ansamblu. Şi, fără să vrei, libera lor creştere, la marginea universului închis al minţii, ţi se aseamănă cu acele gargouilles care ţâşnesc din înaltul catedralelor de piatră pe la colţuri, pe care rânduiala duhului le izgoneşte ca pe nişte nagode telurice, elementare şi ameninţătoare ale ordinii din tot. Înţelegi atunci că, cu toată deosebirea de secole şi de stiluri – aci clasicismul veacului al XVII-lea, omologatul Versailles, întâlneşte Notre Dame -, ai înaintea ta un om care nu se aşază înaintea universului şi la fel cu tine. Că ai un om a cărui „umanitate“ este să se opună naturii, să i se afirme meşter şi stăpân.

Câtă deosebire de aci şi până la sentimentul de înfrăţire a omului cu lucrurile din jur, cu sentimentul omului care trăieşte integrat în armonia măsurii fireşti a sferelor, în care proporţiile dintre ce exprimă şi ce trăieşte în jur cântă o aceeaşi melodie, se topeşte în aceeaşi armonie a lumii, se simte al său dintre ai săi. Nu trebuie, pentru aceasta, decât să priviţi gospodăriile cu albul caselor risipite priţitre arbori pe dealurile pe sub care vă duce fuga trenului; ori să vă lăsaţi prinşi de vraja aşezării oraşului ca o floare printre plaiurile de verdeaţă, atunci când trenul începe să coboare panta de la Bârnova spre Iaşi. La fel simţi dacă laşi să vorbească sufletului poezia aşezării mănăstirilor din jurul Bucureştiului, cum e Snagovul, sau Căldăruşanii, ori mai departe Horezul. Omul e altul. Lucrurile acestea nu se pot vedea şi sunt totuşi.

Nu este lucru mai instructiv pentru cine vrea să simtă desparte de Apus şi ce-l constituie ca reacţiune proprie, decât trecerea într-un scurt interval de timp de la Catedrala Albei Iulia, unde doarme între străini Iancu Vodă, la biserica de alături, clădită pentru încoronarea Regelui întregitor. Am petrecut în vecinătatea lor multe ceasuri în timpu| concentrărilor trecute. Dincolo, acelaşi sentiment măreţ al omului care vrea să domine înconjurul. Turnul care domină priveliştea din jur, zidurile cărora timpul le-a dat culoare străvezie de parcă s-au spălat în el crestăturile de piatră, totul vorbeşte de omul meşter, de omul care se impune firii, se vrea altfel şi stăpân faţă de ea, să înfrângă moartea şi irosirea vremii… să dureze.

Dincoace… totul e pe măsura omului şi a naturii din jur, de parcă-ai fi într-o grădină. Nici un efort de persistenţă. Totul e dezvoltarea firească a naturii dimprejur. Turnul din fată străjuieşte întinderea ca un plop. (în zarea marelui canal de la Versailles, doi plopi închideau, dimpotrivă, zarea ca o poartă…) Pridvoarele din jurul bisericii se amestecă printre petunii. Totul e procesiune liniştită a lucrurilor. Şi, prin deschiderea lor, pătrund zumzetul Văii Mureşului şi zarea fumurie a Zarandului. Nimic din ce a clădit omul aci nu insultă peisajul, nu i se deosebeşte, nu i s-a adăugat. Aci omul românesc e întreg, cum îl ştim, omul doinelor şi al horei, frate cu muntele şi cu codrul frate.

Ca şi la traci, două inimi se zbat în pieptul oricărui român. Una ţine de chemarea pământului – de legătura omului cu cele de aici, de legătura lui cu ai lui, cu bătătura, cu câmpul, cu vitele. Ca o unealtă a pământului lui Dumnezeu stă omul cu cuţitul în fiecare an asupra lui şi-i despică brazda, şi-l fecundează cu sămânţa, şi i se nutreşte cu rodul. Şi vedenia lui e vedenia pământului, măsura lui e măsura Rotarului, orizontul lui e zarea liniştită, aşteptarea binecuvântării lui Dumnezeu este căderea ploii, timpul lui e osteneala zilei de azi şi nădejdea celei de mâine. Biruinţa lui nu e jertfă, ci pătrundere de ape adânci. Străinătatea nu se lipeşte de el, se asimilează, se desface, îşi pierde alteritatea şi se preface – vorba poetului – în apă şi în pământ.

Aşa se poate spune că nu Roma a cucerit aici pământul, ci pământul a cucerit Roma.

Alta e chemarea codrului, chemare a singurătăţii, a vijeliei, a haiduciei. Chemarea culmilor aspre şi reci, chemarea apelor şi a stelelor ce se oglindesc în ape. Orizontul ei e spaţiul fără sfârşit, spaţiul ordonat în care zările se înfrăţesc şi se ţin unele pe altele de mâini, ca şi stelele cerului. Timpul ei este vecinicia. Pentru această vedenie, lumea, viaţa nu sunt decât un măreţ alai, o vastă procesiune stelară, o neîncetată trecere…

Naşterea, nunta, moartea omului se ţes în cântecul bradului, în cântecul miresei, în colinde şi în bocet, ca şi la ospăţul de priveghi. Maica mielului şi a păstorului aleargă după fiul pierdut, care moare şi renaşte. Sufletul omului trece din vamă în vamă, în marea liturghie a firii. Cântecul lui e cântecul lumilor şi lacrimile lui sunt suspinurile ei negrăite.

Pe icoanele pe care le lucrează încă azi pe sticle ţăranii de la Nicula, buciumul viţei ţâşneşte din coasta Hristosului crucificat şi cântecul paparudelor înmoaie inima lui Dumnezeu pentru ploaie…

Nu ai nevoie să ieşi din Bucureşti. Ajunge să treci într-o după-amiază de vară, într-o zi de sărbătoare, pragul cimitirelor „Bellu“, „Sfânta Vineri“ sau „Pătrunjel“… şi dacă încerci, te afunzi singuratic în duioasă reverie faţă de cei care ţi-au fost dragi şi nu mai sunt, lumea străveche izbucneşte lângă tine amestecând reveriei tale bocetul ritual, fără de care duhul celui mort nu se odihneşte şi nu dă pace celui viu. Şi dacă ieşi în aceeaşi zi din oraş, pe orişiunde, nu dai bine de primul sat fără să întâlneşti organizată hora, ceremonia rituală a tracilor, în a cărei învârtire se îngână oscilaţia lent progresivă a sferelor cereşti. Şi când, gonind nebuneşte înainte, poposeşti la picior de plai, doina tracică, şi ea, te întâmpină cu melancolia ei liniştită şi duioasă.

Dacă balaurul, nici zmeul nu-ţi mai ies înainte de sub poduri şi dacă feţii-frumoşi nu-i mai ucid decât în basme – este pentru că ne-am obişnuit să dăm balaurului un chip material. Dacă însă îi referim mai departe sensul lui ancestral de duh râu, dogoarea lui şi relele i le simţim şi azi.

Dacă acesta este fondul nostru trac şi dacă noi suntem daci, mai mult prin inerţiile noastre sufleteşti, decât prin ispitele noastre – de ce această reînnoire a sufletului trac? Explicaţia trebuie căutată în ceea ce face pe oameni todeauna să se întoarcă asupra lor înşişi şi să-şi cerceteze cugetul: durerea. Când ţi se întâmplă ceva neplăcut; când în ochii altora se ţese despre tine o icoană nepotrivită fiinţei tale; când tu însuţi, judecându-ţi carenţele, ajungi să te îndoieşti, întoarcerea la rădăcinile fiinţei, la izvoare, ad radices, este un puternic mijloc terapeutic. În prezenţa Domniilor-voastre, care aţi urmărit acest ciclu aici, eu văd tocmai această mărturie şi această sete de apropiere cu ceea ce constituie sâmburele nealterabil al comunităţii noastre de simţire şi credinţa noastră că acest sâmbure este intr-adevăr nealterabil şi are un rost şi o semnificaţie proprie.

Corespunde acest lucru unei realităţi? Sau e o simplă creaţie a voinţei noastre această aplecare asupra trecutului nostru dac? Corespunde. Nu numai pentru că ne înlesneşte afirmarea autohtoniei noastre efective pe meleagurile acestea, dându-ne astfel putinţa să răspundem, în numele unei realităţi eterne, mitului părelnic al milenarismului pe care l-au născocit vecinii noştri.

Nu numai pentru că ne dă garanţia durării peste toate vicisitudinile ceasului de faţă a ceea ce este o formă de viaţă atât de legată de acest pământ, încât ai impresia că, chiar dacă acest pământ s-ar goli de oameni, cei care le-ar fi luat locul s-ar face aidoma cu noi.

Dar pentru ce înăuntrul ethosului românesc ispita de a fi daci tinde să facă să predomine, din cele două elemente antagoniste din care e făcut sufletul românesc, chipul omului de la munte, chipul omului de plai asupra omului de baltă? Şi dacă, dintre cele două, primul, elementul păstoresc, este cel mai nealterat, celălalt fiind receptacolul tutulor petrecerilor străine, prin Câmpia Dunării, se înţelege că tendinţa de întoarcere spre daci este o tendinţă netă de purificare a rasei. Şi mai e ceva. Lupta dintre ethosul păstoresc tracic şi ethosul plugăresc slavo-roman s-a dus de-a lungul veacurilor cu sorţi variabili, până în preajma veacului al XlX-lea, începând din secolul al VIII-lea. Cu secarea pădurilor şi prefacerea României din ţară de păstori şi crescători de vite şi din ţară de ostaşi, ethosul păstoresc se pare că cedează în faţa celui plugăresc. Dispare din neam spiritul de aventură, spiritul culmilor, al zărilor îndepărtate, al adâncimilor amare – se rostea un păstor pentru orizontul mic de sat, pentru omul fricos şi aşezat – şi spiritul militar de ordine şi de jertfă. Abia dacă haiducii mai aduc din când în când aer pădureţ în lumea românească siluită de străini. Reînvierea spiritului dac e astfel menită să fie reînvierea virtuţilor ferice şi ostăşeşti ale neamului nostru, reînvierea zărilor de munte.

Şi dacă dacii s-au lăsat şi ei cândva ameţiţi de cultul viei – prefigurare, de altfel, a buciumului viţei cel adevărat – şi dacă pentru asta Burebista şi Deceneu au trebuit să le impună ispăşiri şi abstinenţe pentru a se reîntoarce la virtuţile mai vechi – ceasul nu e poate prea deosebit astăzi.

Să trimitem deci tineretul şcolilor, în vara ce va veni, în vara cea dintâi care urmează verii încercărilor, la munte nu numai pentru dezgroparea – cu interes arheologic – a trecutului dac. Să-l trimitem pentru a-i face un suflet de munte. Să-l deprindem cu efortul ascensiunilor îndrăzneţe, cu aerul tare al culmilor, cu biruirea de sine pe care o reprezintă atingerea fiecărui pisc. Pentru ca, o dată ajuns acolo, în centrul templului circular al marelui zeu, regăsind sensul sideral al horei – resimţind singurătatea iubitoare de viaţă şi oameni, la glasul fluierului care cântă de sufletul omului şi de înfrăţirea lui cu moartea, care nu mai e nimic, reîncadrat în armonia sferelor cereşti, înfrăţit cu codrul şi cu apele -, să aprindă focurile mari pământeşti, ale căror scântei să se ridice în văpaia curăţitoare către astrele cerului.

 

 

Sursa:

http://manastirea.petru-voda.ro/

 

Ţine-o bine, şi urcă de pe Golgota spre Înviere!

 

rugaciune-cruce-campie-600x375

Înainte de a-ţi trimite crucea pe care o duci, Dumnezeu a privit-o cu ochii Săi cei preafrumoşi, a examinat-o cu raţiunea Sa dumnezeiască, a verificat-o cu dreptatea Sa neajunsă, a încălzit-o în inima Sa cea plină de iubire, a cântărit-o în mâinile Sale pline de afecţiune, ca nu cumva să fie mai grea decât poţi duce.

Şi după ce a măsurat curajul tău, a binecuvântat-o şi ţi-a pus-o pe umeri. Deci o poţi duce.

Ţine-o bine, şi urcă de pe Golgota spre Înviere!

 

Părintele Constantin Galeriu

 

Sursa:

https://www.ganduridinierusalim.com

Ce trebuie să faci pentru a avea pace în suflet şi în trup?

 

Pentru aceasta trebuie pe toţi să-i iubeşti ca însuţi pe tine şi în fiecare ceas să fii gata de moarte. Când sufletul îşi aduce aminte de moarte, se pătrunde de smerenie şi întreg se dăruieşte voii lui Dumnezeu, şi doreşte cu toţi a fi în pace şi pe toţi a iubi.

Când pacea lui Hristos vine în suflet el se bucură să şază precum Iov pe gunoi, iar pe ceilalţi să-i vadă în slavă; atunci sufletul se bucură că este mai rău decât toţi. Taina aceasta a smereniei lui Hristos este mare şi cu neputinţă de tâlcuit. Din dragoste, sufletul doreşte fiecărui om mai mult bine decât sieşi, şi se bucură când vede că celorlalţi le este mai bine, şi se mâhneşte când vede că se muncesc.

O, rugaţi-vă pentru mine toţi sfinţii şi toate noroadele, ca să vie asupra-mi sfânta smerenia lui Hristos.

Sfantul Siluan Athonitul

 

Sursa:

https://www.ganduridinierusalim.com

Să nu-ţi manifeşti râsul cu buzele nestrânse, că este o nesocotinţă să râzi cu zgomot

 

Să nu-ţi manifeşti râsul cu buzele nestrânse, că este o nesocotinţă să râzi cu zgomot, ci numai printr-un surâs discret să-ți arăți bucuria minții. Vezi ca nu cumva într-o formă neînsemnată să glumeşti cu tot dinadinsul, fiindcă nu se cuvine câtuşi de puţin să glumească cel ce-şi ia zborul spre desăvârşire.

Să fii prunc în răutate şi bărbat matur în gândire. În unele situaţii să te arăţi bătrân, în altele copil. Amuzarea este proprie pruncului, iar seriozitatea bărbatului matur. Tristeţea şi seriozitatea prezentă dau naştere la bucuria veşnică, pe când gluma aduce slăbire sufletului şi neglijenţă faţă de poruncile lui Dumnezeu. Ea nu poate să mai readucă în câmpul conştiinţei păcatele şi, dându-le uitării, nu mai îndeamnă la pocăinţă. Astfel, puţin câte puţin, ne lipsim de toate bunătăţile.

Căinţa inimii nu mai are acces acolo unde râsul şi gluma sunt necumpătate. Unde însă sunt lacrimi, acolo se aprinde focul duhovnicesc care luminează tainiţele minţii şi mistuie toate patimile. Atunci, sufletul arzând de dorinţa cerească, se uneşte cu Hristos prin dragoste şi, cu toate că trăieşte în cele pământeşti, meditează continuu la cele cereşti; dispreţuieşte poftele lumeşti şi tinde spre răsplata celor viitoare; nicio grijă lumească nu-l desparte de Hristos, şi măcar că prin trup se vede că trăieşte printre oameni, totuşi, întreaga lui comportare este ţesută din cele cereşti. Moartea de acum fiind pentru el tot aşa de plăcută ca şi însăşi viaţa, doreşte să se desprindă de aceasta şi să fie cu Hristos (Filip. 1,21), care, în trup vieţuind a purtat templul lui Dumnezeu în fiinţa Sa.

Vezi, aşadar, cât de mult bine aduc plânsul şi lacrimile şi ce primejdii grave pregătesc râsul şi gluma. Cine râde, se desfătează acum, dar apoi va plânge cu amar; cine, însă, se străduieşte să plângă acum se va bucura în viitor (Matei V, 4). Mântuitorul nostru a numit fericiţi pe cei ce plâng, iar despre cei care acum se bucură a spus că vor plânge în cele din urmă. Pe tine să nu te desfăteze gluma şi râsul copilăresc, ci textele lecturilor duhovniceşti.

Vorbele deşarte să nu te îndemne la râs, ci fă să crească în tine virtuţile bărbaţilor desăvârşiţi şi după modelul acelora să-ţi rânduieşti viaţa şi obiceiurile.

Sfântul Vasile cel Mare

 

Sursa:

https://www.ganduridinierusalim.com/

 

Dumnezeu sa-l odihnească cu dreptii!

125878_parintele-proclu-nicau

 

Sunt om simplu. Însă vă spun că sunt oameni sfinţi care au stat prin mănăstiri şi când auzi pe cineva că are dorul după Dumnezeu, acela nu mai are altă grijă decât să ajungă în rai. Şi sunt mulţi părinţi care au avut lucrare minunată, dar eu… felul cum sunt, nici mie nu-mi place. Unde mă duc, de mine dau. Aţi venit, plată aveţi că aţi venit, dar n-aveţi la cine, că sunt stricat de cap.

Ne puteţi spune câteva cuvinte despre rugăciunea inimii? Cum trebuie să ne rugăm?

Despre rugăciunea inimii… e lucru mare. Toţi care au avut rugăciunea inimii, au pierdut-o, ştii de ce? Ca nu cumva diavolul să-i vâneze… Pentru această rugăciune îţi trebuie dorul de Dumnezeu. E un lucru mare. Când te necăjeşti cu gândurile, că dau năvală duhurile, atunci dacă stai de vorbă cu gândurile, ai pierdut. Trebuie să ajungem ca Duhul Sfânt să ne ajute cu rugăciunea inimii. Şi a nu te mai opri din plâns.

Credeţi că sunt oameni cu rugăciunea inimii şi în lume?

Sunt. Dar sunt rari. Ştii care are rugăciunea inimii? Pe care îl batjocoreşti mereu şi el zice rugăciunea în gând neschimbat şi Duhul Sfânt îl ajută. Dar trebuie să se păzească şi de prea multă vorbă. Dacă eu am crezut în mintea mea că am rugăciunea inimii, am picat. Dacă îmi zice altul prost, e bun. Dar atât vă spun. E nenorocire cu smerenia. Toţi care au căpătat smerenia, o trebuit să rabde ocara.

Cum dobândim dreapta socoteală?

Ai venit la un prost să iei răspunsuri? Eu am nevoie de pocăinţă. Astea sunt daruri.

Să vă rugaţi şi pentru noi, Părinte!

A mă ruga sunt dator. Dar vin unii şi mă întreabă când începe războiul. Eu le-am spus aşa: „Când ne sfădim e război cu diavolii şi cu oamenii”. Odată am primit o poacă după cap. Când am primit poaca aceea în cap, o sunat a gol şi dacă o sunat a gol, ce să mai fie în el ceva bun?

Căutaţi pe Dumnezeu că să ştiţi că e un dar mare cine a ajuns să poată răbda năpastele. Toţi care rabdă năpastele, ajung oameni sfinţi. Şi îi fericesc pe acei care rabdă năpastele, tac şi se roagă. Şi atunci Duhul Sfânt o să le ajute să le dea darul nepătimirii. Darul nepătimirii îl câştigă fie fraţi, fie preoţi care rabdă şi se roagă şi sunt aprinşi de dorul de Dumnezeu. Şi toţi acei care rabdă năpastele stau ascunşi, nu se arată.

Eu, când vin preoţi şi îi cunosc că sunt preoţi, le spun aşa: „Dacă vedeţi că am murit, să vă rugaţi ca preoţi: Doamne, să nu judeci pe Proclu după fapte bune sau rele, să-l judeci după mila Ta”. Că am văzut… multe suflete a răbdat bunul Dumnezeu şi le-a primit în rai de milă. Şi dacă mă judecă bunul Dumnezeu cu milă, câştig. Dacă nu mă judecă după mila Lui, am pierdut totul.

Dumnezeu să vă ajute să ajungeţi cu toţii în rai! Măicuţa Domnului să vă ducă în rai!

 

Sursa:

http://www.atitudini.com/

 

 

Din cugetarile lui Petre Tutea

petre-tutea-17638

  • O babă murdară pe picioare, care stă în fata icoanei Maicii Domnului în biserică, fată de un laureat al premiului Nobel ateu – baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare asa, dihor.
  • Ateii s-au născut, dar s-au născut degeaba.
  • Eu nu detest burghezia. Eu m-am lămurit că un om care vrea să fie bogat nu este un păcătos. Spunea odată un preot bătrîn: Circulă o zicală că banul e ochiul dracului. Eu nu-l concep ca ochiul dracului, eu îl concep ca pe o scară dublă. Dacă-l posezi, indiferent în ce cantităti, si te misti în sus binefăcător pe scară, nu mai e ochiul dracului. Iar dacă cobori, atunci te duci cu el în infern, prin vicii, prin lăcomie si prin toate imperfectiile legate de orgoliu si de pofta de stăpîn.
  • Eu sînt iudeocentric în cultura Europei, căci dacă scoti Biblia din Europa, atunci Shakespeare devine un glumet tragic. Fără Biblie, europenii, chiar si laureatii premiului Nobel, dormeau în crăci. Stiinta si filozofia greacă sînt foarte folositoare, dar nu sînt mîntuitoare. Prima carte mîntuitoare si consolatoare pe continent – suverană – e Biblia.
  • Iisus Hristos este eternitatea care punctează istoria.
  • Un filozof care se zbate fie să găsească argumente pentru existenta lui Dumnezeu, fie să combată argumentele despre inexistenta lui Dumnezeu reprezintă o poartă spre ateism. Dumnezeul lui Moise este neatributiv. Cînd îl întreabă Moise pe Dumnezeu: Ce să le spun ălora de jos despre Tine? – Dumnezeu îi spune: Eu sînt cel ce sînt.
  • În fata lui Dumnezeu, geniul e văr primar cu idiotul.
  • Francmasoneria doreste puterea cu lozinci democrate. Nu sînt religiosi, au o singură religie: propria lor doctrină. Pe dusmani îi anulează social. Au o structură supranatională, deci sînt antinaturali. Toti cei care aspiră la unitatea speciei om anulează principiul competitiei între popoare; anulează însusi principiul civilizatiei moderne, născută prin luptă.
  • În fata lui Dumnezeu nu există genii, Dumezeu lucrînd nu cu genii, ci cu oameni.
  • Aparitia unui mare gînditor e pentru creier ca o baie pentru un om care a muncit, a asudat, s-a murdărit si se spală. Gîndirea este o ”spălare” a creierului. Asta mă face cîteodată să cred că gîndirea nu e din creier si că acest creier e numai un sediu… De ce gîndirea nu e produsă de creier, care e numai un sediu? Fiindcă n-o produc toate creierele. Dacă inteligenta ar fi produsul creierului, atunci între Goethe si nea Ghită n-ar mai fi nici o diferentă.
  • Nu stiu de ce gluma asta de-a face istorie se practică atît de mult. Dacă ai cultul istoriei, ai cultul aparitiei si disparitiei; e consolator acest joc? Istorismul, adică perspectiva istorică asupra vietii si lumii, a dus în cimitir. Ne înecăm în istorie. Pentru că istoria nu te învată numai să faci ceva, ca popor; cu istoria tot ce însemnezi în interiorul unui popor devine discutabil prin faptul că nu poti, la infinit, să lucrezi la facerea ta, ci dispari si apare altcineva care, chiar dacă nu te înlocuieste, te prelucrează. Si dacă nu poti iesi din devenire, nu poti scăpa de tristete; tristetea metafizică e fructul devenirii. Sînt prosti istoricizanti care se consolează prin devenire. Devenim mai civilizati, nu? Sau mai culti… Adică murim ca si caprele, numai că e mare lucru că există Kant, Descartes, există Newton, mă rog, atîtia mari creatori de cultură, si există si făuritorul de religie, Hristos – dar nu ne interesează!
  • Nu e om, Kant. N-a reusit să fie om cu toată stabilitatea lui. Iar badea Gheorghe, care se sincronizează cu clopotele de la biserică, e laureat al premiului Nobel pe lîngă Kant.
  • Libertatea eu o asemăn cu o frînghie agătată de undeva, de sus. Te poti urca pe ea la cer, participînd la actul mîntuirii tale crestine, sau poti să cobori în întuneric. Bipolaritatea libertătii. După crestini, libertatea este vehicolul cu care poti să cobori în întuneric, dacă esti vicios. Infractorii sînt primitivii actuali, pentru că ei nu sînt adaptabili la morala zilnică si o calcă fiind liberi. Am învătat la închisoare că omul e un animal stupid, deoarece confiscă libertatea semenilor săi. Tiranul e un om absurd si lipsit de rusine. Nu îi e rusine să îsi chinuie semenii. Oricum sîntem captivi în univers. Ne ajunge această grozăvie. Dar să intensifici această captivitate pînă la nivelul puscăriei – numai omul e capabil de asemenea nebunie.
  • Liberatea omului e partea divină din el.
  • Mă întreba Marin Preda cum era cu macedoromânii si i-am zis: domnule Preda, macedoromânii nu sînt români, sînt super-români, români absoluti. Atît de năpăstuti si goniti, au instinct national de fiară bătută. Iar eu si dumneata pe lîngă ei, avem fortă domestică de rate. Măcăim. Am stat cu macedoromâni în temnită. Îi băteau pînă îi omorau, dar nu declarau nimic. Au o bărbătie perfectă.
  • A sti la scară umană, poate fi folositor – dar în nici un caz mîntuitor.
  • E mai mîntuitoare o rugăciune într-o biserică din Găiesti decît Platon.
  • Heidegger spune asa: ca să iesi din anonimat, trebuie să trăiesti nelinistea perspectivei neantului zilnic. El te îndeamnă, Heidegger, să trăiesti murind absolut în fiecare zi!
  • Moartea mă determină să fiu esential. M-a impresionat foarte mult sunetul pămîntului căzînd pe cosciugul lui Nae Ionescu.
  • Napoleon face adevărata istorie a Revolutiei franceze. Un om care a refăcut ordinea naturală, punînd parul pe haimanalele de pe ulită. Cînd a fost întrebat cum îsi explică intrarea armatelor sale în Tările de Jos ca pe bulevard, în timp ce regii Frantei se pinteau la ele zadarnic, Napoleon a răspuns: N-au intrat armatele Frantei, ci ideile revolutionare de pe drapel! Începuse o nouă filozofie a istoriei, cu Napoleon.
  • Fără nemurire si mîntuire, libertatea e de neconceput. Omul, dacă nu are în substanta lui ideea nemuririi si mîntuirii, nu e liber. Seamănă cu berbecul, cu capra, cu oaia…
  • Omul a depasit conditia de animal abia atunci cînd în el a apărut ideea nemuririi, care nu trebuie confundată nici cu permanenta speciei, nici cu conceptia estetică a gloriei.
  • Fără Dumnezeu omul rămîne un biet animal rational si vorbitor, care vine de nicăieri si merge spre nicăieri. Si el rămîne asa chiar dacă este laureat al premiului Nobel sau măturător. Cînd, unde si în ce scop a apărut el în calitatea asta de om? Dacă se întreabă singur si nu e un zeu în dreptul casei care să-i reveleze data începutului, înseamnă că omul rămîne un biet animal rational care vine de nicăieri si merge spre nicăieri.
  • Autonomia spirituală a omului este iluzorie si ea se miscă perpetuu între Dumnezeu si dracul. Fără credintă si Biserică, omul rămîne un simplu animal rational si muritor, rationalitatea avînd doar caracterul unei mai mari puteri de adaptare la conditiile cosmice decît restul dobitoacelor. Cînd zici că omul e un animal rational, si muritor, rationalitatea avînd doar caracterul unei mai mari puteri de adptare la conditiile cosmice decît restul dobitoacelor. Cînd zici că omul e un animal rational, atributul rationalitătilor îl distinge de restul vietătilor, nescotîndu-l din perspectiva mortii absolute. Moartea devine relativă, ca o trecere numai prin religie – stiinta, oricît de savantă, nescotînd omul decît aparent din regnul animal. Nici o consolare că eu mă deosebesc de elefant sau de capră pentru că fac silogisme, dacă apar si dispar în mod absurd din natură.
  • Scara valorilor umane contine: sfîntul, eroul, geniul si omul obisnuit – dincolo de acestia situîndu-se infractorul. Sfîntul, eroul si geniul sînt fără voia societătii, care e obligată să-i recunoască. Nimeni nu-ti contestă dreptul la existentă dacă esti om obisnuit, dar nimeni nu trebuie să facă confuzie între tine, sfînt, erou si geniu. Oamenii sînt egali în fata legii, adică trebuie respectati ca atare, dar nu confundati, nu făcuti identici, că e o gogoasă… Nimeni nu-ti contestă dreptul la o viată normală dacă porti masca de om. Numai că dacă esti mediocru, nu trebuie să te instalezî în vîrf, pentru că nu e nici în interesul tău. Acolo trebuie să stea cei dotati. Sfîntul stă în fruntea tablei valorilor pentru că el face posibilă trăirea absolutului la scară umană. Eroul se consumă făcînd istorie si nedepăsind sfera laicului. Eroul este admirat – asa cum este si geniul – dar nimeni nu i se închină, chiar dacă fapta lui aduce foloase reale omului. În vreme ce sfîntul se situează dintru început în eternitate, eroul moare în istorie, pentru că urma pe care o lasă el, ca om împlinit, este fixată doar în timp si în spatiu.
  • Omul nu e o sumă de miliarde de celule sau de organe. Că nu sînt independente nici ficatul, nici rinichii, nici stomacul, nici creierul, nici sistemul osos. Omul, ca întreg nu poate fi gîndit decît biblic; stiintific, nu. Moise e mai valabil decît ultima noutate evolutionistă a stiintei.
  • Umanitatea o iubesti lesne. Pe om mai greu.
  • Am dorit dintotdeauna să fac o teză de doctorat cu tema „Aflarea în treabă ca metodă de lucru la români”.
  • La întrebările fundamentale ”de ce?” si ”în ce scop?” aporetica rurală românească răspunde: ”d-aia”. A venit odată un frantuz la noi, cu niste masini, iar una nu functiona tocmai cum trebuie. Dar românul zice: merge si asa! Trebuie să scăpăm de acest ”merge si asa”; că ”merge si asa” înseamnă că merge oricum. Nu oricum, nu oriunde, nu oricînd si nu orice.
  • Cum văd participarea românilor de acum la mîntuirea lor? – Simplu. Ducîndu-se la biserică. Si folosind stiinta ca peria de dinti. Tot ce spune stiinta să nu-i lase cu gura căscată si tot ce spune un popă de la Cucuietii din Deal să considere adevăr ritualic.
  • Am făcut o mărturisire într-o curte cu sase sute de insi, în închisoarea de la Aiud. Fratilor, am zis, dacă murim toti aici, în haine vărgate si în lanturi, nu noi facem cinste poporului român că murim pentru el, ci el ne face onoarea să murim pentru el!
  • Protestantismul est o religie coborîtă la rangul de morală pentru grădinita de copii.
  • Prima functie a unei religii reale este consolatoare, fiindcă fara religie am lătra precum cîinii. Ne nastem, trăim, ne îmbolnăvim, îmbătrînim si murim. Si întreg peisajul speciei om culminează în cimitir. Destinul uman nu e o invitatie la fericirea de-a trăi. Singurul mod de-a evita nelinistea metafizică a cimitirelor este religia. Cu religia intri în cimitir în plimbare. Cu filozofia intri în cimitir – cum a intrat prietenul meu Cioran – prin disperare.
  • Cine n-a putut fi înlocuită? Religia! Iar filozofia care speculează autonom, face onanie mintală. Si dacă vrea să scoată, să extragă esente din stiintele naturii, e parazit. Atît! Nu îndrăznesti să spui despre religie, teologal vorbind, – dacă esti cinstit – că a fost înlocuită de filozofie sau de stiintă. Un crestin îti spune că adevărul se defineste prin jocul celor două lumi: cea de aici o oglindeste imperfect pe cea de dincolo. Spune contra dacă poti!
  • Religia este principiul uniformizator al speciei umane si este singura salvare în care se poate vorbi despre egalitate.
  • Religia transformă poporul într-o masă de oameni culti.
  • Între un laureat al premiului Nobel care nu s-a idiotizat complet si a rămas religios si un tăran analfabet nu există nici o diferentă.
  • Nivelul meu intelectual, chiar dacă sînt savant, nu depăseste nivelul unui popă obscur din Bărăgan. Pentru că preotul ăla, în ritualul lui din biserica aia din lemn sau piatră, stă de vorbă cu Absolutul.
  • Religia este sediul adevărului transcendent în esentă si unic ca principiu unic al tuturor lucrurilor. Religia se situează peste ultimele speculatii teoretice ale stiintei, prin adevărul absolut unic, care e Dumnezeu. Să vină un laureat al premiului Nobel ateu. Ce-o să-mi spună el? O babă care cade în fata icoanei Domnului străbătută de absolut e om, si ăla e dihor laureat.
  • În Ispita de pe munte – retro satana – Iisus spune: ”Împărătia mea nu e din lumea aceasta” Asta-i nemaiauzit! Du-te în împărătia Lui cu trenul sau cu racheta dacă poti. Nu poti! Înotăm în Univers ca mormolocii, si lumea lui Hristos se situează transcendent ca-n Ispita de pe munte, în mod etern.
  • Asa am spus eu în temnită: Domnule colonel – eram sase sute de insi într-o curte închisă – nu ve-ti fi voi, comunistii, niciodată revolutionari pînă nu veti imita pe cel mai generos zeu pe care l-a dat istoria lumii, pe Hristos. În parabola cu oaia rătăcită, un păstor părăseste o turmă întreagă în căutarea unei oi. Să stiti, asta se cheamă ”unanimism moral crestin”. Fiindcă în universul lui Hristos o celulă care mai palpită într-un muribund e mai valoroasă decît toate galaxiile posibile.
  • Poarta spre Dumnezeu este credinta, iar forma prin care se intră la Dumnezeu e rugăciunea. Rugăciunea e singura manifestare a omului prin care acesta poate lua contact cu Dumnezeu. Gîndită crestin, rugăciunea ne arată că umilinta înaltă, iar nu coboară pe om.
  • Un sfînt poate fi si analfabet, dar e superior unui geniu, fiindcă ideea de sfintenie e legată de ideea de minune. Un sfînt poate face o minune. Geniul face isprăvi, nu minuni. Lumea, acum e ancorată în cultul genialitătii ca slăvire a progresului în afară. Atît. Or, cu cît sîntem mai avansati, mecanic si material, cu atît sîntem mai departe de esenta reală a lumii, de sfintenie.
  • Singurii oameni care nu pot fi suspectati că se înfioară în fata mortii sînt sfintii.
  • A fi sfînt înseamnă a fi suveranul tău perfect.
  • Trei ore am vorbit atunci în curtea închisorii, de Platon si despre Hristos. Zice colonelul: Vă rog să scrieti ce-ati vorbit, ca nu cumva ministrul de interne Drăghici să spună că sînt solidar cu dumneavoastră. – Domnule colonel, cum să fim noi solidari? Eu tocmai d-aia am venit aici, că nu sîntem solidari unii cu altii…
  • Cînd va dispărea ultimul tăran din lume – la toate popoarele, vreau să spun – va dispărea si ultimul om din specia om. Si atunci or să apară maimute cu haine.
  • Tăranul este omul absolut.
  • Am devenit un gînditor crestin cînd mi-am dat seama că fără revelatie, fără asistentă divină, nu pot sti nici cine sînt, nici ce este lumea, nici dacă are vreun sens sau nu, nici dacă eu am vreun sens sau nu. Nu pot sti de unul singur. Cînd mi-am dat seama că fără Dumnezeu nu poti cunoaste sensul existentei umane si universale.
  • Nu mă interesează trecutul. De cîte ori mă întreabă cineva cînd m-am născut, spun că într-unul din anii trecuti.
  • Treisprezece ani de închisoare… Aveam doar o hăinută de puscărias. Ne dădeau o zeamă chioară si mămăligă friptă. M-au bătut… M-au arestat acasă. Nici nu tin minte anul… Cînd m-au anchetat am lesinat din bătaie. Iacătă că n-am murit! Am stat la Interne trei ani. Am fost după aceea la Jilava, la Ocnele Mari si pe urmă la Aiud. Eu mă mir cum mai sînt aici. De multe ori îmi doream să mor. Am avut mereu lasitatea de-a nu avea curajul să mă sinucid. Din motive religioase… Treisprezece ani! Nu pot să povestesc tot ce-am suferit pentru că nu pot să ofensez poporul român spunîndu-i că în mijlocul lui s-au petrecut asemenea monstruozităti.
  • M-a întrebat un anchetator: De ce ai vorbit împotriva noastră, dom’le? – N-am vorbit, dom’le. – Cum n-ai vorbit? – Păi împotriva voastră vorbeste tot poporul român. Ce să mai adaug eu? Si mi-au dat 20 de ani muncă silnică făra motive. Mi s-a prezentat sentinta de condamnare ca să fac recurs. La cine să fac recurs, la Dumnezeu?
  • Eu, cultural, sînt un european, dar fundamentul spiritual e de tăran din Muscel. La închisoare, grija mea a fost să nu fac neamul românesc de rîs. Si toti din generatia mea au simtit această grijă. Dacă mă schingiuiau ca să mărturisesc că sînt tîmpit, nu mă interesa, dar dacă era ca să nu mai fac pe românul, mă lăsam schingiuit pînă la moarte. Eu nu stiu dacă vom fi apreciati pentru ceea ce am făcut; important e că n-am făcut-o niciodată doar declarativ, ci că am suferit pentru un ideal. E o monstruozitate să ajungi să suferi pentru un ideal în mod fizic.
  • Definitia mea este: Petre Tutea, românul. Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire si suferintă. Si convingerea mea este că suferinta rămîne totusi cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu.
  • Eu n-adun nimic. Îmi spunea un popă, zice, păi dumneavoastră vă risipiti asa, vă poate fura oricine… Zic: uite, părinte, eu, zic, am adoptat conceptia regelui Frantei în materie de risipire a ideilor mele. Conceptia lui despre cartof. Cînd au venit cartofii din America, tăranii nu-i cultivau. ”Să mîncăm noi buruiana asta din pămînt…” Ce a zis regele Frantei? ”Mă, seamănă, mă, cartofi pe mosia mea si, cînd or vedea tăranii că îi păzesc, or să-si dea seama că-s lucru bun. Lăsati-i să fure, că asa se răspîndesc cartofii în tară.”
  • Odată, în hol la Athénée Palace, m-a arestat Securitatea pe motiv că fac speculă. Cu ce? i-am întrebat. Nu mi-au răspuns. Si atunci mi-am adus aminte de vorba unui prieten de la Cluj: ”Cu idei, frate, cu idei!”
  • Un umanist pur, adică indiferent religios, practică formele vietii de junglă, împingînd cruzimea pînă la forma gratuită a bestialitătii tigrului. Vremea noastră este plină de astfel de exemplare.
  • (Vlad Tepes) are meritul de a fi pus pe tronul Moldovei pe cel mai mare voievod român, pe Stefan cel Mare. Cu armele! Are meritul că l-a si bătut. Si are mai ales meritul că a coborît morala absolută prin tepele puse în cur la nivel absolut. Dormeai cu punga de aur la cap si ti-era frică să n-o furi tu de la tine. Asta-i voivod absolut, Vlad Tepes. Păi fără ăsta istoria românilor e o pajiste cu miei!

Sursa:

http://www.fericiticeiprigoniti.net/petre-tutea/519-din-cugetarile-lui-petre-tutea

 

Despre Porunca iubirii

 

sf-treime-2

N-am venit să stric Legea, ci să o plinesc (Mt. 5, 17)…
 Iubirea aproapelui este plinirea Legii (Rom.13, 8-10)
 – Diavolul îl poate imita pe om în toate … numai în iubire si smerenie nu (Fericitul Augustin)
 – Marea sărăcie a omenirii este lipsa de dragoste (un isihast laic)
 – Trebuie să te străduieşti a iubi chiar dacă n-ai iubire (Sf. Macarie Mare)
 – Cine iubeşte e născut din Dumnezeu si cunoaşte pe Dumnezeu (1In. 4,7)
 – Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unii pe alţii. După aceasta vă vor cunoaşte că sunteţi ucenicii Mei, că aveţi dragoste unii fată de alţii (In. 13, 34-35).
 – Noi ştim că am trecut din moarte la viată, pentru că-i iubim pe fraţi; cel ce nu-l iubeşte pe fratele său rămâne în moarte (1In.3,14)
 – Începutul si sfârşitul mântuirii este dragostea (Sf. Antonie cel Mare)
În amurgul acestei vieţi vei fi judecat asupra iubirii
Să ne rugăm ca această judecată să fie mai mult cu milă, decât cu dreptate!
    Pentru a avea o veşnicie fericită avem nevoie, în această viaţă trecătoare, de credinţă, de nădejde şi de dragoste. Însă nu orice fel de credinţă este bună. Când luăm doar ce ne convine din diferite religii, nu suntem credincioşi. Avem nevoie de o credinţă adevărată, curată şi vie, de o „credinţă lucrătoare prin iubire”, o credinţă trăită în viaţa de zi cu zi.
       Cum putem dobândi această credinţă? Hrănindu-ne constant sufletul, purtându-i de grijă aşa cum purtăm şi trupului vremelnic, pe care nu îl lăsăm multă vreme fără mâncare. Citind şi rugându-ne, căci rugăciunea este respiraţia sufletului, ea ţine sufletul viu, prin ea dialogăm cu Dumnezeu, care este Calea, Adevărul şi Viaţa.
       Împărăţia lui Dumnezeu începe în inima ta, dar nu şi fără voia şi străduinţa ta.
Sursa:

Răsplătirea milei arătată celor adormiţi

 

md4

O soră medicală de la un spital din Atena i-a povestit părintelui Simeon aghioritul, care locuieşte la Kaliagra (Sfântul Munte), următoarele:
−    Aveam scleroză în plăci şi mă aflam în pragul paraliziei. Medicii mi-au dat o lună de zile concediu. Într-o noapte, în timp ce zăceam la pat, o văd aievea pe Maica Domnului care îmi spune: «Ridică-te, de acum eşti sănătoasă!».
M-am ridicat şi a doua zi am mers la spital. Când m-au văzut medicii, au rămas uluiţi. M-au consultat şi m-au găsit sănătoasă.
Atunci părintele Simeon a întrebat o unde lucrează.
−    Lucrez la morgă, a răspuns ea. Cei morţi sunt aduşi acolo şi aruncaţi fără nici un respect. Eu îi iau, îi spăl, îi îmbrac şi îi îngrijesc cu multă dragoste, ca pe rudele mele.
−    Pentru aceasta Maica Domnului te-a vindecat. În Vechiul Testament, Tobit, atunci când găsea un mort, îl îmbrăca şi-l îngropa. De aceea Arhanghelul Rafail i-a spus „te ocrotesc”.
−    Şi eu simt o ocrotire, a răspuns ea plângând.

Sursa:

http://marturieathonita.ro/rasplatirea-milei-aratata-celor-adormiti/

 

 

Spovedania şi vindecarea arborelui genealogic al neamului

 

Fiecare om se trage dintr-o familie, iar mai multe familii apropiate ca grad de rudenie formează un neam. Fiecare neam are un arbore genealogic. Acest arbore genealogic diferă de la neam la neam. După cum un arbore este sănătos şi dă naştere altor ramuri sănătoase, dezvoltându-se foarte frumos, tot astfel se întâmplă şi într-un neam care este credincios, cu frica lui Dumnezeu şi naşte alte ramuri sănătoase şi credincioase, dezvoltând foarte frumos, în mod normal, acel arbore genealogic.

Observăm la unii arbori cum încep să le apară câte o ramură uscată, după aceea altele şi altele, încet, încet, iar la un moment dat observăm că o mare parte din acel arbore s-a uscat. Apoi, la scurt timp, el se usucă definitiv, deoarece nu l-a îngrijit nimeni.

Asemenea analogie putem să o raportăm la diferite neamuri de oameni care sunt necredincioşi.

Păcatul se transmite de la tată la fiu; or, acel păcat netratat macină şi roade în toţi membrii familiei. O bună parte din acei oameni nu-şi dau seama de acel lucru şi se trezesc după ani şi ani, după generaţii peste generaţii că „li s-a cam pierdut neamul”, cum se spune în popor, adică păcatul moştenit în familie şi netratat cu Tainele Bisericii a făcut ravagii.

După cum medicina recunoaşte transmiterea caracterelor (genelor) de la tată la copil, tot astfel religia recunoaşte transmiterea păcatelor de la părinţi la copii. Dumnezeu spune, încă din Vechiul Testament, că „pedepseşte” [în sensul că îngăduie acest lucru în mod pedagogic] pe copii pentru păcatele părinţilor până la al IV-lea neam (Ieşire 20, 5).

De aceea, cei ce sunt căsătoriţi şi au copii, trebuie neapărat să se spovedească, să se cureţe de acele păcate pentru a nu se transmite copiilor lor. Să aibă conştiinţa împăcată că fiii lor nu suferă pentru păcatele părinteşti. Observăm cum foarte mulţi copii se nasc bolnavi. În cele mai multe cazuri copiii se nasc bolnavi datorită păcatelor părinţilor, care nu le-au spovedit şi n-au primit dezlegare de ele.

Un om păcătos care nu se spovedeşte, nu ţine rânduielile bisericeşti: post, rugăciune şi îl prinde sfârşitul vieţii în acea stare păcătoasă, este o ramură uscată la arborele genealogic al neamului său.

Fiecare membru al unei familii care nu se mărturiseşte este o ramură uscată din arborele genealogic al neamului său. Cel mai important remediu pentru vindecarea arborelui este în special Sfânta Spovedanie deoarece aici sunt: curăţirea, tratamentul şi vindecarea.

(Arhim. Ioachim Pârvulescu, Sfânta Taină a Spovedaniei pe înţelesul tuturor, Mănăstirea Lainici)

Sursa:

http://poruncaiubirii.agaton.ro/articol/1049/spovedania-%C5%9Fi-vindecarea-arborele-genealogic-al-neamului

 

 

 

Poarta Alba

 

 

* * * *

 

parintele-justin-parvu-in-arhivele-securitatii-civic-media-cnsas-marturisitorii-ro-1

Parintele Justin Parvu

 

Părinte, spuneaţi, cîndva, că toţi martirii neamului românesc care au murit în închisorile comuniste de la Aiud, Gherla, Piteşti, Sighetul Marmaţiei, Canal etc. ar trebui să fie sanctificaţi, suferinţa lor i-a mîntuit, curajul lor i-a înălţat, martirajul lor i-a dus direct în rîndul celor mai aleşi fii ai Bisericii. Cine ar trebui să propună, în calendar, o zi dedicată martirilor ucişi în închisorile comuniste, o sărbătoare diferită de cea care îi aduce în prim plan pe ostaşii jertifiţi pe cîmpurile de luptă? Pe cînd ostaşul lupta, în deplină cunoştinţă de cauză, conştient de misiunea sa, românul închis de comunişti era precum mielul dus la tăiere, fără nici o şansă de a scăpa din chingile monştrilor care puseseră labele pe România…!

– Păi să propunem noi o asemenea zi în calendarul nostru…! Este datoria generaţiilor care au primit modelul martirajului să aibă această iniţiativă. Uite, noi am putea propune o asemenea zi în calendar, deoarece sistemul represiv din România a fost cel mai dur din Estul Europei, aici am avut şi “fenomenul Piteşti”, cel în care fratele a fost pus să-l ucidă pe fratele său…! Această zi de pomenire a martirilor morţi în închisorile comuniste ar putea deveni pentru toată lumea creştină o zi de reflecţie la răul produs de comunism omenirii, Bisericii, fiecărui om în parte. Şi apoi, pentru morţii ştiuţi şi neştiuţi din închisorile noastre, o rugăciune ar fi ca o candelă aprinsă la capetele celor care au avut sau nu au avut un mormînt. În închisorile comuniste mulţi martiri s-au comportat ca primii creştini, dînd probă de jertfă pentru Hristos.

Dacă ar fi să aleg o zi, apoi aş alege ziua de 14 mai… De ce? Pentru că la 14 mai 1948 a fost ziua în care au fost făcute cele mai multe arestări în România în rîndul intelectualilor, studenţilor, a celor care se opuneau într-un fel sau altul bolşevismului, a fost o operaţiune de decapitare a inteligenţei şi rezistenţei româneşti.

(din volumul lui Adrian Alui Gheorghe – Cu părintele Iustin Pârvu despre moarte, jertfă şi iubire, Piatra Neamţ, 2006)

*  * * * * * * * *

În Delta Dunării erau trei mari grupe de activitate: agricultori, construcţii, iarna – stuf. Aşa agricultură – să te ferească Dumnezeu! Dar o bogăţie în Deltă, de mi-a rămas în memorie. Ce frumuseţe! Ce calitate a pămîntului! Bogăţie peste tot!… Periprava. Pe noi ne trimiteau numai la sapă. Mergeai cîte patru, cinci kilometri printr-un praf gros, gros, cînd ajungeai acolo, la locul de dat cu sapa, arătai ca de pe altă lume… Ajungeai la marginea locului de lucru, trebuia să iei o postată de săpat pînă ajungeai la ţintă, acolo unde era postat un om de-al lor. Pe om îl vedeai în zare aşa, cam la 20 de centimetri, 30… „Bandiţilor! Rîndul şi omul! Rîndul şi omul.” Se-nfierbînta soarele, de nu puteai să stai cu picioarele în nisipul ăla, aşa se înfierbînta! Nu puteai, trebuia să joci, aşa, să te mişti. Era foarte obişnuit ca să se coacă ouă în nisip, era normal acolo. Caraliii aşa şi făceau, coceau ouăle în nisip.

Patru ani am stat acolo… După ce terminai, de pildă, rîndul ăsta, acolo în capăt puneau un hîrdău mare cu carne fiartă, de cal. Acolo te aşteptau caraliii aceia sălbatici, criminalii aceştia de drept comun, şi-ţi puneau polonicul în faţă, dar cînd vedeai viţa aceea de carne cu spumă ţi se întorceau toate pe dos. Venea hîrdăul ăla cu carne zece kilometri cu căruţa cu boi, vă puteţi imagina, în fierberea aceea de soare, în căldură. Cum mai puteai să mănînci porcăria aceea? Nu mîncai, te mulţumeai cu 250 de grame de pîine şi atît era. Apa pe care o beai era şi asta încropită, era apa de pe braţul Chilia. Te spălai puţin, aşa, pe mîini, sau dădeai pe ochi, că vînturile astea din Deltă te orbeau, îţi umpleau ochii de praf. Cînd plecai de la lan de-acolo, seara, şi veneai pînă la cabana aceea, la Periprava, nu ne mai recunoşteam unul pe altul. Murdari de praf, n-aveai unde să te speli. Şi-aşa mergeai zi de zi, aşa stăteai noapte de noapte…

În 1962, cînd să termin cei 14 ani, iată că de la Piatra Neamţ iarăşi vine cineva de la Securitate şi „uite, semnează aici, „încă 24 de luni”… Hotărîrea Comitetului Central, asta era! Şi, dacă cumva întrebai, ştii ce ziceau: „Banditule, mai ia doi ani!”

– A existat vreo deosebire de tratament din partea caraliilor sau din partea administraţiei între preoţii ortodocşi şi preoţii catolici sau de alt rit?

– Nu, nu făceau această deosebire. Da, am avut ocazia să fim împreună, în lagărele din Dobrogea, din Deltă, şi la mină. Am avut ocazia, erau catolici foarte mulţi, dar n-am observat nici o deosebire. Dacă se făcea vreo deosebire, aceasta era cu celelalte naţionalităţi, maghiarii, de pildă, care erau mai protejaţi. Şi nemţii erau mai bine trataţi; în general, cu străinii comportamentul era mai altfel. Se comportau caralii altfel cu ei, în special cu maghiarii, şi se observa treaba asta imediat. La toate corvezile astea care se făceau în interior, erau de cele mai multe ori protejaţi maghiarii, nemţii… Dragii mei, la români este, a fost şi rămîne spiritul acesta de smerenie în faţa străinului, aproape că te dai dezarmat în mîna străinului care îţi intră în curte. Noi, dintr-un exces de bunătate, de dragoste, am ajuns la această încălecare pe care am permis-o, la o cedare a demnităţii chiar. Noi, dacă aveam mai multă demnitate, mai mult prestigiu, am fi dobîndit mult mai multă onoare în faţa naţiunilor lumii.

Dar omenia şi respectul românilor faţă de naţionalităţile conlocuitoare ei nu le-au înţeles, şi le-au luat drept o slăbiciune a noastră. Şi prin asta ne-au stăpînit, ne-au umilit cînd au avut ocazia, ne-au trădat de multe ori. Românii din Ardeal s-au ataşat de ungurii cu care conlocuiau, s-au împrietenit, le-au învăţat limba. Iar ungurii cînd au prins un pic de aer sub aripi au făcut grozăviile pe care le ştim din timpul războiului, au omorît pe românii cu care trăiseră în bună vecinătate pînă atunci.

Şi cei care au iertat, şi cei care n-au iertat, şi cei care au uitat, şi cei care încă mai visează la răzbunare, şi cei care mai au coşmaruri, şi cei care trec senini mai departe, şi cei care au murit neîmpăcaţi, toţi nu pot face neîntîmplate cele care s-au întîmplat.

Prin torţionari nu mai vorbea Dumnezeu; prin ei vorbea şi înfăptuia direct diavolul. Şeful torţionarilor îi întreba dimineaţa pe fiecare: „Bă, cîţi ai făcut astă noapte? Cîte căpăţîni ai spart?” „Păi, cinci, şase!” „Puţin, bă! Puţin…!” Vă puteţi imagina? Cu aceşti oameni cum să mai stai de vorbă omeneşte? Consider că aceşti oameni erau şi sînt satanizaţi, nu mai erau ei, prin ei vorbeau iadul şi mesagerii lui. Păreau „creaţi” special ca să ucidă, să tortureze, să umilească, îşi depăşeau limitele torturii pentru care erau puşi acolo. Ajunseseră la un aşa nivel de sadism încît nu-i mai satisfăcea decît suferinţa pe care o provocau celorlalţi.

(din volumul lui Adrian Alui Gheorghe – Părintele Iustin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate, Piatra Neamţ, 2005)

Sursa: MĂRTURISITORII

Biserică în peisaj de iarna

 

„Cu ce se poate măsura credinţa băiatului ce şi-a abandonat cîrjele în zăpadă şi, rezemat de stînca îngheţată, adoră un Christ încoronat cu nea şi atîrnînd pe un crucifix răsărit în miezul unui pîlc de brazi ce închipuie, totuşi, o biserică mai reală şi mai la îndemînă decît catedrala semeaţă ce se profilează în valea cotropită de o ceaţă de marmoră”

(Caspar David Friedrich: „Biserică în peisaj de iarnă”)

Rugaciunea

 

Unindu-se moral în rugăciunea adevărată cu Dumnezeu, omul nu se uneşte cu El doar prin sine însuşi, ci îi uneşte cu El şi pe ceilalţi; el devine un inel de legătură între Dumnezeu şi creaţie, între lumea divină şi cea naturală. Predându-se liber lui Dumnezeu, voinţa omenească nu este mistuită de El, ci este asociată ei şi devine o forţă nouă, divino-umană, în stare să facă lucrarea lui Dumnezeu în lumea oamenilor. Prin aceasta, rugăciunea adevărată, ca legătură moral-harică cu Dumnezeu, se deosebeşte de toate celelalte relaţii umane cu Divinitatea.

-Vladimir Soloviov

ORTODOXIA ESTE ÎN ESENŢA EI MARTIRICĂ

 

Ortodoxia nu este nici o religie între alte religii, nici o confesiune între alte confesiuni. Ortodoxia este pur şi simplu BISERICA; unica Biserică despre care a vorbit Dumnezeul-Om Hristos – Întemeietorul şi Capul ei, şi despre care ne-a asigurat că nici “porţile iadului (adică “gurile ereticilor”) nu o vor birui” (Matei 16, 18).
S-a afirmat că Ortodoxia este în esenţa ei martirică şi aceasta pe mai multe temeiuri. Întâi, pentru că ea – Ortodoxia, Biserica – a fost întemeiată pe jertfa martirică supremă a Dumnezeu-Omului Hristos pe Crucea de pe Înfricoşătoarea Golgotă. Apoi, pentru că ea – Ortodoxia, Biserica – oferă mărturie (μαρτυρια) lumii, dominate de cel viclean, despre Adevărul cel veşnic şi iubitor, pecetluind această bună, frumoasă şi mântuitoare mărturie “cu sângiuirile Mucenicilor celor din toată lumea ca şi cu o porfiră şi vison…”
Că Ortodoxia nu dă roade decât pe cruce şi nu este confortabilă decât acolo unde ea e un fals o mărturisesc toţi sfinţii împreună şi fiecare osebit prin vieţile, pătimirile, mărturisirile, învăţăturile şi chipul jertfelnic al naşterii lor în ceruri prin care au pecetluit viaţa lor în Domnul cel Răstignit şi Înviat. Ei sunt “roada Duhului”, “casnicii lui Dumnezeu”, Dascăli pentru tot sufletul iubitor de ucenicie şi învăţătură la picioarele Adevărului, rugători pentru tot sufletul cel necăjit şi întristat, dar mai ales modele vrednice de urmat.
Suntem sau vom fi pregătiţi pentru mărturisire şi mucenicie? Ne-am “zdrobit” prin pocăinţă sau mai avem de lucru? Sau poate că unii nici nu au început, iar alţii nici nu ştiu despre ce este vorba (dar “alţii” dintre cei botezaţi)!… Ne-am smerit pe noi înşine? Ne smerim în viaţa de zi cu zi ca să atragem harul dumnezeiesc? Fiecare să-şi răspundă singur, iar pentru mântuirea veşnică a sufletelor noastre neîncetat Domnului să ne rugăm! Doamne, miluieşte.

Monahul Leontie

 

APOCALIPSA SFANTULUI IOAN TEOLOGUL

CAPITOLUL 8

A saptea pecete. Sapte ingeri cu sapte trambite.

1. Si cand Mielul a deschis pecetea a saptea, s-a facut tacere in cer, ca la o jumatate de ceas.
2. Si am vazut pe cei sapte ingeri, care stau inaintea lui Dumnezeu si li s-a dat lor sapte trambite.
3. Si a venit un alt inger si a stat la altar, avand cadelnita de aur, si i s-a dat lui tamaie multa, ca s-o aduca impreuna cu rugaciunile tuturor sfintilor, pe altarul de aur dinaintea tronului.
4. Si fumul tamaiei s-a suit, din mana ingerului, inaintea lui Dumnezeu, impreuna cu rugaciunile sfintilor.
5. Si ingerul a luat cadelnita si a umplut-o din focul altarului si a aruncat pe pamant; si s-au pornit tunete si glasuri si fulgere si cutremur.
6. Iar cei sapte ingeri, care aveau cele sapte trambite, s-au gatit ca sa trambiteze.
7. Si a trambitat intaiul inger, si s-a pornit grindina si foc amestecat cu sange si au cazut pe pamant; si a ars din pamant a treia parte, si a ars din copaci a treia parte, iar iarba verde a ars de tot.
8. A trambitat, apoi, al doilea inger, si ca un munte mare arzand in flacari s-a prabusit in mare si a treia parte din mare s-a prefacut in sange;
9. Si a pierit a treia parte din fapturile cu viata in ele, care sunt in mare, si a treia parte din corabii s-a sfaramat.
10. Si a trambitat al treilea inger, si a cazut din cer o stea uriasa, arzand ca o faclie, si a cazut peste izvoarele apelor.
11. Si numele stelei se cheama Absintos. Si a treia parte din ape s-a facut ca pelinul si multi dintre oameni au murit din pricina apelor, pentru ca se facusera amare.
12. Si a trambitat al patrulea inger; si a fost lovita a treia parte din soare, si a treia parte din luna, si a treia parte din stele, ca sa fie intunecata a treia parte a lor si ziua sa-si piarda din lumina a treia parte, si noaptea tot asa.
13. Si am vazut si am auzit un vultur, care zbura spre inaltul cerului si striga cu glas mare: Vai, vai, vai celor ce locuiesc pe pamant, din pricina celorlalte glasuri ale trambitei celor trei ingeri, care sunt gata sa trambiteze!

 

Secretul călugărilor și al tuturor celor care duc viață duhovnicească

 

Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă! Acesta este secretul călugărilor și al tuturor celor care duc viață duhovnicească începând de la marii Părinți ai pustiului.

Pentru ei, această chemare plină de credință și dragoste a Domnului Hristos a devenit una cu respirația sufletului lor. Iubesc, de asemenea, ca în fiecare zi să spună: „Preasfântă Treime, slavă Ție”, „Slavă Domnului pentru toate”, „Preasfântă de Dumnezeu Născătoare, mântuiește-ne pre noi”.

Acestea înlocuiesc la ei cu desăvârșire tot acest cinema lăuntric care este adesea atât de absurd și inutil dar care înlănțuiește foarte multe minți.

 

Sursa:

https://www.ganduridinierusalim.com/secretul-calugarilor-si-al-tuturor-celor-care-duc-viata-duhovniceasca/

 

Ortodoxia noastră cea păgână

DESPRE MOŞ CRĂCIUN, PORCUL FARAONIC ŞI BRADUL COSMIC

 

Cine este Moş Crăciun?

Cum-necum, am scăpat încă o dată de „magia sărbătorilor de iarnă” (precum atît de potrivit grăiesc reclamele publicitare), sărbători pe care eu le-aş numi „ale celor cinci moşi” (mai mult sau mai puţin personificaţi în mintea noastră): Moş Niculae, Moş Ignat, Moş Ajun, Moş Crăciun şi Moş Anul Vechi care se auto-clonează întru Anul Nou. Puţini se întreabă însă ce înseamnă cuvîntul acesta: „magie” şi cine sînt „moşii” cu pricina. Păi, magia era ocupaţia şi meşteşugul magilor (maghdim la Babilonieni), a preoţilor păgîni (vrăjitorilor) care săvîrşeau adică slujbele de cinstire a dumnezeului lor Satana şi a duhurilor lui. Iar magii erau neapărat bătrîni şi foarte bărboşi (adică moşi), acesta fiind semnul „sfinţeniei” şi „înţelepciunii” lor.
Ce vreau să spun e că, în răstimpul ziselor sărbători „de iarnă” (măcar că la antipozi ele sînt de vară), omenirea – fie ea păgînă, eretică sau drept-credincioasă – se află cu adevărat stăpînită de puterea magică a Satanei mai mult decît în restul anului. Căci eu aş zice că Moş Crăciun şi ceilalţi moşi nu sînt nici măcar închipuiri ale unor oarecari magi (slugi diavoleşti), ci Satana însuşi împreună cu alţi voievozi ai cetelor drăceşti. Zicînd aceasta, mă sprijin întîi de toate pe un vechi colind (neaoş românesc), în care „Bătrînul Crăciun” poartă o mantie „cu soarele pe piept, luna pe spate şi luceferii pe umeri”. Cu alte cuvinte, „Crăciun” nu e altul decît „stăpînitorul lumii acesteia” căzute, făptura cea mai bătrînă, Lucifer cel întîi zidit. (De aceea şi magicienii purtau un asemenea veşmînt cu însemnele astrale, întru cinstirea şi pomenirea stăpînului lor.)

Legat de aceasta, într-un manual de Religie pentru clasa a 4-a, am găsit o foarte hulitoare şi tîmpită poezioară în care autorul (Goga Octavian) ne arată limpede că „Bătrînul Crăciun” nu e altul decît însuşi Moş Satana, acela pe care maniheii l-au văzut în chipul „dumnezeului celui bun”. Să citim stihurile, împreună cu tîlcuirea mea:
„Moş Crăciun, de Octavian Goga, Dragi copii din ţara asta, vă miraţi voi cum se poate Moş Crăciun, din cer, de-acolo să le ştie toate, toate.” În ce ne priveşte, noi nu ne mirăm că „Moşul” le ştie pe toate, dar luăm aminte că prin „cer” nu trebuie înţeles lăcaşul lui Dumnezeu, ci văzduhul; în care, cu adevărat, stăpîne sînt duhurile răutăţii, păzind vămile către Cer şi cerîndu-ne sufletul pentru a-l duce în adîncul iadului.
„Uite cum (urmează poetul), vă spune badea: Iarna-n noapte pe zăpadă, el trimite cîte-un înger la fereastră, să vă vadă. Îngerii se uită-n casă, văd şi spun, iar Moşul are colo-n cer, la el în tindă, pe genunchi, o carte mare. Cu condei de-argint el scrie ce copil şi ce purtare.” Nimic mai limpede şi mai adevărat: „Moşul” învechit în rele trimite fiecărui om cîte un înger căzut, care îl îndeamnă la rău şi îi păzeşte păcatele, pe care Satana le însemnează în zapis, sau „carte”, pentru ca la judecată să vădească cum că acel suflet e al său. (Un asemenea „catastif” are şi Sfîntul Înger păzitor, în care însemnează faptele bune ale muritorilor.) Şi singura cale de a şterge zapisul căderilor noastre e numai pocăinţa şi Sfintele Taine ale Bisericii, împreună cu rugăciunile Maicii Domnului, ale  Sfinţilor şi ale Sfinţilor Îngeri. Neruşinata poezioară se termină însă cu nădejdea pierzării noastre şi a biruinţei „Moşului”: „Şi, de-acolo, ştie Moşul, că-i şiret el, lucru mare!” Aferim! – e şiret ca o fiară, are în el toată viclenia, nu degeaba e numit „cel rău şi viclean”.
Dar să ne întoarcem la înfăţişarea „Moşului”, pe care tartorul cel mare şi-a mai schimbat-o după vremi, oprindu-se la aceea a lui Santa-Claus, negustorul de Coca Cola Islandezo-American, ce-şi trăieşte acum biruinţa asupra întregii lumi (comuniştii l-au copiat sub numele de „Moş Gerilă”). Toţi ştim cum arată personajul: are barbă şi plete nefiresc de albe, însemnînd că zisul „Crăciun” e într-adevăr un moş foarte bătrîn, că e întruchiparea vechimii înseşi; pe de altă parte, pîntecele rotund, de-abia stăpînit de lăţimea centurii, rotunjimea chipului, roşeala obrajilor şi a nasului borcănat ne arată că nu e deloc ros de vîrstă, ci dimpotrivă, viguros şi foarte trupesc. Apoi, „Moşul” e deosebit de vesel: rîde gros pe sub mustaţă şi ne face cu ochiul. Avem aşadar de-a face cu un moş prea-desfrînat, prea-învechit în rele. Dar însuşirea de căpetenie a lui „Moş Crăciun” este mărimea de suflet, căci asta îi e meseria: să aducă tuturor daruri, pe care le poartă pe umăr într-un sac mare. Pe scurt, iată cea mai dezgustătoare închipuire a Ispititorului Satana, cel care dintru început Îl maimuţăreşte pe Dumnezeu Cel Vechi de Zile (adică veşnic), Făcătorul şi Ţiitorul a toate, Acela care ne dăruieşte cele de nevoie. Iar cel rău ce ne dăruieşte, de 7518 ani încoace? Libertatea trupească, împlinirea patimilor, închipuite prin dulciurile şi jucăriile pe care le poartă în sacul cel umflat.

Iudeii cei vechi, Iudeii cei noi, întru aceeaşi necredinţă

Aşa stînd lucrurile, vedem bine că sărbătoarea lui „Crăciun” este o mare biruinţă a diavolului asupra Creştinilor şi o neputincioasă izbîndire a lui împotriva întrupării Dumnezeu-Cuvîntului. Căci acesta a fost cel mai minunat lucru din toată istoria minunată a lumii şi cea mai mare taină, precum zice apostolul: „Mare este taina bunei-credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup!” (1 Timotei 3:16)” Astfel încît „Crăciunul” este şi semnul deznădejdii Satanei; fiindcă, odată cu naşterea lui Dumnezeu în trup omenesc, el a şi fost osîndit, chiar dacă împlinirea osîndei mai întîrzie o vreme. În noaptea cînd S-a născut Hristos-Dumnezeu, Satana a ştiut fără îndoială că vremea stăpînirii lui asupra firii omeneşti a şi luat sfîrşit, şi bucuria mîndriei i s-a întunecat. De aceea se şi străduieşte atît să hulească praznicul Naşterii Domnului (ca şi pe acela al Învierii, fireşte, şi pe toate celelalte). Nimic de mirare în asta, ba chiar de înţeles. Înfricoşător e cînd hula vine din Biserica lui Hristos, adică din adunarea credincioşilor lui Ortodocşi, care sînt Creştini în dar (căci Sfîntul Botez este dar!), însă păgîni din voinţa lor înşile. Iar împotriva acestei voinţe nu se poate face nimic. Cei botezaţi (care nu ştiu nici Crezul pe de rost, necum înţelesul lui!) au ales hotărît păgînismul cel vechi şi l-au făcut dogmă între dogmele, adică între adevărurile dumnezeieşti, ale dreptei-credinţe. Precum zicea acum un veac şi jumătate Sfinţitul Ignatie Briancianinov, „lucrarea credinţei pravoslavnice poate fi recunoscută ca apropiindu-se de sfîrşitul hotărîtor…”
Păgînismul pătruns în inima Ortodoxiei este un semn vădit al apropiatului sfîrşit al acestei lumi şi al celei de a doua veniri a Dumnezeu-Cuvîntului printre oameni. Aşa a fost şi la cea dintîi, adică la întruparea Lui: şi atunci norodul ales al Iudeilor – împreună cu povăţuitorii săi: arhiereii, bătrînii şi cărturarii – trăia cu mintea în păgînătate, măcar că urma rînduielile Legii celei Vechi, dar fără să le înţeleagă. De aceea nici nu L-au primit pe Cel vestit de prooroci, ci chiar au vrut să-L ucidă de la început, iar apoi L-au gonit, şi L-au osîndit în sinedriu şi într-un sfîrşit L-au răstignit. Să ne gîndim cine le-a vestit naşterea adevăratului lor Împărat? Cei trei împăraţi-magi, care erau păgîni! Căci zice: „Iar dacă S-a născut Iisus în Vitleemul Iudeii, în zilele lui Irod împăratul, iată Magi de la Răsărit au venit în Ierusalim, zicînd: Unde este Împăratul Iudeilor care S-a născut? Căci am văzut steaua Lui în Răsărit şi am venit să ne închinăm Lui” (Matei 2:1, 2). Oare nu s-ar fi cuvenit ca steaua (care a fost de fapt Sfîntul Arhanghel Gavriil) să se arate învăţătorilor de Lege, preoţilor şi arhiereilor, adică acelora care ştiau proorociile, şi ei să vestească poporului naşterea Pruncului? Ba aşa s-ar fi cuvenit, doar că ei judecau cu totul trupeşte: îşi doreau întreaga putere în cetate, rîvneau cinstirile oamenilor şi cărnurile jertfelor, ca nişte zei. Ce le trebuia lor era un împărat pămîntesc, un alt Irod mai „global”, împreună cu care să lărgească stăpînirea pămîntească a lui Israil pînă la marginile lumii. Dar, pentru aceasta, mai bine să-l ascultăm pe Sfîntul Ioan cel cu gura de aur:
„Aş putea fi întrebat: Dar pentru care pricină steaua s-a arătat Magilor? Ca să mustre nesimţirea Iudeilor şi să le ia orice cuvînt de apărare pentru nerecunoştinţa lor. Pentru că Cel născut avea să pună capăt vechii vieţuiri, chemînd întreaga lume la închinarea Lui, fiindcă avea să fie închinat şi pe apă şi pe uscat. De aceea, El deschide «neamurilor» [păgînilor] uşa chiar de la început, voind să-i înveţe pe ai Săi prin cei străini. Căci – de vreme ce Iudeii n-au ţinut seama de proorocii lor, care le vorbeau necontenit de venirea Lui – Dumnezeu a făcut să vină nişte păgîni dintr-un pămînt îndepărtat pentru a-L căuta pe Împăratul născut printre ei, şi astfel să afle Iudeii din gura Perşilor ceea ce nu voiseră să afle de la prooroci; şi astfel să se încredinţeze de naşterea lui Hristos, de vor fi oameni cu judecată; iar de se vor împotrivi, să fie lipsiţi de orice apărare. Ce cuvînt de dezvinovăţire ar mai putea găsi Iudeii pentru că nu L-au primit pe Hristos după ce au avut mărturiile atîtor prooroci, după ce au văzut că Magii L-au primit numai prin arătarea unei stele [precum credeau ei] şi că s-au închinat Celui născut?”

Iudeii n-au crezut naşterea lui Hristos pentru că nu au vrut să o creadă!

Căci învăţătorii de Lege chiar i-au spus lui Irod şi Magilor unde avea să se nască Pruncul, precum citim: „Şi, adunîndu-i [Irod] pe toţi arhiereii şi cărturarii norodului, i-a întrebat: Unde este să Se nască Hristos? Iar ei i-au răspuns: În Vitleemul Iudeii“ (Matei 2: 4). „Ai văzut (zice acelaşi Ioan Gură de Aur) că toate s-au făcut spre mustrarea Iudeilor? Atîta vreme cît Iudeii nu-L vedeau pe Hristos, nu erau stăpîniţi de invidie şi dădeau mărturie despre adevăr; dar – cînd I-au văzut slava adusă de minuni, stăpîniţi de invidie – n-au mai spus adevărul. Adevărul însă ieşea la lumină şi tocmai vrăjmaşii [arhiereii şi cărturarii] îl întăreau mai mult.” Iudeii nu au vrut să creadă naşterea Mîntuitorului (vestit lor – şi doar lor! – prin prooroci) încă şi dintr-o altă pricină: anume că, prin naşterea Sa, Acesta avea să-i judece pentru răutăţile lor şi întîi de toate pentru că, în loc să lumineze neamurile păgîne prin propovăduirea Legii Sale, ei făcuseră dimpotrivă, adică urmînd ei înşişi obiceiurile păgîneşti (încă de la ieşirea din Egipt şi apoi în toată istoria care a urmat, precum citim în cărţile Cronicilor şi în cele ale Împăraţilor). Din aceeaşi pricină, nici noul neam ales al lui Dumnezeu (adică noi, Creştinii) nu vrea să creadă nici în Naştere, nici în Înviere, nici în Înălţare. Fiindcă ştim (prin darul Sfîntului Botez) că, după acestea, Mîntuitorul Se va pogorî încă o dată ca Judecător al viilor şi al morţilor, şi ne va judeca pe toţi încă şi pentru cele mai mici fapte, şi vorbe şi gînduri ale noastre. Şi cui îi place aceasta?! Încît e mult mai odihnitor să ne lăsăm pătrunşi de magia păgînismului, să ne mulţumim cu bunăstarea rituală a pîntecelui, precum păgînii cei lipsiţi de nădejdea vieţii celei de veci. Care, în deznădejdea pierzării lor, se mîngîiau cu nebuneasca filosofie a trăirii clipei şi ziceau cu eroică tînguire: „Mîncaţi, beţi şi vă veseliţi, căci mîine vom muri!”

Porcul faraonic şi bradul cosmic

Aşa ne lămurim de ce Moş Crăciun L-a biruit în inimile noastre pe Dumnezeu cel făcut om pentru noi, astfel încît uităm buna Lui vestire şi Îi sărbătorim naşterea printr-un şir de petreceri neînchipuit de hulitoare, la care unii dintre păgîni nici nu îndrăznesc să viseze. Şi ne pornim de la praznicul Sfîntului Ierarh Nicolae – apărătorul dreptei-credinţe, pălmuitorul blestematului Arie – şi facem din ziua cinstirii lui zi de prostire a copiilor noştri botezaţi şi de îmbătare şi desfrînare a noastră. Să nu uităm că sîntem în vremea Postului Naşterii Mîntuitorului, pe care mulţi dintre noi îl ţinem de bine-de rău (şi asta tot din superstiţie, din „obicei”, fără să ştim de ce!). Iar apoi, chiar la sfîrşitul postului ce facem? Spurcăm totul în chip desăvîrşit, prăznuind sărbătoarea sîngeroasă (şi cît de sîngeroasă!) a cărnii şi sîngelui porcului nostru cel de toate zilele. Cum se numeşte şi al cui  obicei este acesta, ca toţi Creştinii să-şi ucidă porcul de-odată şi să-i mănînce urechea crudă şi rărunchii abia pîrliţi? Nu este oare acesta un obicei al păgînilor celor mai sălbatici şi întunecaţi la minte? Şi în ce zi, mai ales? De ziua Marelui Ierarh şi Mucenic Purtător de Dumnezeu Ignatie (anul acesta s-a întîmplat chiar într-o Duminică!), cel care şi-a dat (din voia sa!) carnea şi sîngele mîncare leilor! Carne din care nu a rămas decît inima. Şi de ce aceasta? Pentru ca păgînii ce l-au ucis să vadă cu ochii lor că Dumnezeul lui Ignatie într-adevăr locuieşte în inima lui, aşa cum el însuşi le spusese. Căci, tăindu-i sfînta sa inimă în două, călăii lui au văzut scris pe cele două jumătăţi, cu litere de aur: „Iisus” şi „Hristos”.
Desfrînarea ortodoxă urmează apoi cu praznicul din ultima zi de post, în care îl cinstim nesmintit pe un „Moş” numit „Ajun”. Acum, i se aduc porcului ultimele cinstiri faraonice: e tăiat cu grijă, tocat, îmbălsămat cu ierburi aromatice şi apoi dat la rece (şi gustat, stropit cu rachiuri şi vinuri; aşa, de probă). Tot acum se dă cinstire, în locul Ziditorului, întregii zidiri, închipuită prin bietul brăduţ verde tăiat din pădure, adus în casă şi batjocorit cu felurite podoabe. Acest pom – în formă de piramidă, cu frunzişul în trepte – e „arborele cosmic” (cum zicea maestrul Mircea Eliade), închipuire a universului cu lumile sale, de la sub-pămînt şi pămînt, pînă la cele din al nu ştiu cîtelea cer platonician. Aşa şi e împodobit: cu animăluţe, omuleţi, coşari-drăcuşori, globuleţe (adică aştri şi planete), cu tot felul de „spirite” şi „entităţi”; pînă în vîrf, unde e „steaua învăpăiată”, Luceafărul-Lucifer, întîia făptură zidită (precum am amintit şi mai sus).
Apoi, ce se întîmplă în ziua Naşterii Domnului, am zis: Moş Crăciun se pogoară din cer în toate casele (pe coş, pe unde poate şi el) şi toată lumea se pune pe mîncare şi pe băutură pînă la borîre (şi pe altele, de care e şi ruşine a pomeni).
Dar, din nebunia deznădăjduită a petrecerii (adică din magie), nu ne oprim aici: urmează a doua zi „de Crăciun”, şi a treia, şi a patra, şi a cincea şi a şasea. După care, putem petrece necreştineşte în chip liber, adică cu voie de la Biserică, în noaptea Anului Nou. La prima vedere, această sărbătoare nu se întemeiază pe nimic, calendarul nostru civil nefiind nici solar, nici lunar, ci unul convenţional, abstract-practic (?!). Şi totuşi, „Anul Nou” e urmarea vechii sărbători romane a Saturnaliilor, legată de solstiţiul de iarnă. Atunci, cu voie de la stăpînire, se întîmplau cele mai mari fărădelegi, cetăţenii nebunindu-se în iureşul unui carnaval care le amesteca şi le răsturna pe toate: plebeii se făceau boieri, iar patricienii se făceau robi; bărbaţii se făceau muieri, iar ele se făceau bărbaţi; oamenii se amestecau cu satirii şi cu nimfele, zeii se pogorau din Olimp şi se împerecheau cu muritoarele. Pe scurt, se săvîrşea o veselă slujbă de îndrăcire a tuturor. Aşa e şi acum la noi: la oraş se fac „revelioane”, iar la ţară înfricoşate carnavaluri populare „tradiţional româneşti”. Căci, fiind un praznic al libertăţii, egalităţii şi fraternităţii, nu e de mirare că sărbătoarea „Anului Nou” a fost şi este apărată cu atîta înverşunare atît de cei nebotezaţi, cît şi de Creştinii drept-credincioşi. Doar că aceştia din urmă o fac spre mai greaua lor osîndă şi spre mai marea bucurie a Satanei şi a dracilor săi, deşi „noaptea sfîntă dintre ani” (aşa zice un cîntec) ar trebui să fie pentru duhurile cele necurate prilej de frică şi de cutremur, auzindu-se ei blestemaţi de Dumnezeu prin gura Sfîntului Vasilie cel Mare, ale cărui molitfe înfricoşate se citesc în toate bisericile lui Hristos.

Să prăznuim naşterea Domnului precum Îi place lui Dumnezeu!

Aici, s-ar cuveni să ne oprim, căci zadarnică e răzvrătirea noastră împotriva lui „Moş Crăciun” şi a cetei sale. Căci – dacă nici papa (atot-puternicul zeu de la Roma, înainte-mergătorul Ahtihristului celui mare şi împărat al împăraţilor pămînteşti, căruia chiar şi preşedintele Americii, celălalt atot-puternic al lumii, îi sărută în genunchi inelul), aşadar dacă nici papa nu l-a putut birui pe zisul „Moş Crăciun” – noi oare cine credem că sîntem?! Căci am auzit că „Sanctitatea Sa” (adică „Sfinţenia Sa”, amîndouă cu „s” mare) l-a vorbit de rău pe „Moş” acum vreo cîteva săptămîni, cerîndu-le enoriaşilor săi (sînt vreo două miliarde, unul mai păgîn decît altul) să nu-l mai cinstească (adică pe „Moş”), fiindcă nu ar fi Christian (adică el, „Moşul”). Şi ce credeţi? Cică pentru o dată, supuşii Faraonului de la Vatican nu s-au supus, măcar că de obicei se tăvălesc în ţărînă, din prea-multă evlavie, cînd acesta le grăieşte (gîngăvit) ceva, orice. Şi asta în ciuda faptului că papa însuşi e vechi de zile şi de răutăţi şi că poartă tichie roşie cu margine de hermină albă (el zice că şi asta e din vechime la papi) şi pantofi roşii de la Prada! Pentru ascultare, zişii credincioşi nu ar fi avut decît să-l bărbierească pe Santa-Claus de barba lui din vată pusă pe elastic şi să-l boteze „Moş Papa”, şi toată lumea ar fi fost mulţumită!
*
Şi totuşi nu vom sfîrşi fără un scurt cuvînt cu putere multă de la Sfinţii Părinţi cei insuflaţi de Dumnezeu-Duhul. Căci, în ciuda stării jalnice a Bisericii Sale, avem totuşi îndreptăţire să ne bucurăm desăvîrşit, fiindcă Hristos-Dumnezeu S-a născut într-adevăr şi l-a biruit pentru noi pe vrăjmaşul diavol. Şi iată ce avem de făcut:
„Să prăznuim naşterea Domnului nu cum este obiceiul în adunările norodului, ci precum place lui Dumnezeu! Nu lumeşte, precum vrea stăpînitorul lumii acesteia, ci mai presus de lume, duhovniceşte! Nu cu cele ce ne sînt plăcute nouă, ci cu cele ce sînt plăcute Celui ce este al nostru (adică de un neam cu noi după omenire), iar mai vîrtos cu cele ce sînt plăcute Celui ce este Stăpîn al nostru (după dumnezeire). Nu cu cele ale neputinţei şi neascultării, ci cu cele ale vindecării şi mîntuirii. Nu cu cele ale zămislirii şi naşterii celei trupeşti, ci cu cele ale înnoirii şi naşterii celei duhovniceşti. Şi cum va fi aceasta? Să nu punem cununi de flori şi verdeaţă la pragurile uşilor, să nu facem jocuri, să nu împodobim uliţele, să nu ospătăm ochiul, să nu îndulcim cu sunet de fluier şi zicături auzul, să nu muierim mirosul cu parfumuri, să nu curvim gustul, să nu facem hatîr pipăirii. Căci acestea – zic adică simţurile, neînfrînîndu-se – sînt căi lesnicioase spre răutate şi intrări ale păcatului. Să nu ne subţiem şi să ne moleşim cu îmbrăcăminte moale alunecoasă împrejurul trupului şi a cărei bunătate este a se păstra netrebnică. Nu cu raze de pietre, nu cu străluciri de aur, nu cu meşteşuguri de vopsele, care mint frumuseţea cea firească şi s-au născocit împotriva chipului celui făcut de Dumnezeu. Nu cu ospeţe, cu cîntece şi cu beţii, cu care ştiu înjugate paturile şi curviile. […] Să nu facem mese înalte cu grămezi de cărnuri şi de bucate, gătind şi pricinuind desfătări pîntecelui. Să nu alegem vinurile cele tămîioase şi mirositoare, dresurile şi îndulcirile bucătarilor, mirurile cele de mult preţ. […] Ci acestea să le lăsăm Elinilor [păgînilor], şi trufiilor şi praznicelor lor, acelora care numesc «dumnezei» pînă şi pe cei ce se bucură de mirosul jertfelor de dobitoace şi care aşadar îl slujesc şi-l cinstesc pe dumnezeul lor cu pîntecele, răi cu adevărat, fiind scornitori, propovăduitori şi ucenici ai răilor draci. Iar nouă, care Îl închinăm pe Cuvîntul cel ipostatic al Tatălui, ne trebuie ceva ca să ne desfătăm? Să ne desfătăm în cuvîntul cel despre Dumnezeu şi despre cele dumnezeieşti, şi în legea cea dumnezeiască şi în povestirea atît despre altele, cît şi despre acelea ale praznicului de acum. Ca astfel desfătarea să fie potrivită şi nu departe de Cel ce ne-a chemat” (Sfîntul Grigorie Teologul).

Sursa:

http://axa.info.ro/editoriale/oglinda-vremii/ortodoxia-noastra-cea-pagana/

 

Părintele Justin: Vor veni vremuri şi mai grele, va îngădui Dumnezeu vrăjmaşului să se atingă şi de suflet

 

– Ce ne puteţi spune despre vremurile grele prin care vom trece şi noi?

– Ei, prin ce-am trecut noi!… Dar prin ce-o să treceţi voi!… Acele vremuri deja le-aţi început. Spre deosebire de alte vremuri, va îngădui Dumnezeu vrăjmaşului să se atingă şi de suflet; va fi mai mult o prigoană psihologică şi nu vă veţi putea ascunde nici în crăpăturile pămîntului. Nu este uşor, sînt vremuri foarte grele.

De exemplu, pe vremea marilor trăitori din Pustia Tebaidei, acolo nici miliţia nu intra, nici control de stat, nici finanţa nu intra, nici un control care să-i tulbure pe călugări. Erau de sine stătători şi atît de liberi, încît ei într-adevăr puteau să-şi ducă aşa, cu toată dragostea, nevoinţa lor. Însă, la ora aceasta, trebuie să lupţi, şi cu cel văzut, şi cu cel nevăzut; să lupţi cu tine, să lupţi cu lumea, să lupţi şi cu dracul. Diavolul, dacă faci cruce, se mai depărtează, măi. Ăştia văzuţi nu se depărtează, ba te asaltează şi-ţi mai pun în cîrcă şi altele; şi toate se răsfrîng asupra ta.

De aceea credincioşii aceştia, de pildă, care vin din toată lumea înspre mănăstiri, sînt iarăşi un semn că toată lumea trăieşte în clocotul ăsta, în cazanul ăsta de fierbere de la un rău la altul. Iar călugărul, de bine, de rău trebuie să stea acolo, în faţa lor, să dea un sfat, o relaţie, să le citeşti o rugăciune şi să plece măcar cîtuşi de puţin alţii de cum au intrat. Monahul trebuie să fie prezent şi să răspundă la toate aceste nevoi ale creştinului.

Altădată nimeni nu-l deranja pe sfîntul, pe cuviosul. Păi, cîte pomelnice aveam noi acum 70-80 de ani la Mănăstirea Durău sau la Secu? Te duceai la proscomidie, începeai slujba, tu, ca preot, înainte cu o oră, sunai la intrare în tochiţa metalică, toată lumea ştia că a intrat părintele la biserică. Paraclisierul deja era venit.

Care este rînduiala paraclisierului? Intră în biserică, se închină, ia blagoslovenie de la strana arhierească, se duce şi se închină pe la icoane, la Maica Domnului, la Mîntuitorul Hristos, intră în sfîntul altar, face trei metanii la intrare, trei metanii la proscomidiar şi cu frică de Dumnezeu începe să aprindă lumînările (cele două lumînări de pe sfînta masă), candelele. Era o scară cu trei trepte. Se urca părintele de canon săracul, sufla din greu, dar el voia să aprindă candelele în fiecare miez de noapte, să fie primul acolo cînd venea preotul slujitor. După aceea venea la stareţ, lua blagoslovenie de toacă şi de clopot şi părintele stareţ de atunci nu dormea, era treaz, la apel, era în pravilă. Acuma are o maşină cu opt locuri, cu bagaj în spate şi-ntr-o dimineaţă se duce după sticle, a doua zi are nevoie de mătură, apoi de coada măturii şi tot se plimbă şi tot se plimbă, mai merge la o conferinţă, pe la examene şi printr-alte părţi, numai la biserică şi la utrenie nu-i. Şi paraclisierul n-are unde să se mai ducă, toacă săracul cu 25 de blagoslovenii de la… bec.

Terminam de pomenit înainte ca să vină preoţii, dar acum sunt cîte 3-4 mape de pomelnice numai într-o zi.

De asemenea, ca să revin, nu erau atîtea nevoi şi atîtea boli. Acum s-au înmulţit bolile psihice, organice, demonizările. Apoi nu erau atîtea construcţii, atîtea vite, atîta lume. Pe lîngă acestea mai sunt şi ispitele supratehnicii, sistemele acestea extraordinar de ascuţite care pătrund pînă în a-ţi cunoaşte şi gîndul. Şi, cînd ţi-a prins gîndirea, aici este şi partea sufletească. Iar cînd a intrat pe firul acesta Satana, nu mai este deloc uşor. Este o luptă împotriva sufletului.

Acum nu vezi ce fac? Dacă vrei să ai un serviciu mai bun, trebuie să te înscrii în loja masonică, să te lepezi de Hristos. Şi, iată, acestea toate sunt încercări şi ispite şi greutăţi care ne fură de la adevăratele ţeluri ale trăirii noastre. Acestea aduc la zero viaţa duhovnicească.

– Este bine în zilele noastre să mai căutăm povăţuitori duhovniceşti?

– Este mai bine să dobîndeşti tu puţină pricepere duhovnicească, căci vin vremuri cînd nu numai că nu veţi mai găsi îndrumător, dar nici măcar un cuvînt din Scriptură sau din Sfinţii Părinţi. Sfinţii Părinţi pînă acum recomandau povăţuirea după Sfînta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi, însă vin vremuri cînd vor lipsi şi acestea.

– Ce să facem ca să păstrăm dragostea şi unitatea dintre noi?

– Este nevoie de multă rugăciune, căci rugăciunea întreţine buna noastră înţelegere. Acum, însă, ne îngrijim mai mult de cele materiale decît de cele duhovniceşti. Înainte, forţele răului erau legate cu rugăciunile marilor trăitori; rugăciunea lor avea o mare putere. Şi încă n-a slobozit Dumnezeu puterea Satanei, căci lumea este nepregătită… Forţa diavolului stă în patimile şi relele noastre.

– Ce trebuie să facem să ne întărim credinţa şi să răbdăm toate cele ce vor veni asupra noastră? Şi cunoaştem din proorociile sfinţilor că de vor răbda creştinii necazurile de pe urmă vor fi mai mari decît cei dintîi. Iar Cuviosul Paisie Aghioritul îndrăzneşte să spună că ‘mulţi sfinţi şi-ar fi dorit să trăiască în vremurile noastre‘.

– Cugetînd la moarte. Monahul şi creştinul nu are această însutită datorie să fie gata de plecare? O are! Nu te interesează dacă trăieşti şi cum trăieşti. Din ce în ce oamenii sunt mai dificili şi mai cu scadenţe intelectuale şi putere de judecată. Ei, sînt multe de zis, dar iată că s-a făcut ora unsprezece şi acuş bate de utrenie…

Revista Glasul Monahilor, Mănăstirea Petru Vodă, Anul II – Nr. 7 (9) – Iulie 2004

 

Sursa:

http://manastirea.petru-voda.ro/2008/07/05/parintele-justin-vor-veni-vremuri-si-mai-grele-va-ingadui-dumnezeu-vrajmasului-sa-se-atinga-si-de-suflet/

 

Despre astrologie, zodiac, horoscop

 

Astrologia

Aceasta se poate împărţi în două categorii:

Zodiacul – acesta are de-a face cu luna în care ne-am născut.

Horoscoapele – acestea sunt zilele din calendar care depind de poziţia stelelor.

Zodiacul

Descriere

Există douăsprezece semne (unul pentru fiecare lună). Ele se numesc: Balanţă, Berbec, Scorpion şi aşa mai departe. Oamenii care se interesează de acestea cred că, depinzând de luna în care s-au născut, ei vor depinde de un semn zodiacal. Iar depinzând de semnul corespunzător ei vor avea caracterul aferent. Cu alte cuvinte, ceea ce eşti nu depinde de tine, ci de semnul tău zodiacal.

Influenţa fiecărui semn începe în jurul datei de 21 a fiecărei luni, continuând în luna următoare; de pildă, Scorpionul aparţine lunii noiembrie. Acesta „îşi exercită influenţa” începând cu ziua de 23 octombrie şi se sfârşeşte pe 22 noiembrie. Astfel, dacă ar fi să te naşti în acest răstimp (chiar la ora 24 fără un minut în ziua de 22 noiembrie), atunci vei avea caracterul asociat cu Scorpionul, a cărui trăsătură este perfidia!

Fireşte, nu se poate spune că este vina ta că eşti aşa. Eşti o victimă! Semnul este de vină, momentul naşterii. Ar fi fost altfel dacă mama şi-ar fi început travaliul ceva mai devreme, ai fi fost născut cu un minut înainte de ora 24, pe 20 octombrie, ai fi fost în Balanţă. În acest caz ai fi fost diferit ca persoană, ai fi avut o fire diferită. Ai fi fost cinstit şi bun, toate din pricina bunului tău semn zodiacal.

Dacă un prieten de-al tău are acelaşi semn, atunci el sau ea va avea acelaşi caracter ca şi tine. Dacă există vreo diferenţă, aceasta s-ar datora faptului că aţi fost născuţi în zile diferite (horoscop vine din greceşte şi înseamnă „a te uita la ceas”).

Întrebări

Dar, despre gemeni – care au acelaşi semn zodiacal şi acelaşi horoscop, dar, cu toate acestea, sunt diferiţi – ce putem spune? Unul poate fi temperat, altul mai mânios; unul poate fi nesincer, altul cinstit şi aşa mai departe. În acest caz, ce pretenţii am putea avea de la zodiac şi horoscop?

Pe de altă parte, unii oameni au semne zodiacale diferite, dar, cu toate acestea, manifestă însuşiri de caracter asemănătoare. Cum putem explica acest fapt prin prisma zodiacului?

Să zicem că există gemeni identici, cu acelaşi semn zodiacal, acelaşi horoscop şi aceleaşi însuşiri. Unul este la fel de avar şi vulgar ca şi celălalt. Dar unul dintre ei „vede lumina” şi devine milostiv, credincios creştin, chiar monah sau monahie. Cu toate acestea, celălalt rămâne la fel ca mai înainte. Cum poate fi explicat acest lucru?

Dacă, de exemplu, eşti Scorpion şi vrei să scapi de presupusa perfidie asociată acestui semn, pot oare oamenii să creadă că semnul zodiacal în sine te-ar putea împiedica de la a face aceasta?

Pe scurt

• Personalitatea noastră nu se formează şi nu este formată de factori externi care acţionează independent de voinţa noastră, ci de factori interni, precum modul de gândire şi voinţa liberă.

• Vai de „soarta” noastră, dacă am fi nişte roboţi controlaţi, dependenţi de obiecte neînsufleţite (semne zodiacale şi horoscoape)!

Horoscoapele

Cei ce se ocupă cu astrologia consideră că horoscopul pentru fiecare în parte determină evenimentele de zi cu zi pe care le trăim (viaţa) şi chiar viitorul! Cu alte cuvinte, orice ţi s-ar întâmpla de-a lungul vieţii este scris în horoscop. Aşa că n-are nici un rost să ne facem probleme sau să tânjim după un viitor mai bun. Astrologii care vă cercetează horoscopul vă pot spune ce soartă veţi avea. În Grecia era cineva care-şi făcea reclamă astfel: „Prin horoscopul tău, îţi pot prezice cursul vieţii”. Prostii!

Luaţi aminte aici. Oare tu, persoană cu cap, raţională, te vei încredinţa de viitorul tău cu ajutorul unui obiect neînsufleţit, şi NU prin credinţa în Pronia lui Dumnezeu? În primul caz, dacă horoscopul îţi aduce ceva rău, nu-ţi vei permite să reacţionezi cumva sau să-l respingi. Dar, dacă Dumnezeu îţi aduce ceva „rău”, murmuri şi te plângi. Ai fi în stare să-L respingi şi pe Dumnezeu! Dar pe horoscopul tău nu…

Nu-i aşa că n-ar strica un strălucit exemplu de credinţă? Nu-i aşa că n-ar strica un admirabil exemplu de dreaptă socoteală?

Cei care cred în horoscop, n-au nici credinţă şi nici nu sunt raţionali. Oamenii care cred în horoscop sunt aceia care n-au credinţă şi nici dreaptă socoteală.

Este oare cu putinţă?

Stelele sunt neînsufleţite. Şi asta nu e tot. Ele se află la milioane de ani lumină. Dacă ar avea ochi, ar vedea uriaşul pământ ca pe o mică aşchie sau nu l-ar vedea deloc. Închipuiţi-vă cum v-ar vedea pe voi, cei care trăiţi pe această aşchie. V-ar vedea ca pe ceva minuscul: chiar ni se cere să credem că stelele care sunt NEÎNSUFLEŢITE, moarte, pot fi „deranjate” pentru chestiuni legate de viitorul a ceva aşa de minuscul?

În plus, iată o dovadă practică: la sfârşitul anului 1987, astrologii au prezis „soarta” unor personalităţi proeminente pentru anul 1988.

• Puternicului Mihail Gorbaciov i-au spus: „În 1988, el va divorţa de soţia lui – Raisa. Ei bine, nu s-a întâmplat. Ei încă rămăseseră un cuplu fidel, când, în 1999, doamna Gorbaciov a murit.

• Cristinei Onassis i-au prezis: „În 1988, ea se va căsători”. În 1988, Cristina Onassis a murit!

• Girolamo Cardano (1501-1575) a fost un eminent matematician, medic şi, notaţi, astrolog. El a stabilit horoscoapele pentru mai mulţi oamenii celebri, apoi pentru sine însuşi. Anticipând că va trăi 75 de ani, şi având o sănătate foarte bună în momentul plinirii vremii, el şi-a salvat reputaţia printr-un tertip foarte simplu: sinuciderea!

Deşi în vremea lui Cardano era un lucru obişnuit ca oamenii de ştiinţă să creadă în astrologie, astăzi nu mai este aşa. O sută nouăzeci şi doi de oameni de ştiinţă din toată lumea, dintre care nouăsprezece au luat premiul Nobel, s-au opus astrologiei, descriind-o ca fiind „mitologie”. Cu toate acestea, unele sărmane suflete încă mai cred că este „înţelepciune”.

Sursa:

http://marturieathonita.ro/despre-astrologie-zodiac-horoscop/

Arhim. Vassilios Bacoiannis ÎNFRUNTÂND DIAVOLUL ŞI VRĂJITORIA.

 

Pot fi mai vrednici de mântuire decât noi pe cei care îi socotim păcătoși

 

Să ne aducem aminte, fraţilor, de Domnul Care zice: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi!”. Şi iarăşi, de Apostolul care ne învaţă zicând: „Cel ce pare că stă să se păzească, să nu cadă”. Şi iarăşi: „Păzeşte-te pe tine ca nu cumva să fii ispitit şi tu”. Că mulţi la arătare au greşit, dar în taină s-au pocăit şi iertare au dobândit şi pe Sfântul Duh L-au primit. Deci, cei ce ni se par nouă că sunt păcătoşi, la Dumnezeu sunt drepţi, pentru că păcatele lor le vedem, dar pocăinţa lor n-o vedem. Că şi Filimon acela, măscăriciul din Egipt, numai un lucru mare de pocăinţă a făcut şi a ajuns la măsura Sfântului Macarie, pustnicul.
De aceea, de am vedea chiar cu ochii noştri pe cei ce greşesc, să nu-i osândim. Că zece paşi depărtându-se cineva de la faţa noastră, nu ştim ce a făcut faţă de Dumnezeu sau de este Dumnezeu cu dânsul. Că Iuda vânzătorul, când se lumina spre joi, împreună cu Hristos era şi cu ucenicii Lui, iar tâlharul era între tâlhari şi între ucigaşii de oameni. Iar, după ce a venit ziua de vineri, Iuda s-a dus întru întunericul cel din afară, iar tâlharul, împreună cu Hristos, în rai s-a sălăşluit. Pentru aceea nu se cade să osândim pe omul ce greşeşte, de vreme ce Domnul îl va judeca. Iar toată judecata, Tatăl a dat-o Fiului.
Drept aceea, acela ce judecă pe cei ce greşesc îşi răpeşte pentru sine dregătoria lui Hristos. Şi unul ca acela este un antihrist, adică potrivnic al lui Hristos. Dar cine ar fi ştiut milostivirea cea multă a lui Dumnezeu, de n-ar fi arătat-o El singur oamenilor, primind pe păcătoşii ce se pocăiesc, precum pe desfrânata, pe vameşul sau pe Manase cel spurcat, care cincizeci şi doi de ani a slujit idolilor, iar după aceea într-un ceas pocăindu-se a dobândit iertare? Că, fiind închis într-o cuşcă de aramă în Babilon şi înăuntru cântându-şi cântarea sa, îngerul Domnului a spart arama şi îndată l-a scos şi l-a dus în Ierusalim şi cealaltă vreme a petrecut-o într-o pocăinţă.

(Sfântul Ierarh Atanasie, Din cuvintele duhovnicești ale Sfinților Părinți, Editura Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Suceava, 2003, p. 171)

 

Sursa:

https://ortodoxiasite.wordpress.com/2017/01/18/pot-fi-mai-vrednici-de-mantuire-decat-noi-pe-cei-care-ii-socotim-pacatosi/

 

Părintele Justin Pârvu despre dialogul inter-confesional al ortodocşilor

 

 

Biserica Ortodoxă este veşnică prin Hristos Dumnezeu, e netrecătoare, nu are nevoie să se amestece cu nimic altceva, ca să nu se dilueze. Se apropie, dar nu se amestecă. Nici măcar nu poţi avea o relaţie. Vin foarte mulţi oameni şi mă întreabă ce să facă: să mai intre sau nu în bisericile în care s-au făcut slujbe ecumeniste? Eu le-am spus că atunci cînd vor vedea că se vor împărtăşi unii de la alţii, să nu mai stea. Dar nici aşa – ne temem de cuvintele Sfinţilor Părinţi care interzic să stăm sub acelaşi acoperiş cu ereticii. Ba canoanele spun că nici cu creştinii necununaţi să nu stai la masă, darămite cu ereticii. În cazul acesta ea nu mai e Biserică. De altfel e şi prorocit că toate organizaţiile ecleziastice vor cădea groaznic şi deodată, chiar şi instituţia Bisericii. Sfîntul Ignatie Briancianinov spune asta. Biserica decade prin primirea umanismelor. Umanismul este închinare la idoli, iar dogma infailibilităţii papale este o latură a umanismului, după cum spune şi Sfîntul Justin Popovici, reînviind idolatria. Toţi se închinau şi venerau Partidul ca pe un idol. Iar cei care au tăcut şi s-au supus ideologiei comuniste chiar siliţi, socotesc că sunt asemenea închinătorilor la idoli.

(Interviu din „Glasul monahilor”, nr. 4 (18)/ aprilie 2005)

Cred că Biserica noastră acum se află într-o ispită mult mai grea decît altele de pe alte coordonate geografice. Se pare că noi am fost obligaţi să facem greşeli în istorie. Fiindcă la noi, din 1925, Biserica a fost mereu sub dirijarea şi sub osînda străinilor. Ce să vorbim de Carol al II-lea cu toate acţiunile camarilei lui împotriva Ortodoxiei şi neamului românesc? Ce să spunem de anul 1944, cînd hoardele bolşevice vin peste noi? De atunci, în continuare, au fost puşi păstori şi conducători fără nici o legătură cu viaţa spirituală, morală, politică a românilor. În această perioadă s-au petrecut atîtea nelegiuiri iar securitatea nu a avut alt scop decît de a pătrunde şi a dirija viaţa religioasă. Aşa se face că i-a prins pe toţi şi le-a pus în faţă un dosar. Vrînd-nevrînd, adevărat sau neadevărat, semnezi. Unii necunoscători, neştiutori, au semnat nişte lucruri pentru care acum îi scot vinovaţi. […]

– Mai devreme aţi afirmat că pe măsură ce se vor înteţi atacurile vrăjmaşilor, va creşte şi harul de la Dumnezeu în ajutorul apărătorilor Ortodoxiei. Totuşi, dacă în Biserica noastră se produc schimbări ecumeniste, care afectează clerul şi ierarhia, precum în exemplul dat de Sfinţia Voastră mai înainte, ce se va întîmpla cu harul? Întreb aceasta, ştiind că amestecul cu ereticii provoacă retragerea harului lui Dumnezeu…

– Dar spune într-o viziune a marelui rugător, ascet şi pustnic şi trăitor în Hristos, Sfîntul Serafim de Sarov, că se vor ridica biserici, paraclise, schituri, clopotniţe şi altare în toată splendoarea aurăriei lor, dar creştinii nu vor putea intra în ele. Am stat şi eu şi m-am gîndit, ce-o fi asta, domnule!? Am fost pus în situaţia să le răspund şi credincioşilor mei la această întrebare, că unii ziceau: „Mai putem noi intra în cutare biserică din Bacău, din Timişoara, sau din Iaşi, dacă s-a făcut acolo o slujbă ecumenistă ori un ritual al Cavalerilor de Malta sau un jurămînt masonic?” Ei bine, să ştiţi că aceasta este cea mai adîncă blasfemie! Le-am spus credincioşilor să meargă la biserică, să participe la rugăciune, pînă se va ajunge, ferească Dumnezeu, la împărtăşirea comună cu ereticii. Cînd ai să vezi că iau din acelaşi potir şi ereticii şi ortodocşii, atunci să nu mai intri. Pînă aicea merge să ascultăm, fiindcă spun Sfinţii Părinţi că, atunci cînd e vorba de ascultarea de Dumnezeu, nu-i mai ascultăm pe oameni. Lucrurile s-au mai întîmplat în decursul istoriei. S-au făcut greşeli din partea oilor, dar şi din partea păstorilor. Sfatul duhovnicilor celor bătrîni este ca păstorul să meargă pe drumul lui, dar dacă greşeşte acesta, oaia să-i urmeze pe Sfinţii Părinţi. E supus greşelii oricine, că diavolul îl încearcă pe fiecare. Au existat cazuri în istorie de greşeli grave, cînd credincioşi au rămas doar 30 la sută, dar au dus mai departe adevărul de credinţă, chiar dacă 70 la sută dintre păstori s-au pierdut. Asta înseamnă că acum, în momentele grele pe care le trăim, cu ispite puternice, înfricoşătoare, harul lui Dumnezeu va creşte. Sporeşte această forţă dumnezeiască în forţa noastră de rugăciune. Dacă ne vom ruga! Dacă vom păstra unitatea în Biserică, dacă nu ne va împrăştia această ispită, noi vom rezista. Nu contează numărul celor care se vor risipi, ne interesează calitatea şi valoarea celor care rămîn în dreapta credinţă. Poate să rămînă numai unul drept în toată tulburarea aceasta.

– Biserica rămîne numai în jurul episcopului. Dar dacă, Doamne fereşte, vor porni toţi spre ecumenism, iar cei ce se împotrivesc vor fi caterisiţi, ce vom face fără episcop?

– Dar ce făceau cu Sfîntul Ioan Gură de Aur cînd îl izgoneau de pe tronul patriarhal? Îl ocărau, îl izolau şi îl exilau, pînă l-au condus la moarte. Mîncătorie între scaune! Atunci ce făceau credincioşii? Astăzi, din păcate, se întîmplă aceleaşi lucruri. Sunt unii care umblă în consilii ecumeniste, alţii care stau în scaunele lor şi-şi văd de rugăciune şi de turma lor. Au fost şi sunt vremuri de încercare şi de ispitire. Iar dacă s-ar întîmpla astfel de lucruri, mă întreb în ce măsură va fi reală o caterisire nedreaptă. O caterisire care se face în lupta cu adevărul nu e validă. E valabilă numai cînd ai călcat prevederea unui canon şi cînd te-ai opus unei rînduieli. Dar atîta vreme cît eu mă găsesc pe poziţia adevărului, caterisirea e mincinoasă. Acestea sunt mai mult sperietori formulate de unii, dar nu sunt realităţi care să oprească harul lui Dumnezeu. Dacă ieri am slujit împreună şi ne-am împărtăşit din acelaşi potir, iar azi declară că nu sunt bun pentru slujire, înseamnă că schimbarea de opinie şi de atitudine e dictată de interese.

– Există pericolul, ca din aceste motive lumeşti, politice, să se rupă Biserica?

– Dacă vom ajunge să ni se impună condiţii străine adevărurilor noastre de credinţă, neapărat se va rupe. Arta vrăjmaşului este de a împărţi, divide şi stăpîneşte. E un principiu valabil dintotdeauna. Nici cei 12 apostoli nu au rămas în unitatea lor de la început, pe unul l-a dezmoştenit diavolul. La crucea lui Iisus au rămas Maica Preamilostivă şi alţi vreo cîţiva, restul s-au risipit, au fugit. Pînă şi Petru a fost reîncadrat între apostoli. Aşa este şi la ora pe care o trăim. Vremurile sunt mult mai grave acum, pentru că atunci mai exista o şansă de revenire, cum s-a şi întîmplat de altfel. Acum, însă, nu mai e nici o şansă: ori Hristos, ori Satana! Pînă acum mai mergea, cu carnetul de partid, renunţai la el, mai cu steaua în cinci colţuri, mai cu crucea, dar de data asta nu se mai poate aşa. Acum e tranşant: ori 666 şi cardul, ori crucea! De-acum se alege şi urmează un creştinism adevărat şi un anarhism cu totul lepădat. Aşa cum ne întreabă la botez: „Te lepezi de Satana şi de toate lucrurile lui?” „Mă lepăd de Satana şi de toate lucrurile lui”. Iată că acum se împlinesc nişte făgăduinţe ale tale, puse deoparte mai de demult. La călugărie, în faţa altarului, iarăşi te întreabă: „De ce-ai venit, frate? Din vreo silă sau din vreo nevoie?” „De bunăvoie am venit, Părinte”. „Dar nu ştii că ai durere, ai necazuri, ai amărăciune, ai luptă, ai crucea lui Hristos?” „Cu ajutorul lui Dumnezeu, da, Părinte”. Ce avem noi creştinii şi monahii care trăim în acest gînd frumos al Maicii Domnului, ca să ne putem împotrivi vrăjmăşiei care s-a ridicat împotriva noastră? Să nu ne temem de zilele acestea care sunt cele mai favorabile pentru spălarea şi dezbrăcarea noastră de omul vechi şi îmbrăcarea întru Iisus Hristos, Domnul nostru. Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine! E un prilej de fericire, ca să ne luminăm şi să ne întărim pe calea mîntuirii.

– S-au rostit şi am văzut şi scris îndemnuri către mulţimile de credincioşi să nu mai vină la Mănăstirea Petru Vodă, inclusiv la Sfinţia Voastră, nici la Părintele Arsenie Papacioc, pentru că este un marginal, întrucît, spun ei, aceştia au ieşit din Biserică. De fapt, sunt ocărîţi şi denigraţi aceia care îndrăznesc să rostească adevărul. Totuşi, poporul vine puhoi la Mînăstirea Petru Vodă, îl caută neîncetat pe Părintele Arsenie, îl caută pe Părintele Rafail Noica şi nu-l găseşte. Ce se va întîmpla, Părinte, cînd veţi pleca şi Sfinţia Voastră, şi Părintele Arsenie, că are 93 de ani? Dacă vă apucă aşa, deodată, dorul de Domnul? Unde va mai face lumea cărare bătută?

– Chiar dacă s-ar pierde toată lumea, unul de rămîne, acela este tot adevărul. El duce lupta, el este modelul şi prototipul vieţii noastre creştine. Şi niciodată – nu-i număr eu cîţi sunt în mînăstirea x, y, în Moldova, în Ardeal, în Muntenia – nu vor izbîndi vrăjmaşii Ortodoxiei, deoarece cu cît vor înmulţi oprimările, cu atît îşi vor face deservicii. Adevărul creştin nu se impune cu forţa. Adevărul creştin vorbeşte prin sine. Nu noi îl apărăm pe Hristos, noi suntem nişte slugi netrebnice. Hristos ne apără pe noi! Cine se poate opune lui Hristos!? Iar vrăjmaşii, prin oprimări, îşi iau toată osînda, şi de la popor, şi de la Dumnezeu. Aceşti oameni nu cred în adevărul lui Hristos, nu cred în canoane, nu cred în martirajul creştin. Se încred în forţa lor materialistă, a funcţiei şi a măririi deşarte, care vor pieri odată cu ei, dar vor rămîne pentru osînda veşnică în faţa lui Dumnezeu şi a unui neam întreg. Între 1948 şi 1964, cît am stat în puşcăriile lor, am văzut tot felul de lucruri de maniera aceasta. Vine, într-o seară, de la Ministerul de Interne, un colonel balşoi, de-abia intra pe uşă în celulă. Noi, eram patru inşi înăuntru, aşteptam să vedem ce spune acest mare inspector al securităţii. El întreabă: „De ce mai aveţi nevoie aici?” Era între noi un avocat dibaci la vorbă. Îi răspunde: „Tovarăşul colonel…” „Băi, eu nu-s tovarăş cu tine”. „Ei, atunci, domnule colonel, n-avem cîrpe pentru spălat pe jos, că suntem obligaţi să spălăm de trei ori pe zi duşumelele”. Pentru noi spălatul acesta era bun, că trecea timpul mai uşor, aveam o îndeletnicire. Acolo fiecare lucru era bine aranjat, ca în chilia Părintelui Isaia, de la Mînăstirea Rarău, aşa era în celula noastră. „Măi, banditule, măi, aşa vorbeşti cu mine?”, s-a răstit colonelul la el. „Am răspuns, pentru că m-aţi întrebat”, a zis acela. „Auzi, tu cînd vorbeşti cu mine, să taci!” Şi ne ia la întrebări: „Tu ce eşti? Dar tu? Tu?” Răspundeam pe rînd: „Avocat”. „Profesor”. „Preot”. „Ce preot eşti tu, măi, cînd te-oi trînti acuşi, cine te-a mai preoţit şi pe tine? Stai aici şi ai să te topeşti, măi, că toţi de afară sunt ai noştri. Voi vă topiţi aici, ca nişte animale, măi! Voi nu ştiţi nimic”. A ieşit şi noi am început să comentăm în urma lui. Ce înseamnă oare că „toţi de afară sunt ai noştri”? Ce-o fi vrut să spună? Am aflat abia după 12 ani de la ieşirea din puşcărie. […]

În cel mai neputincios şi mai mic, acolo se înmulţeşte harul. De aceea să nu ne temem niciodată, pentru că vor veni vremuri şi mai grele, în care se vor îndeplini jurămintele botezului şi ale monahismului şi ale vieţii noastre creştine. Sunt vremuri de firească mîntuire. Să ne bucurăm, fiindcă acesta este prilejul nostru cel mai potrivit, acesta este purgatoriul, nu acela catolic, ci vremurile care ne cern. Eu sper că Ortodoxia cu cît va fi pusă la stîlpul infamiei de către toată Europa, cu atît va intra şi mai mult în harul lui Dumnezeu. Chiar dacă vor cădea toţi şi va rămîne numai un arhiereu, numai un călugăr sau numai un preot, acela va fi salvarea credinţei şi mîntuirea neamului.

(interviu de Ioan Enache, publicat în revista Credinţa Ortodoxă)

 

 

Homeopatia – o pseudoştiinţă păgână

 

Ce este homeopatia?

Homeopatia, întemeiată de către Samuel Christian Friedrich Hahnemann (1755-1843), medic german, este clasificată, la ora actuală, printre ramurile medicinei alternative sau complementare, care grupează alte metode de promovare şi restaurare a stării de sănătate decât cele aparţinând medicinei „clasice” (hipocratice, alopate). Principiile de bază ale homeopatiei, aşa cum le-a enunţat fondatorul său, şi cum s-au propagat până în ziua de astăzi, contrazic o importantă serie de elemente din medicina „clasică”, nehomeopată, precum şi din ştiinţă, în general, motiv pentru care homeopatia , deşi din ce în ce mai agreată de către marele public, rămâne, la nivelul comunităţilor ştiinţifice, un domeniu controversat, controversă care tinde să se extindă şi în domeniul teologic.

În acest context şi în căutarea unor explicaţii plauzibile şi a unor fundamente solide ale practicii lor, unii homeopaţi se îndreaptă către dezvoltări recente din domeniul ştiinţific, alţii către tradiţii spirituale, sau chiar către o îmbinare între posibile explicaţii materialiste, respectiv idealiste. O analiză riguroasă a pretenţiilor homeopaţilor conduce, însă, la concluzia că homeopatia este lipsită de orice întemeiere ştiinţifică, actuală sau potenţială, fiind, în schimb, lesne de demonstrat, atât din perspectiva ştiinţifică, a antropologiei culturale, precum şi din perspectiva teologiei ortodoxe, că sistemul homeopat este fondat pe credinţe păgâne şi reprezintă, în aspectele sale practice, o formă de magie simpatică.

După Hahnemann, odată supusă unui dezechilibru indus în mod deliberat, cu ajutorul tratamentului homeopat, dezechilibru asemănător cu cel care a indus suferinţa, forţa vitală se poate reechilibra, restabilind starea de sănătate.

Tratamentul homeopat se efectuează cu ajutorul remediilor, preparate din diverse materii (care pot fi orice- minerale, părţi de animale şi plante, producţii patologice umane, ba chiar şi „materii imponderabile”, precum razele X, razele lunii, soarelui, stelelor, etc) supuse diluărilor şi sucusionărilor succesive. Diluarea materiei merge până la absenţa ei totală din lichidul în care este diluată (apă sau alcool), considerându-se, totodată, că exact acele remedii ultradiluate, din care materia de la care s-a pornit lipseşte, sunt „cele mai puternice”. Sucusionarea, numită şi dinamizare, implică lovirea ritmică a flaconului cu remediu de o suprafaţă dură, dar elastică (îmbrăcată în piele), fiind, aşadar, o formă de agitare mecanică.

Homeopatia  susţine că vindecă omul ca întreg material şi spiritual.

În încercarea de edificare a unei baze ştiinţifice a homeopatiei, unii autori ajung, din nefericire, să prezinte, în lucrările lor, date eronate, falsificate sau relocate, în mod inadecvat, din domeniul ştiinţific în cel filozofic, şi reciproc. În aceeaşi linie, adepţii homeopatiei recurg la anumite strategii adaptative, încercând, spre exemplu, să introducă în explicaţiile lor privind mecanismul de acţiune al remediilor elemente din domenii ştiinţifice cât mai dificil accesibile publicului larg (precum fizica cuantică sau biologia moleculară), deturnate ca sens, transformate în termeni filozofici, sau în simple etichete goale de conţinut. Relativ la această practică, există numeroase lucrări critice ale oponenţilor homeopatiei, ba, chiar, comentarii negative aparţinând homeopaţilor „serioşi”, care nu vor ca domeniul lor să fie infiltrat de persoane care confecţionează astfel de explicaţii frapant pseudoştiinţifice, ce fac o proastă impresie publicului cunoscător al noţiunilor ştiinţifice implicate.

Existenţa mărturiilor persoanelor care au beneficiat de pe urma homeopatiei (în ciuda lipsei unei fundamentări ştiinţifice a acesteia şi a unor rezultate coerente ale studiilor clinice) este o piatră de poticnire pentru critica ştiinţifică a sistemului homeopat. „Discrepanţa dintre datele provenite din studii şi cele observaţionale [datele despre eficienţa homeopatiei culese din experienţa homeopaţilor şi a pacienţilor lor, n. trad.] continuă să fie intens dezbătută”, spune E. Ernst, un cunoscut critic al homeopatiei, care consideră, însă, problema tranşată, atribuind eficienţa homeopatiei efectelor (de tip placebo ale) abordării individualizate pentru fiecare pacient şi „întâlnirilor lungi şi empatice dintre pacient şi terapeut”, tipice pentru practica homeopată.

Efectul placebo constă în ameliorarea stării de sănătate, în absenţa unui tratament medicamentos real, dar în prezenţa unei substanţe neutre, fără efect medicamentos, despre care, însă, bolnavul crede că este un medicament. Placebo se foloseşte pentru a testa eficienţa potenţialelor medicamente, nou descoperite- efectele lor se compară cu rezultatele obţinute cu placebo, pentru a vedea dacă au, într-adevăr, proprietăţi curative şi pacienţii nu s-au vindecat, de fapt, doar în baza unei mobilizări naturale a organismului, stârnită de încrederea în tratament. În acest sens, există date care infirmă ipoteza că homeopatia s-ar baza (numai) pe efecte placebo. Aplicaţiile din domeniul medicinei veterinare şi fitopatologiei (în bolile plantelor) pledează, de asemenea, pentru existenţa unor efecte diferite de placebo ale remediilor.

Homeopatia şi Ortodoxia

Credinţa într-o „forţă vitală”, vindecabilă de către homeopat cu ajutorul remediilor preparate din minerale, plante şi animale diferă în totalitate de învăţătura Bisericii, dat fiind că, din perspectiva ortodoxă: nu vreo „forţa vitală autoîntreţinută”, ci sufletul dă trupului puterea de simţire, de viaţă şi de creştere, sub lucrarea energiilor dumnezeieşti necreate; boala nu este rezultatul dezechilibrului „forţei vitale”, ci, cel mai adesea, urmarea păcatului (cu anumite excepţii, d ex. pentru a se vădi prin vindecarea bolnavului puterea lui Dumnezeu, conform evangheliei videcării orbului din naştere, sau pentru sporirea în virtute, vezi vieţile unor sfinţi), dar care nu confirmă, nici ele, în vreun fel, doctrina homeopată.; reîntregirea laturii spirituale a omului (vindecarea sufletului) nu o pot înfăptui „vindecătorii”, ci doar harul dumnezeiesc, pe care omul îl poate primi, în acest scop, numai şi numai în Biserică.

Totodată, pretențiile homeopate privind „informarea” apei cu caracteristicile materiei dizolvate şi sucusionate contrazic teologia raţiunilor. A susţine că apa poate manifesta (în urma sucusionării) proprietăţi ale altor materii, în absenţa fizică a acestora, echivalează cu a afirma că raţiunile firii (de Dumnezeu enunţate) pot fi alterate prin acţiunea omului. Doar prin minune devine posibil ca o specie (apa, sau altceva) să manifeste proprietăţile altei specii. „Minunile” homeopate se fac, însă, la lucrarea unor păgâni sau eretici şi se comercializează în chip profitabil. Mai mult, remediile au, asupra oamenilor, după cum se va vedea, mai jos, efecte duhovniceşti străine de lucrarea benefică, dumnezeiască.

Chiar dacă unii homeopaţi nu asumă perspectiva vitalistă, sau ideea de informare prin sucusionare, practica lor este contrară ortodoxiei, homeopatia având o abordare operaţională tipică pentru magia simpatică. Magia simpatică este o formă de vrăjitorie bazată pe similaritatea între elemente cuprinse în actul magic efectuat şi evenimentul dorit a fi indus prin magie. Sir James George Frazer (1854–1941) antropolog scoţian, considerat părintele antropologiei culturale (ştiinţă care studiază concepţiile şi practicile diverselor populaţii de pe Glob) moderne vorbea despre o „lege a similarităţii” în cadrul dizertaţiei sale despre magia simpatică: Dacă analizăm principiile reflexive pe care se bazează magia, probabil că acestea se vor reduce la două: primul – ceea ce este similar produce similarul .

Asemenea unor forme de magie simpatică tradiţională, homeopatia se bazează pe îndepărtarea unor fenomene (simptome) prin utilizarea unor mijloace mimetice (remediile, capabile să inducă simptome similare cu cele pe care le vindecă). Faptul a fost notat şi comentat, cu mult înaintea autorilor acestei cărţi, de către folcloristul român I-A Candrea. Şi aici trebuie menţionat că autorii prezentului material au descoperit acest fapt ulterior elaborării propriilor observaţii privind homeopatia și magia simpatică, constatând, cu această ocazie că au ajuns, în mod independent, la unele și aceleași concluzii ca şi I-A Candrea. Homeopatia este, aşadar, o formă de magie simpatică. După modul de operare, homeopatia poate fi caracterizată şi ca o formă de magie populară, a cărei practicare nu presupune consacrarea rituală a practicantului şi nici măcar ca acesta să fie conştient de faptul că se ocupă cu vrăjitoria.

De asemenea, din studiul datelor pe care homeopaţii le-au colectat despre remedii se poate observa că materia dinamizată (remediile) stârneşte, în om, patimile, şi îl face vulnerabil la atacuri demonice directe, toate patimile (bolile spirituale) cunoscute Bisericii ajungând să fie legate de remedii. Reamintim, aici, faptul că reacţiile date de către „medicamentele homeopate” se petrec în absenţa vreunui element material propriu remediilor, pe seama căruia să poată fi puse. După cum s-a discutat, mai sus, ipotezele privind energii de natură materială şi/sau transferuri de informaţie care să intervină în interacţiunile homeopate suferă din lipsă de rigurozitate ştiinţifică şi logică.

Iată doar câteva exemple:

Probantul remediului Natrium muriaticum (obţinut din banala clorură de sodiu, sarea de bucătărie), respectiv pacientul căruia „i se potriveşte” remediul, este „deprimat, mai ales în bolile cronice, consolarea îi agravează starea. Iritabil, pasionat de amănunte. Stângaci, repezit. Vrea să fie singur pentru a plânge. Râde şi plânge  .

Remediul Acidum nitricum se asociază cu teama de boală şi de moarte, egoism, suspiciune, nefericire, nemulţumire, pesimism, depresie, iritabilitate, persoana este ranchiunoasă, răzbunătoare, încăpăţânată, răuvoitoare, nu o mişcă scuzele altora, suferă de disperare cronică, sare din somn, înspăimântată, atunci când adoarme. Acestea sunt manifestări clare ale patimilor fricii şi trufiei, precum şi ale lucrării directe a demonilor. Se remarcă faptul că spaimele în somn apar şi în tabloul altor remedii homeopate.

Remediul Alumina dă impulsul de a răni sau omorî, precum şi pulsiuni sinucigaşe. Există remedii asociate cu patima desfrânării (împreună cu alte probleme duhovniceşti):

Ambra grisea (nimfomanie), Apis mellifica (manie sexuală, dar şi furie, teamă, vexare, precum şi opusul lor, apatia; spaime în somn), ş.a.

Remediul Bromium (dar şi alte remedii) este asociat cu senzaţia că cineva se află în spatele persoanei şi că, dacă aceasta se întoarce, îl va vedea pe „acela”. Un alt simptom ciudat indus şi „tratabil” de către remedii este insomnia cu oră fixă (faptul că oamenii pot fi sâcâiţi de demoni, mereu la aceeaşi oră este cunoscut Bisericii).

Tabloul „simptomelor” cel puţin ciudate asociate remediilor culminează cu accesele de furie însoţite de plâns, lătrat şi urlat (remediul Cantharis vesicatoria), amintind în mod izbitor de manifestările persoanelor chinuite de demoni. Un alt fapt ciudat este afectarea stării de conştienţă a pacienţilor trataţi cu remedii. La aceştia se pot sesiza: (…) alterarea percepţiei temporale, sărăcia limbajului, amnezia selectivă, lipsa conştiinţei de sine, caracterul holist al ameliorării şi dezvoltarea de boli acute, toate în răspuns la un tratament homeopat de succes . Alterarea capacităţii pacientului de observare a sinelui şi realităţii imediate este atribuită restaurării „rapide, blânde şi permanente”, de către remediu, a stării de sănătate (ceea ce constituie un ideal hahnemannian).

Tentaţia recursului la homeopatie, mai ales pentru bolnavii grav, este mare, dat fiind că nu suntem, cu toţii, decât oameni. A nu apela la astfel de practici, neştiinţifice, ci păgâne şi magice, chiar dacă suferinţa cuiva este mare şi tentaţia alinării amăgitoare pe care o pot oferi este pe măsură, atrage, însă, asupra bolnavului, conform învăţăturii Bisericii, mângâierea şi răsplata dumnezeiască.

Concluzii

Homeopatia nu este o ştiinţă, ci un sistem păgân, ale cărui practici sunt de tip magic. De fond, nimic nou- Biserica a avut de luptat dintotdeauna cu vrăjitoria. În formă, însă, terapiile complementare şi alternative de acest gen se aliniază la „noul” epocii actuale, amprentate de postmodernism şi new-age. Contestarea adevărului unic, de către primul curent, şi tendinţa de amestecare a ştiinţei cu religia şi a tuturor religiilor între ele, specifică pentru cel de al doilea, au conturat un fundal perfect, pentru descoperirea sau redescoperirea a diverse astfel de metode înşelătoare de vindecare.

 

Sursa

http://marturieathonita.ro/homeopatia-o-pseudostiinta-pagana/

 

New Age și dacismul în România

Neopăgânismul din Romania se ascunde sub umbra Bisericii Ortodoxe spunând că practicile oculte pe care le săvârșesc sunt o “Ştiintă a creierului” neavând amestec cu religia. Intenţia lor este de a atrage câţi mai mulţi adepţi ca mai apoi să pună în aplicare ceea ce de fapt se pregăteşte la nivel mondial: întoarcerea la păgânism.

Miscarea New Age, tot mai întâlnită la nivel mondial, ca o „religie” a viitorului, are rădăcini în practicile oculte dinainte de crestinism. La baza acesteia stă crezul în reîncarnare. Promotorii noii “religii” mondiale susțin că toate popoarele trebuie să se întoarcă la vechile religii politeiste si astfel nu vor mai fi certuri interconfesionale si războaie religioase.
Unul dintre liderii acestei mișcări, Alice Bailley, din SUA, susține că: “Se apropie ziua în care toate religiile vor fi privite ca emanând dintr-o unică sursă spirituală. Toate vor fi reduse la o unică religie comună, din care religia mondială universală va lua naștere în mod inevitabil”. Un alt lider New Age, Helen Blavatsky, tot din SUA, susține că religia viitorului va fi o revenire la vechile religii ale “strămoșilor noștri” dinainte de creștinism socotind că, în final “religia ancestrala este religia viitorului”. Aici se tinde, spre o religie fără Hristos, o religie fără “piatra cea din capul unghiului”, din care se naște haosul. (vezi Serafim Rose, “Ortodoxia si religia viitorului”, ed. Sophia, Bucuresti, 2004, p. 294)

În România se încearcă de câțiva ani conturarea unui cult deosebit al “strămoșilor noștri” daci prin care ni se spune că aceștia au fost manipulați de Apostoli și, de fapt, noi ar fi trebuit să fim zamolxieni. Această teorie o susțin cercurile ezoterice din România care spun, chipurile, că merg la locurile dacice pentru a se încărca cu “energie pozitivă”. Ne întrebăm ce “energie pozitivă” poate avea acel loc în care se aduceau jertfe sângeroase și chiar umane? E drept că dacii aveau o religie păgână, pentru că așa aveau toate neamurile până la întruparea lui Iisus Hristos, dar după încreștinare, dacii au părăsit aceste practici. Cu toate acestea, conform relatărilor scriitorilor antici, dacii aveau o puternică credință într-o singură viață pământească și după moarte o viață veșnică (tocmai din acest motiv despre daci se spunea că sunt nemuritori). De unde au născocit-o ezoteriștii din România cu reîncarnarea? Ce legătură o fi avut religiile tibetane cu dacii nu știe să ne spună nimeni, dar cert este că practicanții ocultismului tibetan din România susțin astfel de teorii încercând să convingă și pe alții de ideile lor.

Răspunsul e clar, orice ar fi, ținta e: New Age-ul cu orice preț.

Durerea noastră, ca și creștini, e viclenia cu care se încearcă, la noi în țară, punerea în practică a noii “religii” mondiale. Neopăgânismul mondial se ascunde sub diverse forme pentru a se putea infiltra mai ușor printre creștini. Cu toate că (unii dintre ei au și botez) au anumite ritualuri, invocă duhuri (numite de ei “energii”) etc., neagă că aceste practici ar fi religioase spunând că ezoteria este doar o “știință a vindecării”. În România, practicanții ezoteriei (yoghini, radiestezteziști, bioenergeticieni, reiki, prananadi etc.) merg pe la bisericii și mănăstiri (la mormântul părintelui Cleopa Ilie și alți mari duhovnici ortodocși) fără să declare nimic despre practicile lor. În acest caz se produc confuzii și noii adepți trăiesc cu convingerea că tot ce fac ei e sub umbra Bisericii Ortodoxe, câștigând astfel credibilitate în rândul celor mai puțin cunoscători.

Cu tot respectul pe care îl avem față de înaintașii noștri daci, trebuie să fim realiști și să înțelegem că astfel de practici nu aduc nici o onoare celor care, în urmă cu două mii de ani, au luptat aici pentru apărarea acestor locuri. În ce privește ortodoxia pe care poporul român o are din perioada apostolică, dacii au primit-o fiind convinși că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu.

Despre Înviere se vorbește în tot Noul Testament. Cu toate acestea ezoteriștii din România caută justificări pentru susținerea teoriilor elaborate. În cele ce urmează vom prezenta câteva argumente biblice care demontează teoria reîncarnării:
Reîncarnarea este o credinţă pagână prin care se neagă credinţa în Înviere. Derutant e faptul că unii dintre adepţii filozofiilor orientale, yoga, arte marţiale, budism, hinduism, prananadi etc. se declară creştini şi spunând că recunosc ca bune învăţăturile ortodoxe le contrazic prin însăşi propovăduirea rătăcirilor lor.

Unii spun că sufletul omului s-ar putea reîncarna dupa moartea biologică a individului într-un trup de animal (cal, vacă, oaie etc.) ceea ce încalcă grosolan învăţăturile Evangheliei şi ale Sfinţilor Părinţi despre suflet şi mântuire căci Iisus Hristos nu s-a jertfit Pentru mântuirea animalelor. Alţii zic că sufletul, după moartea trupului, pentru a ajunge la purificare poate să treacă prin mai multe trupuri omenesti până la starea finală de curăţie (purificare) sufletească numită: Nirvana. Dar ce se va întâmpla în ziua Învierii? Sufletul în care trup va rămâne? A creat oare Dumnezeu mai multe trupuri decât suflete?

La cartea facerii ni se spune clar că Dumnezeu a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa; după ce l-a făcut din pământ a suflat pe el şi I-a dat viaţă. Apostolul Pavel zice că o dată este dat omului să moară, iar după aceea să fie Judecata (Ev.9,27). Tot Sfânta Scriptură ne mai spune, încă din Vechiul Testament: ,,…fiindcă omul merge la locaşul său de veci… şi ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, care l-a dat”(Ecles.12,5 şi 7).

Cu toate acestea, cei ce doresc cu tot dinadinsul să susţină această hulă împotriva Duhului Sfânt, spun că Sfântul Prooroc Ilie Tezviteanul s-a reîncarnat în Sfântul Ioan Botezătorul, justificându-se cu citatul biblic: “Şi dacă voiţi să înţelegeţi, el este Ilie cel ce va să vină” (Mt 11,14). Aici, Mântuitorul vorbea despre Ioan Botezătorul pe care îl numise Ilie căci avea duhul şi râvna lui Ilie şi nicidecum sufletul celui ce s-a ridicat cu trupul la cer. Astfel Evanghelistul Luca spune: “Şi va merge înaintea Lui cu duhul şi cu puterea lui Ilie” (Lc1,17), adică având calităţile (virtuțile) lui Ilie. Acest lucru îl mărturiseşte însuşi Sfântul Ioan Botezătorul în următorul pasaj din Evanghelie: “Şi ei l-au întrebat: Dar cine eşti? Eşti Ilie? Zis-a el: Nu sunt…Ce spui tu despre tine însuţi? El a zis: Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie: Îndreptaţi calea Domnului…” (In 1,21-23).

O dovadă incontestabilă care dovedeste ca sf. Ilie Tesviteanul nu s-a reîncarnat în sf. Ioan Botezătorul este arătarea sa împreună cu Moise alături de Mântuitorul pe muntele Tabor când a avut loc Schimbarea la față.

Sfântul prooroc Ilie s-a urcat cu trupul la cer (IV Reg 2,11) şi va reveni împreună cu Enoh care şi el, înainte de Potopul lui Noe, s-a urcat cu trupul la cer (Fac 15,18-24). Sfinții Părinți spun că Ilie și Enoh vor veni înainte de sfârşitul lumii: “Ilie într-adevăr va veni şi va aşeza la loc toate” (Mt 17,11; Apoc 11,3-12; Mal 3,22-24) având misiunea de a lupta cu antihrist. Ambii, când vor veni, vor fi în trupurile lor şi nu în trupurile altora.

Această erezie este mult susţinută de adepţii New Age -ului mondial şi mediatizată prin reviste, ziare, emisiuni radio şi TV, literatură modernă, programe educative pentru tineret etc. Prin credinţa în reîncarnare se elimină teama de Judecată, existenţa Raiului şi a iadului, necesitatea căinţei, lăsându-se prilej omului să păcătuiască având şansa de a se curăţi sufleteşte într-o aşa-zisă viaţă viitoare.

ieromonah Eftimie Mitra
Sursa:

Despre invataturile mincinoase

“Vin, mai cumplite decat valurile potopului care a inghitit candva intreaga lume, pierzand tot neamul omenesc, vin valurile minciunii si intunericului, inconjoara lumea din toate partile gata sa o inghita, starpesc credinta in Hristos, surpa imparatia Lui pe pamant, innabusa invatatura Lui, vatama obiceiurile, tampesc si nimicesc constiinta, intinzand domnia atotraului, stapanitor al acestei lumi. (…)


Cel care va dispretui aceasta arca, [invatatura Sfintilor Parinti], cel ce isi va inchipui, din oarba trufie si parere de sine, ca poate sa strabata valurile cumplite in barca subreda a mintii sale, cel ce va dispretui smerita ascultare fata de biserica cea adevarata, care se va sui in alte corabii, vatamate de invataturile mincinoase, roase de amagirea sarpelui viclean, cel ce va lepada calauzirea Sfantului Duh, ori se va calauzi doar cu raceala si fatarnicie dupa Sf. Scriptura, singura in care se afla invatatura Duhului, acela VA PIERII.”


PG. 334 Sfantul Ignatie Briancianinov – Experiente Ascetice, Editura Sophia, 2008

 

Sursa :

https://deasaimpartasirecunevrednicieosandavesnica.wordpress.com/2017/01/17/dspre-invataturile-mincinoasesf-ignatie-briancianinov/

 

 

Chemarea in ascultare

 

„In vremea aceea, intrand Iisus intr-un sat, L-au intampinat zece barbati leprosi, care stateau departe si care au ridicat glasul si au zis: Iisuse, Invatatorule, fie-Ti mila de noi! Si, vazandu-i, El le-a zis: Duceti-va si va aratati preotilor. Dar, pe cand ei se duceau, s-au curatit. Iar unul dintre ei, vazand ca s-a vindecat, s-a intors, cu glas mare slavind pe Dumnezeu. Si a cazut cu fata la pamant la picioarele lui Iisus, multumindu-I. Iar acela era samarinean.
Si raspunzand, Iisus a zis: Oare nu zece s-au curatit? Dar cei noua unde sunt? Nu s-a gasit sa se intoarca sa dea slava lui Dumnezeu decat numai acesta, care este de alt neam? Si i-a zis: Ridica-te si du-te! Credinta ta te-a mantuit!” (Luca 17, 12-19)

Boala este o stare incotestabila prin care trece tot sufletul uman si de care nu ne preocupam decat prin ameliorarea durerii. Este straina de Voia lui Dumnezeu, este urmare a departarii noastre de El; nu prin faptul ca atunci cand suntem cu El nu ne imbolnavim, ci prin viata aceasta dupa caderea lui Adam din Rai.
Nu stiu ce ar fi fost daca oamenii credinciosi nu s-ar imbolnavi, dar daca aceasta ar fi fost posibil, cred ca am fi fost cu totii mult mai credinciosi. Insa boala nu ar trebui sa ne influenteze credinta, dar credinta ne poate influenta boala. Nu numai printr-o tamaduire ce de multe ori ni se descrie in Sfanta Scriptura, ci si prin privirea bolii ca mesaj, ca semnal de alarma, ca o reactie.
Exista o imbolnavire a sufletului, exista si o imbolnavire a trupului, dar mai mult decat atat exista si o imbolnavire a mintii. Nu trebuie sa fii considerat nebun pentru a constata ca mintea nu mai intelege adevarul, ci sa ne aducem aminte ca „in mintea straba si lucrul drept se stramba” (Sf. Maxim Marturisitorul). Asa ca seriozitatea cu care abordezi lucrurile, ori oamenii, ori boala, denota luciditatea cu care incercam sa le privim.
Dupa ce mintea este incetosata de aproape tot ce ne inconjoara, se produce o disfunctionalitate si in trupul uman, ca urmare si a legaturii dintre minte si trup. Parintele Galeriu mentiona adese ori ca „durerea este semnalul de alarma ca ceva nu este in ordine in trup”, dar as incerca -daca imi permiteti- o alta abordare, sau mai bine zis o explicatie.
Semnalul de alarma ce il transmite trupul este un „mesaj codificat” ce incearca sa ne spuna ca de fapt nu trupul este pricina, ci gandirea nu mai poate controla tristetea, ispita, bucuria, impasul. Sa spunem ca omul este ca o masinarie. Durerea devine „beculetul rosu” prin care suntem instiintati ca exista o defectiune a gandirii. Daca eu nu repar „computerul masinii” altfel spus gandirea, atunci defectiunea masinariei (trupului) nu poate fi reparata.
De cele mai multe ori nu privim la ce vrea sa ne spuna boala trupului, ci ne indreptam cu agonie tulburatoare catre o salvare ce ar putea fi caracterizata prin spargerea „beculetului rosu”, prin alinarea durerii. Nu sunt de parere ca omul trebuie sa sufere pentru a privi catre Dumnezeu, nici ca boala este de la Domnul; dar cred si marturisesc ca fiecare dintre noi ar trebui sa priveasca boala trupului ca un indemn spre indreptare, ca o corectare a felului in care traieste.
Disarmonia aceasta intre ceea ce fac si ceea ce ne invata Hristos sa facem; intre cum gandesc si cum ar fi bine sa gandesc; intre ceea ce cred si credinta adevarata, este inceputul aparitiei unui semnal de alarma. Dar inceputul tamaduirii poate fi si in incercarea de a ma cunoaste pe mine, pe Hristos. Fericitul Augustin se ruga suspinand: „Doamne, ajuta-ma sa te cunosc pe tine ca sa ma cunosc pe mine.”
Pentru mine aceasta rugaciune ne descopera certitudinea ca omul se poate tamadui numai strigand catre Hristos. Asa cum strigatul este o chemare, si ascultarea poate fi o vindecare. Cei zece leprosi se aseaza in calea Domnului strigand si insistand, ascultand porunca si vindecandu-se; acum Hristos sta in calea noastra asteptand, iar noi Il ocolim grabiti.
Lepra este o boala ce deterioreaza trupul chiar pana la o desompunere totala a tesuturilor. Leprosul devine un om marginalizat, un om ce nu mai apartine societatii, si totusi, Hristos nu ii vede ca niste paria, ci ii vindeca ca pe oricare dintre noi. Exista o simbolistica adanca in aceasta minune descrisa.
Lepra trupului este vizibila, cea a sufletului insa nu se vede. Orice pacat este o lepra a sufletului, orice boala este agravarea acesteia si semn ca ea exista. Sunt pacate vizibile: fumatul, bautura, drogurile, curva, etc.; sunt si pacate invizibile mai mari decat acestea: mandria, invidia, ura, nepasarea.! Care dintre ele vi se par a fi mai mari in fata Domnului. Noi ii vedem si de cele mai multe ori ii judecam fara sa ii intelegem pe cei „ologi” la trup (fumatori, betivi.), iar pe cei „ologi” la suflet nu ii vedem decat atunci cand intr-un fel sau altul isi „dezlantuie” boala si fata de noi.
Gestul plin de o relevanta covarsitoare prin care Hristos nu desconsidera sufletele acestor leprosi, ci din contra prin indemnul dat lor ii vindeca, ne descopera nu numai marea iubire a Lui pentru noi toti, ci si puterea tamaduitoare a „poruncii”. Porunca in limbajul omenesc este o obligatie de a face ceva fara voia ta, de cele mai multe ori fara nici un sens; in Hristos aceeasi porunca devine un indemn mantuitor (vindecator) atunci cand accepti si vointa ta devine una cu a Lui.
Cautam vindecarea la oameni, cautam intelegerea la invatati vremii, cautam fericirea in placeri lumesti. Din toate lipseste Hristos. El, ale carui indemnuri sunt vindecatoare, nu poate face nimic atata timp cat eu raman nepasator prezentei Lui in viata mea.
Scriu aceste randuri astazi cand este sarbatorit Mihai Eminescu, si imi aduceam aminte ca a spus: „lumea-i visul sufletului nostru”. Cuvant profund, dar in acelasi timp ma face sa constientizez ca, cu cat sufletul nostru este mai curat – fara urmele leprei – cu atat lumea in care traim poate fi mai frumoasa, mai sanatoasa. Asa cum vindecarea nu incepe prin ameliorarea durerii, tot asa si societatea nu se va insanatosi daca eu, cel putin, nu ma voi feri de pacat.

Arhim. Siluan Visan

 

Sursa

http://www.crestinortodox.ro/sarbatori/duminica-29-dupa-rusalii/chemarea-ascultare-143407.html

-Testament – Alcătuit de grupul carpatin-făgărăşan în primăvara anului 1954 – Săptămâna Mare – în muntele Buzduga

Pe potecile munţilor, acest grup de tineri, n-am purtat numai arme. Alături de onoarea, mândria şi conştiinţa libertăţii neamului nostru, alături de durerea ceasului de faţă, în inima şi creierul nostru, am purtat ca o povară scumpă: visuri, doruri şi gânduri pentru vremile ce vor să vie. Visuri, doruri şi gânduri, izvorâte şi călite în dragoste pentru neamul nostru.

Şi aşa am înţeles noi, neamul nostru: o dâră de foc sfânt, pierdută în negura vremurilor, în care din loc în loc strălucesc sori şi luceferi, într-o ploaie de stele, şi care izvorăşte din hăul trecutului, de dincolo de vremea dacilor nemuritori. Iar înaintea noastră, în continuarea dârei de foc, printre crestele de brazi, vedem aceeaşi dâră de lumină, din ce în ce mai puternică, terminată în visul nostru la picioarele Domnului Hristos în Ziua cea Mare.

Şi-n această dâră de foc, din urma şi dinaintea noastră, noi, câţiva fii ai acestui neam, pe care destinul ne-a adunat pe aceste creste, ne aducem aportul nostru de foc, candela iubirii noastre de neam, jertfa noastră.

Vrem să aducem pe altarul patriei tot ce se va găsi mai bun în slaba noastră fiinţă pământeană: libertatea noastră, tinereţea noastră, renunţările la o viaţă tihnită. Şi de candela ce-am aprins-o va cere pentru a lumina, însăşi viaţa noastră, nu vom ezita să o sacrificăm. Nu am luat arma în mână să luptăm pentru ambiţii deşarte de mărire omenească, nici din spirit de aventură, nici din ură pentru nimeni.

Cu atât mai mult suntem departe de meschinele probleme materiale, de pofta de îmbogăţire în viitor. Nici unul din noi nu avem averi de apărat, nici interese de clasă. Niciodată, nici noi, nici părinţii noştri, nu am exploatat munca şi viaţa nimănui. Din contră, suntem din rândul acelor care în viaţă au cunoscut mai mult foamea şi lipsurile, decât tihna şi belşugul.

Ceea ce ne-a mânat aici, a fost dragostea de acest neam, liberă de orice meschinărie. Am învăţat să privim neamul nostru, ca de altfel orice în lume, prin prisma dragostei. EXIŞTI ÎN MĂSURA ÎN CARE IUBEŞTI; ŞI TE ÎNALŢI ÎN MĂSURA ÎN CARE TE JERTFEŞTI PENTRU ACEASTĂ IUBIRE.

Noi nu admirăm neamul nostru, nici căutăm să-l înţelegem şi studia în virtutea nu-ştiu-cărui principiu scornit de mintea omenească. Noi îl iubim. Aşa cum e. Aşa cum îşi iubeşte copilul părinţii lui. Şi nu l-am schimba cu oricare altul, nici în gând, cum nici o mamă din lume nu şi-ar schimba copilul ei.

În inima şi mintea noastră, n-au încolţit niciodată visuri şi gânduri de emigrare prin nu ştiu ce ţări fericite. Voim să rămânem aici părtaşi ai durerilor şi bucuriilor neamului, al destinului său, în valul căruia voim şi noi să ne contopim soarta noastră.

Noi nu admirăm şi nu lăudăm în cuvinte deşarte pe Ştefan cel Mare. Nici nu-i folosim numele ca soclu, pe care să înălţăm statuia nimicniciei noastre, noi îl iubim cu iubirea oşteanului care s-a jertfit sub comanda domnului, pentru libertatea Moldovei, la Valea Albă. Şi ne plecăm spinarea alături de aprodul Purice, ca domnul să încalece. Auzim ca o adiere dulce cuvintele de mulţumire ale lui Ştefan. întindem o mână de frate peste veacuri, apărătorilor Sarmisegetusei, arcaşului lui Ştefan, oşteanului în opinci, de la Rovine, pandurului lui Tudor şi moţilor lui Horea şi Iancu. Comunicăm de la suflet la suflet cu orice român de totdeauna, focul sfânt şi cald al familiei româneşti.
În aceşti ani am găsit în suflete de români, adesea umili şi nebăgaţi în seamă, atâta nobleţe şi atâta frumuseţe, încât nu o viaţă, dar şi o mie de vieţi de ai avea, merită să le jertfeşti. Ne-am lovit însă şi de atâta răutate, ipocrizie, interese, ambiţie prostească, zgârcenie şi mai ales nepăsare, încât ni s-a umplut sufletul de durere, amărăciune şi dezgust. A trebuit să primim pe obrazul nostru, nu odată, sărutul scârbos a lui Iuda, şi nu odată, otrăviţi cu roadele amare ale josniciei omeneşti, am ajuns în pragul deznădejdii. Ne-am coborât atunci în adâncuri, şi din istorie ne-am luat din nou seva dătătoare de viaţă. Ne-am cuminecat din jertfa tuturor câtor şi-au dat viaţa pentru acest neam.

Iar voi dragi camarazi căzuţi din rânduri, ne-aţi legat prin jertfa voastră cu putere, în lupta din care nu putem să ieşim decât biruitori sau morţi.

Şi mai ales, am simţit în ceasurile negre, mâna lui Dumnezeu, atunci când slabele noastre puteri omeneşti ne-ar fi dus la moarte şi deznădejde. Aici pe crestele munţilor, am simţit cuvintele Domnului, care ne-a spus că fără El, nu putem face nimic. Şi noi, prin suferinţa noastră, am învăţat să-L iubim. Căci până nu vei suferi tu însuţi, măcar o palmă sau o înjurătură pe nedrept, până atunci nu vei putea înţelege, drama de pe Golgota.

Aceste gânduri, adânc frământate în nopţi lungi de iarnă, îngropaţi în zăpezi pe crestele Carpaţilor, sau în ceasurile de veghe cu arma-n mână, vi le închinăm vouă, tineri din sate şi oraşe, ca semn al dragostei ce v-o purtăm, ca unora ce le va fi dat, când noi nu vom mai fi, să vadă şi să desăvârşească marea şi strălucita biruinţă românească.

Portretul luptatorului la tinerete

„In lupta, in munti, am fost doar raniti, dar omorati nici unul. Ucisi am fost doar cand am fost vanduti. O spun cu durere: vanzarea de frate e o boala nationala, care, daca nu vom reusi sa ne vindecam, ne va ucide pe toti. Nu ne-am facut iluzii ca ni se vor alatura multi oameni. Unii n-au venit de frica. Si ei trebuie intelesi. Pe altii nu-i intereseaza decat propriul interes. Regimurile se schimba, profitorii nu. Ramane apoi marea masa a trudnicilor, a caror viata se reduce la munca si hrana, intr-un ciclu etern si ale caror constiinte nu se ridica mai sus de blidul de mancare dinaintea nasului. Cu ei face stapanirea ce vrea. In primul rand, sa gandeasca in locul lor. ” ION GAVRILA OGORANU

 

 

 

Crezul

Puneţi-mi lanţuri şi cătuşe
să sune scrâşnetul hain
şi mii de lacăte la uşe,
eu cum am fost, aşa rămân.
Surpaţi asupra-mi munţi şi ape,
puteţi chiar să mă spânzuraţi.
Cu grele, negre târnăcoape,
credinţa nu mi-o sfărâmaţi.
Târâţi-mă, de vreţi, sub şanţuri
şi îngropaţi-mi trupul stins.
Eu simt ca Făt-Frumos, din lanţuri
puteri adânci de neînvins.
Puteţi să năpustiţi tot iadul
ca să mă frângă până-n miez.
Eu stau în viscole ca bradul
şi tare, tare ca un crez.

Radu Gyr

Îndemn la luptă

Nu dor nici luptele pierdute,
nici rănile din piept nu dor,
cum dor acele braţe slute
care să lupte nu mai vor.
Atunci când inima ta cântă,
ce-nseamnă-n luptă-un braţ înfrânt,
ce-ţi pasă-n colb de-o spadă frântă,
când te ridici c-un steag mai sfânt?
Înfrânt nu eşti atunci când sângeri
şi nici când ochii-n lacrimi ţi-s,
cele mai crâncene înfrângeri
sunt renunţările la vis.

Radu Gyr

Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!

 

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru pătule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!
Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău, pus în lanţuri,
ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!

Nu pentru mânia scrâşnită’n măsele,
ci ca s’aduni chiuind pe tăpşane
o claie de cer şi-o căciulă de stele,
ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!
Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi’n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zarzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!
Aşa, ca să-ţi pui tot sărutul fierbinte,
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobote-ţi ies înainte,
ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!
Ridică-te Gheorghe pe lanţuri şi funii!
Ridică-te Ioane pe sfinte ciolane!
Şi sus, ca lumina din urma furtunii,
ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!…

Frate dragã

Frate dragã, din grãdinã,
Îti trimit în dar un crin,
Sã-ti mângâie lin privirea,
Cu vesmântul lui divin.

Floare dragã, floare dalbã,
Cât de mult as vrea si eu,
Îmbrãcat în hainã albã,
Sã mã duc la Dumnezeu.

Rãsãdit acolo sus,
În grãdina minunatã,
Sã-mi simt viata’mbãlsãmatã,
Cu iubirea lui Iisus.

Plâng înãbusit în noapte
Si suspin cu glasul stins,
Dã-mi vesmântul alb de nuntã,
Cu crini minunati încins.

 

de Valeriu Gafencu

Eu n-am avut vreodata

 

Eu n-am avut vreodată s-aduc vreun dar,Isuse,

pentru iubirea care mi-ai pus-o căpătâi,

doar dragostea curată şi dorurile duse

şi-nveşmântate-n Soare mi-au fost la fel ca-ntâi.

 

Şi n-am,iubit Isuse,cuvinte de-nchinare,

nici rugă de mărire cum aş dori să pot,

căci graiuri nemaispuse în veac n-ar fi în stare

s-arate ce sfinţire e-n harul Slavei tot.

 

Nici n-o să am cuvinte topite în iubire,

nici dragoste aprinsă cât aş dori s-adun.

De-aş vrea să-Ţi spun prea multe,Ţi-aş scade din mărire,

căci slova e prea strâmtă,oricum aş vrea s-o spun.

 

Dar o să am odată o harfă fără seamăn,

ce-Ţi va cânta-mpreună cu zeci de mii de sfinţi,

când veşnicia toată va fi cu mine geamăn,

ca-n cea mai dulce strună-cântările fierbinţi.

 

 

 

 

 

Povete ortodoxe

Daruiti ca mostenire copiilor vostrii in primul rand virtutea, si dupa aceea daruiti-le ceea ce ati agonisit.

Haideti sa ocolim pacatul, precum caii evita hrana otravita.

Cu cat mai mult iubim banii, cu atat mai mult si mai sigur inchidem imparatia lui Dumnezeu.

Dumnezeu Insusi Se socoteste indatorat catre cei care fac milostenie semenilor lor.

Credinta dreapta nu ne foloseste cu nimic, atunci cand avem o viata stricata.

Daca suntem milostivi fata de aproapele nostru, noi insine vom primi milostenie.

Dumnezeu ocroteste si iubeste pe omul milostiv si iubitor de semeni.

Orice lucrare care nu are dragostea ca inceput si radacina, nu este nimic.

Nimeni nu se va mantui daca nu-i ajuta si el pe ceilalti sa se mantuiasca.

Nici un iubitor de aur nu devine vreodata prietenul lui Hristos.

Nimic nu atrage pe Dumnezeu atat de mult ca mila si iubirea de oameni.

Nimic nu manie atat de mult pe Dumnezeu ca nemilostivirea noastra.

Cand unul din noi il vrajmaseste pe celalalt, ce nevoie mai avem de diavol?

Daca uitam pe fratii nostrii sa nu asteptam ca Dumnezeu sa Isi aminteasca de noi.

Pacatele sunt cauza tuturor relelor.

Omul se inalta prin spirit si coboara prin simturi.

Toti oamenii au trup si suflet dar nu toti au Duhul Sfant de la Sfantul Botez, pentru ca nu-l pastreaza prin credinta si fapte bune.

Sfantul Pavel zice: ” Nu tulburati Duhul care este in voi de la Botez prin gandurile si faptele cele rele sau prin vorbele cele spurcate. ”

Nu trece cu vederea cuvintele inteleptilor, ci indeletniceste-te cu pildele lor.

Nu asculta pe nimeni cand este vorba de paguba sufletului tau.

Din zilele lui Ioan Botezatorul pana acum Imparatia Cerurilor se ia prin straduinta si cei ce se silesc pun mana pe ea.

Moartea este oglinda in care tu vezi ca esti pamant si in pamant ai sa te intorci.

Cea mai buna purtare este smerenia.

Daca zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau il uraste, mincinos este.

Ca sa curateasca inima trebuie ca omul sa nu primeasca ganduri viclene, si nici el sa nu gandeasca in mod viclean, ci sa lucreze simplu si smerit si sa-si petreaca timpul cu dragoste in suflet.

Ca de nu iertati voi, nici Tatal Cel din ceruri nu va va ierta voua gresalele.

Daca iti vei aduce darul tau la altar si acolo iti vei aduce aminte ca fratele tau are ceva impotriva ta, mergi intai si te impaca si apoi venind adu darul tau.

Pacatul, cu dulceata sa aparenta, ne atrage in mrejele lui in fiecare zi si chiar mai frecvent.

 

 

Doamne, nu sunt vrednic

usa
Doamne, nu sunt vrednic să-mi înalț spre Tine
ochii ce-au sclipire încă spre ispite,
mâinile ce-au încă urme de rușine
buzele ce-au încă vorbe nesfințite…Doamne, nu sunt vrednic să-Ți dezleg cureaua
Încălțării Tale când îmi vii în casă,
peste-a tale glezne albe cum e neaua
lacrimile mele urme negre lasă.

Doamne, nu sunt vrednic de a Ta-ndurare
c-am deschis ispitei inima curată…
– Tu i-ai dat, în flăcări, inimii iertare
dar ea nu-și mai iartă vina niciodată.

Doamne, nu sunt vrednic nici de-o mângâiere
c-am lăsat în alții lacrimă și rane
buzele iubirii le-am udat cu fiere
mâinilor blândeții le-am bătut piroane.

Doamne, nu sunt vrednic… dar cu ce-ndurare
mă-nconjori cu flăcări, mă hrănești cu jale
și m-adăpi cu lacrimi, pentru clipa-n care
vor culege îngeri, rodul trudei Tale!…

Sfintele Sinoade Ecumenice ( 7 nr. )

 

Sinodul Întâi Ecumenic de la Niceea (325)

Despre dumnezeirea lui Hristos
Împotriva arienilor

Crezul mărturisit de către cei 318 Părinţi

Credem într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, Făcătorul tuturor celor văzute şi celor nevăzute. Şi într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,
născut din Tatăl, Unul Născut, adică din [fiinţa] Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat,
născut, iar nu făcut, Cel de-o-fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut, atât cele din cer cât şi cele de pe pământ; Care pentru noi oamenii şi
pentru a noastră mântuire S-a pogorât şi S-a întrupat şi S-a făcut om, a pătimit şi a înviat a treia zi, S-a înălţat la ceruri şi va veni să judece viii şi morţii; şi în Duhul Sfânt.

Iar pe aceia care spun că a fost o vreme când [Fiul lui Dumnezeu] nu era şi că înainte de a Se fi născut nu era, şi că S-a făcut din cele ce nu erau, sau
dintr-un alt ipostas sau substanţă, sau pe aceia care spun că Fiul lui Dumnezeu este schimbător sau stricăcios, pe [toţi] aceştia Biserica apostolească şi
sobornicească îi dă anatemei.
…….

Sinodul al doilea Ecumenic de la Constantinopol (381)

Despre Duhul Sfânt

Sinodul al treilea Ecumenic de la Efes (431)

Despre Maica Domnului

….

Sinodul al patrulea Ecumenic de la Calcedon (451)

Despre cele două firi ale lui Hristos

Sinodul al cincilea Ecumenic de la Constantinopol (553)

Despre unirea firilor in ipostasul lui Hristos
Impotriva defaimatorilor invataturii Sfantului Chiril

Sinodul al şaselea Ecumenic de la Constantinopol (680-681)

Despre cele două lucrări ale lui Hristos

 

Unul şi acelaşi Hristos, Fiul, Domnul, Unul Născut, în două firi, fără amestecare, fără schimbare, fără împărţire şi fără despărţire,

fără ca deosebirea firilor să se piardă din pricina unimii, ci mai degrabă păstrându-se însuşirile fiecărei firi, unite într-o singură persoană şi
într-un singur ipostas; nu împărţindu-se sau despărţindu-se în două persoane, ci Unul şi Acelaşi Fiu, Unul Născut, Dumnezeu Cuvântul,
Domnul Iisus Hristos, precum au vestit de la început proorocii, şi El însuşi, Iisus Hristos, ne-a învăţat [despre Sine] şi precum ne-a predanisit
nouă Crezul Sfinţilor Părinţi. [Noi] propovăduim la fel, după învăţătura Sfinţilor Părinţi, că în El sunt două voiri sau voinţe fireşti şi două lucrări fireşti,
fără despărţi-re, fără schimbare, fără împărţire şi fără amestecare. Şi cele două voinţe fireşti nu sunt, cum au zis ereticii necredincioşi,
potrivnice una alteia, ci voinţa Sa omenească urmează celei atotputernice şi dumnezeieşti, fără a i se împotrivi sau rezista, ci mai degrabă supunându-i-se.
El numeşte a Sa voia proprie, de vreme trupul a fost al Său. Căci în acelaşi fel precum trupul Său însufleţit, preasfânt şi preacurat nu a fost nimicit
prin îndumnezeire, ci a rămas între limitele sale şi rostul său, tot astfel şi voinţa Sa omenească [fiind] îndumnezeită nu s-a nimicit, ci mai degrabă
a fost salvată, după cum spune [sfântul] Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul: „Căci voinţa [trupească a] Mântuitorului nu este potrivnică lui Dumnezeu,
fiind cu totul îndumnezeită” (Grigore de Nazianz, Oratio XXX, 12; PG 36, 117). [Noi] preamărim două lucrări fireşti nedespărţite, neschimbate,
neîmpărţite şi neamestecate în Domnul nostru Iisus Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, adică o lucrare dumnezeiască şi o lucrare omenească,
după cum Leon Cuvântătorul de Dumnezeu, spune lămurit: „Fiecare fire lucrează în comuniune cu cealaltă ceea ce îi este propriu, Cuvântul lucrând
cele ce sunt proprii Cuvântului şi trupul săvârşind cele ce sunt proprii trupului” (Leon I, Tomus ad Flavianum). Căci noi nu suntem de acord [că ar exista]
o singură lucrare după fire a lui Dumnezeu şi a făpturii [firea omenească a lui Hristos], ca să nu ridicăm făptura la fiinţa divină şi nici să coborâm măreţia
firii dumnezeieşti la nivelul făpturilor. Căci noi recunoaştem că minunile şi pătimirile sunt ale Unuia şi Aceluiaşi după una sau cealaltă dintre firile Sale
care strălucesc într-un singur ipostas, precum a grăit vrednicul Chiril.
Deosebirea firilor este recunoscută într-un singur ipostas după aceea că şi una şi alta voiesc şi lucrează ceea ce le este propriu, una în comuniune
cu cealaltă. Pentru aceasta noi mărim două voinţe şi două lucrări fireşti, căci sunt împreună lucrătoare spre mântuirea nea-mu-lui omenesc.
Acestea fiind statornicite de către noi cu mare grijă şi scumpătate, hotărâm că nu îi este îngăduit nimă-nui să alcătuiască o altă mărturisire de credinţă,
sau să scrie, sau să compună, sau să cugete, sau pe alţii să-i înveţe [asemenea].
[Iar] cei care vor îndrăzni să alcătuiască, să răspândească, să înveţe sau să transmită un alt Crez celor ce voiesc să se convertească de la rătăcirile păgâneşti
sau de la cele iudaiceşti sau de la oricare altă erezie şi la cunoştinţa adevărului să vină, sau vor [îndrăzni] să introducă expresii noi sau cuvinte născocite
pentru a răsturna cele hotărâte de noi, dacă sunt episcopi sau clerici să fie caterisiţi, [înlăturaţi] episcopii din episcopie şi clericii din cler,
iar dacă sunt monahi sau laici, să fie anatema.

 

Sinodul al şaptelea Ecumenic de la Niceea (787)

Despre cinstirea sfintelor icoane

 

Cel care ne-a dăruit nouă lumina cunoştin-ţei Sale şi ne-a izbăvit din întunericul nebuniei idoleşti, Hristos Dumnezeul nostru, după ce Şi-a făcut mireasă
Sfânta Sa Biserică Sobornicească cea fără pată sau zbârcitură (Efes. 5, 27), a făgăduit să vegheze asupra ei, zicând cu tărie sfinţilor Săi ucenici:
Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului (Matei 28, 20). Această făgăduinţă nu a făcut-o însă numai acelora, ci prin ei [a făcut-o] şi nouă,
celor care am crezut prin ei în numele Lui (Ioan 17, 20). Însă unii oameni, nesocotind acest dar, înaripaţi de către vrăjmaşul cel viclean, s-au îndepărtat
de judecata cea dreaptă şi, împotrivindu-se predaniei Bisericii Soborniceşti, au păcătuit întru înţelegerea adevărului, [şi], precum zice proverbul,
nu şi-au brăzdat bine ogorul şi mâinile lor nu au avut ce culege. Ei au îndrăznit să defaime podoaba bineplăcută lui Dumnezeu a sfintelor aşezăminte,
numindu-se preoţi fără să [şi] fie; despre care Dumnezeu strigă prin profeţi: mulţime de păstori au călcat via Mea; călcat-au cu picioare-le lor partea Mea…
(Ieremia 12, 10). Căci urmând unor oameni nelegiuiţi, încrezători în propriile cugete, au clevetit Sfânta Biserică, Mireasa lui Hristos, Dumnezeul nostru,
şi nu fac deosebire între curat şi necurat (Ezechiel 22, 26), numind icoana Domnului şi a sfinţilor Săi ca pe statuile idolilor diavoleşti.
Aşa stând lucrurile, înaintând pe calea împărătească şi urmând învăţătura [de Dumnezeu] insuflată a Sfinţilor noştri Părinţi şi
a Predaniei Bisericii Soborniceşti, căci noi recunoaştem că ea este a Duhului Sfânt Care locuieşte într-însa, hotărâm cu toată grija şi acrivia:
împreună cu imaginea cinstitei şi de viaţă făcătoarei cruci, în sfintele biserici ale lui Dumnezeu să se pună şi: cinstitele şi sfintele icoane, pictate sau lucrate
în mozaic, sau făcute din materii potrivite, pe sfintele vase şi veşminte, pe ziduri şi scânduri, în case şi pe drumuri; icoana Domnului şi Dumnezeului şi
Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi a Preacuratei Stăpânei noastre, Sfânta Născătoare de Dumnezeu, ale cinstiţilor îngeri şi ale tuturor sfinţilor şi
drepţilor bărbaţi. Căci cu cât mai des sunt văzute acestea, prin icoane, cu atât mai mult cei care privesc la ele sunt aduşi a-şi aminti şi a iubi prototipurile
[icoanelor] şi a le da cuvenita sărutare şi cinstita închinare; nu cinstirea adevărată, care după credinţă se cuvine numai dumnezeirii [Sfintei Treimi],
ci [tot aşa] cum se face cu semnul sfintei şi de viaţă făcătoarei cruci, cu sfintele Evanghelii, şi cu toate lucrurile sfinte; întru cinstirea lor se vor face tămâieri
şi se vor aprinde lumini [lumânări], după evlaviosul obicei al celor de demult. Căci cinstirea [acordată chipului] urcă la prototip (cf. Sfântul Vasile cel Mare:
Despre Sfântul Duh 18, 45; PG 32, 149), şi cel care se închină la icoană se închină persoanei zugrăvite în ea. În acest fel se întăreşte învăţătura Sfinţilor
noştri Părinţi, adică Predania Bisericii Soborniceşti, [Biserică] ce a primit Evanghelia de la un capăt la altul al pământului; aşa urmăm lui Pavel
care a grăit în Hristos, [şi întregii] cete dumnezeieşti a Apostolilor şi sfinţeniei Părinţilor noştri, ţinând cu tărie predaniile pe care le-am primit
(cf. II Tes. 2, 15), cântând astfel profetic lauda biruinţei Bisericii: bucură-te, fiică a Sionu-lui! Ridică-ţi glasul, fiică a Ierusalimului, bucură-te şi te veseleşte
din toată inima. Căci Domnul a înlăturat toate judecăţile împotriva ta şi te-a izbăvit din mâna potrivnicilor tăi; Domnul este Împărat în mijlocul tău;
[tu] nu vei mai vedea nici o nenorocire (Sof. 3, 14) şi pacea va fi cu tine totdeauna. [Iar] cei care cutează să cugete sau să înveţe altfel, sau,
urmând blestemaţilor eretici, [îndrăznesc] să dispreţuiască predaniile Bisericii, născocind sau lepădând ceva dintre cele ale Bisericii, fie Evanghelie,
fie semn al crucii, fie icoană zugrăvită, fie sfinte moaşte de mucenici, sau [îndrăznesc] să cugete strâmb şi viclean pentru a răstălmăci ceva din Predaniile
legiuite ale Bisericii Soborniceşti, încă şi [de vor îndrăzni cu necuviinţă] să folosească în chip profan sfintele vase sau sfintele mănăstirilor: poruncim ca toţi
aceştia, dacă sunt episcopi sau clerici, să fie caterisiţi, iar dacă sunt monahi sau laici, să fie îndepărtaţi de la împărtăşanie [să fie afurisiţi].

 

Sursa : https://ortodoxiasite.wordpress.com/canoane/canoanele-ecumenice/

 

Nu înjura și nu da frâu liber furiei, ca să nu alungi iubirea

 

Dacă te vei obișnui să te înfurii pe lucruri, te vei înfuria și pe oameni, chiar și fără pricină, și vei cădea din dragoste – iar dragostea e miezul întregii Legi a lui Dumnezeu.

Nu te supăra pe lucrurile neînsuflețite și nu le înjura atunci când nu-s așa cum trebuie și te împiedică la lucru. Dacă te vei obișnui să te înfurii pe lucruri, te vei înfuria și pe oameni, chiar și fără pricină, și vei cădea din dragoste – iar dragostea e miezul întregii Legi a lui Dumnezeu. „Iubește-l pe aproapele ca pe tine însuți” (Marcu 12,33).

(Sfântul  Ioan de Kronstadt, Spicul viu. Gânduri despre calea mântuitoare, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2009, p. 115)

Sursa : Doxologia.ro

 

Rugaciunea produce schimbare

Ana, o femeie din poporul lui Israel, isi dorea foarte mult un copil. Si ea s-a rugat lui Dumnezeu, dar fara sa i se auda vocea.

Scriptura spune ca Ana a plecat complet schimbata din prezenta lui Dumnezeu. Amaraciunea interioara disparuse si ea putea din nou sa manance .

”Si femeia a plecat. A mancat, si fata ei n-a mai fost aceeasi.” ( 1 Samuel 1:18)

Rugaciunea ei a fost ascultata la timpul potrivit.

E a primit copilul mult dorit: Samuel, care mai tarziu a devenit un barbat mare a lui Dumnezeu.

Sa  nu creada nimeni, ca  daca Dumnezeu nu da raspuns rugaciunilor noastre imediat sau poate chiar niciodata dupa dorinta noastra, ar fi inutil sa ne rugam mai departe.

Rugaciunea ne schimba ! „Si pacea lui Dumnezeu, care intrece orice pricepere, va va pazi inimile si gandurile in Hristos Isus” (Filipeni 4:7) .

1102013252_univ_cnt_3_lg

 

Icoana din noi

 

capture

 

Adesea alunecăm nepăsători în noroi

Şi murdărim mereu Icoana din noi

Ea stă tăcută, rănită şi cuminte

Şi încă ne mângâie cu Braţele Sfinte.

 

Suntem pătimaşi, orbi şi meschini

Nu mai avem loc pentru Hristosul sub spini

Iar El mereu are timp pentru noi

Să ne spele picioarele sufletului, de noroi.

 

Şi atâta-I de Bun… şi atâta-I de Blând

Icoana Lui ne veghează în gând

Iar ca să-I zărim dragostea mare

Ne mai amintim de El în vreo sărbătoare.

 

Tu, omule, Chip al Hristosului Sfânt

Cât mai trăieşti pe efemerul pământ

Aminte-ţi adu, de Icoana din tine

Cinsteşte-ţi Creatorul mai mult şi mai bine.

 

Păstrează-ţi ochiul minţii luminat

Şi nu-ţi acoperi Icoana, prin păcat,

Iar când toţi din jur te vor părăsi,

Singură, Icoana din tine, te va mântui…

 

Olguţa R.

Psalmul 50

manpray15v-e1426023322355

1. Miluieste-ma, Dumnezeule, dupa mare mila Ta
2. Si dupa multimea indurarilor Tale, sterge faradelegea mea.
3.Mai vartos ma spala de faradelegea mea si de pacatul meu ma curateste.
4. Ca faradelegea mea eu o cunosc si pacatul meu inaintea mea este pururea.
5. Tie unuia am gresit si rau inaintea Ta am facut, asa incat drept esti Tu intru cuvintele Tale si biruitor cand vei judeca Tu.
6. Ca iata intru faradelegi m-am zamislit si in pacate m-a nascut maica mea.
7. Ca iata adevarul ai iubit; cele nearatate si cele ascunse ale intelepciunii Tale, mi-ai aratat mie.
8. Stropi-ma-vei cu isop si ma voi curati; spala-ma-vei si mai vartos decat zapada ma voi albi.
9. Auzului meu vei da bucurie si veselie; bucura-se-vor oasele mele cele smerite.
10. Intoarce fata Ta de la pacatele mele si toate faradelegile mele sterge-le.
11. Inima curata zideste intru mine, Dumnezeule si duh drept innoieste intru cele dinlauntru ale mele.
12. Nu ma lepada de la fata Ta si Duhul Tau cel sfant nu-l lua de la mine.
13. Da-mi mie bucuria mantuirii Tale si cu duh stapanitor ma intareste.
14. Invata-voi pe cei fara de lege caile Tale si cei necredinciosi la Tine se vor intoarce.
15. Izbaveste-ma de varsarea de sange, Dumnezeule, Dumnezeul mantuirii mele; bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta.
16. Doamne, buzele mele vei deschide si gura mea va vesti lauda Ta.
17. Ca de ai fi voit jertfa, ti-as fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi.
18. Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima infranta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi.
19. Fa bine, Doamne, intru buna voirea Ta, Sionului, si sa se zideasca zidurile Ierusalimului.
20. Atunci vei binevoi jertfa dreptatii, prinosul si arderile de tot; atunci vor pune pe altarul Tau vitei.

Eclesiastul 9 : 1-18


1. Da, mi-am pus inima în căutarea tuturor acestor lucruri, am cercetat toate aceste lucruri, şi am văzut că cei neprihăniţi şi înţelepţi, şi faptele lor, sunt în mâna lui Dumnezeu, atât dragostea cât şi ura. Oamenii nu ştiu nimic mai dinainte; totul este înaintea lor în viitor.

Ecclesiast 8.14;

2Tuturor li se întâmplă toate deopotrivă: aceeaşi soartă are cel neprihănit şi cel rău, cel bun şi curat ca şi cel necurat, cel ce aduce jertfă, ca şi cel ce n-aduce jertfă; cel bun ca şi cel păcătos, cel ce jură ca şi cel ce se teme să jure!

Iov 21.7;Ps 73.3-13;Mal 3.15;

3. Iată cel mai mare rău în tot ce se face sub soare: anume că aceeaşi soartă au toţi. De aceea şi este plină inima oamenilor de răutate, şi de aceea este atâta nebunie în inima lor tot timpul cât trăiesc. Şi după aceea? Se duc la cei morţi.

4. Căci cine este scutit? Oricine trăieşte, tot mai trage nădejde; căci un câine viu face mai mult decât un leu mort.

5. Cei vii, în adevăr, măcar ştiu că vor muri; dar cei morţi nu ştiu nimic, şi nu mai au nici o răsplată, fiindcă până şi pomenirea li se uită.

Iov 14.21;Isa 63.16;Iov 7.8-10;Isa 26.14;

6Şi dragostea lor, şi ura lor, şi pizma lor, de mult au şi pierit, şi niciodată nu vor mai avea parte de tot ce se face sub soare.

7. Du-te, dar, de mănâncă-ţi pâinea cu bucurie, şi bea-ţi cu inimă bună vinul; căci de mult a găsit Dumnezeu plăcere în ce faci tu acum.

Ecclesiast 8.15;

8. Hainele să-ţi fie albe, în orice vreme, şi untdelemnul să nu-ţi lipsească de pe cap.

9. Gustă viaţa cu nevasta, pe care o iubeşti, în tot timpul vieţi tale deşarte, pe care ţi-a dat-o Dumnezeu sub soare, în această vreme trecătoare; căci aceasta îţi este partea în viaţă, în mijlocul trudei cu care te osteneşti sub soare.

Ecclesiast 2.10-24;Ecclesiast 3.13-22;Ecclesiast 5.18;

10Tot ce găseşte mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta! Căci, în locuinţa morţilor, în care mergi, nu mai este nici lucrare, nici chibzuială, nici ştiinţă, nici înţelepciune!

11. Am mai văzut apoi sub soare că nu cei iuţi aleargă, că nu cei viteji câştigă războiul, că nu cei înţelepţi câştigă pâinea, nici cei pricepuţi bogăţia, nici cei învăţaţi bunăvoinţa, ci toate atârnă de vreme şi de împrejurări.

Amos 2.14-15;Ier 9.23;

12. Căci omul nu-şi cunoaşte nici măcar ceasul, întocmai ca peştii prinşi în mreaja nimicitoare, şi ca păsările prinse în laţ; ca şi ei sunt prinşi şi fiii oamenilor în vremea nenorocirii, când vine fără veste nenorocirea peste ei.

Ecclesiast 8.7;Prov 29.6;Luc 12.20-39;Luc 17.26;1Tes 5.3;

13. Am mai văzut următoarea înţelepciune sub soare, şi mi s-a părut mare.

14. Era o mică cetate, cu puţini oameni în ea; şi a venit asupra ei un împărat puternic, a împresurat-o, şi a ridicat mari întărituri împotriva ei.

2Sam 20.16-22;

15. În ea se afla un om sărac dar înţelept, care a scăpat cetatea cu înţelepciunea lui. Şi nimeni nu se gândise la omul acela sărac.

16. Atunci am zis: „Mai bună este înţelepciunea decât tăria!” Totuşi înţelepciunea săracului este dispreţuită, şi nimeni nu-l ascultă.

Prov 21.22;Prov 24.5;Ecclesiast 7.19;Ecclesiast 9.18;Marc 6.2-3;

17. Cuvintele înţelepţilor, ascultate în linişte, sunt mai de preţ decât strigătele unuia care stăpâneşte între nebuni.

18. Înţelepciunea este mai de preţ decât armele de lupta; dar un singur păcătos nimiceşte mult bine.

Ecclesiast 9.16;Ios 7.1-12; 

IEREMIA 4 : 8-29

8. De aceea acoperiti-va cu saci, plangeti si gemeti; caci mania aprinsa a Domnului nu se abate de la noi.

9. „In ziua aceea, zice Domnul, imparatul si capeteniile isi vor pierde inima, preotii vor ramane incremeniti, si prorocii, uimiti.”

10. Eu am zis: „Ah! Doamne Dumnezeule! Ai inselat in adevar pe poporul acesta si Ierusalimul, cand ai zis: „Veti avea pace!”, si totusi sabia le ameninta viata.”

11. In vremea aceea se va zice poporului acestuia si Ierusalimului: „Un vant arzator sufla din locurile inalte ale pustiului pe drumul fiicei poporului Meu, nu ca sa vanture, nici ca sa curete graul.

12. Ci un vant naprasnic vine de acolo pana la Mine! Acum le voi rosti hotararea!”

13. Iata, nimicitorul inainteaza ca norii; carele lui sunt ca un vartej, caii lui sunt mai usori decat vulturii. Vai de noi caci suntem prapaditi!” –

14. Curata-ti inima de rau, Ierusalime, ca sa fii mantuit! Pana cand vei pastra ganduri nelegiuite in inima ta?

15. Caci un glas care porneste de la Dan si vesteste nenorocirea, o vesteste de la muntele lui Efraim.

16. „Spuneti lucrul acesta neamurilor, faceti-l cunoscut Ierusalimului: „Vin niste impresuratori dintr-o tara departata si striga impotriva cetatilor lui Iuda.

17. Ca cei ce pazesc un ogor ei inconjoara Ierusalimul, caci s-a razvratit impotriva Mea, zice Domnul. –

18. Acesta este rodul cailor si faptelor tale, este vina rautatii tale, daca este asa de amar si te patrunde pana la inima.”

19. Maruntaiele mele! Maruntaiele mele! Cum ma doare inauntrul inimii mele! Imi bate inima, nu pot sa tac! Caci auzi, suflete, sunetul trambitei si strigatul de razboi.

20. Se vesteste daramare peste daramare, caci toata tara este pustiita; colibele imi sunt pustiite deodata, si corturile, intr-o clipa!

21. Pana cand voi vedea steagul falfaind si voi auzi sunetul trambitei? –

22. „Caci poporul Meu este nebun, nu Ma cunoaste; sunt niste copii fara minte si lipsiti de pricepere; sunt mesteri sa faca raul, dar nu stiu sa faca binele.” –

23. Ma uit la pamant, si iata ca este pustiu si gol; ma uit la ceruri, si lumina lor a pierit!

24. Ma uit la munti, si iata ca sunt zguduiti; si toate dealurile se clatina!

25. Ma uit, si iata ca nu este niciun om; si toate pasarile cerurilor au fugit!

26. Ma uit, si iata, Carmelul este un pustiu; si toate cetatile sale sunt nimicite inaintea Domnului si inaintea maniei Lui aprinse!

27. Caci asa vorbeste Domnul: „Toata tara va fi pustiita; dar nu o voi nimici de tot.

28. Din pricina aceasta, tara este in jale, si cerurile sus sunt intunecate; caci Eu am zis, am hotarat lucrul acesta si nu-Mi pare rau de el, nu Ma voi intoarce.

29. La vuietul calaretilor si arcasilor, toate cetatile fug; se ascund in paduri si se suie pe stanci; toate cetatile sunt parasite, nu mai au locuitori.

† Romani 12

capture-crop

 

1. Vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească.

2. Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită.

3. Prin harul care mi-a fost dat, eu spun fiecăruia dintre voi să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine, ci să aibă simţiri cumpătate despre sine, potrivit cu măsura de credinţă pe care a împărţit-o Dumnezeu fiecăruia.

4. Căci, după cum într-un trup avem mai multe mădulare, şi mădularele n-au toate aceeaşi slujbă.

5. Tot aşa şi noi, care suntem mulţi, alcătuim un singur trup în Hristos, dar fiecare în parte suntem mădulare unii altora.

6.  Deoarece avem felurite daruri, după harul care ne-a fost dat, cine are darul prorodragoste, ciei  să-l întrebuinţeze după măsura credinţei lui.

7.  Cine este chemat la o slujbă să se ţină de slujba lui. Cine învaţă pe alţii să se ţină de învăţătură.

8. Cine îmbărbătează pe alţii să se ţină de îmbărbătare. Cine dă să dea cu inimă largă. Cine cârmuieşte să cârmuiască cu râvnă. Cine face milostenie s-o facă cu bucurie.

9. Dragostea să fie fără prefăcătorie. Fie-vă groază de rău şi lipiţi-vă tare de bine.

10.  Iubiţi-vă unii pe alţii cu o dragoste frăţească. În cinste, fiecare să dea întâietate altuia.

11.  În sârguinţă, fiţi fără preget. Fiţi plini de râvnă cu duhul. Slujiţi Domnului.

12. Bucuraţi-vă în nădejde. Fiţi răbdători în necaz. Stăruiţi în rugăciune.

13. Ajutaţi pe sfinţi când sunt în nevoie. Fiţi primitori de oaspeţi.

14.  Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc: binecuvântaţi şi nu blestemaţi.

15.  Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng.

16.  Aveţi aceleaşi simţăminte unii faţă de alţii. Nu umblaţi după lucrurile înalte, ci rămâneţi la cele smerite. Să nu vă socotiţi singuri înţelepţi.

17. Nu întoarceţi nimănui rău pentru rău. Urmăriţi ce este bine înaintea tuturor oamenilor.

18. Dacă este cu putinţă, întrucât atârnă de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii.

19.  Preaiubiţilor, nu vă răzbunaţi singuri, ci lăsaţi să se răzbune mânia lui Dumnezeu, căci este scris: „Răzbunarea este a Mea; Eu voi răsplăti”, zice Domnul.

20.  Dimpotrivă, „dacă îi este foame vrăjmaşului tău, dă-i să mănânce; dacă-i este sete,  dă-i să bea; căci, dacă vei face astfel, vei grămădi cărbuni aprinşi pe capul lui.”

21.  Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul prin bine.

Sunt vinovat!

7018277-heaven-path

 

Mi-ascult invinuirile vrajmase,

cuvantul lor viclean si-nveninat

si toata ura gurii lor trufase

– si, iata, recunosc, sunt vinovat!

 

Da, vinovat ca nu mai rabd minciuna,

ca nu ascund pacatul cel vrajmas,

ca tintuiesc la stalp pe totdeauna

pe iuda, pe talhar si ucigas!

 

Sunt vinovat ca-l spun pe cel ce minte,

ca scot de piept pe-acela ce fura,

ca-i rup acoperisul de cuvinte,

ca nu-l mai las sa faca tot ce-ar vrea.

 

Sunt vinovat ca-mi apar constiinta,

ca vreau sa stau in ce-i adevarat,

ca-mi tin invatatura si credinta

sub steagul cel pe care am jurat.

 

…Dar fata de credinta-adevarata

si de Lucrarea careia m-am predat,

nu, fratii mei!

De cauza Sfanta, iata,

in fata lui Hristos, NU-S VINOVAT!

Mulţumire

Şi pentru nori, aceste flamuri sure
Ce se târăsc pe culmi şi ocolesc
Din miazănoapte către răsărituri,
Cuvine-se adânc să-ţi mulţumesc
Şi pentru ploi şi pentru greul vânt
Şi pentru zile şi nopţi şi pentru stele
Şi pentru vremi şi jumătăţi de vremi
Şi pentru pacea cântecelor mele
Pentru izvor şi pentru vii şi stâni
Şi ce e dincolo de oseminte
Pentru strămoşi şi pruncii nenăscuţi
Şi bucuria-aducerii-aminte
Pentru zăpezi şi crini şi pelicani
Şi busuioc şi fluturi şi uitare
Şi pentru amintiri îţi mulţumesc
Şi pentru ziua mea de-nmormântare
Şi pentru anotimpuri, luni şi ani,
Pentru făclii şi spaime şi lumină,
Pentru veşmintele de sărbători
În vatra asta stinsă şi străină.

 

Ioan Alexandru ( Mulţumire )

 

 

Octavian Goga – Rugăciune

rugaciune-4433

Rătăcitor, cu ochii tulburi,
Cu trupul istovit de cale,
Eu cad neputincios, stăpâne,
În faţa strălucirii tale.
În drum mi se desfac prăpăstii,
Şi-n negură se-mbracă zarea,
Eu în genunchi spre tine caut:
Părinte, -orânduie-mi cărarea!

În pieptul zbuciumat de doruri
Eu simt ispitele cum sapă,
Cum vor să-mi tulbure izvorul
Din care sufletul s-adapă.
Din valul lumii lor mă smulge
Şi cu povaţa ta-nţeleaptă,
În veci spre cei rămaşi în urmă,
Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă.

Dezleagă minţii mele taina
Şi legea farmecelor firii,
Sădeşte-n braţul meu de-a pururi
Tăria urii şi-a iubirii.
Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina
Şi zvonul firii-ndrăgostite,
Dă-i raza soarelui de vară
Pleoapei mele ostenite.

Alungă patimile mele,
Pe veci strigarea lor o frânge,
Şi de durerea altor inimi
Învaţă-mă pe mine-a plânge.
Nu rostul meu, de-a pururi pradă
Ursitei maştere şi rele,
Ci jalea unei lumi, părinte,
Să plângă-n lacrimile mele.

Dă-mi tot amarul, toată truda
Atâtor doruri fără leacuri,
Dă-mi viforul în care urlă
Şi gem robiile de veacuri.
De mult gem umiliţii-n umbră,
Cu umeri gârbovi de povară…
Durerea lor înfricoşată
În inimă tu mi-o coboară.

În suflet seamănă-mi furtună,
Să-l simt în matca-i cum se zbate,
Cum tot amarul se revarsă
Pe strunele înfiorate;
Şi cum sub bolta lui aprinsă,
În smalţ de fulgere albastre,
Încheagă-şi glasul de aramă:
Cântarea pătimirii noastre.

LGBT si anormalitatea in credinta crestina sau cum sa fi normal intr-o societate putreda

 

Din păcate a început nebunia LGBT-lesbian gay bisexual transsexual, care a acaparat America în totalitate. Acum cei care spun ca :
– sunt bărbați prinși în trup de femeie/femei prinși in trup de bărbați și fac schimbare de sex sunt catalogați drept normali
-sunt gay/lesbiene/bisexuali care sunt catalogați drept normali

new-york-city-gay-pride-parade-2013

Nu dragilor, cand un om ajunge la nivelul acesta are nevoie de tratament pentru tot restul vieții.

Să fi gay/lesbiană/transexual este un păcat mare.
Dumnezeu a lasat barbatul si femeia pentru a popula pământul.

family_beach

chelseawedding

 

Doar femeia și barbatul merită Sfânta Taină a căsătoriei, celelalte așa numite „familii” sunt rebuturi și trebuie sa fie tratate ca atare. Doar dragostea dintre bărbat si femeie merita sa se numească DRAGOSTE, restul sunt doar perversiuni sexuale ale unor oameni bolnavi mintal in ultimul stadiu. Copii sunt născuți dintre relația de iubire dintre un bărbat și femeie și nu este normal ca ei sa aiba doi tați sau două mame. Copii aceia este foarte probabil sa aiba traume și sa ajungă ca ei sau chiar pedofili, violatori..

Si colac peste pupăză de parcă nu ar fi destula nebunie, pedofilia nu se mai numește pedofilie dacă copilul e minor, ci numai dacă are sub 13 ani si citez  de pe site-ul activenews  din stirea cu numele ”Ofensiva pedofiliilor: vor aceleasi drepturi ca si homosexualii si lupta pentru ele, pas cu pas, urmandu-le modelul. Cum scapa pedofilii de puscarie in Romania”:

” Ȋn ce-i privește pe pedofili, din punct de vedere legislativ autorităţile române au capitulat. Noul Cod Penal este mult prea îngăduitor cu cei care agresează sexual copiii.

Dacă vechiul Cod Penal pedepsea cu închisoarea de la 3 la 10 ani „actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de același sex, care nu a împlinit vârsta de 15 ani”, astăzi pedeapsa este de la 2 la 7 ani (dacă victima nu a împlinit încă 13 ani) și, respectiv, de la 1 la 5 ani (dacă victima are între 13 și 15 ani). (art.220, NCP)
Conform vechiul Cod Penal „cu aceeaşi pedeapsă (n.r. – închisoarea de la 3 la 10 ani) se sancţionează actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex (n.r. – având vârsta) între 15-18 ani, dacă fapta este săvârşită de tutore sau curator ori de către supraveghetor, îngrijitor, medic curant, profesor sau educator, folosindu-se de calitatea sa, ori dacă făptuitorul a abuzat de încrederea victimei sau de autoritatea ori influenţa sa asupra acesteia”. Aceeași infracţiune este pedepsită astăzi cu o pedeapsă de la 2 la 7 ani. (art.220, NCP)
Vechiul Cod Penal prevedea că, dacă „actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit, care nu a împlinit vârsta de 18 ani, a fost determinat de oferirea sau darea de bani ori alte foloase de către faptuitor, direct sau indirect, victimei, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 12 ani”. Noul Cod Penal nu mai incrimează această faptă. Coruperea sexuală a minorilor este definită ca fiind „comiterea unui act de natură sexuală, altul decât cel prevăzut în art. 220, împotriva unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani, precum şi determinarea minorului să suporte ori să efectueze un astfel de act” și se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani. (art.221, NCP)”


Sa ne ferească Dumnezeu țara noastră creștină de asemenea bazaconii și aberații ale unor oameni bolnavi mintal.

Colind ceresc

shepherds-field-nativity-painting-munir-alawi-1

Cerul si-a deschis soborul
– Lerui, Doamne, Ler –
au pornit cu plugusorul
ingerii prin cer.

Merg cu pluguri de oglinda
si de giuvaier,
toti luceferii colinda
– Lerui, Doamne, Ler –

Vantul sufla cu lumina
– Lerui, Doamne, Ler –
in buhai de luna plina
leganat in ger.

Patru heruvimi cu gluga
alba de oier
sub feresti colinde’ndruga,
– Lerui, Doamne, Ler –

N-au venit cu grau la poarta,
ci au rupt din ger
stele mari ca sa le’mparta,
– Lerui, Doamne, Ler –

Si-n Florar de roade grele,
– Lerui, Doamne, Ler –
va fi campul cer de stele
tolanit sub cer…

Numai tu astepti in tinda,
– Lerui, Doamne, Ler –
suflete ce n’ai colinda
si nu stii Prier.

Nici un cantec alb nu vine
falfaind mister,
cu o stea si pentru tine,
– Lerui, Doamne, Ler –

(versuri de Radu Gyr)

Sfaturi de la starețul Tadei

 

Starețul Tadei:  Nu-ți da pacea ta lăuntrică pentru nimic în lume
Cu orice preț păstrează-ți pacea lăuntrică
Omul trebuie să se supună voii lui Dumnezeu, după cum îi este lui rânduit. Să fie mulțumit, să dea slavă lui Dumnezeu pentru toate. Altfel, dacă omul cere mult, dacă vrea să realizeze ceva, se chinuie singur. Trebuie să se trudească. Nu trebuie să fie leneș. Dacă este leneș, se chinuie singur. Trebuie să fie harnic, să se silească, dar în mod conștiincios, generos, nobil, astfel ca să nu supere pe nimeni în jurul lui, și să nu se rănească nici pe sine însuși.
Jurnalist:    Cum poate să știe omul că n-a exagerat în modestia sa, riscând să nu fie la înălțimea capacităților sale și sub măsura a ceea ce ar putea să facă?
S.T.    Nu trebuie să ceară prea mult, ci să se primească totul ca din mâinile lui Dumnezeu. Tot ceea ce i se întâmplă este pronia lui Dumnezeu și trebuie să se supună. Imediat ce se liniștește, iată mântuirea lui! Când firea omenească își vine în sine și se liniștește cu adevărat, o mare energie dumnezeiască poate să fie lucrătoare prin firea omenescă. Lumea, gândurile lui, pot fi atunci cu totul altele.
Dacă omul repetă fără întrerupere o rugăciune, aceasta îi devine deprindere. Când repetăm cuvintele rugăciunii, avem după aceea o simțire, asemenea multor Sfinți Părinți care s-au îndeletnicit cu rugăciunea. Când repetăm continuu același lucru, rugăciunea devine ceva natural.
Când practici rugăciunea inimii în fiecare zi, simți în tine binecuvântarea lui Dumnezeu.
Când ea îți devine obișnuință, atunci, în momentul când este pronunțată, din ea emană o putere divină extraordinară, simți pace și bucurie. O bucurie de nespus. Doar te minunezi ce este aceasta. Tot ce vezi și este în jurul tău ți se pare sfânt. Aceasta este binecuvântarea dumnezeiască care s-a dat omului.
Noi nu depindem nici de voința noastră, nici de dorința noastră.
Să-L vedem pe Dumnezeu în fiecare persoană, fie că-i copil sau bătrân. Aceasta este putere dumnezeiască și bucurie.
Nu este neimportant cum ne trăim ultimii ani ai vieții noastre. Viața trăită la bătrânețe în chip bineplăcut lui Dumnezeu, răscumpără păcatele tinereții.

Sfaturi și cuvinte înțelepte

„Nu mă pot împăca în vreun fel cu păcatele și răutățile mele.
Dar pot accepta că acum sunt așa și ăsta este locul de unde plec.”

(Pr. Mihai Aldea)

 

„Când avem voie să ne dăm bătuți?
Niciodată!”

(Pr. Mihai Aldea)

 

„-Părinte, am căzut!

-Ridică-te!

-Părinte, am căzut!

-Ridică-te!

-Părinte, am căzut!

-Ridică-te!

-Dar, până când părinte?

-Până la ușa mormântului.”

 

„Pune-te tu în slujba Adevărului și să vezi ce scoate Adevărul din tine!”

(Pr. Amfilohie Branza)

 

„Toți ne rugăm, dar nu toți mutăm muntele.”

(Pr. Amfilohie Branza)

 

 

 

 

 

 

 

Cunoasterea lui Dumnezeu

Arătându-Se lămurit celor ce îl caută cu toata inima și tăinuindu-Se de cei ce cu toată inima fug de El, Dumnezeu orânduiește cunoașterea omenească despre Sine.
El dă anumite semne văzute pentru cei ce-L caută și nevăzute pentru cei nu Îl caută.
Celor ce voiesc să vadă, le dă din belșug lumină, celor ce nu vor să vadă, le dă întuneric din belșug.

Blaise Pascal

Tâlcuiri la Apocalipsă

Cuprinsul Apocalipsei

Introducere. Capitolul 1, 1-20

– Destinatarul și urarea de fericire adresată cititorilor sau ascultătorilor Apocalipsei

( precizarea introductivă a destinatarului, tema cărții, originea ei dumnezeiască, numele autorului, fericirea, caracterizarea cărții ca profeție).

– Salutul epistolar al autorului, binecuvântare, doxologie.

– Vedenia de la început ( Isus Cel slăvit – Domn al Bisericii Sale. Adeverește biruința Sa asupra morții și autoritatea Sa absolută. El este Cel ce trasează destinul Bisericii, căreia i Se va și adresa).

Prima parte are un caracter moralizator – capitolul 2,1 – 3,22

– Șapte scrisori către șapte biserici : Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia, Laodiceea.

– Descrierea stării prezente ( a celor ce sunt ) din fiecare Biserică. Imaginea lor în ansamblu înfățișează prezentul întregii Biserici cu diversele fluctuații și nuanțe ale stării ei dintr-un loc sau altul, de la o epocă la alta. Fiecare Biserică locală primește, în funcție de starea ei, recunoaștere, laudă, certare, mângâiere, îndrumare, susținere, promisiune.

A doua parte apocaliptică capitolul 4,1 – 22,5

Drama sfârșitului capitolul 4,1 – 22,5

– Scena introductivă. Dumnezeu și cadrul dumnezeiesc al curții Sale împărătești. Lui Dumnezeu I se aduce laudă, spre slava Lui.

Actul întâi.

Capitolul 5,1 – 11,14

Aici începe să se arate ceea ce urmează să se întâmple, adică ce va fi în viitor. Evenimentele care conduc la lupta finală dintre Dumnezeu si satana.

Viziunea peceților

– Vedeniile de la început (5,1 – 8,1)

– Dumnezeu stă pe tronul Său. Cartea cu șapte peceți.  Arătarea Mielului; cartea cu șapte peceți ce I se aduce. Mielului I se aduce închinare doxologică. Toată creația slăvește și cinstește chipul Lui cel dumnezeiesc.

– Deschiderea celor șapte peceți. Profețiile despre sfârșitul lumii, care fac trimitere la profețiile Domnului din ultimul Său cuvânt, așa cum se găsesc în Evanghelia ucenicului și evanghelistului Matei (cf. Matei 24 și paralele).

–  Deschiderea primelor patru peceți (6,1 – 8).

– Chipurile celor patru cai.

four-horsemen_1

Calul alb: răspândirea rodnică a evangheliei.

Calul roșu: războaiele.

Calul negru: foamea.

Calul galben: epidemiile, holera  ș.a.m.d

– Pecetea a cincea: prigoniri împotriva Bisericii și Martirilor (6,12 – 11)

noii-martiri-rusia

– Pecetea a șasea cutremure înspăimântătoare zdruncină temelia lumii (6,12 – 17)

kobe02

Secțiunea intermediară (7,1 – 17)

Deschiderea celei de-a șaptea peceți – se așteaptă ca ea să semnifice sfârșitul lumii și a Doua Venire a Domnului. Nu înseamnă însă așa ceva. Pecetea aceasta este echivalentă unei perioade de lungă durată ce include multe evenimente istorice, simbolizate prin cele șapte trâmbițe.

Înaintea descoperirii celei de-a șaptea peceți care va arăta tot viitorul, Sfântul Ioan are două vise mângâietoare

* Pecetluirea credincioșilor care vor fi păziți de încercările ultimilor ani (7,1 – 8 )

* Slava martirilor și a celor ce au biruit prin  credință în fața Tronului lui Dumnezeu. Ei sunt nenumărați ( 7,9 – 17). Deschiderea celei de-a șaptea peceți (8,1 ). Urmează așteptarea într-o tăcere absolută; cei din cer tac, așteptând cu respirația tăiată să vadă ce urmează să se întâmple.

Vedenia trâmbițelor ( 8,2 – 11,14)

Se arată șapte îngeri, fiecare având câte o trâmbiță.

image13_a

Scenă introductivă un înger poartă rugăciunile sfinților la Dumnezeu și împrăștie foc pe pământ ( 8,2 – 6).

– Cele patru trâmbițe aduc plăgi de temut care au consecințe indirecte asupra oamenilor

( grindină, foc, sânge, catastrofe ce privesc mările și oceanele, ducând la întreruperea comunicării întreruperea comunicării între oameni, otrăvirea apelor și moartea oamenilor, boli contagioase, întunecarea soarelui și tulburarea puterilor cerești)  ( 8,7 – 12)

– Întreitul vai al vulturului din înaltul cerului, care anticipează următoarele trei trâmbițe (8, 13)

A cincea trâmbiță (primul  „vai”):  ” lăcuste” demonice îi chinuiesc pe oameni timp de cinci luni, până îi aduc la disperare ( 9, 13 – 21)

(de văzut și    Israel on alert as locusts hit neighboring Egypt  –  nu spun că este una din plăgi, dar este clar că sfârșitul se apropie cu pași repezi)

Secțiune intermediară (10, 1 – 11, 11, 1 – 14)

– În desfășurarea marii drame apare o paranteză. Un înger confirmă prin jurământ că după a șaptea trâmbițare se vor împlini toate hotărârile lui Dumnezeu, apoi îi dă lui Ioan o carte deschisă ca să o mănânce.

– Măsurarea exactă a Templului și lucrarea celor doi mărturisitori din Ierusalim în timpul marilor încercări. Aceștia vor întări Biserica mult Încercată. Vor avea parte de un martiraj al sângelui, însă, în final, vor învia întru slavă, spre uimirea și frica dușmanilor lor.

Actul doi ( 11,15 – 20,15)

Lupta decisivă dintre Dumnezeu și satana pentru cucerirea și stăpănirea lumii.

Scena introductivă la a șaptea trâmbițare se aud cântări și imnuri triumfătoare pentru biruința definitivă a lui Dumnezeu asupra răului din lume (11, 15 – 19).

I.  Atacul puterilor vrăjmașe asupra Bisericii – necazul cel mare (12,1 – 14,5).

Balaurul se arată pe câmpul de luptă ( 12, 1 – 18)

– Încearcă în zadar să-l nimicească pe Mesia la nașterea Lui ( 12: 1 – 6).

– Arhanghelul Mihail învinge Balaurul, sfărâmându-l de pământ ( 12, 7 – 12).

– Balaurul prigonește Biserica (mama lui Mesia), care însă găsește adăpost și ocrotire în pustie (12, 13 – 18)

Balaurul cheamă la luptă împotriva creștinătății alte două fiare, ca instrumente ale lui (13, 1 – 18).

– Prima fiară, ce vine din mare, Antihristul, este suveranul împărăției din lume, potrivnică lui Dumnezeu (14, 1 – 10).

– A doua fiară, care a venit pe pământ, este profetul primei fiare ( 13, 11 – 18).

– Cele două fiare răpesc, cu ajutorul satanei, conducerea lumii și pretind să fie slăviți ca niște dumnezei, având la dispoziția lor toate mijloacele materiale și spirituale. Urmează o prigoană înspăimântătoare împotriva Bisericii care refuză să aducă închinare altcuiva decât lui Dumnezeu.

Mielul și cei ce sunt ai lui pe muntele Sionului (14, 1 – 5).

– Biserica este fundamentată pe temelia Sionului. În jurul Mielului se aduc cântări de biruință. Cei 144 000.

II.  Judecata dumnezeiască și nimicirea puterilor vrăjmașe ( 14, 6 – 20, 15).

Întreitul avertisment, ca prevestire a judecății ce se pregătește, îndeamnă la pocăință. Chipuri, imagini prin care se încearcă avertizarea oamenilor:

– Secerișul grâului ( credincioșilor) (14, 14 – 16).

– Vremea culegerii viei ( mânia și pedeapsa venită asupra celor nepocăiți) (14, 17 – 20).

Vedenia cupelor.

– Sfârșitul nu a venit încă. În capitolele 14 și 15 ni se aduc la cunoștință pedepsele care vor veni asupra lumii antihristice ce prigonește Biserica. Ultimele plăgi reprezentate de cele șapte cupe.

Scena introductivă

– Biruința asupra Antihristului în marea de sticlă (15, 5 – 8).

– Șapte îngeri care țin șapte cupe pline cu mânia lui Dumnezeu ( 15, 5-8).

Cei șapte îngeri varsă conținutul cupelor pe pământ.

– Primele patru cupe sunt asemănătoare celor patru trâmbițe, însă încercările pe care le provoacă sunt mai grele.

– A cincea cupă cade peste tronul Fiarei și cufundă împărăția lui în întuneric ( 16, 10 – 11).

– A șasea cupă dă cale liberă pentru distrugerea Babilonului și pregătește bătălia ultimă și decisivă dintre Mesia și puterea armată antihristică ( 16, 17 – 21).

Distrugerea Babilonului ( capitala), cea care îl reprezintă pe Împăratul lumii, rivalul lui Dumnezeu ( 17, 1 – 19,5).

– Lui Ioan i se arată și i se explică ce reprezintă prostituata (curva) Babilonului (17, 1 – 18).

– Distrugerea Babilonului (18, 1 – 24).

– Cerul triumfă la distrugerea Babilonului, nunta Mielului este iminentă ( 19, 1 – 10).

Mesia osândește fiara, profetul mincinos și armata lor ( lupta lui Mesia)  (19, 11 – 21).

– Mesia se arată împreună cu oastea Sa pentru a lua parte bătălia decisivă.

– Un înger anunță distrugerea armatei dușmane lui Dumnezeu (19, 1 – 16).

– Fiara și profetul mincinos sunt prinși de vii și apoi aruncați în iezerul de foc (20, 7 – 10).

Învierea universală a morților  și judecata finală ( 20, 11 – 15).

Actul trei (21, 1 – 22,5).

Împărăția veșnică a lui Dumnezeu și a Ierusalimului cel ceresc – centrul unui nou pământ.

Noua creație ca loc al prezenței lui Dumnezeu, izvor al unei fericiri infinite și al vieții veșnice ( 21, 1 – 8).

Măreția și slava noului Ierusalim ( 21, 9 – 22, 5).

Încheiere ( 22, 6 – 21).

– Îngerul îi confirmă lui Ioan faptul că vedeniile de care a avut parte și i-au fost descoperite sunt vrednice de crezare ( 22, 6 – 9).

– Isus anunță venirea Lui, în viitorul apropiat, pentru a judeca lumea ( 22, 10 – 17).

– Sfântul Ioan interzice orice falsificare a cărții ( intervenție) și amenință cu pedeapsă aspră pe oricine va îndrăzni să o facă ( 22, 18 – 19).

– Domnul întărește că va veni iarăși ( 22, 20 a)

– După ce Ioan și Biserica confirmă mărturia Lui în această privință prin Amin, Îl roagă

Da, vino, Doamne (22, 20 b).

– Încheierea cărții prin invocarea harului peste cei ce vor primi Apocalipsa.

APOCALIPSA LUI IOAN – Revelația- partea I

http://www.youtube.com/watch?v=_MxlFKkJthI

APOCALIPSA LUI IOAN- Revelația- partea a IIa

http://www.youtube.com/watch?v=wGtrRrbiXe4

 

Totul începe cu Dumnezeu

 

Pentru că toate, dar absolut toate lucrurile, care sunt în ceruri și pe pământ, cele văzute și cele nevăzute … Toate au început prin El și își găsesc scopul în El. (Coloseni 1:16)

Până nu te raportezi la Dumnezeu, întrebarea despre scopul vieții nu-și are rostul.

( Bertrand Russell, ateu)

Nu este vorba despre tine.

Scopul vieții tale este mult mai înalt decât împlinirile tale personale, liniștea ta sau chiar fericirea ta. Este cu mult mai de preț decât familia ta, cariera ta, și chiar decât visurile și ambițiile tale cele mai fanteziste. Dacă vrei să știi de ce te-ai născut pe această planetă, trebuie să începi cercetarea aceasta cu Dumnezeu. Tu te-ai născut datorită scopului Său și pentru scopul Lui.

Căutarea scopului vieții a frământat mințile oamenilor timp de mii de ani. Aceasta pentru că, de obicei, începem această căutare într-un punct greșit – noi înșine.

Punem întrebări egocentrice cum sunt:

Ce vreau eu să fiu?

Ce trebuie să fac cu viața mea?

Care sunt idealurile mele, ambițiile mele, visurile mele cu privire la viitorul meu?

Dar concentrându-ne atenția asupra noastră înșine nu ne vom descoperi niciodată scopul vieții.

Biblia spune Dumnezeu direcționează viețile creaturilor Sale, viața fiecăruia se află în puterea Lui.( Iov 12:10 -TEV)

Contrar a ceea ce spun multe cărți, filme sau prelegeri, tu nu vei descoperi scopul vieții tale uitându-te la tine însuți. Probabil că deja ai și încercat această metodă. Nu tu te-ai creat; prin urmare, este imposibil să știi pentru ce ai fost creat! Dacă ți-aș pune în mână o invenție, pe care nu ai mai văzut-o niciodată, nu ai ști la ce se folosește, și nici invenția însăși nu ți-ar putea spune. Numai creatorul ei sau manualul de folosire ți-ar putea spune scopul pentru care a fost concepută invenția respectivă.

Odată m-am rătăcit prin munți și când m-am oprit să întreb cum pot ajunge în tabără, mi s-a spus: ” Nu poți ajunge acolo din acest punct. Trebuie să te întorci de partea cealaltă a muntelui”. În același mod, nu poți afla scopul vieții tale începând să-ți concentrezi atenția asupra propriei ființe. Trebuie să începi cu Dumnezeu, Creatorul tău. Tu exiști numai pentru că Dumnezeu a vrut să exiști. Ai fost făcut de Dumnezeu și pentru Dumnezeu – și  până vei înțelege asta, viața ta nu va avea sens. Numai în Dumnezeu ne putem găsi originea, identitatea, importanța, scopul, rațiunea existenței noastre și destinul nostru. Orice altă cale duce spre o fundătură de unde nu există ieșire.

Mulți oameni încearcă să se folosească de Dumnezeu pentru a-și afirma eul, dar aceasta nu este altceva decât o inversare a cursului firesc al lucrurilor și este sortită eșecului.  Ai fost creat pentru Dumnezeu, și nu invers, și a trăi înseamnă a-I permite lui Dumnezeu să te folosească pentru scopurile Sale, nu să-L folosești tu pe El pentru propriu-ți scop.

Biblia spune : „Fiind obsedați de noi înșine în aceste chestiuni nu ajungem nicăieri, acordându-i atenție lui Dumnezeu ajungem la o viață liberă, amplă și deschisă.”

( Romani 8:6 -Msg)

A avea succes nu este același lucru cu împlinirea scopului vieții tale. Poți să-ți atingi toate scopurile personale, devenind un om de mare succes după standardul lumii acesteia, și totuși să nu împlinești scopul real pentru care te-a creat Dumnezeu.

Biblia spune: „Autoperfecțiunea nu este de nici-un folos, jertfirea de sine este calea, calea Mea, de-a te găsi pe tine însuți, adevăratul tău eu.”( Matei 16:25- Msg)

Deci cum poți descoperi scopul pentru care ai fost creat?

Ai doar două opțiuni.

Prima opțiune este speculația. Această opțiune este aleasă de cei mai mulți oameni. Ei încep să clădească ipoteze, să presupună, să teoretizeze. Când oamenii spun : „Întotdeauna am crezut că viața este… ” asta înseamna :” Aceasta este cea mai bună ipoteză care mi-a trecut prin minte…” .

De mii de ani, cei mai luminați filozofi au discutat și au făcut speculații referitoare la scopul vieții. Filozofia este o materie importantă și are locul ei, dar când încearcă să determine scopul vieții, chiar cei mai înțelepți filozofi fac doar presupuneri.

Dr. Hugh Moorhead, profesor de filozofie la Northeastern Illinois University, a scris odată la 250 dintre cei mai renumiți filozofi, oameni de știință, scriitori și intelectuali din lume, și i-a rugat să răspundă la întrebarea : „Care este scopul vieții?”. El a publicat răspunsurile primite într-o carte. Unii și-au trimis presupunerile cele mai elaborate, alții au fost destul de sinceri încât să admită că nu au nici cea mai vagă idee. De fapt, o parte dintre vestiții intelectuali l-au rugat pe profesorul Moorhead să le scrie și să le spună dacă a descoperit scopul vieții! (Hugh S. Moorhead, comp., The Meaning of Life According to Our Century’s Greatest Writers and Thinkers – Chicago: Chicago Review Press, 1988).

Din fericire există o alternativă la speculația despre semnificația și scopul vieții. Aceasta este revelația. Putem să apelăm la ceea ce  ne-a descoperit Dumnezeu în Cuvântul Său despre viață. Cea mai simplă cale de-a afla scopul unei invenții este să-l întrebi pe inventator. Această afirmație este valabilă și pentru descoperirea scopului vieții tale: întreabă-L pe Dumnezeu.

Dumnezeu nu ne-a lăsat să bâjbâim în întuneric punându-ne întrebări și încercând să găsim răspunsuri probabile. Pe tot cuprinsul Bibliei, El ne-a descoperit în mod clar cele cinci scopuri ale Sale pentru viețile noastre. Biblia este manualul nostru de utilizare, care ne explică de ce suntem în viață, cum să ne trăim viața și la ce sa ne așteptăm în viitor. Ne explică ceea ce cărțile de autoperfecțiune și cărțile filozofice nu au de unde ști.

Biblia spune:” Înțelepciunea lui Dumnezeu… pătrunde adânc în interiorul scopurilor Sale… Acesta nu este cel mai nou mesaj, ci seamănă mult cu cel mai vechi – calea pe care a ales-o Dumnezeu pentru a manifesta în noi atributele Sale cele mai minunate.”

(1 Corinteni 2:7 -Msg).

Trebuie să-ți clădești viața pe adevăruri eterne, nu pe psihologie, nici pe alte surse care te îndeamnă să cauți succesul.

Biblia spune: „În Hristos descoperim cine suntem și pentru ce trăim. Cu mult înainte de-a fi auzit noi pentru prima dată de Hristos și de-a ne învia speranțele, El Și-a pus ochii pe noi și ne-a destinat unei vieți glorioase, parte a scopului general pe care El îl duce la îndeplinire în toți și toate”.( Efeseni 1:11 – Msg)

Andrei Bitov, un romancier rus, a crescut sub regimul comunist, dar într-o zi întunecată din viața sa Dumnezeu i-a captivat atenția. El scrie: „În al douăzeci și șaptelea an al vieții mele, pe când călătoream cu metroul în Leningrad (azi St. Petersburg) am fost cuprins de o disperare așa de profundă încât am simțit că viața mi se stinge, viitorul mi s-a întunecat imediat și nimic nu mai avea sens. Dintr-o dată, din senin, mi-au apărut cuvintele Fără Dumnezeu viața nu are sens. Repetând uimit această afirmație, am înțeles semnificația ei, am coborât din metrou și am pășit în lumina lui Dumnezeu”. ( David Friend, ed., The Meaning of Life- Boston:Little, Brown, 1991).

Sursă

(Fragmente din capitolul 1 )-Viața condusă de scopuri de Rick Warren

Gânduri de altădată…

 ” Să-ţi fereşti capul de frig şi de prostie”
 „Concepţia de viaţă creştină” : oxigen (aer bun), glicogen (hrană raţională), somn, sa-ţi păstrezi energia vitală (hormonii) şi să ai un program de viaţă creştină 
 „În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă”
 „Cea mai lungă cale este calea care duce de la urechi la inimă”
 „Un suflet trist este cu luminile stinse”
 „Bobul lui se preschimbă în tăciune, iar el se crede grâu nedreptăţit”
 „Mustrarea învinge, dar nu convinge”
 „Dragostea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos este mai mare decât dragostea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu”. 

 

Cuvinte de încurajare..

 

În spatele oricărui învingător stă cineva care spune AM ÎNCREDERE ÎN TINE!
Când satan ți-aduce aminte de trecutul tău, adu-i aminte și tu de viitorul lui.
Dumnezeu merge în fața ta ca un ghid, în spatele tău ca un protector și lângă tine ca un prieten.
Sufletul n-ar avea curcubeu, dacă ochii n-ar avea lacrimi.
Nu există biruință fără suferință.
Fără credință te scufunzi…
În răcoarea zilei mă chemi să mă întâlnesc cu Tine… Mă cunoști atât de bine….știi fiecare celula din mine…fiecare lacrimă ce curge pe obraz… Cunoști suspinul meu…dorința mea…omul dinlăuntru… Cunosti teama…slăbiciunea…neputința mea… Dar cât de minunat ești Tu, căci ai ales să mă iubești asa cum sunt…până la capăt…! M-ai fermecat și cucerit cu iubirea Ta care a acoperit greselile mele… Mi-ai deschis ochii sa vad minunile Tale …și strălucirea Ta! Nimic nu se compară cu Tine…!

 

ioan-11-35-isus-plangea_babb50c98df445

Vremea sfârșitului este aproape

„Fără străpungerea inimii şi zdrobirea lăuntrică născută din durerea inimii, convertiţii rămân la nivel orizontal, examinând tot ce ţine de Ortodoxie după părerile lor personale şi încrezându-se în greşitele concluzii ale minţilor lor logice”

(Seraphim Rose)
„De nu vă veţi întoarce şi să fiţi precum pruncii, nu veţi intre în împărăţia cerurilor.”

(Mt. 18:3)
„Este mai târziu decât credeţi! Grăbiţi-vă deci ca să faceţi lucrarea lui Dumnezeu”

(Seraphim Rose)

Citate din cartea : Calea spre fericire de Valeriu Gafencu

” Să învățăm că nu mai avem dreptul să ne plângem de nimic, când fericirea este la îndemâna oricui – Isus Hristos , credința în cuvântul Său , ascultarea poruncilor Sale , urmarea virtuților sale. Aceasta este viața fericită. Restul e deșertăciune.”

” Cea mai fericită zi din viață este ziua când îți iartă Dumnezeu păcatele printr-o spovedanie sinceră și când te împărtășești cu Trupul și Sângele Domnului nostru Isus Hristos care s-a jertfit pentru păcatele noastre ”

 „Să trăim în adevăr, să ne smulgem din păcat, să sacrificăm totul pentru Hristos, pentru adevăr. Numai aşa ne putem mântui, ne putem câştiga fericirea”
„Căutaţi fericirea în sufletele voastre. Nu o căutaţi în afara voastră. Să nu aşteptaţi fericirea să vină din altă parte, decât dinlăuntrul vostru, din sufletul vostru, unde sălăşluieşte Domnul Iubirii, Hristos. Dacă veți aștepta iubirea din afara voastră, veți trăi decepții peste decepții și niciodată nu o veți atinge.”
„Viaţa e un dar de la Dumnezeu, şi noi trebuie să ştim a o trăi în chipul cel mai vrednic. Să ne curăţăm de păcate, care ne urmăresc la tot pasul, să fim cu iubire faţă de semenii noştri, să ajutăm, să răspundem la rău prin bine şi la ură prin dragoste, să ne mărturisim păcatele şi să luăm temeinic hotărârea de a nu le mai săvârşi. Iată a venit şi postul Crăciunului. Pregătiţi-vă sufleteşte pentru această mare sărbătoare creştină, prin post şi rugăciune şi nu uitați milostenia pentru cei săraci și lipsiți, căci milostenia acoperă o mulțime de păcate. Așa că faceți această faptă măreață, ca la Sfintele Sărbători să dați la câte un sărac, lipsit de ajutor, ba o pâine, ba o prăjitură, ba un bănuț, că mult vă va răsplăti Dumnezeu și în viața aceasta și în viața viitoare”
Imagine
„Fericirea este sensul întregii noastre vieți”
Imagine
„Trăiţi viaţa simplă şi nu uitați: esenţialul în viaţă este curăţenia sufletească şi trupească”
Imagine
Imagine
„Simplifică-ți viaţa cât mai mult, întotdeauna mulţumeşte-te cu puţin, învaţă-te a te jertfi pe tine însuţi pentru binele aproapelui. Fă bine ori de câte ori se iveşte prilejul.”
Imagine
Imagine
Imagine
Imagine

Cursa

Se spune că în timpul alergărilor la cursele atletice ale Romei, cei care pariau pe diferiți atleți, obișnuiau să arunce monezi de aur în calea lor. Cei care se aplecau să le culeagă pierdeau cursa.

Tot la fel face și diavolul cu mulți dintre oameni. Iluzia îmbogațirii îi împiedică să câștige premiul alergării.

Concluzie

Se apropia iarna. Plimbându-se pe plajă dis de dimineață, un misionar a văzut cum personalul de întreținere al stațiunii culegea din nisip mai mulți pescăruși morți. S-a apropiat de oamenii aceia și i-a întrebat de ce au murit păsările acelea atât de frumoase.

„Pentru că în timpul sezonului turistic, mii de turiști care vin aici pe plajă hrănesc pescărușii cu te miri ce: bomboane, pâine, biscuiți și multe alte lucruri dăunătoare acestor păsări de mare. Acești pescăruși n-au simțul să știe ce-i bine și ce-i rău pentru ei. Luni la rând hrănindu-se cu această hrana nenaturală pentru ei, își pierd gustul pentru hrana lor naturală, peștele din apele mării. După ce sezonul turistic înceteaza și turiștii plecă, pescărușii nu mai au nimic de mâncat și mor de foame. Este mare păcat, dar n-avem ce sa le facem.”

O tragedie similară se poate petrece cu noi hrănindu-ne sufletele si mintea cu lucrurile interzise de Creatorul nostru. Este adevărat că satana ni le oferă din abundență până când reușește să ne distrugă apetitul și gustul pentru hrana duhovnicească pentru care ne-a creat Dumnezeu.

Citate despre importanţa cumpătării

 

„Credinta lipsita de fapte este moarta.”

„Nu traim ca sa mancam , ci mancam ca sa traim.”

„Vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească. Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită” (Rom. 12, 1.2)

„Deci, fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva: să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu” (1 Cor. 10,31)

„Dacă voieşte cineva să vină după Mine , să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze” (Mat. 16,24)

„Scoală-te, luminează-te!Căci lumina ta vine, şi slava Domnului răsare peste tine” (Is. 60,1)

„Celor săraci trebuie să li se uşureze povara, cei bolnavi să fie îngrijiţi, cei întristaţi şi cei care au pierdut pe cineva drag să fie mângâiaţi, cei neştiutori instruiţi, cei lipsiţi de experienţă sfătuiţi. Trebuie să plângem cu cei care plâng şi să ne bucurăm cu cei care se bucură. Însoţită de puterea de convingere, de puterea rugăciunii şi de puterea iubirii lui Dumnezeu, această lucrare nu va fi şi nici nu poate fi lipsită de roade.”

„Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: ‘Dă-Mi să beau’, tu ai fi cerut să bei şi El ţi-ar fi dat apă vie” (Ioan 4,10).
„Căci noi suntem Templul Dumnezeului cel viu, cum a zis Dumnezeu: ‘Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu’.”(2 Cor.6,16)
„Tăcerea îşi are vremea ei, şi vorbirea îşi are vremea ei.”
„Voi sunteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă”. „Voi sunteţi sarea pământului. Dar dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce îşi va căpăta iarăşi puterea de a săra?” (Matei 5,13.14)
„Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1,12)